NESTEMATELE LUMII - SALAMANCA

Cunoaşterea de sine, cunoaşterea omenescului din fiecare, nu se poate ridica la o deplină valoare şi amplitudine decât printr-o profundă şi largă cunoaştere a semenilor din toate timpurile şi din orice loc. Cunoaşterea adâncită în timp înlesneşte accesul la înţelepciune, iar cea lărgită spre toate orizonturile deschide generos porţile civilizaţiei umane. Căci de fapt, civilizaţia este transmiterea de la o generaţie la alta a unei înţelepciuni acumulate dintr-o experienţă multimilenară.

Vestigiile singuratice, sau ansamblurile arhitecturale, închid în materia lor dură mesajele unor civilizaţii mai vechi sau mai noi, mesaje pe care, fără îndoială, oamenii diferitelor timpuri au dorit să le transmită.

Orice locuire de pe glob reprezintă o oglindă pentru o etapă, sau mai multe, din istoria omenirii, oglinda unor eforturi de creaţie din trecut, eforturi stratificate ce au devenit prezent. Orice creaţie umană, cercetată cu dăruire şi sensibilitate, uimeşte, impune respect şi încântă.

De aceea pasiunea de a călători este una dintre cele mai reconfortante. Micile, sau marile noastre pasiuni fac realitatea mai suportabilă. Fără pasiuni umanitatea s-ar stinge, aşa că suntem obligaţi să le întreţinem.

Pătrunderea în spaţiul iberic are darul de a deveni o experienţă incitantă pentru orice călător. Din multe puncte de vedere, legate atât de ambient cât şi de natura umană, Spania este un tărâm straniu, despre care se poate pune întrebarea legitimă dacă aparţine Europei, sau Africii, sau în ce măsură ambelor continente.

Spania trăieşte pasional în afara, sau la marginea Europei. Este singura ţară a bătrânului nostru continent unde nu se poate separa, raţional, iubirea, viaţa, temeritatea şi moartea. Ea nu poate fi închipuită ca o suavă regiune meridională, dichisită cu unduitoarele vrăji naturale asemănătoare voluptoasei Italii. Chiar dacă există unele asemănări între cele două peninsule pe contururile litorale, Spania rămâne o ţară austeră şi melancolică, cu peisaje încinse plăsmuite din lanţuri muntoase golaşe, din nesfârşite întinderi ale unor podişuri învălurite, puţin înviorate de arbori şi dintr-o singurătate şi o tăcere aproape primară. Tăcerea uneori deprimantă dintre depărtatele locuiri nu poate fi anulată tranşant decât de acordurile şi coloratura dramatică a Boleroului de Ravel, sau de ritmurile flamenco-ului.

Ambianţa generală şi trecutul apropie Spania de trăsăturile sălbatice şi solitare ale pământului nord african. Tăcerea şi singurătatea sunt sporite de absenţa păsărilor cântătoare, cu care este obişnuită Europa temperată, mai umedă şi mai bogată în vegetaţie. Păsările mărunte care dau viaţă şi prospeţime altor ţinuturi se întâlnesc mai rar în Spania, şi numai în preajma grădinilor sau livezilor ce înconjoară casele oamenilor.

In provinciile de interior, drumurile străbat uneori nesfârşite întinderi de pământ albicios semănat cu cereale păioase, sau alte nesfârşite întinderi pustii, calcinate de soare, presărate cu spinări de rocă. Pe culmi de coline, sau pe povârnişuri de piatră, apar în depărtări locuiri strânse în jurul câte unui turn de fortăreaţă, amintind pe viu  milenarele conformări cu maurii, sau de războaiele mai recente dintre regatele creştine.

Pe drumul ce se prelinge dinspre Avila, oraşul-cetate cu ziduri de apărare medievale minunat conservate, Salamanca apare ca o simbolică oază de civilizaţie. Marginile sale sudice sunt scăldate de râul Tormes, afluent al fluviului Duoro, fluviu ce se varsă în Atlantic după ce traversează zona muntoasă din nordul Portugaliei. De altfel, la apus de Salamanca nu mai există nici o localitate până la frontiera portugheză.

De departe oraşul apare ca o uriaşă rocă de mină, acoperită de mulţimea ţepoasă a cristalelor. Pe orizont se profilează o aglomerare atractivă de turnuri, clopotniţe, turle, de ziduri portocalii, roşietice sau vineţii, de trupuri masive ale unor biserici, de acoperişuri suprapuse şi înghesuite, un amestec pictural de vechi şi nou urbanistic.

In spate şi în jur totul este dăruit întinderilor unduitoare prăfuite, coapte de arşiţa soarelui şi tremurate perceptibil de mişcarea aerului încins.

Totul pare o minunăţie dacă se ţine seama că Salamanca a prins rădăcini pe un podiş ingrat, la o altitudine de 800 metri, cu un climat aspru şi instabil, nu departe de lanţurile muntoase Siera de Gata şi Pera de Francia. Pe timpul verii vânturile violente sunt fierbinţi, iar pe timpul iernii sunt multe zile îngheţate. Temperaturile extreme variază aici, între iarnă şi vară, de la -10 la +40 de grade Celsius.

Născută departe de marile drumuri de circulaţie ale peninsulei, Salamanca îşi are originea adânc înfiptă în epoca bronzului când locurile aparţineau populaţiilor celtiberice. In anul 217 e.A, eroicul general cartaginez, Hannibal, a luat în stăpânire aşezarea ce aparţinea tribului vettonilor. Sub stăpânirea romană de şase sute de ani şi apoi sub cea a vizigoţilor, antica Salamantica a devenit un oraş important şi înfloritor, escală pe drumul strategic ce conducea spre Lusitania şi tărâmul atlantic, drum numit de romani „via Lata“. Din perioada stăpânirii romane a rezistat două milenii un vajnic pod de piatră, lung de 400 de metri şi sprijinit de 27 de arcuri înfipte în albia râului Tormes. Podul a fost construit sub domniile împăraţilor Traian şi Hadrian, ambii originari din Spania, din oraşul Italica, provincia Boetica, plasat la circa 20 de kilometri de Sevilla.

Cucerită de vizigoţi localitatea romană a primit numele de Elemantica şi a devenit sediu de episcopie în sec. al 6-lea.

Ruinată pe timpul ocupaţiei maure, între sec. 8-11, Salamanca a reintrat în câmpul civilizaţiei europene şi creştine în urma recuceririi sale de la mauri de către regele Alfons al VI-lea, în 1085, şi a restabilirii străvechii episcopii.

Universitatea, fondată în prima parte a sec. al 13-lea, se poate mândri a fi fost printre primele din Europa şi de a fi transformat oraşul într-un focar de cultură medievală de primă mărime.

Pe timpul sec. 14-15, nobilimea locală extrem de turbulentă a generat grave dezordini, însoţite de confruntări şi răzbunări. Există chiar amintirea vie a unor facţiuni de tineri cavaleri, numite Los Bandos, care   s-au războit cu înverşunare. In urma unui incident survenit într-o partidă de joc cu mingea, doi fraţi pe nume, Monroy, din banda Sao Tome, au fost ucişi de fraţii Manzano, din banda rivală San Benito.

Dona Maria, mama celor ucişi, s-a echipat în armură şi împreună cu tovarăşii fiilor a pornit în urmărirea ucigaşilor. I-a ucis şi le-a aşezat capetele pe mormintele fiilor săi. De atunci acea femeie războinică şi neîndurătoare a primit numele de Maria la Brava, iar casa ei din sec. al 15-lea există şi astăzi. Bandele au activat până prin anul 1476 când s-a întărit puterea regală în statele hispanice reunite.

Pe timpul războiului cu Napoleon, Salamanca a fost ocupată de francezi, în 1808, devenind în repetate rânduri cartierul general al armatelor franceze. Ocupaţia franceză a luat sfârşit după patru ani când, la 22 iulie 1812, generalul englez Wellington a zdrobit trupele napoleoniene conduse de Marmont, în defileul Arapiles, la zece kilometri sud de oraş. Pe timpul războiului civil, 1936-1939, Salamanca s-a aflat de partea forţelor naţionaliste spaniole conduse de generalul Franco împotriva celor de sorginte comunistă.

