ROMA V - CIRCUS MAXIMUS

Circus Maximus a fost cel mai întins edificiu public al Romei antice și cel mai mare din întreg imperiul. Plasat în valea Murcia, dintre colinele Aventin și Palatin, a fost destinat în special curselor de care, sau de cai, dar a folosit și la alte diverse spectacole de circ și de gladiatori. A fost cel mai vechi și cel mai vast hipodrom al Cetății Eterne.

Conform relatărilor lui Plinius cel Bătrân, el putea primi în jur de 250.000 de spectatori, iar atunci când a atins dimensiunile maxime, în sec.al 4-lea e.N, cataloagele romane au menșionat capacitatea de 385.000 de spectatori. Această capacitate este pe departe cea mai mare pentru spectacolele sportive din toate timpurile.

Marele circ a cunoscut multe reconstruiri și lărgiri, după deteriorări datorate timpului și oamenilor, dar și după ce a suferit ravagiile unor incendii, ca cel din anul 64 e.N, din timpul lui Nero. Incendiile s-au datorat totdeauna unor fapte, sau acțiuni reprobabile umane.  

In sec.al VI-lea e.A, sub domnia regelui Tarquinius cel Bătrân, s-au făcut primele amenajări la arena ce urma a deveni Circus Maximus. Amplasamentul era acela unde de pe timpul lui Romulus se derulau riturile și jocurile sacre în onoarea zeului Consus, festivități numite Consualia. Se apreciază că pe timpul unei astfel de festivități s-a decis de către romani legendara răpire a sabinelor, menită să ducă la creșterea populașiei orașului.

Arena era folosită la început de etrusci pentru cursele de care și călare. Etruscii conduceau Roma în acea perioadă și constituiau exemplul de viață al romanilor. Arena a folosit și la alte divertismente publice de către regii etrusci ai Romei. Orașul în continuă dezvoltare a ajuns să posede nu mai puțin de 12 circuri, dintre care Circus Maximus a fost cel mai vechi și tradișional.

In anul 329 e.A, sub republică, circul a fost dotat cu douăsprezece săli de plecare (carceres) și cu tribune din lemn. Incepând cu sec.al II-lea e.A, circul a devenit locul jocurilor publice și al festivalurilor după moda grecească. In anul 174 e.A, cenzorii Aulus Postumus Albinus și Quinrus Fulvius Flaccus au reconstruit sălile de plecare, au așezat pe spina șapte omphales (ouă pentru turnante) și au reamenajat edificiul. In anul 55 e.A, Pompeius Magnus a adus în arenă lupta a 20 de elefanți și a adăugat o balustradă metalică pentru protejarea spectatorilor.

In anul 46 e.A, Julius Caesar a dispus o reamenajare importantă a circului, pentru a satisface cererile populației. Gradenele din cavea au fost dotate cu șezuturi pentru toți spectatorii, dar ultimile rânduri au rămas confecționate tot din lemn. Circul a fost mărit, atingând lungimea de 600 de metri și lățimea de 200 de metri, pentru 250.000 de spectatori. Urmând exemplul lui Pompeius, Caesar a organizat o nouă protecție a spectatorilor, săpând un șanț între arenă și gradenele spectatorilor. In anul 33 e.A, Marcus Vipsanius Agrippa a așezat pe spina șapte delfini (pentru turnante). Doi ani mai târziu, circul a fost devastat de un incendiu.

Pe parcursul deceniilor următoare circul s-a aflat în modernizare, dar și pentru reparații după incendii. Către anul 10 e.N, Augustus a ridicat primul obelisc egiptean în hipodrom. Era un obelisc al lui Ramses al II-lea, de la Heliopolis, care se află astăzi în Piazza del Popolo. In sec.1 e.N, circul s-a limitat numai la 150.000 de spectatori. Un mare portic, cu trei etaje, suporta gradenele. S-au amrnajat două lojă speciale, una pentru împărat și alta rezervată celui care subvenționa jocurile.

La mijlocul sec. 1 e.N, împăratul Claudius a fost primul care a amenajat tribune din piatră. Nero a protejat spectatorii de fiarele sălbatice cu o bandă continuă de lemn, acoperită cu fildeș, pentru a nu lăsa nici o priză animalelor.

In anul 64 e.A, marele incendiu al Romei s-a declanșat în magazinele Palatinului, alăturate circului. El a devastat circul în întregime, astfel că gradenele și tribunele au fost reconstruite în întregime din marmură. In anul 81, din inițiativa senatului s-a construit un edificiu cu trei bolte, pentru a onora pe împăratul Titus. La sfârșitul sec. 1 e.N, împăratul Domitianus a unit noul său palat de pe Palatin cu circul, pentru ca familia imperială să poată privi cursele mai cu ușurință.

In sec.al 2-lea e.N, după un nou incendiu, împăratul Traianus a reconstruit circul, a dăugat încă 5.000 de locuri și a mărit loja imperială. Prin dezvoltări a adus capacitatea la 250.000 de locuri. In anul 354 e.N, când numărul de zile cu jocuri (ludi) ajunsese la 109, un număr de 62 erau conscrate aici pentru curse de care. In fiecare din acele zile aveau loc circa 20-24 de curse. Restul zilelor erau destinate atletismului, boxului și chiar teatrului. Luptele de gladiatori nu făceau parte din ludi, ele fiind programate separat. Numai în câteva ocazii foarte rare, luptele de gladiatori au fost cuprinse în programul de ludi. De când au început să scoată capul, creștinii s-au împotrivit jocurilor romane ludi, dar aceasta nu a împiedicat multiplicarea lor după dorința largă a populației.

In anul 357 e.N, împăratul Constantius al II-lea a adus pe spina arenei un al doilea obelisc egipten, cel mai înalt dintre cele aflate la Roma. Avea 33 de metri înălțime, fchivaletă cu a unui bloc modern cu zece etaje. Obeliscul era adus de la Karnak, tăiat din granit roșu de Syena (Assuan) sub faraonul Thutmosis al IV-lea (1401-1390 e.A). Fusese adus la Roma din anul 323 e.N.

In evul mediu obeliscul a fost reamplasat în fața basilicii Sfântul Ioan de Latran. El fusese degajat din depuneri rupt în trei bucăți. A ocupat noul amplsament în anul 1588, iar obeliscul lui Augustus din aceeași arenă,a ajuns în piața Popolo în anul următor, 1589.

In anul 549 e.N, a avut loc ultima cursă, după care Circus Maximus a fost abandonat și a căzut în ruină, la fel ca toate monumentele intrate pe mâna creștinilor. Cursele au luat sfârșit pe timp ce Roma era în puterea regelui ostrogot Totila (541-552 e.N). trecuseră circa 1150 de ani de la prima cursă pe această arenă.

Pe parcursul evului mediu, piatra și marmura grasenelor și a tribunelor s-au refolosit în construcția diverselor biserici și palate. După Renaștere nu mai rămăsese aproape nimic din măreața construcție publică.

Circus Maximus ocupa întreaga vale Murcia dintre Aventin și Palatin. Avea o lungime de 600 de metri și o lățimr variabilă, între 80 și 200 de metri, după lărgimea văii. Avea 120.000 de metri patrați, egală cu aceea a 12 stadioane moderne. Arena în sine măsura 568 de metri lungime și o lățimr tot variabilă, în funcție de teren: 75 de metri la caceres, 84 metri la începutul spinei și 87 la extremitatea sa de est. Pe mijlocul arenei, un zid puțin ridicat, numit spina, era ornat cu cele două obeliscuri, cu statui și cu uin portic. Spina despărțea în două arena, pe lungime, pentru a delimita pistele de dus și întors. La extremitatea de apus, circul era delimitat de ecurii (spații pentru cai, grajduri) și remize. In capătul de răsărit, incinta rotunjită a circului deținea o poartă triumfală destinată ieșirii învingătorilor. Circul se prezenta ca o un imens bazin îngropat între gradene și s-a dovedit un tezaur arheologic.

Laturile cu gradene aveau o lățime de 27 de metri, dar creșteau mult cu ajutorul construcțiilor de desupra drumurilor de la sud și nord. Gradenele din partea de jos erau realizate din marmură, iar cele de sus din lemn, fapt ce exlică numeroasele incendii ce au afectat construcția.



Turn medieval în Circus Maximus

Circus Maximus putea primi, în funcție de epocă, între 140.000 și 385.000 de spectatori. Limitele maxime au fost atinse în sec.al 3-lea și al 4-lea. Carcerele de la apus aveau și rolul de a evita lovirea dintre care la plecarea în cursă. Ca și la Colosseum, în exterior circul prezenta trei etaje, în totalitate acoperite cu marmură. Cavea a fost despărțită în trei zone de locuri, zone despărțite de culoare.

Altarul zeului Consus se afla la extremitatea de est a spinei, unde par a fi existat unele morminte vechi. Tot în răsăritul circului, pe curba făcută de gradene s-a aflat Arcul lui Titus de la Circus Maximus. Era o intrare monumentală cu trei bolte, dedicată de senat. Acest arc corespunde cu poarta trimfală destinată ieșirii învingătorilor.

