VIKINGII - DUPĂ O PĂRERE ARABĂ

Summa pia gratia nostra conservando corpora et cutodita, de gente fera Normannica nos libera, quae nostra vastat, Deus, regna (Preainalt si sfant Milostiv, apara-Ne pe noi si pe ai nostri, si Ne scapa, Doamne, de neamul salbatic al nordicilor care ne pustiesc pamanturile) – rugaciune medievala.

Vreme de mai bine de trei veacuri, aceasta avea sa fie rugaciunea de capatai a celor mai multi dintre europenii care avusesera de a face sau care auzisera, intr-un fel sau altul, de temutii razboinici ai nordului. Imaginea acestora avea sa devina sinonima cu teroarea si, pentru un intreg mileniu, vikingii nu aveau sa fie altceva decat intruchiparea celor mai negre cosmaruri ale oamenilor.

Pledoarie pentru vikingi 

Faptul ca vikingii au fost niste jefuitori lipsiti de scrupule nu poate fi contestat. De altfel, vikingr, stravechiul termen norvegian, insemna „pirat”, in timp ce viking desemna sec actiunea de a prada peste mari. In plus, priviti din perspectiva carturarilor si preotilor crestini, paganii, adepti ai vechiului cult al lui Odin, nu puteau decat sa fie demonizati; cu atat mai mult cu cat multe dintre atacurile lor erau indreptate asupra bogatelor manastiri din Anglia si din restul Europei. Au fost insa stramosii nordicilor demni de o descriere asemenea celei impamantenite in constiinta europeana medievala? Au fost vikingii, intr-adevar, niste monstri trimisi de divinitate pentru a pedepsi pacatele crestinilor, asa cum se credea in urma cu aproape un mileniu?

Raspunsul avea sa vina in secolul XX, mai precis in 1923, odata cu descoperirea in biblioteca orasului iranian Mashhad a copiei unui document considerat pierdut de secole. Este vorba de Risala, jurnal datand din secolul X al diplomatului arab Ahmad ibn Fadlan, una dintre cele mai vechi si mai detaliate marturii legate de modul de viata al scandinavilor.

Ahmad ibn Fadlan 

Ahmad, pe numele sau adevarat Ahmad ibn Fadlan ibn al-Abbas ibn Rasid ibn Hammad, a fost una dintre figurile proeminente ale culturii arabe, si unul dintre cei mai importanti carturari islamici de la sfarsitul primului mileniu. Functia sa de secretar al califului din Bagdad, al-Muqtadir, ii va aduce notorietatea, nu atat prin importanta atributiilor sale, cat mai ales prin fascinanta calatorie pe care o va intreprinde, intre anii 921 si 923, in tinuturile slave din Rusia de astazi, pana in apropierea fluviului Volga, si pe care o va descrie amanuntit.

Initial, scopul expeditiei era unul pur diplomatic; acela de a propovadui Dreapta Credinta in randurile bulgarilor si de a cere regelui strain un tribut anual in schimbul construirii unei moschei pe cheltuiala Bagdadului. Calatoria va lua insa o cu totul alta turnura, mai ales dupa refuzul categoric al liderului bulgar, si dupa iarna deosebit de grea care il obliga pe ibn Fadlan sa ramana timp de trei luni in compania acestuia.

Ambasadorul arab va avea astfel ocazia sa relateze detaliat obiceiurile si trasaturile popoarelor putin cunoscute la acea vreme, pe care le va intalni in timpul sederii sale prelungite: turci, slavi, baskiri, bulgari sau kazari, popoare originare din intinsele stepe asiatice. Valoarea jurnalului intocmit de Ahmad ibn Fadlan va fi cu atat mai mare, cu cat asemenea insemnari erau extrem de rare; cele mai noi datand din vremea Imperiului Roman.

Diplomatul avea insa sa fie fascinat de o populatie total necunoscuta, pe ai carei membri ii numeste Rus sau Rusyyah, nimeni altii decat vikingii originari din Suedia. Mai mult ca sigur ca ibn Fadlan imprumutase denumirea slava a lui ruotsi, cuvant finlandez prin care erau desemnati nordicii originari din estul Scandinaviei.

Vikingii 

Sosirea vikingilor pe Volga, in impunatoarele lor corabii impodobite cu capete de dragon, asa numitele drakkare, trebuie sa fi fost o imagine impresionanta pentru ambasadorul arab, neobisnuit cu o asemenea priveliste:

Nu am vazut niciodata oameni mai bine inzestrati fizic. Inalti ca niste palmieri, blonzi, cu piele roscata; pareau sa nici nu simta frigul puternic de afara, pentru ca nu purtau nici tunici, nici caftane, ci doar un vesmant care le acoperea o parte a corpului, lasandu-le o mana libera. Fiecare barbat poarta la brau un topor, o sabie si un cutit lung, de care nu se desparte niciodata. Sabiile sunt uriase si gravate asemenea sabiilor france. Toti sunt tatuati de la varfurile degetelor pana la gat cu figuri misterioase de culoare neagra sau verde.

Admiratia lui Ahmad ibn Fadlan pentru misteriosii negustori de sclavi si blanuri veniti din tinuturile inghetate ale nordului avea insa sa dispara in scurt timp, atunci cand le va cunoaste obiceiurile, total diferite de eticheta curtii de la Bagdad, cu care era obisnuit:

Desi nordicii sunt gazde desavarsite, sunt cele mai murdare creaturi ale Domnului. Nu au nici o rusine in a urina in vazul tuturor si par a nu se spala niciodata. Nu se imbaiaza dupa ce au relatii intime cu femeile lor si nici macar nu isi spala mainile dupa ce mananca. Sunt ca niste magari salbatici.

In ciuda obiceiurilor necivilizate, diplomatul arab mentioneaza cu stupefactie ca nici unul dintre barbati nu uita sa isi pieptene parul de cateva ori pe zi; activitate la care sunt ajutati, de cele mai multe ori, de sclavele pe care le au in posesie.

Ibn Fadlan avea sa fie de-a dreptul socat atunci cand va asista la scena toaletei de dimineata:

Pentru a se spala, recurg la cea mai murdara si mai obscena modalitate posibila. O sclava aduce un bazin urias cu apa pe care il ofera mai intai stapanului ei. Acesta isi spala mainile, fata si parul, dupa care isi curata gatul si narile in aceeasi apa. Apoi sclava ofera vasul urmatorului barbat care face aceleasi lucruri. Toti nordicii repeta aceleasi gesturi, in acelasi bazin.

Cei mai multi istorici sunt de parere ca relatarea ambasadorului nu este decat o exagerare; de fapt, apa fiind inlocuita dupa ce fiecare barbat nordic isi facea toaleta zilnica. Totusi, simpla ideea de a folosi acelasi vas i-ar fi repugnat, cu siguranta, arabului obisnuit cu un cu totul alt mod de viata.

Diplomatul va asista la niste scene de neimaginat la curtea Bagdadului, acela al intretinerii relatiilor intime intre barbati si sclave, in vazul multimii. Ba mai mult, orice cumparator al unei tinere ar fi fost nevoit sa astepte pana cand stapanul sclavei ar fi avut o ultima partida de amor cu aceasta. De altfel, Ibn Fadlan avea sa fie uimit de apetitul sexual deosebit de ridicat al vikingilor, care parea sa nu se diminueze niciodata.

Nici alte obiceiuri nordice nu aveau sa fie mai linistitoare pentru Ahmad, cum ar fi inchiderea bolnavilor intr-o camera, fara a li se acorda vreun ajutor. In cazul in care cel bolnav si-ar fi revenit, ar fi fost reprimit in randul grupului, iar in cazul in care ar fi decedat, urma sa fie incinerat. De acest tratament se bucurau doar vikingii, sclavii decedati fiind lasati prada cainilor si animalelor salbatice. In cazul in care scandinavii ar fi prins un hot, acesta era spanzurat si lasat sa atarne pana cand corpul i se rupea sub propria greutate.

Funeraliile vikinge 

Una dintre cele mai elocvente relatari ale lui Ahmad ibn Fadlan este cea a funeraliilor unei capetenii vikinge. Este, se pare, una dintre cele mai detaliate si mai exacte marturii ale unui astfel de obicei scandinav, realizate vreodata in istorie:

Mi s-a spus ca barbatul decedat era unul dintre cei mai importanti membri ai comunitatii. Corpul sau a fost coborat intr-o groapa deasupra careia a fost asezat un acoperis. El trebuia sa ramana astfel timp de 10 zile, pana urma sa fie scos si ars intr-una dintre corabii, alaturi de sclava sa preferata. Averea sa era impartita in trei parti: una pentru familie, cealalta pentru cei care se ocupau de funeralii in timp ce a treia parte era folosita pentru a procura bauturi pentru barbatii tribului. Acestia se intoxicau cu bautura zi si noapte pana cand corpul decedatului urma sa fie incinerat. Se intampla ca unul dintre ei sa moara in timpul banchetului din cauza exceselor. Atunci averea sa era impartita in acelasi mod, iar funeraliile continuau.

Neobisnuitele obiceiuri vikinge aveau sa atinga paroxismul pentru ibn Fadlan in momentul in care acesta mentioneaza modul in care era tratata sclava care urma sa moara alaturi de stapan. Dupa ce ii erau oferite cele mai bune tesaturi si ornamente, acestea trebuia sa treaca prin patul tuturor capeteniilor, ca semn de respect pentru cel decedat. Si mai ciudat pentru ambasadorul arab parea sa fie atitudinea fetei, care bea alaturi de barbati, canta si se oferea acestora fara nicio urma de remuscare.