Nucleul central al oraşului poartă o minunată şi unică amprentă medievală târzie şi renascentistă. Călătorul soseşte în această emblematică podoabă a Spaniei cu mari speranţe şi pleacă cu inima plină, cu amintiri de neuitat. Monumentele venerabile şi cu un specific aparte s-au născut sub cele mai fericite auspicii, în perioadele cele mai fertile şi mai autentice ale arhitecturii spaniole, dinaintea invaziei baroce. Sunt monumente care şi-au păstrat nobleţea liniilor romanice, gotice, sau gotic-flaboaiante, scăpând de obişnuite mutilări ale barocului din sec. 17-18, mutilări menite a etala opulenţa deşănţată a Bisericii catolice.

Străzile înguste ale centrului medieval, străjuite de faţadele unor clădiri vajnice prin vârstă şi trăinicie, toate dintr-o frumoasă piatră crem-aurie, splendoarea unor ziduri grandioase şi prestigiul vieţii intelectuale seculare, fac din Salamanca un oraş plin de viaţă într-o ambianţă evocatoare a altor timpuri.

Umbrele trecutului se ascund în umbra unor uşi monumentale, zăvorâte puternic, sau deschise curioşilor ce vor să admire micile grădini interioare numite patio, grădini cu care se mândresc şi se concurează oacheşele urmaşe ale Mariei la Brava. Dincolo de boschete, de mici fântâni arteziene, de poteci savant trasate şi de policromia încântătoare a florilor, palpită o viaţă deosebit de colorată, de tonică şi, de ce nu, de muzicală. La poarta grădiniţelor cu flori stropite proaspăt, inundate de parfum şi de o răcoare binefăcătoare, paşii se opresc lăsând loc admiraţiei şi certitudinii imediate despre gust şi pasiune vegetală într-un ţinut arid şi ostil plantelor. Deasupra, cu demnitatea vârstei, pe arcadele de piatră ale pereţilor străjuiesc blazoane săpate în piatră.

La unele intersecţii călătorul rămâne descumpănit, neştiind încotro este mai bine să se îndrepte şi dacă trebuie într-adevăr să se bazeze numai pe instinct. Este ţintuit de toţi ochii aceia misterioşi, nevăzuţi şi necruţători ai lucrurilor ce-şi cunosc demnitatea şi perenitatea. Precaute şi cuminţi, privirile sunt subjugate de magia geometrizată a liniilor sobre şi de infinita atracţie a dăltuirilor înflorite, umanizate, sau imaginative, din piatră.

Ca în toate oraşele vechi ale Spaniei, periplul trebuie să înceapă din nelipsita Plaza Mayor, centru simbolic şi real. La Salamanca acest centru monumental a fost ridicat prin grija regelui Filip al V-lea, între anii 1729-1756, din dorinţa de a recompensa pe locuitori pentru fidelitatea demonstrată în timpul războiului de succesiune la tron. In faţa călătorului se deschide una dintre cele mai frumoase pieţe monumentale ale ţării, piaţă ce se bucură de un stil omogen.

Este o piaţă largă, patrulateră, de mărimea aproximativă a unui stadion modern. De jur-împrejur, la parterul tuturor laturilor se întind galeriile unor porticuri, cu arcade ronde, decorate cu medalioane reprezentând pe regii Spaniei, de la Alfons al XI-lea, la Ferdinand al VI-lea, sau reprezentând personaje ilustre, precum Cervantes, Cidul, Columb, sau Cortes.

Pe laturile de nord şi răsărit se înalţă frontoanele Primăriei prevăzute de regele constructor, iar deasupra celor trei etaje, pe tot conturul se profilează o elegantă balustradă ornamentală cu colonete.

Ca peste tot în Spania, Piaza Mayor este un spaţiu plin de animaţie şi de atracţie pentru localnici, un spaţiu plin de cofetării, baruri, restaurante şi magazine cu tradiţie. Pe timp de vară traversarea pieţei lovite de soare este un chin la care nu se expune nimeni. De sus dogoresc razele necruţătoare, iar de jos perpeleşte pavajul superîncins.

Pentru ca piaţa vastă să poată fi folosită cu ocazia unor mari întruniri populare, pentru sărbători de care ţara nu duce lipsă, sau chiar pentru coride, nu s-a plantat nici o vegetaţie şi nu s-au adăugat fântâni arteziene sau alte monumente.

Primii paşi ce trec dincolo de Piaza Mayor conduc prin faţa bisericii San Martin, clădire veche în stil romanic, cu un portal protejat de o vută dantelată în stil Zamora (localitate spaniolă aflată la nord de Salamanca, tot în fostul regat Leon). Locaşul are menirea de a fi o etapă pregătitoare pe un traseu plin de minunăţii arhitectonice, de dantelărie spectaculoasă în piatră, de distincţie şi mândrie seculară.

Nu departe, pe o străduţă şi la o intersecţie strâmtă, două edificii seculare se privesc în faţă, mulţumite că scurgerea timpului nu le-a urâţit cu riduri pe măsura puterilor lui. De o parte, pe stânga, Casa de las Conchas (Casa Scoicilor) îşi etalează o latură surprinzătoare spre scara largă de acces ale unui vechi locaş de învăţământ clerical, numit simbolic, prin tradiţie, drept Clericia.

Spaţiul îngust dintre cele două matroane de piatră ale oraşului este aglomerat mai totdeauna de vizitatori, de curioşi, de învăţăceii moderni ai Clericiei, dar şi de muzicienii de diverse etnii ce îşi caută norocul prin mila trecătorilor.

Turiştii străini se aşează dezinvolt pe treptele largi ale Clericiei, se odihnesc şi ascultă cu plăcere muzica acelor săraci ai lumii. Ca mai peste tot în Europa nu lipseşte o formaţie de indieni sud-americani, cu melodii stranii, menite să reverbereze prin văile adânci ale Anzilor.

Casa de las Conchas este o clădire de piatră crem-aurie ce aparţine îndepărtatului sec. al 14-lea. Severitatea pereţilor ei exteriori a fost îndulcită de constructor prin decorare cu mari cochilii de scoici prelucrate din aceeaşi piatră. Ataşate zidăriei în şiruri verticale şi orizontale alternante, scoicile mari de piatră dau faţadei aspectul unei suprafeţe pline de ţinte cu măciulii ornamentale. La orice oră din zi lumina astrului de foc prelinge peste pereţi umbrele paralele ale scoicilor, într-un joc repetabil şi nesfârşit. Curioşii le-au numărat stabilind că sunt în număr de 400 şi le-au numit Scoicile Sfântului Iacob.

Inspiraţia arhitectului nu s-a rezumat numai la ornamentaţia cu scoici. El ne-a mai lăsat şi minunate ferestre, cu ancadramente exuberante, lucrate în stil gotic şi cu delicateţe maură.

Ferestrele de la parter, expuse unor anumite pericole, sunt protejat cu somptuoase grilaje de fier forjat, grilaje ce îmbogăţesc  surprinzător de vioi paleta artistică a faţadei.

Dincolo de poarta masivă, ghintuită cu grijă, Casa de las Conchas adăposteşte o curte interioară patrulateră (patio) înconjurată pe două nivele de porticuri cu arcade delicate mixtiliniare. La etaj, coloanele se leagă prin balustrade ajurate şi poartă deasupra blazoane sofisticate din piatră. Peste colonadă şi blazoane, cornişa este înconjurată de o altă balustradă ornamentată minuţios ce seamănă cu o împletitură savantă de crini. Sub aceasta, în dreptul fiecărei coloane se avântă spre afară nişte guri de scurgere pentru ploaie, dăltuite sub forma unor animale imaginare hibride şi înaripate.

De la etajul acelei curţi se pot admira, profilate pe cer, cele două turle baroce şi frontonul cu clopot al impozantei clădiri Clericia.

Opulent şi impresionant prin dimensiuni, colegiul iezuit, numit Clericia s-a ridicat începând cu anul 1617. Turnurile în stil baroc şi frontonul dintre ele, s-au adăugat abia în 1755, în epoca exploziei barocului. După patru lungi secole culoarele sale freamătă tot mai mult de paşii şi vocile tineretului şcolăresc. Studiind afişele din interioare se poate deduce uşor ca liceul modern ce funcţionează astăzi în vechea şcoală clericală, cuprinde în programă studii aprofundate de religie, deşi iezuiţi întemeietori au părăsit de mult Spania.