Astăzi din Circus Maximus nu au mai rămas decât ceva vestigii de zidărie, din tribunele de sud-est și o mare întindere care desemnează fosta arenă prelungă. Edificiul a rămas până astăzi cea mai vastă incintă sportivă pe care a cunoscut-o lumea. Valea înierbată care amintește astăzi de Circus Maximus mai este folosită pentru adunări la mari evenimente, precum concerte care au adunat până la 200.000 de spectatori, sau spectacole cu ecrane de cinema gigantice. Cu ocazia victoriei Italiei la Cupa mondială de fotbal din 2006, pe suprafața circului au sărbătorit circa un milion de cetățeni ai Romei moderne.

Plecarea în curse se dădea din loja imperială (pulvinar), unde se afla organizatorul curselor din ziua respectivă. Acela dădea semnalul pornirii aruncând o eșarfă de stofă albă (mappa). Cursa trebuia să facă șapte ocoluri de arenă, ceea ce însemna circa 7,5 kilometri.

Jocurile începeau cu pompa, procesiune care începea în Forum Romanum și ajungea la Circus Maximus. La procesiune sau defilare participau: magistratul care organiza cursele zilei, soldați, aurigi (vizitii), muzicieni, dansatori, preoți, etc. Preoții depuneau statui ale zeilor în loja imperială (pulvinar).

Jocurile cuprindeau acrobații în cerc, pe cal, individuale sau în echipe, dansuri pyrrhice (războinice), curse de care și lupte de gladiatori. Cele din urmă erau rare, pentru că înainte de construirea amfiteatrului lui Statilius Taurus și a Colosseumului, acestea se desfășurau cel mai adesea în Forum Romanum.

Pentru fiecare cursă se aflau în staluri, pentru plecare, câte douăsprezece atelaje, câte trei pentru fiecare grajd, sau ecurie reprezentată de câte o culoare simbolică. Carele erau trase de un cal, de doi cai (biga), de trei cai, de patru cai (quadriga), pănă la zece cai (decemiga). Vizitii erau de obicei sclavi. Ecuria însemna atât grajdul, cât și echipa unui anumit grajd.

Simolistica celor patru echipe a câte trei atelaje era:

-          Alb: reprezenta popotul, aerul, iarna și pe Jupiter

-          Verde: reprezenta pe împărat, pământul, primăvara și pe Venus

-          Roșu: reprezenta opoziția, focul, vara și pe Marte

-          Albastru: reprezenta aristocrația, apa, toamna și pe Neptun

Existau și ecurii (grajduri) mai mici, reprezentate de alte simboluri dar ele s-au pierdut în fața celor patru ecurii tari și bine susținute. Cursele provocau atât de mari pasiuni încât uneori împărații au trecut la fapte nedemne și sângeroase. Spre exemplu, Vitellius (68-69 e.N.), care proteja culoarea Albastră a dispus cu simplitate executarea vizitiilor adversari ai favoriților săi. Caracalla (211-217 e.N.) a aplicat aceeași soartă vizitiilor culorii Verde. Ecuriile și culorile au ajuns să reprezinte adevărate cluburi sportive, dar au evoluat și spre politică.

Cursa reprezenta cursa soarelui sau cursa caruluim lui Apollo, de la răsărit la apus.

-          cele 12 caceres reprezentau cele 12 luni ale anului sau cele 12 constelații

-          cele 7 tururi de arenă reprezentau cele șapte zile ale săptămânii sau cei șapte aștri ai sistemului lui Ptolemeu

Inainte de construirea Colosseumului spectacolele de vânătoare se țineau în Circus Maximus, ca extensie a luptelor de gladiatori care se țineau în Forum. Mult timp, Circus Maximus a fost singura arenă în care avea un șanț ce proteja gradenele și spectatorii de furia animalelor sălbatice.

           

ROMA V - SEPTIZONIUM

Septizonium sau Septizodium a fost un edificiu cu totul ieșit din comun și grandios, dar obișnuit pentru orașele grecești orientale. Era un nimfeum, adică o fântână monumentală construită în anul 203 e.N de către Septimius Severus. Ocupa o suprafață generoasă la nord-est de Circus Maximus, la poalele colinei Palatin acoperită de reședințele imperiale. Avea rolul de a impresiona pe locuitori dar și mai ales pe cei ce intrau în Roma dinspre Via Appia, adică dinspre sud. Septizonium avea darul și de a completa priveliștea magnifică a palatelor imperiale care acopereau Palatinul.

Structura edificiului este cunoscută prin lucrarea din marmură Forma Urbis. Aceasta era o imensă hartă din marmură a Romei antice, executată pe timpul lui Septimius Severus, între anii 203-211 e.N și plasată pe un perete al Forumului Păcii. Avea 18 metri lungime și 13 metri înălțime și era compusă din 151 de plăci de marmură așezate pe 11 rânduri.

Septizonium era conceput ca un perete scenă, asemănător celor din teatrele grecești și romane, agrementat cu trei exedre în semicerc. Exedra centrală era ocupată de o statuie a împăratului. Fațada era ritmată de numeroase coloane și de nișe pentru statui. Baza monumentului era udată de un mare bazin, pentru a întări aspectul scenografic general.

Edificiul măsura în jur de 100 de metri, dar înălțimea a rămas necunoscută deși s-au  emis unele informații exagerate despre șapte etaje și chiar o înălțime de circa 100 de metri. Inălțimea probabilă era de 30 de metri, dar și aceasta a clasat monumentul printre cele mai impresionante ale dinastiei severiană și ale Romei antice. O gravură din sec.al 16-lea este singura care a transmis o imagine a rămăşiţelor edificiului (Gamucci Antichita di Roma).

Septizonium a supraviețuit parțial până în timpul Renașterii, dar papa Sixtul al V-lea (Quint) l-a demolat, în 1588, folosind multe din elementele de construcție pentru edificii noi, precum basilica Sfântul Petru. Astăzi numai o esplanadă marchează vechiul amplasament al acelui  nimfeum grandios.

Se pare că acest monument esoteric a fost dedicat celor șapte aștri majori cunoscuți în antichitate. (Soarele, Luna și cinci planete), aștri de la care s-au dat numele zilelor săptămânii la romani. Numele edificiului ar fi putut fi legat de cuvântul zodiac, derivat din grecescul zodion, care desemna o figură de animal (se figurau astfel constalații). Mult mai târziu, în evul mediu, monumentul a fost desemnat drept Septizodium, de la cuvintele greceşti hepta hodoi, care desemnau cele şapte căi celeste ale aştrilor majori.

In evul mediu de mijloc Septozonium era încă într-o oarecare folosință, deși în stare avansată de degradare. In anul 1241, după moartea papei Grigore al IX-lea, unsprezece cardinali au fost în măsură să treacă de liniile armatei împăratului german Frederic al II-lea pentru alegerea unui nou papă. Alegerea ac durat două luni, atât datorită controverselor privind alegerea, cât și datorită condițiilor fizice grele ale ambientului. Căldura era sufocantă, dar și ploua prin acoperișul camerei de adunare a cardinalilor. Pe deasupra situația era încordată și datorită presiunilor exercitate de Matteo Rossi Orsini, senator al Romei și conducător unic pe timp ce scaunul papal era vacant. Ca urmare, unul dintre cardinali a căzut bolnav și a murit. Noul papă ales, Celestin al IV-lea, a suferit și el o oboseală atât de pronunțată încât a murit după numai 16 zile de la alegere.

ROMA V - ARCUL PIETĂȚII

Arcul Pietății (Arcus Pietatis) s-a aflat la nord de Pantheon, probabil în aceeași curte, între Termele lui Nero și Alexandru Severus și templul lui Matidia. Templul fusese construit, în anul 119 e.N, de Hadrianus și purta numele mamei soției sale Sabina. Nu se cunosc date despre acest arc și nici despre originea sa.

ROMA V - ARCURILE LUI TIBERIUS ȘI CLAUDIUS

Tiberius - British Museum

Arcurile lui Tiberius (Arcus Tiberii) au fost ridicate în anul 16 e.N. și pe timpul domniei lui Claudius (41-54 e.N). Primul arc s-a aflat pe Câmpul lui Marte, în apropiere de teatrul lui Pompeius, unde a avut loc asasinatul lui Caesar. Cel de al doilea arc, cel construit de Claudius, comemora recuperarea însemnelor legiunilor romane pierdute în urma înfrângerii generalului Varus în Padurea Teutoburg, în anul 9 e,N. El s-a găsit în colțul de nord-est al basilicii Julia, în Forum Romanum.

            Ambele monumente au dispărut fără a se găsi o descriere a lor.

ROMA V - ARCUL LUI OCTAVIUS

Gaius Octavius

Arcus Octavii, menționat documentar ca aflându-se pa colina Palatin, a fost ridicat cu siguranță de Augustus în onoarea tatălui său natural Gaius Octavius. Acela făcea parte dintr-o veche și bogată familie din ordinul equestru și a fost primul reprezentant al ei în Senat. Cu cea de a doua soție, nepoata lui Caesar, Atia Balba Caesonia, a avut doi copii, printre care și Octavius, viitorul Octavianus Augustus. A fost guvernator corect și apreciat al Macedoniei. A murit la Nola, în anul 59 e.A, pe cînd venea la Roma să primescă demnitatea de consul.

Nu au rămas vestigii ale monumentului și nici descrieri.