Ziua in care capetenia vikinga urma sa fie incinerata avea sa aduca in fata lui Ahmad un ritual de neinteles pe care, insa, il va nota in amanunt:

Dupa ce au indepartat acoperisul de lemn si de pamant, au asezat corpul acestuia intr-o corabie in jurul careia construisera o structura asemanatoare cu un cort. In jurul sau au asezat recipiente cu bautura, cosuri cu fructe si plante. Pe urma au ales un caine pe care l-au taiat in doua si l-au aruncat in corabie. Apoi i-au asezat capeteniei armele pe langa corp. Au adus doi cai pe care i-au alergat pana au asudat si care, la fel, au fost taiati in bucati si depusi langa cel mort. Au mai sacrificat o gaina si un cocos pe care, de asemenea le-au aruncat pe vas. Apoi a venit randul fetei, care a fost ucisa de o batrana pe care o numeau Ingerul Mortii.
Ahmad ibn Fadlan va avea chiar si o disputa cu unul dintre barbatii prezenti la funeralii, caruia incercase sa ii explice obiceiurile arabe:

„Voi arabii sunteti niste netoti”, mi-a spus acela. „De ce?”, l-am intrebat. „Pentru ca ii purtati pe cei care spuneti ca ii iubiti si ii onorati cel mai mult, si ii puneti in pamant acolo unde vor fi devorati de taratoare. Noi ii ardem pentru a ajunge cat mai repede in Paradis”, apoi incepu sa rada puternic. Atunci cand l-am intrebat care este motivul bucuriei sale, mi-a raspuns:”Din dragoste pentru el, Stapanul nostru a trimis vantul pentru a-l primi cat mai repede.” Intr-adevar, in cel mai scurt timp, din corabie, capetenie si fata nu mai ramasese decat cenusa. Pe locul acela au ridicat o movila de pamant pe care au asezat o tableta de lemn cu numele acelui rege. Apoi au plecat cu totii.

Ambasadorul va parasi tinuturile bulgarilor dupa trei luni de sedere fortata, aducand cu el una dintre cele mai rare si mai elaborate marturii despre viata si obiceiurile vikinge de acum 1000 de ani. Pierdut si regasit dupa aproape un mileniu, manuscrisul sau ofera o imagine vie a traditiilor barbare vazute prin ochii unui diplomat din lumea civilizata. Reactiile sale, probabil aceleasi cu ale noastre, pot fi interpretate in mai multe moduri. Ceea ce este, probabil, cel mai important, este demontarea imaginii malefice a vikingilor si situarea a acestora alaturi de celelalte civilizatii barbare, unica fiecare in felul sau.

Date suplimentare

• Vikingii nu s-au numit astfel decat in Scandinavia, acolo unde termenul desemna numai pe cei care efectuau raiduri pe mare; si in Anglia, unde termenul era folosit pentru a desemna toata suflarea scandinava. In Franta si Sicilia, nordicii erau cunoscuti sub denumirea de Normanzi. In Bizant si Grecia, erau denumiti Varingieni, in Asia erau cunoscuti sub denumirea de Rus, in timp ce in tarile arabe erau cunoscuti drept al-majah (adoratori ai focului, aluzie la cultul pagan al lui Odin)
• Documentul lui Ahmad ibn Fadlan a stat la baza scenariul productiei hollywoodiene „Al 13-lea razboinic”, unde rolul diplomatului arab este jucat de actorul Antonio Banderas. Filmul de fictiune pleaca de la jurnalul ambasadorului si il poarta pe acesta printr-o calatorie fantastica in Scandinavia.
• Risala a fost folosita ca arma mediatica de catre presa din tarile musulmane, impotriva Danemarcei in urma scandalului caricaturilor care il reprezentau pe profetul Mahomed.
• Rusia se numeste astfel dupa denumirea scandinavilor, Rus.
• Primul conducator al Taratului Kievean a fost printul viking Ulag al carui nume a devenit in slava Oleg. El a condus Kievul din anul 882 pana in 912 cand a murit muscat de un sarpe.
• Desi ibn Fadlan foloseste in scrierile sale termenul de Paradis, mai mult ca sigur ca vikingii ar fi vorbit, de fapt, de Valhalla, termen necunoscut diplomatului arab.
• Conform mitologiei scandinave, Valhalla, raiul adeptilor cultului lui Odin, era strabatuta de rauri de bere, in timp ce pe razboinicii ajunsi aici ii asteptau mese imbelsugate si o veritabila armata de sclave virgine.

PERSONALITĂŢI - SKANDERBEG

Niciodata Balcanii nu s-au cutremurat mai tare decat in secolul al XV-lea, o epoca in care, in fata amenintarii otomane, batrana provincie a dat nastere unor eroi demni de legendele homerice. Iancu de Hunedoara, Vlad Tepes sau Stefan cel Mare sunt doar cateva dintre numele care au scris istoria civilizatiei crestine la nord de Dunare. In aceeasi perioada, in sudul si mai framantat de conflicte, un barbat din vechea stirpe a macedonenilor reinvia inca o data spiritul darz al natiilor balcanice, un barbat al carui nume intra in eternitate drept Skanderbeg Vulturul.

Privita in contextul istoric al mijlocului de veac XV, ascensiunea liderului albanez Skanderbeg – Giorgi Kastrioti, pe numele sau adevarat – ar putea parea una atipica. Imperiul Otoman, aflat aproape de apogeu, ocupase o mare parte a Balcanilor iar caderea Constantinopolului reprezenta doar o problema de timp. Mai mult, intentia sultanilor turci de a cuceri al doilea mare centru al crestinatatii, Roma, nu mai era deloc privita ca o intentie nebuneasca ci ca o realitate cutremuratoare. Armatele Europei se aratau neputincioase in fata colosului otoman.

O dovedise Batalia de la Nicopole din anul 1396, o batalie in care elita cavalerilor unguri, francezi, englezi, scotieni, germani, polonezi, elvetieni, venetieni, genovezi, bulgari sau valahi, dar si cea a teutonilor si a razboinicilor din ordinul Sf. Ioan se dovedise incapabila sa opreasca iuresul turcesc. Fusese ultimul semnal de alarma pentru monarhii crestini. In fapt, intre puterile europene si Imperiul Otoman parea sa nu mai stea nimic, iar Vechiul Continent se pregatea de o infruntare cum nu mai vazuse de pe vremea hunului Attila. Era momentul in care, din muntii Albaniei de azi, se ridica un barbat fara de tara, un barbat care, in fruntea a numai 300 de razboinici, pornea un razboi de proportii epice impotriva celui mai mare imperiu al vremii. Skanderbeg, caci despre el este vorba, avea sa ii infrunte pe turci, de-a lungul a peste doua decenii si jumatate, in peste 25 de batalii, fara a fi invins niciodata si, mai mult, sadea in chiar inima cuceririlor turcesti ideea crearii unui nou stat, Albania.

Acolo unde se nasc vulturii 

Muzeul Skanderbeg - Kruje (Albania)

Fostul regat al Epirului, strajuit de coastele dure al muntilor Pirului si de valurile Marii Adriatice, nu este altul decat locul in care vedea lumina, odinioara, cel mai mare general din istoria omenirii, Alexandru Macedon. Secole mai tarziu, in acelasi loc, un alt mare general se nastea pentru a aminti si purta mai departe mostenitea ilustrului sau predecesor.
Giorgi Kastrioti s-a nascut in Castelul Kruja, la 5 mai 1405, in familia nobililului Ioan Kastrioti, lider local aflat sub suzeranitatea directa a sultanului. Povestea sa nu difera de cea a altor lideri balcanici. Inca de la o varsta frageda, Giorgi a fost incredintat Curtii Otomane, alaturi de alti trei frati ai sai, drept garantie pentru eventualele acte de nesupunere ale tatalui, deja recunoscut pentru tentativele sale de eliberare de sub dominatia turca. Circumcis, educat in legile Islamului si trecut prin durele antrenamente ale elitei ienicerilor, tanarul Kastrioti se remarca rapid in ochii sultanului Murad al II-lea, cel care il ridica la rangul de general, la mai putin de 30 de ani. Alura sa impunatoare, cu mult peste media acelor vremuri, curajul nebunesc de pe campul de lupta dar si victoriile sale neintrerupte ii determinau pe turci sa il asemene cu Alexandru Macedon si chiar sa ii acorde numele acestuia. Astfel, aparea pe scena istoriei Skanderbeg – Aleksander Beg sau Lordul Alexandru, asa cum suna cognomenul sau  la Curtea Otomana. Nimeni nu se astepta la schimbarea sa radicala, cu atat mai mult cu cat Kastrioti fusese desemnat, in 1443, sa conduca un regiment important in lupta impotriva noii amenintari din Transilvania, nimeni altul decat Iancu de Hunedoara. Mai mult, Giorgi primise si titlul de guvernator, iar cariera sa parea sa il duca pe un loc de cinste in anturajul sultanului si catre o viata lipsa de neajunsuri..

Skanderbeg nu isi uitase, insa, originile, in ciuda anilor indelungati petrecuti in tabara turcilor. Indurerat de moartea tatalui sau, dar si de decizia monarhului otoman de a-si extinde dominatia asupra cetatii in care se nascuse, albanezul schimba taberele si se indrepta, in cea mai mare graba, catre Castelul Kruja. Lupta impotriva generalului de origine valaha nu mai era lupta sa. De acum, Giorgi Kastrioti si cei 300 de razboinici care il urmasera aveau sa aprinda scanteia unui razboi pe care Imperiul Otoman nu il va mai uita niciodata.

Folosinu-se de un tertip si silindu-l pe secretarul sau, Reis Efendi, sa redacteze un document fals prin care Murad al II-lea i-ar fi incredintat comanda Castelului Kruja, Skanderbeg intra nestingherit in cetatea in care se afla deja guvernatorul legal, Hasan Beg. Nebanuind absolut nimic si convins de loialitatea albanezului, Hasan ii incredinta acestuia fraiele micului tinut. Avea sa fie un gest pe care toti turcii il vor regreta amarnic.
Autoproclamat conducator al Krujei, Kastrioti depunea un juramant teribil. Atat el cat si sustinatorii sai jurau sa nu se opreasca pana cand ultimul turc nu va fi parasit stravechiul teritoriu al Epirului si pana cand vechea credinta ortodoxa nu isi recastiga locul de odinioara. Toti cei care au refuzat in acel moment convertirea la crestinism erau trasi in teapa, iar Hasan Beg, loialul sustinator al sultanului, fusese ridicat in cea mai inalta dintre ele.