De la Clericia, urmând o stradă cu nume predestinat, Libreros, se ajunge curând în zona care a adus cel mai mare renume Salamancăi. Este vorba de o mică şi sobră piaţetă, numită Patio de las Escuelas (Piaţeta şcolilor). Dalată în totalitate, piaţeta patrulateră este înconjurată de unele dintre cele mai reprezentative monumente în stilul plateresc (stilul bijuteriilor în piatră) salamantin, monumente aureolate de un strălucit destin cărturăresc.

Pe latura închisă de strada Librarilor se ridică inimitabila faţadă a străbunei Universităţi din Salamanca, motiv maxim de atracţie estetică şi istorică.

Fără îndoială că Salamanca a devenit celebră cu timpul datorită Universităţii sale prestigioase, un briliant al evului mediu. Focarul de cultură a adăugat oraşului supranumele de Mama virtuţilor, a ştiinţelor şi a artelor sau de Mica Romă a Castilliei.

In perioada începuturilor şi strălucirii sale, Universitatea era instalată în două edificii, în Marile şi Micile şcoli. Nu se cunoaşte cu precizie data fondării sale, dar, după tradiţie, ea este plasată pe timpul domniei regelui Alfons al IX-lea al Leon-ului, în prima jumătate a sec. al 13-lea. Naşterea Universităţii nu a reprezentat începutul învăţământului în oraş, anterior existând şi alte şcoli ecleziastice. Documente din 1179 vorbesc de o Maestre-escuela, adică de o şcoală înaltă în învăţătura religioasă.

In 1243, regele Ferdinand al III-lea a confirmat organizarea studiilor generale. Ele au suferit o primă reformă şi amplificare, în 1252, sub domnia regelui Alfons al X-lea. Disciplinele instituite cu acel prilej erau în număr de treisprezece, cuprinzând limbile clasice, gramatica, aritmetica, retorica, muzica, medicina generală, chirurgia, cântul şi jurisprudenţa romană. Prin bulele din 1255, papa Alexandru al IV-lea, a acordat certificatelor eliberate de Universitatea de la Salamanca, egalitate cu cele ale universităţilor de la Bologna şi Paris.

In 1394, cardinalul Pedro de Luna, viitorul papă Benedict al XIII-lea, cu scaunul la Avignon, a iniţiat la Salamanca trei catedre de teologie începând un lung proces de clericizare a învăţământului. Când a ajuns pe scaunul pontifical a declarat Universitatea de la Salamanca drept universitate particulară. In aceeaşi perioadă noul edificiu al universităţii, cel ce este astăzi o nestemată a arhitecturii, s-a ridicat sub diriguirea arhitectului spaniol Alfons Rodriguez şi sub auspiciile papei.

Prin anul 1440 s-au creat trei noi catedre, printre care şi cea de drept canonic, iar la sfârşitul sec. al 15-lea Salamanca se mândrea cu una dintre cele mai importante universităţi ale lumii, cu profesori renumiţi şi absolvenţi iluştri.

Cristofor Colomb a găsit la Salamanca prieteni şi protectori, precum Fray Fernando de Talavera, cardinalul Mendoza, Deza şi alţii. Cu înţelegerea şi sprijinul lor, Columb a ţinut, în 1484, numeroase conferinţe privind teoriile sale geografice, greu de înţeles şi de acceptat de spiritul vremii. Glasul viitorului mare descoperitor şi temerar al oceanului planetar s-a făcut auzit în mănăstirea San Esteban (Ştefan) şi la Valcuebo. In leagănul de cultură de la Salamanca, visurile şi speranţele lui Columb s-au întărit şi s-au sprijinit de trăinicia răbdării, a aşteptării favorului casei regale.

Secolul al 16-lea a încununat glorios Salamanca, ca pepinieră a oamenilor iluştri pentru Spania cea mare, în domeniul juridic şi literar, dar şi în cel dominat al studiilor clericale. Arbore riguros şi respectat de cultură, Universitatea a dat naştere şi a tutelat unele colegii anexe. Cel mai vechi, San Bartolomeu, s-a dezvoltat şi s-a afirmat încă din sec. al 15-lea. In secolul următor au fost fondate alte trei noi colegii majore şi minore, în care nivelul învăţământului era cel mediu.

Fondarea universităţii de la Alcala, precum şi a altor colegii sau seminare de către iezuiţi, sau de către alte ordine religioase, alături de decăderea statului spaniol şi de izolarea sa faţă de viaţa ştiinţifică europeană, explică lenta decadenţă a universităţii din Salamanca în sec. al 18-lea. Pe fondul multor generaţii, scolastica, ca formă de învăţământ promovată de dascălii ecleziaşti, a alterat învăţământul şi  l-a împiedicat să dea fructele dorite. Clericii obscurantişti, atinşi de umbra Inchiziţiei, au pus mâna, cu încetul, pe fiinţa universităţii şi au sufocat-o, aşa cum au reuşit să facă cu întreaga ţară. De la numărul de 6160 de cursanţi, în anul 1625, s-a ajuns la numărul de 2100 la sfârşitul secolului şi la 372 în secolul al 19-lea. Legea instrucţiei publice, din anul 1857, a salvat venerabila universitate din Salamanca, îndrumând-o şi organizând-o pe principii moderne.

Destinul a vrut să păstreze posterităţii o clădire a universităţii plină de rafinament arhitectonic, de geniu ornamental, de talent sculptural şi plină de parfumul secular. Faţada fermecătoare a edificiului, este inegalabilă prin dantelăria ei în piatră în întreaga Spanie şi printre suratele din alte ţări. Se deschide spre amintita stradă a Librarilor încă din anul 1534. Este acoperită minuţios şi savant cu sculpturi delicate şi aşezate într-o magistrală compunere. Ea îl domină, îl stupefiază şi îl copleşeşte pe vizitator. Il încremeneşte în faţa unei dantelării de piatră aurie, ce îşi schimbă treptat nuanţele răpitoare odată cu alunecarea soarelui pe cer. In orele după amiezii piatra împrumută nuanţe din ce în ce mai închise spre portocaliu şi roşiatic.

Deasupra unei porţi duble, reliefurile dăltuite meticulos, fără grabă, se accentuează odată cu depărtarea de la sol a celor trei etaje. In acest fel s-a compensat în mod savant depărtarea amănuntelor sculpturilor de ochii privitorului.

In treimea inferioară a giganticului panou sculptural sunt figuraţi, într-un medalion, Regii Catolici (Ferdinand de Aragon şi Isabela de Castllia), care oferă posterităţii clădirea. Deasupra, dincolo de blazoanele încoronate, cochiliile de piatră adăpostesc capete omeneşti. La cel de al treilea nivel, de o parte şi de alta a papei, înconjurat de cardinali, străjuiesc în rame dreptunghiulare divinităţile antice, Venus şi Hercules, alternând cu medalioane ce evocă virtuţile. In acest superb ansamblu dăltuit, motivul cel mai vestit este un craniu de mort, cu o broască deasupra (pe pilastru din dreapta faţadei), simbolizând păcatul originar al desfrâului pedepsit după moarte.

Faţada universităţii, capodoperă a geniului şi talentului uman, provoacă un asemenea extaz încât privitorul aproape că uită să pătrundă în interior. Acolo planează o atmosferă mai sobră, mai rece, mai austeră. Accesul spre toate sălile de curs este asigurat printr-o curte interioară, un mare patio central.

In marea sală (Aulă), numită Paraninfo, acoperită cu tapiserii de Bruxelles din sec. al 18-lea, unde aveau loc ceremonii oficiale, este expus un portret al regelui Carol al IV-lea executat de Goya. In aula Salinas (fost profesor de muzică, 1513-1590) subzistă o cartotecă muzicală din sec. al 15-lea. Este sala în care Fray Luis de Leon a predat teologia şi în care s-a păstrat mobilierul original din sec. al 16-lea. Catedra profesorului are un spătar înalt şi curbat spre înainte pentru mărirea acusticii, iar băncile sunt cioplite grosier din buşteni lungi. Acele bănci grosiere, în care este tentat să te aşezi cu mândrie şi interes, au constituit un lux pentru epoca lor, epocă în care se obişnuia ca studenţii să audieze prelegerile profesorilor aşezaţi pe podea.