ROMA V - ARCUL LUI DIOCLETIANUS sau ARCUL NOU

Arcus Novus sau Arcus Diacletiani a fost menționat în catalogul regiunilor orașului Roma (VII-Via Lata) și atribuit lui Diocletianus. Era o boltă de marmură ornamentată cu trofee, care se suprapunea peste Via Latina. Nu există mărturii cuprinzătoare despre monument.

ROMA V - ARCUL LUI NERO



Gnaeus Domitius Corbulo

Arcus Neronis a fost ridicat între anii 58-62 e.N de către Nero pentru a comemora victoriile generalului Gnaeus Domitius Corbulo asupra parților. Acela luptase victorios cu parții pentru controlul Armeniei, în campania dintre anii 58-62 e.N. Se bucura de mare prestigiu în lumea romană. Din invidie și frică, Nero i-a cerut prin delegați să se sinucidă, în anul 67e.N, după îl înlocuise de comandă în Orient cu Vespasianus. S-a supus și s-a sinucis la Cenchreae, portul cetății Corint. Aceeași soartă l-a urmărit pe Nero în anul următor, 68 e.N.

Corbulo a fost tatăl lui Domitia Longina, căsătorită în anul 71 e.N, cu viitorul împărat Domitianus (81-96 e.N).

 Arcul a fost amplasat pe Capitoliu, în depresiunea dintre cele două mici vârfuri Arx și Capitolium. Era o boltă simplă cu o quadrigă deasupra. A dispărut încă din antichitate ca urmare a unor incendii sau sub alte construcții.

ROMA V - ARCUL LUI MARCUS AURELIUS

Arcus Marci Aurelii era o boltă ridicată, în anul 176 e.N, pentru comemorarea victoriilor împăratului Marcus Aurelius asupra marcomanilor și a quazilor, în anii 172-173 e.N, și asupra sarmaților în anii 174-175 e.N. Această boltă încăleca, probabil, Clivus Argentarius, artera care lega direct Câmpul lui Marte de Forum Romanum, la joncțiunea cu Via Latina, la baza citadelei Arx și a templului Junonei Moneta de pe Capitoliu.

 Existența acestui arc a fost umbrită de ridicarea impunătoarei Coloane a lui Marcus Aurelius, câțiva ani mai târziu.

ROMA V - ARCUL LUI LENTULUS ȘI CRISPINUS

Acest arc a fost ridicat între Porta Trigemina și Statio Annonae de către consulii Lucius Cornelius Lentulus și Titus Quinctius Crispinius Sulpucianus, în anul 2 e.N.  Se pare că a fost construit, ca și Arcul lui Dolabella și Silanus, dept un element al planului general al Augustus de mărire a sistemului de apeducte.

Se apreciază că această boltă a servit Apeductului Appia, aproape laspre sud de Forum Boarium și foarte aproape de malul stâng al Tibrului. Asemănător a nenumărate monumente antice, a fost distrus în sec.al 15-lea.

ROMA V - ARCUL LUI GRATIANUS, VALENTINIANUS II ȘI THEODOSIUS I

Gratianus (367-383 e.N)

După moartea tatălui lor Valentinianus I-ul, în anul 375 e.N, Gratianus și Valentinianus al II-lea au înpărțit domnia asupra părții apusene a imperiului, dar Gratianus a păstrat întâietatea deorece devenise co-augustus încă din 367 e.N, alături de tatăl său. Partea de răsărit a imperiului rămăsese sub conducerea lui Valens, fratele lui Valentinianus I-ul.

            In anul 378 e.N, împăratul Valens a pierit în luptă cu goții la Adrianopol, așa că Gratianus a chemat pe Theodosius să treacă la conducerea părții orientale a imperiului. Theodosius era originar din Spania, iar tatăl său, Theodosius cel Bătrăn, general de mare valoare, fusese executat tocmai din ordinul lui Gratianus. Numirea fiului celui executat drept co-augustus pare să fi fost o compensație.

Arcul dedicat celor trei împărați consecutivi a fost ridicat din inițiativa lui Gratianus la Roma, între 379-383 e.N. Arcul era menit să afirme uniunea celor trei. Arcul s-a plasat la sfârșitul Porticului Maxima, pe malul stâng al Tibrului și pe partea meridională a podului Aelis. Monumentul a fost distrus în sec.al 14-lea.

ROMA V - ARCUL LUI GALLIENUS

Arcus Gallieni a fost edificat pe amplasamentul Porții Esquiline, în anul 262 e.N, de către Marcus Aurelius Victor și consacrat împăratului Gallienus (253-268 e.N). Se prezintă sub forma unei bolte simple de travertin, de 8,80 metri înălțime, de 7,30 metri largă și de 3,50 metri înălțime. Pilaștrii laterali de susținere au 1,40 metri lățime și 3,50 metri în profunzime. Pr ambele fețe ale pilaștrilor sunt adosate câte două coloane cu capiteluri corintice. Entablamentul are 2 metri înălțime.

Poarta Esquilin a fost o poartă a Zidului servian pe colina Esquilin, în apropiere de colina Viminal, acolo unde Via Labicana, venind dispre Labicum și Via Tiburtina, venind dinspre Tibur, pătrundeau în incinta fortificată de Zidul servian. Apeductul Anio Vetus (272 e.A) se termina în apropiere, în interiorul incintei fortificate.

In sec.al 19-lea s-a construit la poarta Esquilin, alături de arcul lui Gallienus, biserica Santi Vito e Modesto.

  

ROMA V - ARCURILE LUI DRUSUS ȘI GERMANICUS XXXX



Nero Claudius Drusus

Au fost două bolte construite, în anul 19 eN, de o parte și de alta a templui Mars Ultor, din Forumul lui Augustus. Arcurile au fost ridicate de către împăratul Traianus în onoarea lui Drusus, fratele său, și a lșui Germanicus, nepotul dinspre frate, pentru campaniile victorioase din Germania. La data ridicării arcurilor cei doi nu se mai aflau în viață. Despre cele două monumente au rămas numai mărturii scrise.

Nero Claudius Drusus, a fost înfiat de Augustus împreună cu fratele său, viitorul împărat Tiberius, când a a luat în căsătorie pe mama lor Livia Drusilla. Proveneau dintr-o altă căsătorie a Liviei. Ambii frați au urmat cariera militară și au făcut cinste Romei.

Drusus s-a remarcat în campaniile din Gallia, Rhetia, Vindelicia și Germania. Tot el a urmărit săparea canalului dintre Rhin și Flevo (azi IJssel, Olanda), numit Fossa Drusiana. A murit într-un accident de vânătoare prin cădere de pe cal. Pe atunci călăreții romani nu foloseau încă scările de la șea, acestea fiind adoptate după exemplul barbarilor abia la sfârșitul sec.al 6-lea e.N. Tiberius a condus pe jos cortegiul funerar al fratelui din Germania până la Roma. După moarte acest Drusus a primit supranumele de Germanicus.

Decimus Claudius Nero Germanicus

Decimus  Clauduius Nero, zis Germanicus a fost fiul lui Nero Claudius Drusus cu Antonia Minor. El a luat supranumele tatălui de Germanicus. A îmbrățișat tot cariera militară și a devenit un general foarte iubit de legiuni. A fost totodată fratele mai mare al viitorului împărat Claudius, nepot adoptiv al lui Augustus, apoi fiu adoptiv al lui Tiberius, tatăl viitorului împărat Caligula și bunic al împăratului Nero. S-a remarcat prin campaniile victorioase din Germania, așa că a purtat cu cinste supranumele. S-a stins la Antiohia, în Orient, în condiții controversate, de simplă boală sau de asasinat prin otrăvire. Era anul 19 e.N, iar moartea sa a zguduit familia imperială și întreaga Romă.

ROMA V - ARCUL LUI DRUSUS

Arcul Drusus din Roma (Arcus Drusi), încă existent,  a fost cel mai probabil ridicat în onoarea generalului roman Nero Claudius Drusus, în anul 9 e.N, la începutul Viei Appia, la joncțiunea cu Via Latina. Se află în preajma actualei porți San Sebastiano din zidul de apărare al lui Aurelianus și a constituit, foarte probabil, un arc de susținere al apeductului Aqua Antininiana, construit în sec.al 3-lea e.N.

Rolul acestei construcții a rămas controversat. Mult timp a fost considerat drept arc de triumf al lui Nero Claudius Drusus, ridicat după moartea sa accidentală în Germania. Ulterior s-a dedus că a folosit și ca boltă de trecre a unui apeduct de pe timpul lui Antoninus Pius. Această a doua constatare nu elimină prima sa destinație, cea de arc de triumf, mai veche cu un secol și jumătate. Edificiul era ornat cu sculpturi ce reprezentau trofee, fapt ce îl desemnează drept construcție mai importantă decât o simplă trecere boltită pe sub un apeduct.

In sec.al 5-lea arcul a fost cuprins în structura de apărare a porții botezate mai târziu drept poarta San Sebastian. Această înglobare în fortificație s-a aplicat, pe timpul împăratului Flavius Honorius, de către edilii Romei. Honorius își stabilise reședința imperială la Ravenna și nu mai purta un interes deosebit Romei.

Nero Claudius Drusus a fost copilul Liviei Drusilla, ca și viitorul împărat Tiberius. Ambii copii au provenit dintr-o căsătorie anterioară a Liviei, dar au fost adoptați de Augustus. Ambii au urmat cariera militară și s-au afirmat cu glorie în lupte. Drusus a murit într-un accident de vânătoare în Germania. Fratele său i-a adus rămășițele la Roma, mergând pe toată distanța pe jos în fața cortegiului.