Scutul Europei 

Putini se asteptau ca Skanderbeg sa supravietuiasca unei asemenea incercari nebunesti de a sfida cea mai mare putere a lumii. In fond, niciun alt european nu reusise sa obtina vreo victorie in fata turcilor, cu exceptia lui Mircea cel Batran,  in legendara Batalie de la Rovine din 1395. Atunci, in fruntea a mai putin de 10.000 de razboinici, voievodul valah reusise sa administreze o infrangere zdrobitoare celor 40.000 de turci condusi de insusi Baiazid I si celor aproape 10.000 de sarbi veniti in ajutorul otomanilor. A fost un exemplu pe care Giorgi Kastrioti, in comparatie cu marile puteri europene, avea sa il aplice cu succes pentru tot restul vietii.

Skanderbeg era constient de faptul ca ofensa adusa sultanului de tradarea sa nu putea ramane trecuta cu vederea. Astfel, la numai cateva luni de la ocuparea Krujei, liderul albanez organiza Liga de la Lezha, intalnire in care ii invita pe toti liderii regionali din fosta provincie a Epirului pentru a i se alatura in lupta. Surprinzator, nimeni nu ii refuza cererea si, mai mult, noul lider primea sprijinul total, uman si financiar, din partea populatie locale, unita pentru prima oara sub un singur steag. In fapt, Kastrioti alegea sa dea inca o palma otomanilor alegandu-si drept simboluri, steagul rosu cu insemnul vulturului bicefal, stindardul de lupta al Bizantului, si coiful impodobit cu capul unui tap aurit, trimitere la vechile simboluri razboinice ale grecilor antici.

Riposta Imperiului Otoman nu s-a lasat prea mult asteptata. In acelasi an 1444, an in care Skanderbeg reusea sa uneasca triburile albaneze, o armata numarand 25.000 de luptatori turci se indrepta catre noul stat din sud-estul Europei, pentru a oferi o lectie rebelilor si tuturor celor care ar fi intentionat sa le urmeze exemplul. Condusi de Ali Pasa, unul dintre cei mai renumiti generali turci ai momentului, otomanii erau convinsi ca victoria va fi una rapida si exemplara. Nu se asteptau ca, intr-un timp atat de scurt, rebelul Skanderbeg sa poata organiza o rezistenta pe masura neintrecutilor ieniceri. Si totusi, in vara anului 1444, Kastrioti dadea un prim semn Europei, aratand ca turcii pot fi infranti. Folosind tactici de gherila inaintea confruntarii finale, albanezul reusea sa demoralizeze trupele adverse si sa le administreze o infrangere zdrobitoare, cu o armata ce nu depasea 15.000 de luptatori. In fond, armata lui Skanderbeg nu avea sa depaseasca niciodata un numar mai mare de 20.000 de combatanti.

Ajutorul pe care Kastrioti spera sa il primeasca din partea monarhilor europeni nu avea, insa, sa mai vina. Invinsi in Batalia de la Varna, acestia preferasera sa se retraga in propriile tari pentru a-si reface fortele. Singuri in fata otomanilor, albanezii lui Kastrioti reuseau, totusi, sa obtina alte doua victorii in urmatorii doi ani. Cu toate acestea, greul de abia urma sa vina. In vara anului 1450, satul de sfidarea fostului sau supus, sultanul Murad al II-lea pornea catre Albania cu o forta imensa de aproximativ 150.000 de razboinici. Primul pas al monarhului turc urma sa fie chiar cucerirea Castelului Kruja, simbolul rezistentei lui Skanderbeg, o lovitura care ar fi distrus moralul rebelilor si i-ar fi transformat pe acestia in simpli proscrisi. Geniul militar al albanezului isi spunea, insa, din nou, cuvantul. Cu o garnizoana in Kruja de numai 1500 de oameni si cu grosul armatei implicat in nesfarsitele actiuni de gherila, Kastrioti reusea un an mai tarziu sa puna pe fuga intreaga ostire otomana. Umilit, Murad al II-lea se stingea in acelasi an in timpul retragerii, fiind urmat la tron de fiul sau, Mahomed al II-lea.

Urmau cinci ani de liniste pentru Skanderbeg si pentru ostenii sai, dar toti constientizau ca nu era vorba decat de linistea premergatoare furtunii. Dezlantuit, Mahomed al II-lea dadea lovitura de gratie, in 1453, ultimelor ramasite ale Imperiului Bizantin. La numai 21 de ani, noul monarh reusea ceea ce nimeni inaintea sa nu mai reusise, cucerirea Constantinopolului. Lumea intreaga era ingrozita de caderea celei mai mari cetati a lumii medievale iar Roma era cu totul indreptatita sa se simta urmatoarea tinta a sultanului. Ramanea, insa, o zona careia nimeni nu parea sa ii dea o importanta prea mare, Balcanii. Statul rebel al lui Giorgi Kastrioti si ascensiunea verilor valahi, Vlad Tepes si Stefan cel Mare aveau, totusi, sa se dovedeasca o nuca prea tare chiar si pentru Mahomed al II-lea Cuceritorul.

Dornic sa stearga rusinea infrangerii tatalui sau in fata mult mai putin numeroasei armate a lui Skanderbeg, Mahomed trimitea in Albania, in fruntea a 90.000 de luptatori de elita, pe Isa Beg Evrenoz,  singurul general turc ce reusise sa se doveasca superior liderului albanez, in perioada uceniciei acestuia in armata turca, si chiar pe nepotul acestuia, Hamza Kastrioti. Lipsit, iarasi, de sprijinul puterilor europene, din partea carora primise cu doi ani inainte doar 500 de soldati (majoritatea cazuti in Asediul de la Berat, din 1455), Skanderbeg reusea imposibilul si invingea mult mai numeroasa armata otomana in confruntarea ramasa in istorie sub numele de Batalia de la Ujerbardha (Apa alba).

Suprinzator, Mahomed al II-lea propune pacea invincibilului liber albanez, lasandu-i acestuia timp sa isi refaca fortele si sa caute ajutor la curtile Europei. Profitand de linistea neasteptata, Skanderbeg se implica activ, in acelasi an, in lupta de sprijinire a Regatului Neapolelui si reuseste sa infranga fortele beligerante ale nobililor angevini ce amenintau stabilitatea, si asa subreda, a statelor italiene. Gestul sau ramanea, si de aceasta data, fara urmari notabile din partea liderilor europeni, ajutoarele oferite de acestia constand, de cele mai multe ori, in titluri de noblete si promisiuni desarte. Poate cel mai bun exemplu in acest sens ramane gestul Papei Pius al II-lea, cel care il numea pe Skanderbeg drep Capitan General al Sfantului Scaun si ii acorda titlul de Athleta Christi, titlu pe care il mai primeau si Iancu de Huneadoara si Stefan cel Mare. In schimb, ajutoarele solicitate de albanez in vederea iminentului atac al lui Mohamed nu se mai materializau.

Din nou singur in fata eternului sau dusman, Imperiul Otoman, Skanderbeg se vede nevoit sa lupte in fata noii armate a sultanului ce nu isi putuse ascunde frustrarea de a nu fi putut cuceri Castelul Kruja. Avea sa fie ultima lupta a albanezului, cel care, lovit de o boala necrutatoare, se stingea un an mai tarziu, in 1468, in Cetatea Lezha. Cu ultimele suflari, Skanderbeg afla ca locotenentul sau, Leka Dukadjini, ii invinsese pe turci.

Impulsionati de geniul Kastriotului, albanezii continuau sa lupte cu succes in fata otomanilor pentru inca 12 ani. Lipsiti, insa, de aportul marelui lider militar, acestia se recunosteau vasali ai Imperiului si ramaneau astfel pana la inceputul secolului XX. Inmormantat in Biserica Sf. Nicolae din Lezha, Skanderbeg nu avea parte de liniste nici macar in locul de veci. In anul 1480, turcii devastau lacasul sfant si sfartecau ramasitele fostului general pentru a le purta asupra lor in chip de amulete sacre. Visul lui Mahomed de a cuceri Roma nu se indeplinea nici el. La nordul Dunarii, in mica Tara a Moldovei, un alt lider de geniu avea sa ii tina pe turci la portile Europei pana la inceputul secolului al XVI-lea. Era vorba de nimeni altul decat Stefan cel Mare al românilor.

FILISTINII - VICTIME ALE PROPAGANDEI EVREIEŞTI

"Israeliţii au fost adevaratii "filistini" dacă se compară nivelul tehnologic al celor doua populaţii. Israeliţii nu erau decat o populaţie rurală faţă de filistinii reali care dezvoltaseră centre urbane sofisticate înca din anul 1180 e.A. Adevarul este ca israeliţii au fost propagandişti versaţi, care s-au folosit de scrierile antice pentru a pleda împotriva păgânilor filistini. Conform standardelor evreieşti din acea perioadă, erai păgân dacă "te-ai fi dedat practicilor idolatre, ai fi avut mai multe sotii si ai fi abuzat de vin si alte bauturi"... lucruri pe care, probabil, israeliţii le practicau în propria lor societate. Singura diferenţă este ca încercau să minimizeze aceste fapte".

Filistinii au fost, practic, singura populaţie cunoscută din misteriosul conglomerat numit "popoarele marii" care, în jurul anului 1200 e.A, a dus la căderea tuturor marilor civilizaţii mediteraneene, cu excepţia Egiptului. Stabiliţi langă evrei şi fenicieni, filistinii au adus cu ei marile descoperiri ale civilizaţiilor egeene, printre acestea numărându-se prelucrarea fierului şi ceramica în stil elenistic.
Se poate compara termenul de filistin, devenit cu timpul un peiorativ, cu termentul de barbar, folosit de către greci si, apoi, de romani. La origini, barbar desemna un nevorbitor al limbii elene dar, cu timpul, sensul sau s-a schimbat în cel ce desemna un individ salbatic, primitiv, violent, corupt... tot ce poate fi mai rău. Intr-un cuvant, despre filistini evreii au folosit din plin propaganda....