Capela universităţii păstrează rămăşiţele pământeşti ale lui Fray Luis de Leon, personalitate didactică de renume căreia i s-a ridicat şi o statuie în piaţeta Las Escuelas, din faţa edificiului. La etaj, una din galerii şi-a păstrat plafonul bogat, împărţit în casete ornate cu stalactite şi prelungit pe perete cu o friză în basorelief. O uşă cu decor gotic şi cu un grilaj lucrat cu migală, se deschide spre biblioteca organizată în sec. al 18-lea. Din rafturi vechi te privesc şi, probabil, te desfid 40.000 de volume tipărite între sec. 16-18, dar şi incunabule sau manuscrise preţioase, dintre care unele au văzut lumina zilei chiar în sec. al 11-lea.

Sub marea boltă în stea a scării de onoare, balustrada scării este sculptată cu frunze, cu plante încolăcite şi cu scene fanteziste, cum ar fi aceea a tauromahiei călare şi a unei cugetări ilare despre familie.

Contemplând prelung dantelăria de piatră a edificiului, te cuprinde un sentiment de amărăciune la gândul că unui astfel de locaş de cultură şi intelectualitate i-a fost frântă afirmarea datorită unor ecleziaşti bigoţi, incapabili să se adapteze la evoluţia societăţii şi a ştiinţelor. Impietrită între catedrele de teologie şi drept canonic, universitatea din Salamanca a pierdut pasul cu lumea europeană a iluminismului. Bastionul Scolasticii iberice a părăsit treptat familia universităţilor de valoare lăsându-şi gloria pe altarul amintirilor.

O străduţă din dreapta universităţii, cu numele Calderon de la Barca, conduce spre marea catedrală a oraşului. Faţada locaşului domină fundalul străzii. De altfel, într-un singur complex arhitectonic impunător sunt cuprinse două catedrale: Catedral nueva şi Catedral vieja (Catedrala nouă şi Catedrala veche).

Deşi ridicată între 1513-1560, masiva catedrală nouă reuneşte varietatea stilurilor gotic, renascentist şi baroc. Prin adăugările succesive s-a îmbogăţit remarcabil, atât în exterior cât şi în interior, unde încântă cu bogăţia bolţilor, cu fineţea lucrăturii cornişelor şi prin avântul pilaştrilor. Spre norocul monumentului şi al posterităţii elementele constructive gotice şi renascentiste nu au putut fi umbrite de adaosuri bogate, dar morbide, ale barocului. Trăsăturile valoroase  ale catedralei noi s-au menţinut dominator. Prin grija constructorilor, în frunte cu arhitectul francez Jerome de Periguqux, a fost respectată entitatea catedralei vechi, mai puţin vizibilă din exterior şi parcă strivită de marea ei vecină.

Catedrala veche, ridicată în sec. al 12-lea întruchipează un exemplu curat de construcţie romanică cu toate că puternicii ei pilaştri se întâlnesc cu bolţi ogivale, o alăturare constructivă nouă pentru timpul său. Absida ei centrală este îmbogăţită şi înviorată de un iconostas remarcabil, pictat în 1445 şi atribuit lui Nicolas din Florenţa. Iconostasul se compune din 53 compartimente, colorate intens şi vioi, cu detalii savuroase în compoziţie, detalii care constituie o mărturie valoroasă a costumaţiei epocii. Claustrul (curtea monahală izolată de lume, caracteristică mănăstirilor catolice) cu arcade în stil roman a suferit stricăciuni dezastruoase în 1755, pe timpul cutremurului devastator care a transformat Lisabona într-un câmp de ruine şi s-a făcut simţit în toată peninsula iberică. Mai rezistă, în mod surprinzător, câteva capiteluri ale primului claustru, cuprinse în noua decoraţiune platarescă (de giuvaer) realizată după reconstrucţie. Pe sub porticul continuu al claustrului, paşii îl poartă pe vizitator spre două capele. In Capela Talavera, cu cupolă stil mudejar (artă maură practicată sub stăpânire creştină în Spania), sprijinită pe nervuri sculptate, se celebra străvechiului rit mozarab (stil al creştinilor aflaţi sub stăpânire maură). Cea de a doua capelă din claustru, cea numită Santa Barbara, a constituit mult timp locul de susţinere a examenelor universităţii.

Bogăţia catedralei vechi este împlinită şi de alte capele interioare cu picturi în frescă, cu altare, sau cu monumente funerare, precum cel al arhiepiscopului Diego de Anaya.

Nu departe de complexul impresionant al celor 2 catedrale înfrăţite, spre răsărit, pe o poziţie dominantă, îşi impune măreţia şi trăinicia mănăstirea San Esteban. Bijuterie arhitectonică cu trăsături inconfundabile, în trupul acestui locaş îşi dau mâna ideal două stiluri nobile, cel gotic şi cel al Renaşterii (sec. 16-17). Impozanta faţadă a monumentului se afirmă ca exemplu remarcabil al stilului renascentist spaniol, stilul plateresc (de o amănunţime a detaliilor asemănătoare obiectelor ieşite din mâna creatorilor de bijuterii mărunte). Piatra aurie, lucrată cu migală, devine strălucitoare, optimistă şi chiar apoteotică sub razele tari ale apusului de soare iberic şi domină priveliştea dinspre malurile râului Tormes, de dincolo de podul bimilenar durat de romani. De altfel, chiar de la depărtare biserica San Esteban domină emblematic Salamanca, presupunând bogăţia ei monumentală şi existenţa medievală.

In spaţiul larg, dominat la nord de biserica San Esteban, secolele au lăsat multe alte steluţe din tezaurul plămădit de mâinile unor generaţii de truditori talentaţi şi mândri.

Mica mănăstire de maici de las Duenas, te transpune în plin renascentism. Tradiţionalul portic sprijinit pe coloane are aici dimensiuni mai reduse, dar capitelurile revarsă o risipă de sculpturi miniaturizate, cu o forţă uimitoare a trăsăturilor. Pe capiteluri sunt dăltuite cu răbdare animale simbolice, corpuri cu forme contorsionate, medalioane cu capete de bătrâni, sau cu atrăgătoare figuri feminine.

O simplă rotire de privire se poate opri pe Turnul Clavero, turn ce constituie astăzi numai o prezenţă decorativă pentru Salamanca, el fiind o rămăşiţă a unui palat fortificat din sec. al 15-lea, pe care şi-a pus amprenta stilul mudejar.

Timpul a împrăştiat mărgăritare pe tot întinsul vechiului oraş, precum palatul Fonseca, palatul Monterrey, cartierul nobiliar San Benito, biserica Imaculatei Concepţiuni, cu tablouri de Ribera, casa de Las Muertes, cu o faţadă platerescă splendidă, mănăstirea ursulinelor (de Las Ursulas), colegiul Fonseca, biserica San Marcos, casa Mama la Brava, etc. Pe o arie restrânsă şi pe fondul unui ambient medieval adânc religios, sunt adunate monumente neasemuite altor areale. Ele plămădesc un mare muzeu al creaţiei arhitecturale şi sculpturale spaniole, muzeu viu, nebântuit de fantomele trecutului şi nedespărţit de oameni prin vitrine.

Parfumul unor vremuri revolute, parfumul atât de seducător şi autentic al Salamancăi, schiţează în jurul tău acelaşi necuprins misterios, difuz şi lăuntric ca al Giocondei marelui Leonardo.

Asfinţitul ruginiu al zilelor de vară, face ca soarele să dispară dincolo de întinderile aride ale Spaniei, învăluit de atracţia irezistibilă a pădurilor de eucalipţi şi de pini maritimi din Portugalia vecină, învăluit de atracţia răcoroasă a valurilor oceanului necuprins.