Un alt arc a fost ridicat în onoarea lui Julius Caesar Drusus, fiul lui Nero Claudius Nero, în anul 23 e.N, după moartea lui. Acest arc se pare să se fi numit tot Arcus Drusi și să se fi găsit în Forum Romanum, la nord de Rostre. Urmele acestui edificiu au dispărut în totalitate.

ROMA V - ARCUL LUI DOLABELLA SI SILANUS

Acest arc (Arcus Dolaballae et Sijani) a fost puțin cunoscut și comentat de autorii antici și moderni. S-a aflat pe colina Caelius în apropiere de cazărmile peregrinilor. Peregrinii erau soldați detașați din provincie la Roma pentru a servi ca trupe auxiliare. Aceștia erau, în special frumentarii sau speculatores, folosiți la începuturi la aprovizionare și drept curieri militari, iar în sec.al 2-lea și al 3-lea e.N folosiți ca poliție specială. Un templu al lui Jupiter Redux era construit în onteriorul cazărmilor.

Arcul a fost construit în anul 10 e.N, de către consulii Publius Cornelius Dolabella și Gaius Junius Silanus. El a fost ridicat, probabil, ca element al planului general al lui Augustus, ca și arcul lui Lentulus și Crispinus pentru reconstituirea și mărirea sistemului de apeducte. Realizat din travertin și fără ornamente, el avea sarcina principală de a susține o ramură a Apeductului Marcia.

Amplasamentul arcului indică că el a reprezentat și o reconstrucție a Zidului sevian, a unei porți a acelui zid vechi. Dar nu se știe precis de care poartă a fost vorba. Sunt două ipoteze. Una se referă la Poarta Querquetulana (sau Querquetujaria), iar alta la Poarta Caelimontana. Cu toate că cea din urmă este considerată drept varianta mai sigură, nu exiată nici o indicație scrisă despre vreo rută importantă care ar fi ieșit pe această poartă.

 Mai târziu arcul a fost folosit de Nero pentru lucrările unei noi ramuri a Apeductului Claudia, lucrare numită Arcus Neroniani deși era o aducțiunee suplimentară de apă care urma să aprovizioneze toate cele 14 cartiere ale Romei lui Augustus și, în special Domus Aureus, palatul său cel nou și extravagant.

Ulterior, apeductul lui Nero a fost prelungit de Domitianus până la Palatin.

ROMA V - ARCUL LUI HONORIUS, ARCADIUS SI THRODOSIUS

Este un arc ale cărui ultime vestigii au dispărut în zilele noaste. In sec.al 15-lea mai puteau fi văzute ruinele ale sale. A fost ridicat în onoarea celor trei împărați, Theodosius I-ul și fii săi Honorius și Arcadius, pentru a le comemora victoriile asupra goților. Cei doi fii au stăpânit separat câte jumătate din Imperiul Roman începând cu anul 395 e.N. Honorius a domnit peste partea apuseană a imperiului, iar Arcadius peste cea răsăriteană. Ambii au fost niște împărați slabi și necombativi. Ca și tatăl lor s-au sprijinit pe competențele unor mari războinici proveniți din popoarele barbare. Unul dintre marii apărători ai Imperiului Roman a fost eminentul general Stilicon (Flavius Stiliccho în latină), de origine vandal (tată vandal și mamă romană). El a fost un vajnic apărător al tronului celor doi împărați de paie și singurul de care se temeau barbarii vizigoți.

A deținut demnitățile de patrician al imperiului, cea de consul de două ori, în anul 400 și 405 e.N și mai ales poziția de general suprem (magister militum).

Deși a luptat pe mai multe fronturi, atât pe câmpurile de luptă, cât și pe cale diplomatică, Stilicon a rămas memorabil prin victoriile asupra vizigoților, care încercau să pătrundă în peninsula italică. Marile sale victorii de la Pollentia, în anul 402 e.N. și de la Verona, în anul următor, 403 e.N, au fost cele care au pus pe fugă pe periculosul Alaric.

In memoria acelor victorii s-a ridicat arcul de triumf al celor trei împărați. Arcul l-a ridicat senatul Romei și l-a dedicat, cu mărinimie, celor trei dinaști, neștiind cum vor evolua evenimentele de viitor privind tronul.

Arcul era o boltă de marmură care se situa în partea apuseană a Tibrului, la un capăt de pod și era una din porțile Zidului lui Aurelianus. Deci nu era prea onorant, fiind realizat numai printr-o amenajare ornamentală aunei porți de zid de apărare.

De menționat că Stilicon a fost asasinat curând, în anul 408 e.N, chiar din ordinul lui Honorius, al cărui tron îl apărase cu credință. După numai doi ani, în 410 e.N, Alaric a invadat Italia, a cucerit și jefuit Roma. Nevolnicul împărat Honorius își primea pedeapsa.      

ROMA V - ARCUL DE TRIUMF AL LUI CONSTANTIN

Arcul dedicat de senat lui Constantin I-ul (306-337 e.N.) a fost amplasat pe traseul Viei Triumphalis, pe porțiunea dintre Circus Maximus spre Forum Romanum, între Colosseum și Palatin. Această cale triumfală începea în Câmpul lui Marte, trecea pe la Circus Maximus și ocolea Palatinul până la Arcul lui Constantin. Imediat după acesta cotea la stânga pe Via Sacra, trecea pe sub arcul de triumf al lui Titus și pe sub cel al lui Septimius Severus și urca pe Capitoliu urmând panta Clivus Capitolinus.

Senatul a ridicat, cu slugărnicie, arcul de triumf pentru a comemora victoria lui Constantin asupra lui Maxentius, la Podul Milvius, în ziua de 28 octombrie 312 e.N.

Inaugurat în 315 e.N, acest arc a fost ultimul din seria marilor arcuri de triumf ale Romei antice. Deși impunător, el se distige prin folosirea sistematică a unor elemente jefuite de la monumente anterioare.

Arcul măsoară 35,70 metri lungime, 7,40 metri lățime și 31,10 metri înălțime. El este străpuns de trei deschideri boltite, din care cea din mijloc este mai înaltă. Are 11,50 metri înălțime și 6,50 metri lărgime. Deschiderile laterale măsoară numai 7,40 metri înălțime și 4,40 metri lățime.

Partea inferioară a monumentului este construită din blocuri de marmură, iar cea de sus, aticul, este din zidărie de cărămidă acoperită cu placaj de marmură. Printr-o ușă laterală dinspre Palatin se accede la o scară ce duce la înălțimea arcului.

Cele patru coloane neangajate, plasate pe fiecare din fațade, și aticul, cu o inscripție monumentală pe centru, aseamănă acest arc cu cel dedicat lui Septimius Severus, din Forum Romanum. Unii autori au sugerat că partea inferioară a edificiului ar aparține unui monument anterior, probabil din epoca lui Hadrianus (117-138 e.N).

In timpul evului mediu, arcul lui Constantin a fost încorporat într-o fortăreață de familie nobiliară, ca foarte multe alte monumente antice ale Romei.

Cu tot ceea ce a păstrat monumentul în sine și după modificările produse de restaurări moderne și contemporane (ultima operată în anii 1990), decorul arcului diferă mult de starea inițială. A dispărut grupul statuar care îl încorona și care, probabil, îl reprezenta pe Constantin într-o quadrigă, dar și majoritatea placajelor din piatră colorată care acopereau fațada. Nu au mai rămas decât fragmente de porfir pe latura de nord.

La decorarea arcului s-au refolosit masiv fragmente ale unor monumente mai vechi. Decorațiunile altor edificii au căpătat o nouă semnificație, pe aceea de de comemorare a victoriei lui Constantin. O friză nouă, care a fost lucrată în timpul lui Constantin, se întinde ca o bandă în jurul monumentului și prezintă scene din campania împăratului în Italia și acte ale sale după cucerirea orașului.

Elementele de decor sculptat au fost luate de pe monumentele Epocii de Aur, din timpul lui Traianus, Hadrianus și Marcus Aurelius, situând pe Constantin în linia acelor împărați model. Ele evocă imaginea unui conducător pios și victorios.

Utilizarea acelor elemente străine se explică atât prin rapiditatea inpusă ridicării monumentului, cât și prin incapacitatea atelierelor de sculptură de la începutul sec.al 4-lea de a produce opere de o calitate asemănătoare cu cele din sec.al 2-lea.

Jefuirea monumentelor anterioare reprezenta atât recunoașterea inferiorității tehnice și artistice a timpului lui Constantin, cât și recunoașterea admirativă a operelor epocii precedente. De altfel, această practică a jefuirii monumentelor anterioare constituia o obișnuință pe timpul lui Constantin, așa cum s-a manifestat și în cazul primei basilici Sfântul Petru din Roma și, mai ales, în cazul a numeroase monumente din noua capitală imperială, Constantinopol.

Deasupra deschiderii centrale a arcului, pe atic, locul principal este ocupat de o inscripție. Ea este identică pe ambele fațade. De fiecare parte a inscripțiilor se găsesc câte două panouri cu baso-reliefuri, în total opt pe întregul arc. Acestea provin de la un monument neidentificat, sau încă nerealizat, în onoarea lui Marcus Aurelius.