FENICIA - PRIMUL IMPERIU AL APELOR MEDITERANEI

 

Cu mult inainte ca primele imperii sa isi dispute suprematia asupra lumii si cu mult inainte ca Grecia sa ofere lumii primele sale manuscrise, in timpul vechilor civilizatii disparute din Mediterana, oameni enigmatici, pe nedrept uitati de istorie, puneau bazele a ceea ce astazi numim istoria si cultura europeana. Nu au avut un imperiu vast, asa cum au avut Roma, Persia sau Macedonia. Imperiul lor a fost cel al apelor. De aici, din mijlocul Marii Mediterane si al Oceanului Atlantic, ei au ajuns sa domine intreaga lume antica. Au fost acolo atunci cand vechea lume s-a stins in focul razboiului si tot ei au ajutat o noua lume sa se nasca... Ei au fost fenicienii – primii stapani ai lumii.

Popoarele marii si nastere marilor navigatori fenicieni 

Paradoxal, desi au fost inventatorii scrierii silabice, fenicienii au lasat extrem de putine inscrisuri care sa ne vorbeasca despre ei. In fapt, majoritatea informatiilor pe care le avem despre aceasta misterioasa civilizatie ne parvin din sursele mult mai bogate ale vecinilor ei, israelitii, grecii si egiptenii. Dar, avand in vedere subiectivismul surselor si faptul ca popoarele mentionate mai sus ii priveau pe fenicieni ca pe niste rivali in ale comertului, nu este de mirare ca datele sunt, de multe ori, grosolan influentate. Astfel, nu de putine ori, fenicienii ne apar in chip de monstri insetati de aur, care isi prostituau fetele si isi ucideau copiii pe altarele zeilor, date infirmate de dezvaluirile arheologice recente. Atunci, in lumina acestor dezvaluiri, se ridica intrebarea: Si totusi cine au fost fenicienii?

Misterele legate de stravechea civilizatie feniciana incep chiar cu originile acesteia. Nici astazi nu este clar de unde si in ce moment au aparut pe scena istoriei primii mari navigatori ai istoriei. Se prezuma ca fenicienii au sosit pe coasta estica a Mediteranei, pe teritoriul de astazi al Libanului, si partial al Siriei si Israelului, in jurul anului 3000 i.Hr., fapt sustinut de relatiile comerciale pe care le aveau deja cu Regatul Egiptului in anul 2613 i.Hr., dar si de izvoarele arheologice care atesta o locuire permanenta de 5000 de ani a unor orase libaneze. Herodot sustine ca fenicienii isi au originile pe tarmurile vechii Marii a Eritreei, nume stravechi al Marii Rosii, fapt nedovedit inca.

Ei insisi si-au spus Kenaani sau Kinaani (denumire regasita pe placutele de lut de la Amarna, secolul XIV i.Hr.), nume preluat de vecinii lor evrei si transformat in canaaniti. Grecii antici le-au spus simplu phoinicieni - dupa vechea denumire a purpurei, phoinikeia, unul dintre cele mai cautate produse feniciene din Elada... Cunoscuti cu precadere pentru comertul cu lemn de cedru, cu vin, sticla si sclavi, fenicienii nu au iesit cu nimic in evidenta pana in perioada anilor 1200 i.Hr., ani de o insemnatate covarsitoare pentru istorici, aceiasi ani in care majoritatea marilor civilizatii mediteraneene, cu exceptia Egiptului, au disparut sub tavalugul necrutator al misterioaselor "popoare ale marii". Din acel moment, dintr-o marunta cultura locala aflata in umbra hittitilor, a micenienilor, minoanilor si egiptenilor, Fenicia a pornit pe lungul drum ce a facut-o sa domine marile si tarmurile lor pentru mai bine de 1000 de ani.

Despre popoarele marii primele mentiuni apar in timpul faraonului Merenptah, in anul 1208 i.H., atunci cand, in timpul razboiului cu Libia, Egiptul a trebuit sa infrunte o serie de aliati ai Libiei numiti "nordicii". Numele triburilor aliate aveau sa fie mentionate pentru prima oara pe o stela care sa comemoreze victoria Egiptului: Pheleset, Shardana, Lukka, Meshwesh, Teresh, Ekwesh si Shekelesh. Desi, in prezent, exista mai multe ipoteze privind originea acestor triburi, cele mai multe dintre ele fiind, se pare, din zona marii Egee, nu se stie nici pana azi cum au ajuns sa lupte alaturi de Libia impotriva Egiptului. Dupa doar treizeci de ani, insa, de la aceasta confruntare, Egiptul ramasese singura putere inca necucerita de catre popoarele marii. Rand pe rand, micenienii, minoanii si hittitii cazusera prada raidurilor ucigatoare. Dramatismul momentelor sta inscris in cateva placute de lut prin care regele Ammurapi din Ugarit (Siria de astazi) si Suppiluliuma, regele hittitilor, isi cer ajutor reciproc. Atacurile au fost atat de rapide si de puternice incat placutele nu au mai fost trimise niciodata, ele fiind descoperite 3000 de ani mai tarziu printre ramasitele cuptoarele in care trebuiau sa fie arse. Motivele incursiunilor nu au fost dezlegate nici pana in prezent cu atat mai mult cu cat nici unul dintre triburi nu a incercat sa se stabileasca pe teritoriile ocupate.

Confruntarea inevitabila dintre cele doua forte, Egipt si popoarele marii, a avut loc in 1177 i.Hr., in delta Nilului. In urma luptelor de o ferocitate rar intalnita, armata faraonului Ramses al III-lea a reusit sa invinga in aceeasi zi doua valuri, venite atat pe mare cat si pe uscat, ale triburilor necunoscute. Desi victorios, Egiptul a fost coplesit de efortul financiar intreprins pentru mobilizarea si echiparea unei armate numeroase care sa poate face fata unei forte estimata la peste 100.000 de oameni. Marele regat a intrat astfel intr-un declin din care nu a mai iesit niciodata. Ceea ce este si mai curios, este faptul ca orasele feniciene au ramas neatinse in timpul luptelor din tot bazinul mediteraneean, fapt ce a condus la o noua teorie conform careia acestea nu ar fi fost straine de ceea ce se intampla. Ipoteza devine oarecum plauzibila daca ne gandim ca odata cu disparitia competitorilor micenieni si minoani, controlul comertului pe Marea Mediterana devenea monopol fenician.

Un astfel de complot nu poate fi, insa, dovedit niciodata. Cert este ca, dupa infrangerea popoarelor marii, filistinii (singura populatie cunoscuta din randul acestor atacatori) se retrag in Canaan, acolo unde dau nastere Palestinei. Este foarte probabil ca ei sa fi fost cei care i-au invatat pe fenicieni tainele construirii corabiilor si a navigatiei pe mari si pe oceane. Trebuie spus si ca filistinii aveau legaturi culturale cu micenienii, si ei, la randul lor, niste navigatori priceputi. Studiile genetice recente arata, insa, ca fenicienii au ramas un grup distinct, diferit de cel al filistinilor, al popoarelor marii si chiar grecilor. Mai mult, una din 17 persoane din intreg bazinul mediteraneean este urmasa directa a fenicienilor.

Parintii Europei Antice 

Oare cati mai stiu astazi ca fenicienii au fost primii oameni care au navigat in jurul Africii, si asta cu doua milenii inainte ca portughezul Bartolomeo Diaz sa se incumete sa ajunga pana pe coasta Africii de Sud? Cati oare stiu ca tiranul Xerxes a pornit atacul impotriva Greciei pe o flota construita de fenicieni? Cine mai stie ca ei, fenicienii, au fost arhitectii chemati de regele evreu Solomon pentru a-i ridica impunatorul templu? Cati dintre europenii de astazi mai stiu ca Lisabona si Faro in Portugalia; Cadiz, Malaga, Huelva, Ceuta, Ibiza, Adra, Almunecar, Alicante in Spania; Palermo, Genoa, Cagliari, Marsala sau Olbia in Italia; Larnaca, Polis si Dali in Cipru; Mdina in Malta; Finike in Turcia; Calpe, Tara, Sundar in Gibraltar; Acra si Tangier in Maroc; si asta ca sa numim numai cateva orase, extrem de putine, au fost la origini colonii feniciene? Cati dintre copiii de astazi mai stiu ca marea rivala a Romei antice, impunatoarea Cartagina, era o asezare intemeiata de regina feniciana Dido? Si, nu in ultimul rand, mai stie cineva ca in anticul oras fenician Byblos s-a legat prima editie a unei Biblii?

Si cu toate acestea, mostenirea cea mai de pret pe care ne-au lasat-o fenicienii a fost cea pe care o utilizam zilnic, fara sa stim poate ca o datoram unui popor atat de indepartat in timp, alfabetul. Atunci cand au fost descoperite primele placute de lut cu scriere feniciana, undeva in secolul al XIX-lea, cercetatorii au fost convinsi ca aceasta scriere nu este decat una derivata din hieroglifele egiptene. Si totusi, timpul a trebuit sa le dea credit anticilor fenicieni in ceea ce priveste nasterea alfabatelui lor. Pe mare, ei aveau sa il duca in Grecia, Anatolia, peninsulele italica si iberica, acolo unde, pe baza scrierii feniciene, erau create alfabete noi. Grecii antici au adaugat apoi vocalele intr-un alfabet fenician in care nu existau decat consoane. Intr-un final, pe filiera romana, se nastea alfabetul pe care si noi il folosim astazi, alfabetul... de origine feniciana.