Salamanca este unul din acele locuri din lume pe care când îl părăseşti ai senzaţia că la revenire îţi va oferi încă ceva de descoperit, într-o lume în care starea firească este mişcarea şi transformarea. Ea confirmă sfatul primit de mine în tinereţe: „Să vizitezi întreaga lume şi toate continentele, dar să ştii că Spania este unică şi inegalabilă!“

NESTEMATELE LUMII - TURNURILE INFRATITE

Două turnuri de piatră, născute din nevoi diferite pe pământul iberic, stau mărturie posterităţii pentru epoca în care omul a trecut la cercetarea meticuloasă a oceanelor şi pământurilor de dincolo de orizonturile cunoscute aproape de sfârşitul evului mediu european. Turnurile vorbesc, cu demnitate, despre curajul temerar al unor navigatori meniţi de destin să lărgească fruntariile lumii cunoscute, să dea avânt dorinţelor de cunoaştere. Turnurile vorbesc de eroism, de sacrificii, de lupta cu necunoscutul şi cu stihiile naturii. Pe calşea glorioasă a Marilor descoperiri geografice ce le două turnuri şi-au apropiat menirea, astfel că după cinci secole omenirea s-a decis să le declare Turnuri înfrăţite pentru gloria cunoaşterii umane, a lărgirii limitelor acesteia. De aceea, cu aceleaşi cuvinte şi cu aceleaşi amintiri trebuie să se vorbească despre amândouă. Să rămână înfrăţite.
Talazurile cântă, talazurile şoptesc, talazurile povestesc, talazurile cheamă pe visători şi pe temerari. Probabil că repetă la nesfârşit cântul de chemare semidivin, dar viclean, cu care sirenele au încercat să-l atragă în mrejele lor pe legendarul Ulise, cântul veşnic care îi atrage pe unii şi pe alţii îi înfricoşează.

Sub soarele orbitor şi torid al peninsulei iberice, de-a lungul ţărmurilor înalte, sau a plajelor răpitoare, marea şi oceanul, nefiresc de nuanţate în albastru, azuriu şi cobalt, povestesc, prin murmurul sau mugetul lor neîntrerupt, despre viaţa, despre gloria şi despre strălucirea navală a două ţări surori prin alăturare şi latinitate, despre Portugalia şi Spania. Trebuie numai aplecată urechea la şoaptele valurilor ce se sparg de uscat şi să priveşti imaginativ în urmă cu cinci secole.

Un miracol a determinat ca în acele vremuri imensitatea haotică de ape înşelătoare a oceanului planetar, necunoscute, arcanice, stranii şi răzbunătoare să devină liantul dintre Lumea Veche europeană şi lumile împrăştiate pe toate continentele, unele încă necunoscute. Tot un miracol l-a constituit, fără îndoială, temeritatea, fermitatea şi trăinicia legăturii unui pumn de oameni, de navigatori îndârjiţi, cu necunoscutul, cu imprevizibilul, cu infinitul. Acei îndrăzneţi aproape legendari, plecaţi, la începuturi, numai din porturile iberice, au transformat apele planetare necuprinse într-o nouă patrie pentru lungi ani ai tinereţii şi maturităţii lor. Poate că pământul şi ţărmul iberic n-a însemnat, pentru unii, decât un popas, un răgaz între chemările talazurilor.

Departe, dincolo de întinderile albastre unduitoare au poposit fugar pe ţărmuri străine şi ostile, au întemeiat baze navale trecătoare, porturi apărate, au închegat legături comerciale avantajoase şi au întemeiat colonii teritoriale cu populaţii pestriţe.

Eroii Marilor Descoperiri Geografice de la sfârşitul sec. al 15-lea şi începutul sec. al 16-lea şi-au ridicat pânzele galerelor şi ale altor corăbii fragile de pe ţărmurile iberice. Au dat proba de marinari încercaţi, de negustori pricepuţi, dornici de câştig şi jaf, proba de întreprinzători abili şi energici. In câteva decenii au descoperit apele din jurul Africii, apele Oceanului Indian cunoscut dar misterios, au dus faima ţării lor şi a Europei, a rasei albe, în India, Indochina, în puzderia insulelor indoneziene, în lumea galbenă a Chinei, Japoniei şi Indochinei, au descoperit Lumea Nouă, au cercetat-o în adâncuri şi au ocolit-o pe ape, au demonstrat omenirii şi Bisericii retrograde că Pământul este rotund şi că poate fi înconjurat pe calea apelor. Au navigat în orice direcţie în care i-a mânat dorinţa de cunoaştere şi de câştig, stabilind aşezări fortificate pretutindeni unde li s-a oferit prosperitate, sau pe poziţii de unde puteau supraveghea vultureşte navigaţia. Au avut naivitatea să spere că toate căile deschise de ei şi toate tărâmurile ocupate vor reveni pe veci moştenire naţiei lor.

In scurt timp, ibericii au împânzit ţărmurile Africii, Asiei de Sud şi Americilor, devenind stăpânii necontestaţi şi temuţi ai Oceanului Atlantic şi ai Oceanului Indian. Curând, chiar foarte curând, o parte a lor s-au transformat în piraţi neîntrecuţi, în negustori de sclavi şi în jefuitori de ţărmuri paşnice. Dar până şi piraţii au ajutat, în felul lor, la cercetarea ţărmurilor necunoscute, sălbatice, sau civilizate. Contactele cu indigenii extrem de diverşi au împletit tratativele blânde, sau viclene, cu cele mai atroce metode de supunere prin foc şi sabie. Pentru cei ce au urmat pe primii deschizători de drumuri, totul era supus numai unui unic ţel, cel al îmbogăţirii fabuloase, prin exploatarea implacabilă a unor populaţii băştinaşe, inferioare pe scara civilizaţiei, sau a dotării militare.

Cu fiecare an, sau cu fiecare deceniu scurs, în acea perioadă febrilă de descoperiri şi cuceriri, orizonturile s-au lărgit nemăsurat, iar nevoia de nave noi şi puternice a crescut într-un ritm de neînchipuit. Curând în rada porturilor iberice, sau în a noilor baze navale răspândite pe glob, s-au dezvoltat două flote uriaşe pentru anii 1500, flote vestite, dar ostile, în goana avidă după înavuţire.

Cele două regate iberice au adunat repede bogăţii sfidătoare, capabile de a stârni invidia celorlalte puteri europene cu vocaţie oceanică, precum Anglia, Franţa, sau Olanda.

Ca orice realizare, sau evoluţie umană, asemănătoare oricărei mutaţii din natură, epoca de expansiune dezlănţuită a Lumii Vechi, a celor mai surprinzătoare lărgiri de orizonturi, a întrupat laturi, fapte şi acţiuni contradictorii, unele pline de eroism şi strălucire, iar altele mârşave şi sângeroase. Nimic din evenimentele, sau faptele, acelor vremuri nu a ieşit din şabloanele caracteristice ale devenirii umane. Umanitatea a fost plămădită totdeauna din eroism şi josnicie, din frumos şi urât, din geniu şi sălbăticie.

Epoca Marilor Descoperiri Geografice şi a jafului maritim planetar din urmă cu cinci sute de ani, a început pe ţărmul micului regat al Portugaliei, dar a fost urmat îndeaproape de marea vecină, Spania, ţară soră prin latinitate dar şi competitoare ostilă atât pe uscat cât şi pe mare.

Corăbiile portugheze, menite să urmeze căile explorărilor, au ridicat pânzele din estuarul râului Tajo, în faţa Lisabonei, iar cele spaniole, cu câteva decenii mai târziu, din faţa Sevillei, în apropierea de revărsarea în ocean a altui mare râu iberic, Guadalquivir.

Pe cele două maluri de unde au plecat primele expediţii portugheze şi spaniole, destinul a făcut ca oamenii să ridice două turnuri de piatră, care să devină mai târziu emblematice pentru epoca avântată a marilor călătorii navale. Ele au împărtăşit, împreună cu oamenii de pe cheiuri, momentele mişcătoare şi emoţionante ale despărţirilor. De pe cheiuri sau de la înălţimea lor, se puteau urmări pânzele umflate de vânt şi desenate cu cruci creştine, deasupra cărora fluturau flamurile din vârfuri de catarg. Pânzele şi flamurile se pierdeau alene dincolo de orizont, sau în pâcla de deasupra apelor. Unele corăbii, sau mici convoaie, plecau spre destinaţii cu totul necunoscute, iar altele pe căi deja explorate, dar încă sălbatice şi nesigure.