In vârful celor patru coloane care încadrează golurile celor trei arcade, se găsește câte o statuie de dac în poziție mândră și relaxată, nu sub forma unui prizonier supus. Statuile au provenit cu siguranță din Forumul lui Traianus și reflectă respectul de care s-au bucurat inamicii daci în conștința romanilor contemporani cu războaiele dacice.

Din aceeași epocă provin și cele două mari panouri (3 metri înălțime) care ornează laturile cele mici ale aticului. Ele reprezintă scene ale războaielor cu dacii. Alte două baso-reliefuri, situate pe oereții pasajului central, provin și ele dintr-o mare friză care celebra victoria asupra dacilor. Ele s-au găsit, probabil, în Forumul lui Traianus, sau pe pereții cazărmilor de cavalerie de pe Caelius. Figurile care îl reprezintă pe Traianus au fost reprelucrate pentru a corespunde noului personaj.

Coloanele sunt realizate din marmură galbenă de Numidia. Una dintre ele a fost transferată la basilica Sfântul Ioan de Latran și înlocuită cu una din marmură albă. Bazele coloanelor sunt ornate în față cu Victorii și pe lateral cu captivi barbari și soldați romani.

In colțurile formate de bolta centrală cu orizontala de desupra se găsesc decorațiuni cu reliefuri ale Victoriei purtând trofee, iar aceleași colțuri de la bolțile laterale prezintă personificări ale fluviilor. Toate aceste ornamente de colț aparțin epocii lui Constantin.

Deasupra fiecărei bolte laterale se găsesc perechi de reliefuri circulare din epoca lui Hadrianus, de la un monument necunoscut. Se presupune că acel monument celebra vânătoarea, una din preocupările favorite ale împăratului. Toate portretele lui Hadrianus au fost reprelucrate și ele pentru a reprezenta pe Constantin în scenele de vânătoare și pe Licinius sau Constantius I-ul Chlorus, tatăl lui Constantin, în scenele de sacrificiu.

Reliefurile circulare aveau un diametru de 2 metri și erau încadrate cu porfir. Acesta se mai regăsește numai pe latura de nord. Medalioane asemănătoare, dar produse pe timpul lui Constantin, au fost plasate pe laturile mici ale arcului. Unul reprezintă razele Soarelui care răsare, pe latura estică și Luna, pe latura vestică.

Baso-relieful principal, contemporan lui Constantin, este o friză cu motivație istorică, care se desfășoară în jurul monumentului, mai jops de medalioane. Friza reprezintă episoade ale campaniei din Italia a lui Constantin contra lui Maxentius și acte ale împăratului după cucerirea orașului, precum cuvântarea lui în Forum Romanum și distribuirea de bani.

Inscripția principală, reprodusă pe ambele fațade, a avut la origine litere de bronz aurit. Aceasta este încă lizibilă prin cavitățile rămase după smulgerea caracterelor de bronz. Provine din partea senatului și este lungă și servilă.  

ROMA V - ARCURILE DE TRIUMF ALE LUI CLAUDIUS

       Pe timpul domniei împăratului Claudius (41-54 e.N) s-au construit trei arcuri pentru comemorarea victoriilor asupra barbarilor. Toate trei au dispărut, două fiind localizate prin documente, iar al treilea a rămas cu amplasment necunoscut.

Unul dintre arcuri a fost amenajat monumental într-o boltă a Apeductului Virgo, în anul 46 e.N. El se afla  baza colinei Quirinal, în apropiere de Forum Suarium. Acel forum era o piață de comerț cu carne de porc, situată în partea de nord a Câmpului lui Marte, nu departe de actuala Piaza Santi Apostoli.

Un alt arc a fost ridicat de Claudius în anii 51/52 e.N, pentru a comemora victoriile sale din Britania. Și acest arc a făcut parte tot din Apeductul Virgo și încăleca Via Latina în Câmpul lui Marte. Acesta a dispărut în jurul sec.al 7-lea e.N.

Cel de al treilea arc a fost construit în onoarea victoriilor lui Claudius contra germanilor. Acestuia nu i se cunoaște amplasamentul din mărturiile scrise.

ROMA V - ARCURILE DE TRIUMF ȘI COMEMORATIVE

Arcurile de triumf au fost opere de artă arhitecturală care celebrau o victorie, sau mai multe victorii ale aceleiași personalități. Un arc se compunea din unul sau mai multe treceri printr-o zidărie masivă peste care se întindea un antablament și un atic. Totdeauna un aec purta și o dedicație în partea superioară.

Acest fel de lucrări au fost inaugurate în Roma antică. Fiecare arc era dedicat unui general victorios sau unui împărat. In general arcurile erau plasate la intrarea în oraș, cu excepția arcurilor din Roma plasate în inima orașului, în mijlocul piețelor, al forumurilor, pentru susținerea unui apeduct, sau ca porți ale zidului servian și aurelian.

Arcurile de triumf au fost adoptate de romani pentru a înlocui coloana sau piedestalul comun ca bază a statuilor și sau însemnelor onorifice. Pe parcursul timpului bolta arcului a devenit mai importantă decât ceea ce susținea, dar aceasta nu s-a întâmplat mai târziu.

Lista arcurilor de triumf din Roma este prezentată în ordinea alfabetică a personalităților cărora au fost dedicate. Unele au rezistat timpului, iar altele nu.

1.- Arcul lui Theodosius I-ul, Honorius și Arcadius - 405 e.N – Câmpul lui Marte

2.- Arcurile lui Augustus – 29 e.A și 19 e.A – Forum Romanum

3.- Arcurile lui Claudius – 46 e.N și 51/52 e.N – Câmpul lui Marte

4.- Arcul lui Constantin – 315 e.N – Calea Triumfală (lângă Colosseum)

5.- Arcul lui Janus Quadrifons – dedicat lui Constantius II – 356 e.N - cartier Velabru

6.- Arcul lui Dolabella și Silanus – 10 e.N – Caelius

7.- Arcul lui Nero Claudius Drusus – 9 e.A – Via Appia

8.- Arcul lui Julius Caesar Drusus – 23 e.N – Forum Romanum

9.- Arcurile lui Drusus și Germanicus – 19 e.N – Forum Augustus

10.- Arcul lui Gallianus – 262 e.N – Eschilin

11.-Arcul lui Gratianus, Valentinianus și Theodosius –între 379-383 e.N – Câmpul lui Marte

12.- Arcul lui Lentulus și Crispinus – 2 e.N – Murcia (între Aventin și Palatin)

13.- Arcul lui Marcus Aurelius – 176 e.N – Câmpul lui Marte

14.-Arcul lui Nero – 58-62 e.N- Capitoliu

15.- Arcul Nou (sau al lui Diocletianus) – sf. sec 3 e.N – Câmpul lui Marte

16.- Arcul lui Octavius (tatăl lui Augustus) – încep. sec.1 e.N – Palatin

17.- Arcul Pietății – dată incertă – Câmpul lui Marte (lângă Pantheon)

18.- Arcul lui Septimius Severus – 203 e.N – Forum Romanum

19.- Arcul lui Septimius Severus – 204 e.N – Forum Boarium

20.- Arcul lui Scipio Africanul – 190 e.A – Capitoliu

21.- Arcurile lui Tiberius – 16 e.N -  Câmpul lui Marte și Forum Romanum

22.- Arcul lui Titus și Vespasianus – 81 e.N – Forum Romanum (dedicat lui Titus)

ROMA V - COLOANA LUI MARCUS AURELIUS

Este o coloană triumfală construită în onoarea împăratului Marcus Aurelius (161-180 e.N), după modelul Coloanei lui Traianus, mai veche cu aproximativ opt decenii. Ea este înconjurată de o spirală de tablouri săpate în marmură prin alto-relief, are un capitel doric cu platformă de observațir deasupra și un soclu de 10,10 metri înălțime. Platforma de observație patrată este înconjurată de un grilaj, iar în vârful fusului este plasată statuia Sfântului Paul, care a înlocuit-o pe cea originară a împăratului Marcus Aurelius. Monumentul se află pe locul său inițial, astăzi Piazza Colona și în fața Palatului Chigi.

Coloana a fost realizată între anii 176-193 e.N, pentru a celebra victoriile împăratului împotriva barbarilor marcomani şi quazi, în anii 172-173 e.N. şi a sarmaţilor, în anii 174-175 e.N. Acele popoare barbare au atacat cu mare forţă şi virulent frontiera nordică a imperiului. Deşi înclinat spre cultură şi filozofie, Marcus Aurelius a fost nevoit să-şi petreacă mare parte din viaţă în campanii militare.

Pentru că inscripţia de consacrare a fost distrusă în evul mediu, nu se ştie dacă monumentul a fost construit pe timpul domniei lui Marcus Aurelius (cu ocazia triumfului organizat pentru toate victoriile, în anul 176 e.N, sau după dispariţia sa, pe timpul domniei lui Commodus (180-192 e.N). totuşi o mărturie privind împrejurimile atestă că monumentul exista în anul 193 e.N. Mai există şi posibilitatea ca lucrarea să fi început pe timpul lui Marcus Aurelius şi să se fi terminat pe timpul lui Commodus.