Tot ei, fenicienii, au navigat pana in Anglia de astazi, mai precis in Cornwall, in cautarea cositorului si a fierului, produse pe care le comercializau in bazinul mediteraneean. Exista chiar pareri care sustin ca fenicienii au atins si coastele celor doua Americi, ipoteze sustinute partial de existenta unor statuete misterioase, descoperite in Lumea Noua, statuete care se aseamana izbitor cu cele feniciene. Aceasta va ramane, insa, pentru totdeauna, o simpla speculatie. Cert este ca, in Europa si Africa, fenicienii erau stapanii absoluti ai marilor iar in sutele de colonii create in bazinul mediteranean, localnicilor de alta etnie decat cea feniciana li se interzicea constructia oricaror ambarcatiuni, si asta sub pedeapsa cu moartea. Asa se face ca, in insulele Canare spre exemplu, localnicii nu au stiut sa construiasca barci pana in timpul cuceririi romane, si asta desi locuiau pe o insula. Monopolul marilor trebuia sa ramana in mainilor fenicienilor. De altfel, sfarsitul lor nu a venit din partea unei puteri navale ci, asa cum era de asteptat, din partea unor colosi ce excelau militar doar pe uscat: Persia si Roma.

Desi facusera fata invaziei amoritilor (cca. 2200 i.Hr.), celei a hiksosilor (sec. XVIII i.Hr.), a egiptenilor si hittitilor (sec. XVI, respectiv XIV i.Hr.), si apoi iarasi a egiptenilor lui Seti I (1290-1279 i.Hr.), fenicienii si-au plecat fruntea in fata regelui Cirus al II-lea cel Mare din dinastia iraniana a ahemenizilor. Astfel, dupa infrangerea din anul 539 i.Hr., Fenicia devine o provincie persana si, mai mult, era impartita de Cirus in patru mari provincii, fiecare sub tutela uneia dintre cetatile impunatoare ale stravechilor fenicieni: Tir, Sidon, Byblos si Arwad. Este si momentul in care o mare parte a populatiei feniciene isi paraseste locurile de bastina luand drumul mult mai linistitei, pe moment, Cartagine. Fenicia nu mai putea fi nicicand ceea ce fusese.

Odata cu ascensiunea lui Alexandru cel Mare si caderea Imperiului Persan in mainile macedonenilor, Fenicia devine si ea parte a efemerului imperiu al celui mai mare general din istoria omenirii. De altfel, asediul lui Alexandru asupra cetatii Tir (anul 322 i.Hr.) a si ramas in istorie drept unul dintre cele mai spectaculoase si ingenioase asedii care s-au dat vreodata. Chiar daca dupa moartea fulgeratoare a marelui strateg macedonean, cetatile feniciene au incercat sa isi redobandeasca o fugara independenta (cazul Tir-ului si al Sidon-ului), odata cu victoriile lui Lucullus si Pompei, fosta Fenicie intra definitiv in componenta provinciei romane a Siriei. Astfel avea sa ramana pana la in secolul VII d.Hr., atunci cand cadea in mainile arabilor musulmani.

POPOARELE MĂRII

”Semintia celor care mi-au calcat hotarele nu mai este. Inimile si sufletele lor au fost trimise catre eternitate. Un foc puternic s-a inaltat la gurile raului in fata celor care au venit de pe mare si un zid de lanci i-a impresurat pe maluri.” - inscriptie comemorativa de pe templul mortuar al lui Ramses al III-lea.

Epoca eroilor 

Cu mult inainte ca civilizatiile greaca si romana sa puna bazele culturii europene, imperii puternice dominau bazinul mediteranean intr-o epoca numita de Homer drept ”a eroilor ”.
O epoca in care regi puternici, imbracati cu armuri de aur, luptau pentru suprematie in fata unor armate uriase, si care a culminat cu legendarul razboi troian.

Homer, insa, a trait la mai bine de patru secole dupa terminarea acestui razboi, intr-o perioada in care populatia Greciei era, in mare parte, formata din pastori si fermieri. Ruine inalte de peste sapte metri dominau peisajul vremii, evocand un trecut glorios pe care putini si-l mai aminteau. Mormintele stravechi scoteau la lumina comori de neimaginat pentru niste oameni obisnuiti mai degraba cu unelte de bronz sau fier.

Desi credibilitatea poetului antic a fost deseori pusa sub semnul intrebarii, descoperirile arheologice au confirmat existenta unor societati feudale deosebit de avansate care au stapanit bazinul mediteranean intre 1700 si 1200 i.H. Daca pe teritoriul Greciei se dezvoltasera civilizatiile minoana si miceniana, in Anatolia, pe teritoriul Turciei de astazi, se intindea puternicul imperiu Hittit, rivalul de secole al Egiptului antic. Vestul Mediteranei era dominat de orasele impunatoare din Siria si Palestina sub indrumarea unor lideri extrem de influenti.

Excavatiile moderne au scos insa la iveala informatii uimitoare despre unul dintre cele mai dramatice episoade din intreaga istorie a omenirii. Toate aceste societati au disparut in decurs de numai cativa ani, in aceeasi perioada, anul 1200 i.H., intr-un mister neelucidat nici pana astazi.
Atacatori necunoscuti au distrus din temelii aproape toate marile civilizatii ale vremii fara ca vreuna dintre ele sa se mai poata ridica. Atunci cand luptele au incetat, orasele impreuna cu limba si cultura vechilor imperii disparusera pentru totdeauna.

Popoarele marii 

Datele privind misteriosii invadatori care au dus la colapsul civilizatiilor mediteraneene in jurul anului 1200 i.H, sunt extrem de putine. In fapt, singurele mentiuni asupra acestora se afla in cateva inscriptii din Anatolia, Siria si Egipt. Denumirea de ”popoare ale marii” este una moderna, introdusa in 1881 de catre egiptologul Gaston Maspero, atata timp cat scrierile egiptene ii prezinta drept ”triburile din mijlocul marii” sau ”cei de pe insule”.

Primele mentiuni privitoare la popoarele marii apar in timpul faraonului Merenptah, in anul 1208 i.H., atunci cand in timpul razboiului cu Libia, Egiptul va trebui sa infrunte o serie de aliati ai acesteia numiti ”nordicii”. Numele triburilor aliate aveau sa fie mentionate pentru prima oara pe o stela care sa comemoreze victoria Egiptului : Shardana, Lukka, Meshwesh, Teresh, Ekwesh si Shekelesh. Desi, in prezent, exista mai multe ipoteze privind originea acestor triburi, cele mai multe dintre ele fiind, se pare, din zona marii Egee, nu se stie nici pana azi cum au ajuns sa lupte alaturi de Libia impotriva Egiptului.Doar treizeci de ani mai tarziu, Egiptul ramasese singura putere inca necucerita de catre popoarele marii. Rand pe rand, micenienii, minoanii, hittitii si canaanitii cazusera prada raidurilor ucigatoare. Dramatismul momentelor sta inscris in cateva placute de lut prin care regele Ammurapi din Ugarit (Siria de astazi) si Suppiluliuma, regele hittitilor isi cer ajutor reciproc.

Atacurile au fost atat de rapide si de puternice incat placutele nu au mai fost trimise niciodata, ele fiind descoperite 3000 de ani mai tarziu printre ramasitele cuptoarele in care trebuiau sa fie arse.
Motivele incursiunilor nu au fost dezlegate nici pana in prezent cu atat mai mult cu cat nici unul dintre triburi nu a incercat sa se stabileasca pe teritoriile ocupate.

Confruntarea inevitabila dintre cele doua forte, Egipt si popoarele marii, a avut loc in 1177 i.H., in delta Nilului. In urma luptelor de o ferocitate rar intalnita, armata faraonului Ramses al III-lea resuseste sa invinga in aceeasi zi doua valuri ale invaziei triburilor necunoscute, venite atat pe mare cat si pe uscat. Desi victorios, Egiptul va fi coplesit de efortul financiar intreprins pentru mobilizarea si echiparea unei armate numeroase care sa poate face fata unei forte estimata la peste 100.000 de oameni. Marele imperiu va intra astfel intr-un declin din care nu va mai iesi niciodata.

Reprezentarea victoriei lui Ramses al III-lea de pe templul morturar al acestuia de la Medinet Habu este prima ilustrare cunoscuta a unei batalii navale. De asemenea, avem o imagine clara a atacatorilor: cum aratau acestia, cum se imbracau, ce vase foloseau si ce fel de arme purtau in lupta. Curios este faptul ca puternicii invadatori nu sunt deloc redati drept niste ucigasi, ci sunt reprezentati intr-o uriasa procesiune in care razboinicii merg alaturi de care in care se afla propriile familii. Ramane astfel sub semnul intrebarii natura acestor luptatori: mercenari, pirati sau simpli nomazi?

Nu mai putin importanta este o noua enumerare a triburilor invinse, numite de catre egipteni: Peleset, Tjeker, Shekelesh, Denyen si Weshesh.

Dupa acest episod tragic, popoarele marii dispar la fel brusc precum au aparut pe scena istoriei. Nicio alta mentiune asupra lor sau a vreunui raid nu va mai fi intalnita, desi se stie ca multi au reusit sa scape cu viata in urma infrangerii suferite in Egipt.

Ipoteze istorice 

Desi cercetarile istoricilor sunt departe de a fi finalizate, mai multe ipoteze privind originea popoarelor marii au incercat sa faca lumina asupra originii acestora. Daca unii cercetatori le localizeaza in Orientul Mijlociu sau in zona marii Egee, altii sunt de parere ca triburile ar fi venit din centrul si nordul Europei. Exista chiar si cateva opinii fanteziste conform carora, razboinicii de pe mare ar fi urmasii troienilor sau ai atlantilor, cei care ar fi migrat in urma distrugerii locurilor de bastina.

In schimb, datele istorice si etimologice certe ne prezinta o posibila imagine a identitatii popoarelor marii:

- Peleset: nu sunt altii decat filistenii pomeniti in textele biblice, cei care s-au stabilit in Canaan, dand numele Palestinei de azi.
- Lukka: trib din Anatolia, asociat astazi cu antica Lycia
- Ekwesh: trib grec, identificat ca fiind cel al aheilor.
- Denyen: populatie care ar fi provenit din Cilicia (Armenia de azi).
- Sherden: nume asociat cu anticii locuitori ai Sardiniei
- Shekelesh: denumiti si Shekresh sau Sikeloi, nume dat anticilor sicilieni.
- Teresh: posibil tirenienii, denumire greceasca a etruscilor.
- Tjeker: posibil Teucri, trib mentionat de sursele antice ca locuind in Anatolia, undeva in sudul Troiei.