După mai bine de un secol de la începutul marilor explorări, în faţa Lisabonei s-a edificat între 1515-1519, Turnul Belem (Torre de Belem). Ridicat în mijlocul apelor, în ultimii ani de domnie ar regelui portughez Manuel I-ul, acesta avea menirea de a supraveghea circulaţia navală dinspre Ocean spre Lisabona şi de a apăra oraşul de un eventual atac. Sub protecţia lui se afla şi minunata mănăstire a Jeronimilor din suburbia capitalei.

Bătrânul rege Manuel I-ul era nepotul de frate al infantelui Henrique Navigatorul, cel ce a aprins focul dorinţei de înfruntare a apelor în inimile şi cugetul navigatorilor portughezi.

Turnul Belem nu a fost martorul primelor expediţii victorioase ale portughezilor ci s-a înălţat ca o încununare a lor, când Portugalia deţinea încă supremaţia pe mare parte din oceanul planetar. El s-a ridicat nu numai din necesităţi de apărare pe Tajo, ci şi ca simbol al victoriei corăbierilor portughezi din ultimele trei generaţii. Bogăţia regatului din acel timp s-a transpus generos în constituţia, robusteţea şi decorarea turnului.

La Sevilla, în Spania, pe cheiurile altui mare râu iberic, Guadalquivir, a rămas martor emblematic al epocii marilor aventuri navale, Turnul de Aur (Torre d’Oro). Cheiurile Gudalquivir-ului şi-au început menirea planetară odată cu desprinderea de ele a corăbiilor cu care Columb avea să ajungă în Lumea Nouă. Turnul de Aur are un plan decagonal şi a aparţinut fortificaţiilor maure anterioare recuceririi Sevillei de către creştini.

Turnul de Aur de la Sevilla, cu creneluri ţuguiate după specificul cetăţilor maure, este mai bătrân cu trei secole decât Turnul Belem din faţa capitalei portugheze. El a avut timp să fie martorul luptelor necruţătoare dintre creştini şi musulmani pe timpul Reconchistei, fiind ridicat către anul 1200 de guvernatorul musulman al capitalei Andaluziei, Abu Elola. Nu a fost numit aşa pentru că a adăpostit tezaure ci pentru că odinioară a fost acoperit cu azujelos (faianţă colorată) cu reflexe aurii. Pe timpul maurilor a servit numai apărarea portului, iar sub stăpânirea creştină a primit utilizări diverse, servind ori ca închisoare, ori ca refugiu. Conform legendei turnul a fost locuit de metresa regelui Pedro I-ul, Aldonza Coronel. După ce a adăpostit un timp lung birourile marinei, a fost transformat şi el într-un mic muzeu al imperiului de peste mări, ca şi turnul lusitan.

Are o constituţie robustă, aşa cum îi stă bine unui turn de mare cetate, cu platforma ridicată undeva la circa 20 de metri. Sub creneluri conturul este ornamentat cu o bandă de ferestre ogivale încadrate de semicolonete sobre. Sunt plasate câte două ferestre alăturate pe fiecare latură a turnului. Sub banda ferestrelor maure, trupul Turnului de Aur mai este străpuns şi de alte ferestre, practicate probabil ulterior şi de spaţii prelungi de tragere.

Pe platforma principală a construcţiei se ridică în mijloc încă un turnuleţ decagonal ornat şi el de creneluri. Peste acela se ridică un cilindru de piatră acoperit de o cufiţă, construcţie ce pare a fi adăugată de creştini.

La sfârşit de secol 20, au fost uitate de ambele ţări iberice vechile motive de inamiciţie şi îndepărtata lor competiţie pentru avuţiile lumii. Nu au uitat însă rolul lor magnific în lărgirea orizonturilor Lumii Vechi. Ca semn al recunoştinţei şi al consideraţiei pentru timpurile aproape legendare ale Marilor Descoperiri, Portugalia şi Spania au hotărât să declare înfrăţite cele două turnuri care au văzut separat galerele marilor corăbieri cutezători din sec. 15-16, galerele ce plecau cu chila goală, adică lestată şi se întorceau pline de toate bogăţiile pământului, cu aur, argint, pietre preţioase, mirodenii, arome, mătăsuri, porţelanuri, cu obiecte de artă stranii, cu păsări, animale şi fiinţe umane nevinovate.

Imaginile celor două turnuri s-au împletit cu visurile şi cutezanţele plămădite în inimile şi cugetul unor vizionari, visuri şi cutezanţe ce au schimbat istoria şi sorta lumii medievale europene, lume cenuşie, roasă de misticism degradant şi de lupte intestine. De altfel oamenii vremurilor noastre nu au făcut decât să oficializeze înfrăţirea istorică reală a celor două turnuri simbolice, părtaşe la orgoliul iberic îndreptăţit.

Portugalia a ţesut pe calea apelor primul imperiu colonial al lumii, fiind ţara care a cutezat prima şi a reuşit să aducă Europei un „Glob“, urmând căile de primejdii necunoscute de pe culmile valurilor. Acestei ţări i-a revenit întâietatea avântului pe sinistrele drumuri marine, avânt întrupat în Marile Descoperiri Geografice şi finalizat cu transformarea unui stat mic într-un imperiu planetar. Orice abordare a istoriei lusitane trebuie să evoce mândria şi nostalgia unui popor mic pentru contribuţia lui la descătuşarea orizonturilor lumii europene, trebuie să evoce comportamentul deosebit al pionierilor portughezi faţă de cel al vecinilor spanioli, cei care au dat epocii cei mai sângeroşi şi neîndurători „conquistadores“ din Lumea Nouă.

Planurile ambiţioase ale portughezilor au început la 25 iulie 1415. Atunci o flotă mai mare de 200 de nave a părăsit Lisabona, comandată de însuşi regele Joao I-ul de Avis, aflat la o vârstă înaintată, şi cei trei fii ai săi, printre care şi infantul Henrique. Prin cucerirea cetăţii Ceuta de pe coasta nordică a Marocului, portughezii au pus capăt actelor de piraterie ale barbarilor musulmani îndreptate spre coastele regatului lor. Totodată şi-au asigurat controlul strâmtorii Gibraltar, sperând să obţină la preţuri avantajoase aurul şi sclavii africani. La acea dată între regatul spaniol şi Gibraltar se interpunea încă Andaluzia maură cu capitala la Granada (până în 1492).

Abordând Africa, portughezii au sperat să găsească calea de joncţiune cu regatul creştin al Preotului Ioan, din Etiopia. Conform unei legende regatul acela se găsea dincolo de ţinuturile islamice. Utopica dorinţă de a ajunge pe calea terestră în Etiopia, de-a lungul miilor de kilometri din nordul inospitalier al continentului negru, probează singură slaba informare geografică a acelor vremuri.

La sfârşit de ev mediu, bogăţia aparţinea celor ce deţineau monopolul comerţului cu mirodenii şi parfumuri provenite din Extremul Orient. De peste trei sferturi de mileniu acest comerţ se găsea în mâinile musulmanilor din Orientul Apropiat şi Mijlociu, care făceau schimb mai ales cu negustorii navigatori din republicile maritime italiene de la Veneţia şi Genova. Musulmanii controlau drumurile caravanelor dintre Golful Persic şi Mediterana, iar italienii stăpâneau căile apelor spre ţările din apusul european.

Pentru a-i evita pe musulmani şi pe stăpânii italieni ai Mării Mediterane trebuia găsită o cale maritimă nouă. Infantul Henrique (1394-1460), supranumit de contemporani şi de posteritate drept Henrique Navigatorul, şi-a consacrat întreaga viaţă acestui vis. El s-a retras pe promontoriul Sagres, din extremul sud-vestic al ţării. Acolo, înconjurat de numeroşi cosmografi, cartografi şi navigatori, a încercat să găsească deductiv o cale maritimă liberă, care să unească Europa de Indii. Atunci s-a născut în mintea sa ideea înconjurării Africii pe la sud. A făcut apel la navigatori experimentaţi, îndemnându-i ca la fiecare călătorie să se avânte tot mai adânc spre sud, pe latura apuseană a Africii.