In acelaşi timp cu această coloană s-au executat şi cele opt panouri sculptate care ornează astăyi arcul de triumf al lui Constantin, dar care erau destinate, ca şi alte elemente ale acelui arc, unui alt monument al cărui destin nu este cunoscut.

Pe timpul Romei antice, coloana se găsea în partea de nord a Câmpului lui Marte, într-o suprafaţă rectangulară. Pentru amplasamentul ei s-au ous în discuţie două ipoteze. Conform uneia dintre ele coloana s-as ridicat între templul lui Hadrianus (probabil Hadrianeum) şi templul lui Marcus Aurelius (dedicat de Commodus, fiul său, din care nu mai există nimic astăzi – templu aflat probabil sub Palatul Wedekind). Cea de a doua ipoteză ia în calcul plasarea coloanei în interiorul unei incinte sacre speciale, care nu a lăsat nici ea vreo urmă. Se mai ştie că în apropierea coloanei s-a aflat locul incinerării funerare a împăratului.

Fusul coloanei circulare are 29,62 metri înălţime şi este aşezat pe un soclu înalt de 10,10 metri, inclusiv o platformă mai largă înaltă de 1 metru. Ca urmare a însumării, coloana are o înălţime totală de 39,72 metri.

Cu ocazia restaurării din anul 1589, soclul şi platforma lui se găseau la peste 3 metri sub nivelul solului.

Coloana se compune din 27, sau 28 de inele de marmură de Carrara, fiecare cu un diametru de 3,70 metri şi goale pe interior, unde s-a constituit a scară elicoidală cu 190-200 de trepte până la platforma de la vârf. Ca şi în cazul coloanei lui Traianus, scara este luminată de deschideri strâmte ce se pierd din vedere între elementele sculptate ale reliefului în spirală.

Spirala exterioară cu tablouri dăltuite în alto-relief, reprezintă o povestire a luptelor lui Marcus Aurelius la frontiera de nord. Istoria luptelor începe cu traversarea Dunării, probabil la Carnuntum. O Victorie desparte poveştile celor două campanii principale. Cronologia exactă a evenimentelor prezentate este contestată astăzi. Se află pe coloană şi episodul cu miracolul furtunii cu ploaie violentă, care a salvat trupele romane pe teritoriul quazilor. Romanii au considerat că acea ploaie furtunoasă din ziua unei bătălii aproape dezastroase a fost provocată de divinitate. Creştinii au încercat să o atribuie Dumnezeului lor.

Cu toate similitudinile care există în raport cu Coloana lui Traianus, stilul lucrărilor în marmură este cu totul diferit, un stil precursor stilului dramatic al sec.al 3-lea e.N. și strâns legat de stilul arcului de triumf al lui Septimius Severus, edificat puțin mai târziu. Scenele de panouri sunt mai vizibile, iar personajele sunt mai mari decât cele de pe Coloana lui Traianus, relieful este mai accentuat în detrimentul fineței execuției și se observă mâna mai multor sculptori.

Ornamentația coloanei reprezintă, în totalitate, o anticipație a evoluției stilului artistic din antichitatea tardivă, o anticipare a stilului plebeian și o expresie artistică a începutului crizei Imperiului Roman, care s-a agravat în sec.al 3-lea e.N. Coloana nu a fost prevăzută nici cu o îngroșare la o distanță de sol, drept corectare optică, corectare care să elimine impresia de concavitate, așa cum s-a aplicat la Coloana lui Traianus.

Pe timpul evului mediu, urcarea pe coloană era atât de populară încât dreptul de a percepe un preț de intrare a fost vândut, un timp, la licitații anuale.

La origine, soclul coloanei era ornamentat cu alto-reliefuri, care s-au deteriorat definitiv și nu au mai fost păstrate cu ocazia restaurării decise de papa Sixtus al V-lea (Quint) și realizate de Domenico  Fontana, în 1589. Arhitectul a refolosit atunci elemente de marmură de la Septizodium, ale cărui vestigii urmau a fi demolate. Cu acea ocazie, pe vârful coloanei a fost așezată statuia Sfântului Paul, ca pereche a celei ce reprezenta pe Sfântul Petru pe Coloana lui Traianus (4 octombrie 1588). Statuia Sfântului Paul a fost realizată de Leonardo Sanzana și Tommaso della Porta.

Pe timpul restaurării monumentului și a pierderii ornamentației de pe soclu s-a săpat o nouă dedicație, în care se vorbea de papa Sixtus al V-lea, care a redat frumusețea acestei coloane spiralate, dedicate împăratului Antoninus Pius. Această dedicație eronată nu a fost înlăturată nici în prezent.

Cu toate scăderile execuției sculpturale, Coloana lui Marcus Aurelius rămâne unul cele mai valoroase și expresive monumente datorate Romei antice, o podoabă de neprețuit a Romei prezente.

ROMA V - COLOANA LUI TRAIANUS

Coloana lui Trainus (96-117 d.Ch.)este un monument spectaculos și minunat de bine păstrat în centrul Romei. Este o mărturie din piatră a geniului constructiv antic, care transmite posterității dramatismul celor două războaie dacice dintre anii 101 -102 d.Ch. și 105-106 d.Ch. Niciodată victoriile nu au fost atât de realitate prezentate, cu atâta talent și geniu, ca cele două repurtate asupra dacilor. Niciodată un popor învins nu s-a bucurat la romani de atâta atenție și considerație.

Comemorând victoria totală a lui Traianus asupra dacilor, coloana concepută de Apolodor din Damasc este o lucrare extraordinară și o inovație a marelui arhitect, lucrare unică în lume la data concepției. Ea a fost ridicată între anii 107-113 d.Ch, ca element simbolic în complexul Forum Traiani, forum gigantic amenajat în centrul Romei antice, cu finanțare din prada obținută în Dacia.

Columna Traiani a fost așezată în centrul unei piațe rectangulare, între basilica Ulpia, la răsărit și templul lui Traianus, la apus și între corpurile Bibliotecii, la nord și sud. Templul a fost construit, în Forum Traiani, de împăratul Hadrianus (117-138 d.Ch.), succesorul lui Traianus, cel divinizat după moarte. Trebuie spus că amplasamentul templului lui Traian este încă controversat, vestigiile lui găsindu-se ascunse încă sub cartiere noi de la apus de coloană.

Coloana are o înălțime totală de 35,07 metri, din care fusul fără soclu are 28,91 de metri, iar piedestalul și soclul împreună au 6,16 metri. La origine, monumentul era încoronat de o statuie a împăratului Traian, acoperit de armură și ținând în mâini o lance și un glob. Papa Sixtus al V-lea (Quintus) a înlocuit statuia marelui împărat, la 4 decembrie 1587, cu statuia de bronz a Sfântului Petru, operă a lui Tommaso della Porta și a lui Leonardo Sormani.

Columna Traiani, considerată un monument păgân, nu a fost niciodată maltratată de crștinii răzbunători, pentru că aveau credința că inima împăratului fusese salvată de rugăciunile Sfântului Grigore.

Rămășițele împăratului au fost depuse într-o urnă de aur, adăpostită, la răndul ei în camera funerară amenajată la baza coloanei. Urna a dispărut prin jaf în evul mediu, după 476 d.Ch.

Fusul coloanei are un capitel doric amplu, deasupra căruia este amenajată o terasă patrulateră, mărginită de un grilaj. Asemănător cu capitelul, baza coloanei este aparentă.

Fusul este înconjurat de o bandă elicoidală de baso-reliefuri, organizate în tablouri, bandă care prin desfășurare atige aproape 200 de metri. Este dispusă pe 23 de spire și cuprinde circa 2500 de personale, într-o povestire cu 184 de scene.

Lunga bandă elicoidală de baso-reliefuri furnizează prețioase mărturii despre arta antică, despre obiceiuri și echipamente militare, atât ale romanilor, cât și ale dacilor. In întregimea sa, monumentul este o glorificare a monarhului.

Povestirea faptelor caracteristice celor două războaie dacice se derulează continuu, etalând atât scene de luptă, cât și mișcarea trupelor, plecarea la luptă, lucrările la fortificații, concibuabile, sacrificii, ambasade, supuneri, etc. Diversele episopade din tablouri sunt prevăzute cu decoruri naturale de piatră, cu arbori și edifici diverse, toate referindu-se la evenimente trăite de ambele părți combatante. Nu sunt sculptate tablouri convenționale și idealizate.

Lucrările de construcții realizate de soldați sunt foarte bogate în detalii, precum cele de la podul peste Dunăre, la forturi, sau în tabere. Vederile asupra Dunării și asupra fortificațiilor din înaltul cerului, aparțin, probabil, unei tradiții a picturii romane cu scopuri triumfale.

Printre tablouri se văd procesiuni din timpul triumfului generalilor victorioși, care prezintă populației faptele și capturile de război cele mai importante.

Fusul coloanei este realizat din 18 inele colosale de marmor lunensis, numită astăzi de Carrara, sau de Paros. Inelele  au un diametru de 3,70 metri, cîntărind fiecare între 32-40 de tone. Rlr au interiorul gol, lăsând loc pentru o scară interioară spiralată cu 186 de trepte și luminată de 43 de mici deschideri dreptunghiulare, plasate astfel încât să se piardă întablourile  sculptate. Scara în spirală este sculptată din 19 blocuri și își termină circuitul după 14 rotiri complete. Aranjarea ei a necesitat cunoștințe complexe de geometrie. Realizarea ei s-a executat atât de precis încât a rezistat intactă până astăzi. Ea a constituit un miez de rezistență al coloanei, astfel că în pofida numeroaselor cutremure suferite, coloana s-a înclinat numai o jumătate de grad. Scara conduce pe platforma de observație de desupra capitelului.