Ceea ce este si mai curios, este faptul ca orasele feniciene au ramas neatinse in timpul luptelor de pe tot bazinul mediteraneean, fapt ce a condus la o noua teorie, conform careia, acestea nu ar fi fost straine de ceea ce se intampla. Ipoteza devine plauzibila daca ne gandim ca odata cu disparitia competitorilor micenieni si minoani, controlul comertului pe Marea Mediterana va deveni monopol fenician timp de aproape un mileniu.

Desi incursiunile popoarelor marii au distrus civilizatii avansate, unele vechi de sute de ani, mostenirea lor pare sa se pastreze in culturile mediteraneene care le-au urmat, cum ar fi cea greaca sau romana. Nu vom sti niciodata daca totul a fost un complot la scara uriasa organizat de catre orasele feniciene la fel cum nu vom sti niciodata cum ar fi aratat lumea daca razboaiele de la 1200 i.H. nu ar fi avut loc. Stim insa ca din cenusa imperiilor distruse s-a nascut ceea ce astazi numim cultura europeana.

PIRATERIA - INCEPUTIRI IN RĂSĂRITUL EUROPEI

Imaginea sangerosului lup de mare cu un ochi bandajat, un picior de lemn si, eventual, cu un papagal pe umar, luptand sub flamura neagra cu doua oase incrucisate, s-a impamantenit in constiinta colectiva drept portretul tipic al piratului. Nimic mai fals. Chiar daca vine din epoca de aur a pirateriei, cea petrecuta intre anii 1560-1730, clasicul portret este tributar imaginatiei scriitorilor vremii, povestilor marinaresti exagerate si, nu in ultimul rand, productiilor hollywoodiene din ultimul secol. Istoria renegatilor razboinici ai marii este cu mult mai veche si, pentru multi dintre noi, poate avea origini dintre cele mai neasteptate.

Mediterana – imperiul primilor pirati ai lumii 

Intr-o epoca in care Homer descria tragica disparitie a Troiei si in care primii mari navigatori ai lumii, fenicienii, nu isi instaurasera inca monopolul asupra marilor, vechile scrieri egiptene amintesc un eveniment de proportii colosale. In jurul anului 1200 i.H., toate marile puteri concentrate in bazinul Mediteranei dispareau in mod misterios, in urma unor atacuri venite de pe mare. Puternicele imperii ale hittitilor, micenienilor, minoanilor sau canaanitilor cadeau in fata unei forte enigmatice pe care cronicile din vremea faraonilor o numeau simplu, “Cei de pe insule”. Singurii, de altfel, care aveau sa reziste invaziei ucigatoare si care aveau sa puna punct incursiunilor prin doua batalii dramatice erau aceiasi egipteni.

Niciun istoric nu poate spune cu exactitate cine au fost teribilii atacatori veniti de pe mare. Shardana, Lukka, Meshwesh, Teresh, Ekwesh, Peleset, Denyen, Tjeker sau Shekelesh, numele triburilor aliate care schimbau istoria acum trei milenii si jumatate, asa cum apar ele mentionate in putinele scrieri antice, raman si astazi acoperite de mister. Singurul indiciu oferit de cronicarii egipteni cu privire la natura atacatorilor este reprezentat de apelativul „nordicii”, informatie suficienta pentru a trimite cu gandul la populatiile necunoscute din zona insulelor grecesti, a Asiei Mici si a tarmurilor Marii Negre. Era prima mentiune istorica a unor acte de piraterie si, totodata, cea mai dramatica relatare facuta vreodata a unor actiuni de acest gen.

Probabil ca nu vom sti niciodata cum ar fi aratat lumea daca ultimul bastion al lumii antice, Egiptul, nu ar fi rezistat atacurilor „popoarelor marii”, numele sub care a ramas cunoscuta in istorie alianta piratereasca. Cert este ca, in ciuda disparitiei misteriosilor razboinici, actele de piraterie au continuat sa existe, desi la o scara cu mult mai redusa. Inca din primele izvoare grecesti, neamul tracilor apare descris ca leagan al unora dintre cei mai crunti pirati ai Antichitatii. In fapt, insula Lemnos a rezistat cu succes in fata influentei elene si a ramas, pentru multa vreme, un veritabil paradis al talharilor navigatori de sorginte traca. Pana in secolul I i.H., pe tarmul estic al Anatoliei apareau adevarate state ale piratilor, state care isi permiteau sa negocieze, de pe picior de egalitate, cu cetatile grecesti si chiar cu Imperiul Roman, noua forta de pe harta Europei.

Sursele elene pot fi, insa, acuzate de subiectivism atunci cand descriu actele de piraterie ale tirenienilor, populatii de origine non-greaca, fara a mentiona inclinatia propriilor cetateni catre astfel de activitati. De altfel, grecii par a fi, inca din cele mai vechi timpuri, veritabili parinti ai pirateriei medievale si moderne. Putine cronici antice europene amintesc de adevaratul motiv al razboaielor greco-persane, nimic altceva decat o razbunare a regilor persani, Darius si Xerxes, in fata interminabilelor atacuri ale piratilor eleni ce vizau navele si chiar orasele uriasului imperiu asiatic. Din fericire pentru lumea occidentala, incursiunile punitive ale persanilor esuau lamentabil la Maraton, Salamina si Termopile, in urma rezistentei eroice a celor peste 1000 de cetati grecesti, in frunte cu legendarii eroi ai Spartei si Atenei.

Pana in secolul al II-lea e. A. Mediterana si Marea Neagra devenisera fieful unor razboinici despre care istoriile oficiale nu amintesc decat in treacat, si asta in ciuda covarsitoarei influente pe care acestia o aveau asupra comertului pe mare si asupra rutelor de navigatie existente la acea vreme. In fapt, dupa pierderea independentei oraselor elene, dupa caderea Cartaginei si, implicit, a distrugerii celei mai mari flote militare a vremii, marile deveneau un loc extrem de nesigur pentru orice ambarcatiune a vremii, fapt datorat si proverbialei temeri a romanilor fata de mare. De altfel, imperiul care nu cunostea egal in luptele pe uscat, nu se aventurase in incursiuni maritime decat in rarele cazuri in care astfel de initiative erau imperios necesare.

Pana si Iulius Cezar, celebrul dictator roman, cuceritor al Galiei, avea sa fie rapit, pe vremea cand nu era decat un simplu nobil, de bandele de pirati din Cilicia, aceiasi pirati care il inselasera pe Spartacus, grabindu-i sfarsitul alaturi de cel al zecilor de mii de sclavi rasculati. Rascumparat de catre prietenii sai in urma unei sume pe care el insusi o stabilise, Cezar se intorcea impotriva rapitorilor sai si le oferea acestora, in nota vremurilor, o moarte chinuitoare pe cruce. Dat fiind, insa, tratamentul preferential pe care il primise in captivitate, viitorul dictator nu uita sa dea si un semn al recunostintei sale. Cezar cerea, astfel, calailor sa le zdrobeasca picioarele condamnatilor pentru a ii scuti de o moarte lunga si chinuitoare.

Loc de intalnire al tuturor piratilor si proscrisilor acelor vremuri, Cilicia, alaturi de insula Creta, devenise un veritabil imperiu al talharilor, imperiu cu care atat romanii cat si seleucizii si egiptenii alegeau sa negocieze in termeni respectabili. De altfel, atat de dese devenisera incursiunile acestora, incat termenul de cilician il inlocuia pe cel de pirat, fapt ce va duce la numeroase confuzii in lumea istoricilor. Roma insasi se dovedea neputincioasa in fata piratilor, iar cele doua expeditii impotriva acestora, expeditii care aveau loc in anul 140 i.H. si 75 i.H., se dovedeau niste esecuri rasunatoare. De abia in momentul in care piratii incepeau sa debarce in peninsula italica, jefuind orasele de pe malul marii, asa cum a fost cazul Ostiei, Senatul va lua primele masuri radicale. Insarcinat in anul 67 cu anihilarea piratilor cilicieni din Mediterana, generalul Pompei se achita cu brio de misiune dupa ce distrugea peste 1300 de corabii ale talharilor. Asa cum vom vedea, insa, succesul Romei nu avea sa fie decat unul temporar.

Balcanii – mai mult decat un butoi cu pulbere 

Nici macar apogeul masinii de razboi romane nu fusese suficient pentru a ii impresiona pe temerarii talhari navigatori din Balcani. Intr-o perioada in care Roma redesena harta lumii, piratii din Iliria, zona de vest a peninsulei balcanice, se dovedeau un adversar pe masura colosului latin. Nesfarsitele incursiuni ale acestora facusera din Marea Adriatica unul dintre cele mai nesigure locuri ale Imperiului, asta in timp ce raidurile impotriva porturilor romane devenisera actiuni obisnuite. De abia in anul 68 i.H., anul cuceririi romane a Iliriei aducea o liniste relativa si un sfarsit al celor care ramaneau in istorie drept unii dintre cei mai iscusiti navigatori balcanici.

Linistea temporara a romanilor lua sfarsit, insa, in anul 258, anul in care flote intregi ale gotilor devastau bogatele colonii de la Pontus Euxin si Marea Egee. Mai mult, piratii goti ajungeau pana in sudul Anatoliei, jefuind Ciprul si Cappadocia, in incursiuni care aveau sa ramana in istorie prin ferocitatea cu care fusesera infaptuite. Ca si cum nu era de ajuns, invazia slavilor din secolele V-VI reinvia traditia piratilor iliri la o intensitate cum nimeni nu isi putuse imagina. In fapt, piratii de origine slava isi creasera chiar un stat, Pagania, stat localizat in Croatia de azi, numit astfel datorita refuzului categoric al talharilor de a se converti la noua religie oficiala, crestinismul. Pana in secolul al VII-lea, slavii pagani devenisera stapanii autoritari ai marilor si isi permiteau chiar sa invadeze si sa jefuiasca orasele italiene.