Imboldurile lui Henrique au determinat descoperirea, în Atlantic, a insulei Madeira, în anul de graţie 1419 şi foarte curând a întregului arhipelag al insulelor Azore                                                                                                                                                                                                                                                                                         Azore
în 1427. In 1434, Gil Eanes a depăşit capul Bojador, limita de atunci a lumii cunoscute pe latura vestică a Africii.

Pentru a asigura succesul unor viitoare expediţii oceanice, Şcoala de la Sagres a pus la punct caravela şi a perfecţionat instrumentele de navigaţie. Pe fiecare nouă coastă oceanică descoperită şi exploatată sumar, marinarii lusitani plantau un „pradao“, o bornă ce purta crucea şi blazonul regatului lor. Adesea se legau chiar relaţii de schimb cu populaţiile de pe ţărmurile misterioase.

Infantul Henrique a inaugurat o nouă formă de colonizate cu numele feitora, adică factorie, sau agenţie comercială, medodă care a dat naştere la aşezări independente de puterea locală, precum urma să devină Goa pe coasta indiană. Alte forme de impunerea voinţei portugheze a fost compania, societate creată pentru a controla traficul unui produs, sau donaţia, teren concesionat, în general, unui căpitan de navă, cu misiunea de a-l pune în valoare. Din ultima categorie au făcut parte căpitanii cărora li s-au atribuit arhipelagurile Madeira şi Azore.

După dispariţia lui Henrique Navigatorul elanul explorărilor oceanice s-a păstrat. Sub domniile regilor Joao al II-lea şi Manuel I-ul, amândoi nepoţi de frate ai lui Henrique, s-au întreprins principalele descoperiri portugheze, cele mai spectaculoase. In anul 1471 portughezii au descoperit ecuatorul şi au pătruns în emisfera sudică.

Diego Cao a atins gurile râului Congo, în 1482 şi a transformat toată coasta angoleză în posesiune portugheză. In 1488, Bartolomeu Diaz a depăşit Capul Furtunilor, rebotezat apoi de regele Joao al II-lea drept Capul Bunei Speranţe. In acel moment s-a dovedit că obstacolul african putea fi depăşit.

Câţiva ani mai târziu, Cristofor Columb, navigator genovez, căsătorit cu o portugheză, a cerut sprijin regal pentru a căuta Indiile plecând spre apus. Portughezii îşi găsiseră propria cale aşa că l-au refuzat. Ca urmare temerarul şi vizionarul Columb a cerut sprijinul Regilor Catolici ai Spaniei şi a descoperit Lumea Nouă pentru ei, în 1492. După numai doi ani, în 1494, prin tratatul de la Tordesillas, prin medierea papei, cele două ţări iberice şi-au împărţit teritoriile ce urmau a fi descoperite, fără a ţine seama şi de existenţa altor competitori. Prin tratat s-a trasat un meridian imaginar la 370 de leghe de insulele Capului Verde. Teritoriile ce urmau a fi descoperite la apus de acel meridian, reveneau Spaniei, iar cele de la răsărit reveneau Portugaliei. Alegerea acelei linii de demarcaţie a determinat pe unii istorici să presupună că portughezii cunoşteau deja existenţa actualei Brazilii, înainte de descoperirea ei oficială, în 1500, de către portughezul Pedro Alvarez Cabral.

Supărat pe marea împărţire a pământului, regele Franţei i-a scris lui Joao al II-lea: „deoarece voi şi regele Spaniei aţi decis să vă împărţiţi lumea, eu vă voi obliga să-mi comunicaţi copia testamentului tatălui nostru Adam, care v-a instituit drept singurii legatari universali“.

Explorarea portugheză a căii oceanice răsăritene spre Indii şi Extremul Orient a continuat cu obstinaţie şi după descoperirea Capului Bunei Speranţe. La 8 iulie 1497, o grupare de patru nave, comandată Vasco da Gama, a părăsit Lisabona cu misiunea de a atinge Indiile prin dublarea Africii pe la sud. După aproape nouă luni a pătruns în apele Oceanului Indian, a atins coastele Mozambicului, a abordat la Natal, în martie 1498, după care a ancorat în faţa oraşului indian Calicut, la 20 mai (azi Kozhikode, port al Indiei aflat în partea sud-vestică a peninsulei). Deschiderea drumului spre Indii a celebrat-o Camoes (sau Camoes), poet naţional portughez al vremii (1524-1580), în epopeea sa maritimă Lusiadele. Lucrarea concepută în 10 cărţi a fost finalizată în 1572, sub o formă atât tradiţională cât şi italienizată. Viaţa aventuroasă a lui Camoes, care l-a purtat în Africa, Indii şi Extremul Orient pe calea apelor, a devenit inspiratoarea talentului său la maturitate. Această operă în versuri, nu numai că relatează descoperirea căii maritime spre Indii de către Vasco da Gama (1497-1498), amestecă şi imaginile minunăţiilor păgâne cu cele creştine, dar dă şi indicii asupra istoriei Portugaliei sau descrie sistemul mondial. Ea a devenit poemul naţional al Portugaliei.

In 1501, portughezul Gaspar Corte Real a atins Terra Nova pe continentul nord american, dar regele Manuel I-ul nu era atras decât de fabuloasa Asie. Incepând cu 1501, amiralul Francisco da Almeida (1450-1510) a devenit primul vice-rege portughez al Indiilor Orientale.

Pe parcursul câtorva ani de după 1500, portughezii au explorat litoralul asiatic.

După ce au jalonat coasta orientală a Africii cu comptoare (baze apărate) portughezii au închis accesul arabilor în Oceanul Indian, prin ocuparea insulei Socotra, la intrarea în Marea Roşie şi trecerea prin Ormuz, la intrarea în Golful Persic. Era o pedeapsă cuvenită lumii barbare mahomedane care împiedicase timp de nouă sute de ani comunicaţia terestră a europenilor spre Asia şi schimbul de elemente de civilizaţie.

In 1515 portughezii controlau Oceanul Indian, graţie poziţiilor fortificate, precum Goa, cucerită de marele navigator Alfons de Albuquerque, în 1510 şi Malacca, în 1511. Bazele puterii lor în Asia au fost consolidate între 1505-1515 prin cei doi vice regi ai Indiilor, Almeida şi Albuquerque.

Negăsind înţelegere la regele său, Manuel I-ul, portughezul Fernao de Magalhaes (Magellan) şi-a oferit serviciile şi planurile Spaniei. Anterior, în calitate marinar portughez, participase la câte o expediţie în India şi în Africa.

El a condus memorabila expediţie care a atins Indiile dinspre vest (1519-1522). Marele temerar şi navigator şi-a pierdut viaţa într-o luptă stupidă cu indigenii sălbatici din Insulele Filipine. Numai una dintre cele cinci nave cu care plecase a rezistat drumului şi a realizat primul ocol al lumii. De remarcat că în anul în care a pornit expediţia lui Magellan de la ţărmul spaniol de lângă Torre d'Oro, s-a terminat construcţia Turnului Belem în estuarul râului Tajo, în faţa Lisabonei.

In 1517 regele portughez, Manuel I-ul, a încercat să trimită un ambasador în China, dar expediţia s-a încheiat cu un eşec, trebuind să se aştepte până în 1554 pentru realizarea unui contact real cu acea lume galbenă autarhică şi bizară. Atunci portughezii au primit autorizarea să practice comerţul numai la Canton, în sudul ţării mandarinilor. Cu acea ocazie au început să frecventeze enclava Macao, unde au pus bazele viitoarei colonii cosmopolite care şi-a purtat existenţa şi moravurile dubioase până la trecerea în mileniul trei.

Portughezii au ajuns tot primii şi în Japonia, în 1543, iar, prin introducerea armelor de foc au produs o gravă bulversare politică în acea ţară a Soarelui-Răsare. Iezuiţii, a căror companie luase naştere în 1540, s-au dovedit foarte activi în „Insulele Surâsului“, astfel că în 1581 circa 150.000 de japonezi trecuseră la creştinism.

Turnul naval portughez, Turnul Belem (echivalentul Bethleem), a fost ridicat în perioada de maximă îmbogăţire a Portugaliei şi niciodată nu s-a ascuns valoarea lui comemorativă şi de simbol, deşi i se încredinţează reale sarcini de supraveghere şi apărare. Din cauza deplasării cursului răului Tajo în momentele apocaliptice ale cutremurului din anul 1755, Torre de Belem a ajuns din mijlocul apelor, în apropierea malului nordic al apelor, la mai puţin de 20 de metri.