Blocul capitelului și al platformei de observație cântărește, după calcul, 53,3 tone și a fost înălțat la aproape 34 de metri de la sol, înălțime egală cu a unui bloc modern cu 8 etaje.

Episoadele din tablouri privind cele două războaie dacice sunt separate de prezența unei Victorii înaripate, cu victoriile înscrise pe scut. Această Victorie înaripată se poate vedea numai de pe o poziție înaltă din fața celor două bisrici aflate azi la apus de coloană.

Finetea execuției sculpturale și procesele tehnice la care s-a apelat pentru a racorda perfect sculpturile la joncțiunea tamburilor, dovedesc o excepțională precizie în detalii, astfel că întreaga coloană să constituie un document istoric de neegalat privind Dacia și tehnica militară romană.

            Traianus însuși este reprezentat pe coloană de 59 de ori. Prezența sa este subliniată prin convergența scenelor și a privirilor celorlalte personaje către el. Este reprezentat în profil,cu mantaua în vânt, supraveghind lucrările de fortificații, sacrificiile pentru zei, vorbind cu soldații, mângăindu-i, primind supunerea dacilor și asistând la execuții.

            Episoadele prezentate în tablourile de piatră sunt dinamice, dramatice, patetice,vesele și solemne. Ceremoniile se succed într-o gamă extrem de variată, atingând accente de o intensitate cu totul specială în scena torturării prizonierilor romani de către femeile dace, în prezența lui Traianus la tăierea capetelor unor daci, în fuga sarmaților cu armuri grele, la primirea ambasadorilor inamici cu costume lungi și fastuoase, până la scena grandioasă a supunerii dacilor la sfârșitul primei campanii. Sinuciderea eroică a regelui Decebal este și ea prezentată.

            Narațiunea istorică de pe coloană este dominată de realism, singurul element simbolic fiind personificarea impozantă și cu barbă a Danubiului, care, sculându-se de pe patul său, invita pe romani să treacă. Reprezentarea figurilor umane urmează profundul realism grecesc.

            Diametru fusului coloanei nu este egal pe toată lungimea lui. Coloana a fost îngroșată la o treime din înățime pentru a se evita iluzia optică a concavității pe care ae fi provocat-o talia sa înaltă. Este vorba de o corectură optică aplicată de greci la templele lor încă din perioada sec.6-5 e.A.

            Talia tablourilor și a personajelor sculptate pe coloană a crescut pe măsură ce se depărtează de observator. Este probabil cala începuturi sculpurile coloanei să fi fost pictate și cu inserții de bronz pentru prezentarea armelor și a uneltelor, dar acele culori astăzi au dispărut. Oricum observarea decorațiunii nu a fost defavorizată de amplasarea coloanei în mijlocul unor porticuri apropiate. Este probabil ca la momentul realizării coloanei, decorațiunile ei să se fi putut analiza mai bine și mai de aproape de pe terasele navelor laterale ale basilicii Ulpia și probabil de pe cele ale Bibliotecii din Forum Traiani.

            Coloana lui Traianus a constituit un exemplu minunat pentru alte coloane ridicate ulterior, precum cea dedicată lui Mrcus Aurelius, pentru cea ridicată de Napoleon, în piața Vendome, din Paris, pentru a comemora victoria de la Austerlitz și pentru altele moderne.

            Soclul este decorat pe trei laturi cu baso-reliefuri reprezentând trofee de război. Colțirile lui sunt decorate cu patru vulturi și o ghirlandă de lauri. Cea de a patra latură este cea a ușii, cu o dedicație cuprinsă între două reprezentări ale Victoriei. In dedicație se poate citi:

                                    SENATVS.POPVLVSQVE.ROMANUS

IMP.CAESARI.DIVI.NERVAE.E.NERVAE

TRAIANO.AUG.GERM.DACICO.PONTIF

MAXIMO.TRIB.POT,XVII.IMP.VI.COS.VI.P.P.

AD.DECLARANDVM.QVANTAE.ALTITVDINIS

MONS.RT.LPCVS.TANT [IS-OPER] IBVS.SIT.EGESTVS

Inscripția este unul dintre cele mai faimoase exemple ale epigrafiei latine și spune:

Senatul și poporul roman, împăratului Caesar Nerva Traianus, fiul divinului Nerva Augustus, germanicus, dacicus, mare pontif, în cea de a 17-a putere tribuniciară, salutat imperator a 6-a oară, consul a 6-a oară, părinte al patriei, pentru a se ști la ce profunzime a fost colina pentru aceste mari lucrări.

            Din inscripție ar rezulta că înălțimea coloanei ar marca nivelul original al părții din colina Quirinal care a fost excavată pentru a se obține terenul pentru Forum Traiani.

            O mică biserică, San Nicolo de Columna, care a fost construită la baza coloanei, a fost atestată începând cu anul 1032. Ea avea un oratoriu în vârful monumentului. Se presupune că ea ar fi existat încă în sec.al 8-lea, sau al 9-lea. Biserica a fost demolată, mai mult ca sigur, cu ocazia vizitei la Roma a împăratului Carol al V-lea (Quintul), în anul 1546.

            Tot în sec.al 16-lea s/a făcut curat în jurul coloanei, prin eliminarea unor construcții mizere particulare, iar soclul a fost degajat de depunerile sub care era acoperit.

            Studiul tablourilor coloanei este se realizează cu greu în poziția verticală a coloanei, așa că s-a apelat la copii prin mulaje de mare fidelitate.

Dintre acestea unul se află se află la Muzeul Civilizației romane din Roma. Este una din cele trei copii realizate de Napoleon al III-lea , în 1861, și dăruită papei Pius al IX-lea (125 de mulaje din ipsos). O altă copie se află la Muzeul de Istorie al Romaniei,la București, realizată de germani pe timpul celui de al doilea război mondial. Un mulaj complet este prezent la Victoria and Albert Muzeum din Londra. Muzeul Luvru deține mulaje pentru o treime din coloană, precum și o copie a soclului. Muzeul de Arheologie Națională din Saint-Germain-en-Laye posedă o galvanoplastie din sec.al 19-lea, din partea de jos a coloanei.

TRONUL ROMEI - COMMODUS (LUCIUS AELIUS AURELIUS COMMODUS ANTONINUS)

Ani de viață  161-192 d.Ch.
Ani de domnie  180-192 d.Ch.
In Historia Augusta, biograful lui Marcus Aurelius spunea:  Marcus Aurelius se poate spune că ar fi  fost fericit, dacă n-ar fi lăsat copii. Acesta a fost marele păcat al împăratului filozof, unul dintre cei mai buni dinaști din istorie, păcat de a fi avut ca fiu un înspăimântător tiran, un psihopat. Se vorbea la Roma, că acest Commodus era fiul Faustinei Junior şi al unui gladiator, dar busturile lui Commodus, care oferă o asemănare frapantă cu Marcus Aurelius, fac incertă ace bănuială. Cert este că brutalitatea fizică şi psihică, cruzimea şi instabilitatea nu puteau fi moştenite din familia unui tată ca Marcus Aurelius, ci numai din linia maternă, unde imoralitatea îşi făcuse loc pe deplin.

La moştenirea incertă de sânge, a caracterului său monstruos, se poate adăuga şi influenţa nefastă a unui anturaj depravat în jurul unui tânăr încă neformat de circa 19 ani, tânăr ce s-a trezit peste noapte atotputernic.

Commodus s-a născut la Lanuvium, o reşedinţă de ţară de pe timpul lui Antoninus Pius, la 31 august 161 d.Ch. A avut un frate geamăn care a murit la numai patru ani. Incă din copilărie, cu toată educaţia unor maeştri excelenţi şi cu toată supravegherea din partea tatălui cult şi inteligent, el a demonstrat cele mai deplorabile instincte. De atunci se manifesta ca un bufon şi un gladiator desăvârşit.

A avut totdeauna cultul forţei muşchiulare şi marea ambiţie de a se asemăna cu Hercules, asemănare care a transpus-o, mai târziu, în creaţii sculpturale (Vatican - sculptură colosală de 3,80 m).

Ca împărat, purta totdeauna costumul gladiatorilor şi a coborât în arenă de şapte sute treizeci şi cinci de ori, simţind o chemare arzătoare pentru luptele sângeroase şi pentru exterminarea animalelor în acele vânători cu sorţi inegale, care se numeau lupte cu animalele.

Se aminteşte că la doisprezece ani a aruncat în cuptor pe cel ce îl îmbăia, pentru că folosise o apă prea fierbinte.

A fost primul moştenitor al tronului roman care s-a născut în purpură, adică născut în casă de împărat. In anul 166 d.Ch, a fost ridicat la rangul de „caesar”, adică de potenţial moştenitor, iar în 177 d.Ch, la cel de augustus, adică la rang de co-regent.

Anul 178 d.Ch, a fost anul căsătoriei sale cu Bruttia Crispina, din iniţiativa tatălui său. Prin 183 d.Ch, a izgonit-o din palat, sub învinuirea de adulter, a exilat-o şi apoi a trimis-o la moarte.