Narentinii, asa cum se mai numeau piratii de origine slava, se dovedeau neintrecuti in luptele pe mare, si rezistau in fata atacurilor venetiene si bizantine pana in secolul al XI-lea. Curajul razboinicilor slavi avea sa fie recunoscut si pe uscat, multi dintre acesti navigatori luptand eroic alaturi de armata sarba. De altfel, curajul slavilor era recunoscut in toata Europa. Un fapt incredibil pentru orice istoric il constituie raidurile intreprinse de slavii din tarile baltice impotriva Scandinaviei la inceputul secolului al XII-lea, in plina epoca de aur a vikingilor. Acesta este, in fapt, singurul act de agresiune cunoscut, indreptat impotriva temutilor razboinici nordici, altul decat cele care aveau loc intre factiunile locale scandinave.

Ca si cum nu era de ajuns, ascensiunea Imperiul Bizantin si aparitia primelor atacuri otomane, gaseau in sudul Greciei o veritabila natie de pirati, maniotii. Urmasi ai stravechilor spartani, maniotii erau recunoscuti pentru duritatea razboinicilor lor, unii dintre cei mai temuti luptatori ai vremii. Considerandu-se indreptatiti sa isi castige existenta din piraterie, datorita zonei aride in care erau nevoiti sa traiasca, maniotii isi lasau amprenta istorica prin nenumaratele raiduri ce vizau, in special, navele turcesti, fara a le evita, insa, pe cele ale bogatilor comercianti bizantini si italieni.

Cazacii de pe Don si piratii otomani 

Una dintre cele mai interesante ascensiuni pirateresti, in context istoric, a venit dintr-o zona in care nici un istoric nu si-ar fi putut imagina, stepele ucrainiene. Departe de a fi niste navigatori incercati, vechii ucrainieni erau, mai degraba, tarani scapatati a caror principala grija era evitarea atacurilor tataresti si turcesti. Acesta a fost, de altfel, motivul pentru care, pe harta Europei, aparea un fenomen cu totul si cu totul neobisnuit, o republica a piratilor. Siliti sa isi apere viata si libertatea prin orice mijloace, taranii din Ucraina dar si din regiunile adiacente aveau sa se uneasca intr-o forta de temut pentru cei care ii atacau. Lua, astfel, nastere Secia Zaporojeana, veritabil stat al razboinicilor care se autointitulau cazaci si al caror unic scop era platirea politelor catre mai vechii agresori tatari si turci.

Timp de aproape doua secole, intre veacul al XVI-lea si al XVIII-lea, cazacii aveau sa terorizeze bogatele asezari otomane din Marea Neagra si Marea Marmara, ajungang, in incursiunile lor, pana in indepartata Persie. Conglomeratul de ucrainieni, moldoveni, lituanieni, polonezi, valahi, transilvaneni si chiar tatari si turci nu s-a dat inapoi nici macar de la atacarea fatisa a Istanbulului (1615-1625), impunatoarea capitala a Imperiului Otoman, silindu-l pe sultan sa fuga din propriile palate imperiale, fapt nemaintalnit in intreaga istorie a turcilor.

Chiar daca odata cu secolul al XVI-lea intram in epoca de aur a piratilor de Caraibe, pirateria balcanica isi urma propriile reguli. Fara a fi cu nimic mai prejos in fata concurentilor din Lumea Noua, piratii otomani isi lasau numele in istorie prin actiuni demne de marii cuceritori din stepele asiatice. Baba Aruj, cunoscut sub apelativul Barbarossa –Barba Rosie -, Turgut Reis, Kemal Reis, Kurtoglu, Salih Reis sau Koca Murat Reis sunt doar cateva dintre numele celebre ale pirateriei balcanice de sorginte musulmuna care isi lasau amprenta insangerata asupra greu incercatilor Balcani. De altfel, crestini renegati trecuti la islamism, asa cum e cazul islandezului Jan Janszoon – devenit Murat Reis - sau cel al englezului John Ward – cunoscut ulterior ca Yusuf Reis, aveau sa se aventureze in incursiunile pirateresti pana in insulele britanice si Scandinavia.

Piraţii din Delta Dunarii 

Nici macar paradisul Deltei Dunarii nu a ramas ferit de incursiunile aprige ale piratilor vremii. Departe de a fi doar victime ale istoriei, localnicii din satele pescaresti, alaturi de grupuri bine organizate ale piratilor din Peloponez si Malta, organizasera in urma cu aproape doua secole o veritabila piatra de incercare pentru comerciantii lipsiti de aparare. Feriti de labirintul de canale creat de Dunare in Delta, piratii instalasera pe grindul pustiu al bratului Sulina o capcana cat se poate de ingenioasa. Folosind vite de coarnele carora atarnau felinare, talharii manau turmele de animale dintr-o parte in alta a grindului lasand impresia unei asezari umane. Indusi in eroare de scanteierea felinarelor, navigatorii aflati in larg credeau ca se afla in fata un port pescaresc si, de cele mai multe ori, isi indreptau corabiile catre acesta. Era o greseala fatala, multe dintre ambarcatiuni ramanand impotmolite in bancurile de nisip si devenind o prada usoara pentru barcile rapide ale piratilor.

In fata incercarilor istoriei, Balcanii isi respectau inca o data renumele de Butoi cu pulbere al Europei.

ROMA - MITURI FALSE DIN VIAŢA ROMEI XXXX

Degetul orientat in sus 

Acest gest, facut intotdeauna de imparatul roman si hotarator cu privire la viata invinsului din arena, este o imagine tip regasita in aproape toate filmele despre romani. Contrar parerii comune, imparatul nu semnaliza prin degetul mare orientat in sus sau in jos viata sau moartea gladiatorului invins. Imparatul si numai el era singurul care hotara soarta invinsului prin semnul palmei, nu al degetului. Daca cezarul arata palma deschisa, acesta era ordinul pentru crutarea vietii, daca era aratat pumnul inclestat, invinsul era ucis. Nici un gladiator invins nu era ucis fara aprobarea imparatului, in caz contrar celalalt gladiator era acuzat de crima și avea de infruntat un lung proces, sau chiar execuția.

Atia si viata  ei

Preponderent în filme si seriale care au ca subiect Roma antica, mama lui Octavian Augustus si nepoata dupa sora a lui Iulius Cezar, nobila Atia, este reprezentata drept o femeie de moravuri foarte usoare…egoista, complotista si maestra a intrigilor politice. Mai mult chiar, si in productii cinema foarte recente, Atia este reprezentata drept insasi amanta lui Marc-Antoniu. In realitate Atia a fost o femeie de inalta tinuta morala (depinde ce inseamna asta in Roma antica…). Tacit ne spune despre ea ca: “ In prezenta ei, nici un cuvant ofensator nu era spus si nici o gresala nu era infaptuita. Femeie foarte religioasa si delicata, Atia nu doar ca-isi indeplinea toate atributiunile fara cusur, dar firea ei placuta o indemna sa guste in egala masura relaxarea si jocurile”.

Adevărul despre Vomitoria… 

Unul dintre cele mai persistente mituri despre romani este acela referitor la ospetele lor. Ospete urmate evident de orgii, dar ospetele erau cu adevarat pantagruelice iar romanii mancau pana cand isi umpleau stomacul pana la refuz si erau nevoiti sa vomite…pentru a-si putea continua din nou festinul pana la epuizarea fizica. Conform mitului romanii aveau o camera destinata exclusiv acestui gest, denumita sugestiv – Vomitoria. Acesta este un mit clar- vomitoriile erau de fapt pasajele care permiteau spectatorilor sa patrunda dinspre intrare spre locurile rezervate in amfiteatre. Conform studiilor istorice, romanii care se indopau la limita evacuau continutul direct de la ferestrele personale…

Romanii vorbeau latina vulgară 

Este adevarat ca romanii vorbeau limba latina , dar latina de vorbita pe strazile Romei era clar diferita de latina clasica, in care stiinta si-a gasit sursa de inspiratie pentru multe denumiri. Limba latina clasica este limba care se studiaza in prezent in universitati aceeasi cu limba in care erau scrise majoritatea manuscriselor si textelor din Evul Mediu Occidental. Latina Vulgata sau latina vulgara era limba vorbita de cetatenii romani si in acelasi timp limba din care au evoluat mai apoi limbile romanice precum italiana, sarda, romana, franceza, spaniola.

Plebea nu era numai saracă 

Astazi ne-am obisnuit sa credem ca plebeii erau amaratii, cersetorii si muritorii de foame de pe strazile Romei. In realitate populatia Romei era impartita doar in doua categorii – patricienii adica acea clasa de privilegiati, nobili si conducatori militari si restul. Iar restul erau denumiti plebei. Acestia erau de fapt negustori, agricultori, soldati de ranguri mici si medii, navigatori, prostituate, mercenari, practic orice gen de cetatean care nu era de rang nobil. Printre acestia existau unii plebei foarte bogati, unii dintre ei mai bogati chiar decat multi patricieni. Cu toate acestea bogatia nu le schimba clasa, un nascut plebeu murea plebeu.

Romanii purtau toga numai la ocazii

Cand ne gandim la cetatenii Romei antice, ni-i imaginam de obicei imbracati in togi. De fapt toga era o piesa de imbracaminte formala purtata rareori. Sa spunem despre romani ca purtau tot timpul togi, ar echivala cu ipoteza ca englezii ar fi purtat toti in trecut faimoasele palarii cilindru. Ceea ce evident ca nu a fost adevarat in ambele cazuri.Juvenal spune ca: “Sunt multe parti ale peninsulei italice unde sincer sa fiu, un barbat poarta toga doar in momentul in care este ingropat. Romanul obisnuit poarta zinic doat tunica sa”.

Sărarea Cartaginei 

Exista un mit popular foarte raspandit care sustine ca in momentul in care romanii au invadat Cartagina, au presarat sare peste intinsele ogoare ale acestui imperiu nord-african pentru a impiedica astfel sa creasca orice cereala cultivata si in consecinta armatele cartagineze sa sufere de foame. Acest mit nu are nici un fel de sustinere istorica. In realitate, cand romanii au cucerit Cartagina, au trecut din casa in casa capturand sclavi si ucigandu-i pe ceilalati cartaginezi prea batrani pentru a fi luati in robie. Orasul a fost ars si zidurile distruse astfel incat foarte multe informatii istorice despre civilizatia cartagineza au fost definitiv pierdute.

Si tu, Brutus? 

Ultimele cuvinte ale lui Cezar au fost de fapt “Ei bine, si tu ?”dupa cum ne transmite Suetonius. Aceasta intrebare i-a fost puse de Cezar nepotului sau Brutus dupa ce aceste l-a injunghiat. Probabil din acesta cauza William Shakespeare a interpretat intrebarea cu subiect “Si tu Brutus?” pentru a evidentia intentia lui Cezar de a i se adresa personal nepotului sau. Ei bine, varianta din opera lui Shakespeare a avut castig de cauza si a ramas impregnata de secole in memoria tuturor, cu toate ca intrebarea, initial, suna altfel. Conform expertilor in subintelesurile latinei, intrebarea” Ei bine, si tu?” adresata lui Brutus ar fi fost de fapt un avertisment, avand sensul declaratiei “Tu vei urma, Brutus”. Cezar era bilingv, fiind un vorbitor in egala masura de latina si greaca veche.

Preponderent gladiatorii erau barbaţi. 

Adevarul este ca au existat si femei gladiator, si nu putine. Doamnele razboinice ale amfiteatrelor romane erau denumite Gladiatrices sau Gladiatrix la singular, in limba latina. Cu toate ca prima mentionare exacta a acestora exista din timpul imparatului Nero (37-68 e.n.), au existat unele documente care sugereaza aparitia lor cu ani buni inainte de domnia acestuia. O condamnare virulenta a femeilor gladiator din timpul imparatilor Flavius si Traian poate fi gasita in Satira a IV-a de Juvenal. Acesta le acuza pe femeile luptatoare cum ca nu ar fi fost decat niste membre ale familiilor nobile si bogate care se aventurau in arena in cautarea  atentiei si a senzatiilor limita, stiind de fapt ca nici un gladiator n-ar indrazni sa le raneasca datorita originii lor nobile si privilegiate. Imparatul Severus a interzis prezenta femeilor gladiator in arene, undeva in jurul anului 200 e.n. cu toate ca exista unele dovezi conform carora femeile gladiator ar fi continuat sa lupte in clandestinitate.

Nero nu a dat foc Romei 

In prezent multi istorici au convenit asupra faptului ca imparatul Nero nu era nici macar in Roma cand au izbucnit primele incendii. Focul a izbucnit in pravaliile celor care vindeau lichide inflamabile in timp ce Nero se afla, de fapt, in Antium. Odata ce a auzit de incendiu, imparatul Nero s-a reintors in graba in Orasul celor Sapte Coline pentru a organiza detasamentele care sa lupte impotriva propagarii focului. Istoricul roman Tacit ne spune ca populatia turbata de furie cauta un tap ispasitor si primul invinuit a fost chiar imparatul Nero, acuzat de un numar din ce in ce mai mare de voci datorita reputatiei care il preceda inca din timpul vietii. Pentru a scapa de acuzatiile care veneau din toate partile, Nero a dat vina pe ceea ce la acea ora era denumita Secta Crestinilor. Nero a ordonat aruncarea unui numar cat mai mare de crestini in arena, prada leilor. Cat despre adevaratul autor al incendierii Romei, acesta a ramas nedescoperit pana in prezent.

ROMANIA - CEL MAI VECHI PAPIRUS DIN EUROPA

In anul 1959, odată cu demararea construcţiilor pentru stadionul din Mangalia, s-a descoperit un sarcofag datând din secolele IV-III î.Ch. Pe unul dintre capacele sarcofagului au fost găsite două coroane de frunze de lauri din bronz aurit, dovedind că cel care fusese depus în sarcofag era cetăţean de vază al Callatis-ului. Printre resturile scheletului mâinilor a apărut un papirus, apreciat ca o piesă deosebit de rară, unică în Europa de Sud-Est în acel moment. Papirusul era scris cu caractere epigrafice, cu o cerneală de culoare maron şi putea fi un talisman pentru viaţa de apoi sau o lucrare artistică aparţinând defunctului.



Muzeul de Arheologie Callatis - Mangalia



Papirusul a fost preluat de cercetători din fosta U.R.S.S. şi dus la Moscova pentru a fi descifrat, dar nu a mai fost înapoiat României, pe motivul deteriorării lui. „In lucrările de specialitate, dar şi în diverse alte reviste şi ziare, s-a menţionat că acest papirus s-a distrus în contact cu aerul şi lumina soarelui“, arată Sorin Colesniuc, directorul Muzeului Callatis.

Mormântul poate fi vizitat şi astăzi în incinta Muzeului de Arheologie Callatis Mangalia, sub forma sa tumulară. S-a păstrat şi ringul din piatră pentru a reda cât mai fidel construcţia. Sala tumulus-ului a devenit în timp plină de comori, cele mai valoroase exponate ale muzeului fiind expuse aici şi puse în valoare în vitrine speciale.

Recent, cu sprijinul primarului Mangaliei, Sorin Marcel Colesniuc, directorul muzeului şi dr. Ion Pâslaru, angajat al muzeului, au regăsit şi au reuşit să readucă în ţară, după mai bine de 50 de ani, papirusul de la Callatis. Luni, 22.08.2011, s-a organizat ceremonia oficială de predare–primire a papirusului, între specialiştii Alexandr Nicolaievici Lesovoi - directorul Centrului de Restaurare I.E. Grabar din Moscova şi conducerea Muzeului Callatis Mangalia.

Papirusul a fost adus la Mangalia în seara de 18.08.2011. „Este înschis în seiful cu bani, până luni când vor sosi specialiştii de la Moscova“, a declarat, pentru "Adevărul", directorul Muzeului Callatis, Sorin Colesniuc. Potrivit acestuia, papirusul a fost descoperit în anul 1959 de o echipă de arheologi de la Academia Română şi a fost predat ruşilor deoarece dispuneau de cea mai bună tehnică de restaurare şi cercetare. „A fost declarat pierdut, dar de fapt nimeni nu s-a mai interesat de soarta lui. In urmă cu doi ani, împreună cu arheologul Ion Pâslaru am început cercetările şi în cele din urmă am găsit papirusul. Specialiştii de la Centrul de Restaurare I.E. Grabar din Moscova ne-au acordat tot consursul“, a declarat Sorin Colesniuc.
Ştirea despre retrocedarea papirusului a apărut în ziua de 19.08.2011 postată pe site-ul de internet al ziarului "Adevărul", sub titlul : Ruşii ne dau înapoi cel mai vechi papirus din Europa, descoperit la Mangalia.

Date suplimentare pricind papirusul

Publiciştii Aurelia Lăpuşan şi Ştefan Lăpuşan, autori ai cărţii „Mangalia în paginile vremii“, consemnează că acest papirus a stârnit interesul arheologilor ruşi încă de la descoperire. „La acea vreme, oraşul era militarizat şi se afla încă sub control sovietic, iar specialiştii de la Moscova asistau cu interes la cercetările arheologice care se făceau în Mangalia“, a declarat Aurelia Lăpuşan.

Astfel, la Mangalia, la 29 mai 1959, Academia Republicii Populare Române a chemat, pentru susţinerea şi confirmarea veridicităţii descoperirii, specilişti din Moscova. In scurt timp, o echipă de specialişti ruşi condusă de academicianul Mihail A.Alexandrovski, şeful Serviciului de restaurări al Muzeului de Artă Puşkin din Moscova a văzut papirusul şi a declarat că acesta este destul de deteriorat şi că în urma unor lucrări migăloase de restaurare se poate lectura.

„Drept pentru care, ruşii au decis să îl ia cu ei. Tot timpul s-a ştiut că papirusul se află pentru restaurare la Moscova, dar răspunsurile venite din partea ruşilor erau evazive. La un moment dat, s-a vehiculat ştirea că nu mai poate fi recuperat, fiind deteriorat“, a declarat Aurelia Lăpuşan.

Papirusul vorbeşte despre un Proxenos

Despre conţinutul papirusului s-a păstrat o singură mărturie scrisă de Tiberiu Petrilla, Demetru Popescu şi Marin Porumbescu, în anul 1962, în volumul „Constanţa. Litoral“: „O primă serie de fotografii din document au fost executate cu raze inflaroşii şi au confirmat caracterul elenistic al conţinutului care se referea la persoana defunctului. Acesta pare ar fi fost un proxenos, reprezentant de seamă al cetăţii, titlu ce comportă privilegii şi onoruri. In mormânt au mai fost descoperite unele obiecte rituale - vase ce reprezintă busturi de femei, sirene cu liră şi dansatoare, fin lucrate, unele acoperite cu un strat de aur“.

Despre descoperire, într-un manual de arheologie rusesc

In anul 1973, într-un manual de arheologie apărut la Moscova exista un capitol dedicat descoperirii de la Callatis, articol  în care se arăta faptul că până la acea dată papirusul nu fusese descifrat. Primele demersuri pentru recupararea documentului au fost făcute de arheologul Ion Pâslaru în urmă cu patru ani (2007).

In Grecia există un papirus asemănător.

Fotografii ale papirusulului în forma sa iniţială nu există, după cum consemnează cei care au scris despre descoperire. Insă, în Europa, mai există un papirus posterior celui din Mangalia. Acela a fost descoperit, în anul 1962, la Derveni, Grecia. Specialiştii spun că pe acesta l-au descifrat de abia în 2004 şi că este expus la ora actuală la Muzeul de Arheologie din Thessalonic. Papirusul aparţinea unui ofiţer macedonean şi în el se scria că defunctul a dorit să fie incinerat după moarte conform ritualului grecesc.

Pentru luni, 22.08.2011, s-a organizat la Mangalia ceremonia de predare–primire a papirusului descoperit la Mangalia. După 50 de ani, papirusul declarat deteriorat se întoarce în locul unde a fost descoperit, şi anume în mormântul păstrat într-o stare foarte bună de conservare la Muzeul Callatis.