In ultimii ani de viaţă ai tatălui său, l-a însoţit în diverse campanii militare, în Germania, în Orient şi pe Dunăre. In tabăra de la Vindobona (Viena-Austria) a devenit împărat, odată cu moartea tatălui său la 17 martie 180 d.Ch.

Noul împărat nu avea decât optsprezece ani şi jumătate, un spirit slab şi dezechilibrat, dar îmbătat de puterea absolută. Comportametul lui s-a viciat repede, asemănător cu Caligula, cu Nero și cu atâţia alţii, dar el n-a avut un debut ca al lui Nero, care fusese aplaudat de cei ce îl flatau.

Imediat ce a fost declarat împărat, a întrerupt brusc războiul greu şi de durată pe care-l purtase cu succes tatăl său contra marcomanilor şi a quarzilor. S-a mulțumit să trateze cu ei condiţii de pace nefavorabile, deşi aceia erau la capătul puterilor. Dorinţa lui cea mare nu era să lupte pentru imperiu, sau pentru onoarea sa, ci să se întoarcă la Roma. Acolo, pentru început, şi-a aranjat un triumf, iar ulterior a început saturnaliile smintite, care reprezintă toată istoria domniei sale.

Un prefect al pretoriului, Perennis, a devenit stăpânul absolut al puterii, în timp ce împăratul se ocupa de nebuniile lui. Perennis a fost ucis de soldaţi, după cinci ani de favoruri scandaloase (186 d.Ch.). Cei ce l-au omorât au fost un grup rebel de 1500 de ostaşi veniţi din Britannia, cărora Commodus nu le-a opus forţa superioară a pretorienilor şi s-a complăcut să creadă acuzaţiile împotriva lui Perennis.

Trupele din Britannia erau într-o stare de indisciplină avansată. Incercaseră să declare împărat pe locotenentul Priscus, dar se loviseră de refuzul aceluia: Eu fac de împărat, cât faceţi voi de ostaşi.

Cei încartiruiţi în Britannia au fost mustraţi de Perennis pentru actele lor de indisciplină, ceea ce i-a determinat să trimită acea deputaţie de ostaşi la Roma. In loc să-i pedepsească, Commodus şi-a trădat propriul colaborator. Ulterior trupele din Britannia au fost liniştite de intervenţia generalului cu experienţă, Pertinax.

La conducerea treburilor reale ale statului a urcat, în locul lui Perennis, un fost sclav frigian, apoi libert, om lipsit de scrupule şi desfrânat, pe nume Cleander. După ce şi acesta a făcut o multitudine de abuzuri, de acte de degradare a onoarei palatului, de corupţie, a fost asasinat din ordinul lui Commodus (189 d.Ch.). Cleander vindea locurile în senat, funcţiile înalte din armată şi din administraţie. Intr-un singur an a numit douăzeci şi cinci de consuli pentru anul în curs, ceea ce nu se mai întâmplase şi nu a mai fost posibil vreodată.

In timpul liber, când se odihnea după oboseala provocată de prea multe desfătări şi abuzuri, Commodus se ocupa cu uciderea tuturor acelora care păcătuiau prin a-i fi neplăcuţi, sau care fuseseră apreciaţi de tatăl său. Nu au scăpat nici femeile şi nici copii din ghearele acestui nebun nesăţios de sânge. Intreaga sa domnie a fost murdărită continuu de asasinate politice, provocate de învinuiri false, sau izvorâte din mintea lui bolnavă. O parte din asasinate au urmat unor conspiraţii descoperite.

Contra acestui nebun furios, care dorea să schimbe numele de Roma în Colonia Commodiană, care vorbea de incendiere, care se tăvălea în dezmăţ şi sânge, care trimitea la moarte membrii de familie, sau pe fraţii generali Quintilius, pentru bogăţia casei lor etc, s-au organizat numeroase conspiraţii.

Prima a fost dirijată de sora sa, Lucilla. A trimis-o la moarte pe aceasta, împreună cu o mulţime de senatori. O altă conspiraţie a fost pregătită de  propria-i concubină, Marcia, preluată de la un anume Quadratus, pe care-l ucisese. Marcia i-a dat otravă, dar cum efectul era foarte lent, conjuraţii au pus să fie strangulat în baie de către un atlet pe nume Narcissus. La conspiraţie au participat cei doi oameni importanţi ai palatului, Laetus şi Eclectus (31 decembrie 192 d.Ch.).

Senatul a dispus să i se şteargă numele de pe toate monumentele publice şi a abolit amintirea acestui monstru pe care l-a declarat: Mai crud decât Domitianus şi mai murdar decât Nero” („Soevior Domitiano, impurior Nerone”).

Sub acea domnie odioasă şi infamă, creştinii au cunoscut o perioadă de pace. Toleranţa este atribuită influenţei concubinei Marcia, care avea o vie simpatie pentru creştini şi cărora le-a făcut mult bine servindu-se de poziția ei atotputernică asupra lui Commodus.

Commodus a murit fără a avea copii cu Bruttia Crispina. Pentru posteritate a aruncat o pată de ruşine asupra familiei lui Marcus Aurelius.

TRONUL ROMEI - LUCIUS VERUS (LUCIUS AELIUS AURELIUS COMMODUS VERUS)

Ani de viață  130-169 d.Ch.

Ani de domnie  161-169 d.Ch.

S-a născut în anul 130 d.Ch, la Roma, şi era fiul lui Lucius Ceionius Commodus, cel ce fusese ales primul de către Hadrianus ca urmaş la tron şi care fusese ridicat la rangul de caesar. Prin adopţiune, acela a căpătat numele de Aelius Verus.

Istoricul Spartianus l-a prezentat drept un favorit al lui Hadrianus, nu lipsit total de merite, dar marcat de grave lipsuri de caracter. La această alegere, Hadrianus a avut unele opoziţii senatoriale pe care le-a reprimat chiar cu duritate. Soarta a vrut ca noul caesar să moară înaintea lui Hadrianus, iar acesta să fie obligat să-şi aleagă un alt moştenitor.

A doua alegere, care s-a oprit asupra lui Antoninus, a fost o divină inspiraţie a lui Hadrianus pentru binele tronului şi al imperiului. Nu a uitat însă nici pe fiul fostului său favorit, fiu care se numea tot Lucius Ceionius Commodus.

I-a impus lui Antoninus, ca la rândul său, să adopte pe Marcus Annius Verus, nepotul de frate al soţiei sale, Faustina Senior (Maior) şi pe Lucius Ceionius Commodus, fiul lui Aelius Caesar. Primul a primit prin adopţiune numele de Marcus Aurelius Antoninus, iar celălalt numele de Lucius Aelius Commodus.

Intre ei era o diferenţă de vârstă de nouă ani, iar mai târziu s-a conturat şi o mare distanţare în domeniul pregătirii intelectuale şi al comportamentului. La moartea lui Antoninus Pius, Marcus Aurelius, personalitate deschisă şi îndatoritoare, a asociat la tron, conform promisiunilor înaintașilor, şi pe Lucius. Acesta a primit numele definitiv de Lucius Aelius Aurelius Commodus Verus. Astfel nu s-a produs nici o schimbare juridică sau constituţională, rostul co-regenței fiind numai cela de a se asigura un sprijin reciproc şi o succesiune la putere. Constituţia lui fizică slabă a determinat, probabil, pe Marcus Aurelius, să-şi asigure un sprijin în fratele adoptiv mai tânăr.

Amândoi au purtat titlul de augustus, dar, în fapt, răspunderea conducerii imperiului a fost asumată serios numai de Marcus Aurelius. Cu cei doi apare pentru prima dată colegialitatea imperială, formă de conducere ce va fi mult extinsă în perioadele următoare.

Incă de la început, Lucius Verus s-a mulţumit doar cu sarcina de a conduce operaţii de luptă, deoarece îl ajuta vârsta mai tânără şi constituţia mai robustă.

S-a dovedit, însă, a fi o personalitate slabă, lipsită de energia unui luptător adevărat şi lipsită de iniţiativă. Pe deasupra avea înclinaţii făţişe spre desfrâu şi risipă, fapt ce a făcut ca în cei opt ani cât a domnit alături de Marcus Aurelius, să-i fie acestuia o reală povară, în loc de ajutor.

Trimis în Orient pentru a conduce operaţiunile împotriva parţilor, a făcut numai prezenţă nominală, lăsând pe generalii din subordine să ducă luptele victorioase (162-166 d.Ch.). Tot aşa s-a comportat în campania, din anul 168 d.Ch, îndreptată spre nord, spre Dunăre. Acolo a murit subit, la Altinum, când armata era zguduită puternic de o epidemie de ciumă.



Lucius Verus - Luvru

 Marcus Aurelius a regretat puţin pentru această dispariţie, deoarece co-regentul din ajutor se transformase în povară şi ruşine pentru tron.

Lipsa de personalitate a lui Lucius Verus pare să fi fost legată, prin destin, de schimbarea permanentă a personalităţii sale prin nume. S-a născut cu un nume, l-a schimbat la adopţiune şi apoi la intrarea în co-regentă. In cazul lui istoria numelor purtate este mai cuprinzătoare decât cea a realizărilor, iar ultimul supranume, cel de augustus, a fost prea greu pentru umerii lui și pentru trecerea prin istorie.