Turnul Belem este o veritabilă bijuterie de arhitectură romano-gotică, ornată cu balcoane ce amintesc de Veneţia şi cu turnuleţe cilindrice de colţ acoperite cu un fel de turbane maure moţoiate. Unele trăsături decorative amintesc de Marocul unde a voiajat arhitectul său, Francisco de Arruda. Are un plan în două trepte cu secţiune patrată, cu terase crenelate. Terasa cea mai înaltă era destinată artileriei. In partea inferioară turnul masiv este completat de o terasă dreptunghiulară, ieşită mult spre mijlocul apelor, asemănător cu partea din faţă a unui pantof. De jur-împrejur, terasa este străjuită de creneluri pe care sunt săpate imagini ale unor scuturi cu o cruce centrală, crucea Ordinului lui Christos. Pe latura dinspre donjon (turn) a acestei terase este aşezată, cu privirile spre estuar, o frumoasă statuie ce reprezintă pe Doamna noastră a Bunului Succes.

Turnul în sine (donjonul) are cinci etaje şi se termină cu terasa artileriei. La parter se deschid cutremurătoarele deschideri prin care erau aruncaţi prizonierii în fosele frecvent inundate de apele înconjurătoare.

La etajele 2 şi 3, zidăria de piatră rece este înveselită de elegante şi delicate balcoane acoperite tot din aceeaşi piatră, dar decorate minuţios în stil manuelin, stil propriu Portugaliei din timpul Marilor Descoperiri Geografice. Zidurile capătă viaţă şi prin deschiderile unor ferestre simple la primul nivel şi jumelate (pereche) la cel de al treilea. În partea dinspre mare a turnului, la nivelul doi se deschide o magnifică logie (loggia) renascentistă, avansată şi ea ca un balcon prelung. Deasupra logiei dăinuie blazonul regelui Manuel I-ul (1495-1521) şi sferele astrale, decoraţii ce au şi ele menirea de a îndulci severitatea ansamblului.

Astăzi Turnul Belem, una dintre bijuteriile epocii şi artei manueline, este legat de ţărm printr-o punte metalică pardosită cu lemn, spre folosul vizitatorilor. Malul râului din apropierea sa este amenajat sub forma unui teatru antic cu gradene circulare. Acolo se aşează turiştii pentru a admira splendoarea construcţiei şi întinderea apelor.

Pe acelaşi mal al estuarului nu departe de Turnul Belem, spre răsărit, adică spre centrul Lisabonei, s-a înălţat, în 1960, un alt monument impresionant dedicat navigaţiei din urmă cu cinci secole. Excepţional gândit şi executat, el aminteşte de cei ce s-au avântat şi sacrificat pe căile descoperirilor oceanice din secolele 15 şi 16, de susţinătorii lor Monumentul poartă numele de Padrao Dos Descobrimentos (Monumentul Descoperirilor).

Această operă a sculptorului Leopololo de Almeida, înaltă de 52 de metri, s-a ridicat cu ocazia aniversării a 500 de ani de la dispariţia infantelui Henrique Navigatorul, survenită în 1460.

Giganticul monument înfăţişează o provă avântată de navă de pe care Henrique deschide calea viitorului pentru o mulţime de personaje dăltuite în piatră, care îl urmează pe un drum imaginar ascendent. Printre personaje se regăsesc, pe flancul drept al monumentului, regele Manuel I-ul ce poartă o sferă astrală, Camoes ţinând Lusiadele şi pictorul Nuño Gançalves. Pe prova avântată a caravelei de piatră, mulţimea diversă a personajelor de pe ambele părţi, se apleacă înainte, într-o mişcare decisă spre un ţel grandios. Monarhii, savanţii, navigatorii, aristocraţii şi oamenii din popor, caută împreună o direcţie hotărâtoare pentru soarta unei naţii şi a umanităţii. Pe poziţia cea mai înaltă, din vârful provei, infantul Henrique Navigatorul îi conduce pe toţi şi ţine în mâna dreaptă o caravelă simbolică.

Cu voia sau fără de voia oficialităţilor iberice, care au înfrăţit cele două turnuri medievale, martore ale navigaţiei unor vremuri glorioase, acelora li se va adăuga cu o deosebită onoare şi „turnul cel nou“, monumental Padrao Dos Descobrimentos. Minunatul monument contemporan a fost ridicat pe timpul dictatorului Salazar, în anii în care Portugalia lupta pentru a menţine în stăpânire marile ei colonii cu care depăşise cel de al doilea război mondial.

De altfel, înainte de acest război mondial, ţărişoara iberică deţinea locul al treilea între imperiile coloniale, după Anglia şi Franţa.

Spania aproape că nici nu mai conta în acest clasament. Ea pusese stăpânire timp de trei secole pe cea mai mare parte a Americilor şi pe puzderia de insule dintre cele două continente sau din jurul lor, pe marele arhipelag al Filipinelor şi pe alte teritorii mai mărunte din Africa, Asia sau Oceania.

Majoritatea le-a pierdut în cursul sec. al 19-lea, începând cu eliberarea şi formarea Statelor din America Latină şi Centrală în primele trei decenii de după 1800.

Cu toate acestea Spaniei i se datorează cel mai mare efort naval şi terestru pentru descoperirea Americilor, de colonizare a Lumii Noi. Spre deosebire de portughezi, spaniolii au căutat drumul spre Indii navigând spre apus, după teoria ptolomeică a sfericităţii Terrei, readusă la mare onoare în sec. al 14-lea. Pe baza acestei ipoteze, genovezul Cristofor Columb a întreprins călătoriile lui spre Indii, peste Atlantic, în slujba Regilor Catolici ai Spaniei. Primul tărâm nou pe care l-a întâlnit au fost insulele Bahamas, la 12 octombrie 1492, după care au urmat Cuba şi Haiti. Abia în cea de a treia expediţie, în 1498, a atins însăşi continentul american, în zona botezată ulterior Columbia. Cu toate acestea, marele Columb a murit fără a înţelege că descoperise un nou continent.

In urma lui alţi temerari s-au aruncat spre noile Indii de Apus. Printre ei, un alt italian, florentinul Amerigo Vespucci s-a pus alternativ în slujba Spaniei, a Portugaliei şi în final, din nou în slujba Spaniei, până la moarte. Nu se cunoaşte exact numărul expediţiilor la care a participat, dar două sunt atestate cu certitudine. In cursul primei expediţii (mai 1499/iunie 1500), Vespucci, plecat împreună cu Alonso da Ojeda, s-a separat de acela după ce a atins coastele Guyanei. Se pare că în continuare a descoperit gurile Amazonului şi că ar fi coborât până la 6⁰ latitudine sudică. Ca şi Columb nici el nu a bănuit că ar fi explorat coastele unei alte lumi terestre, lume căreia geograful german Martin Waldseemüller urma să-i atribuie chiar numele lui Amerigo, începând cu anul 1507.

Vespuci crezând că a atins o peninsulă orientală a Asiei, a întreprins o nouă călătorie, dar de această dată cu nave portugheze, între mai 1501 şi iulie 1502. Cu acea nouă ocazie a atins coasta Braziliei, în ianuarie 1502, golful de Rio de Janeiro şi a ajuns până la Rio de La Plata. Atunci i s-a trezit bănuiala că este vorba de un nou continent. Revenit în serviciul Spaniei, a primit în 1505 calitatea de conducător al serviciilor de navigaţie în Casa de Contractation de las Indias din Sevilla, instituţie înfiinţată de regina Isabella de Castillia imediat după descoperirea Indiilor de Apus de către Columb.

Până la moartea lui Columb, în 1506, spaniolii şi-au limitat colonizarea la Antile (Santo Domingo, Cuba, Porto Rico, Jamaica). In 1509 şi-au început instalarea durabilă pe continent în zona Panama şi golful Darien din Marea Caraibelor. Cortez a început cucerirea continentală cu Mexicul, între 1518-1522 şi pornind de la acel succes dominaţia spaniolă s-a întins în toată America Centrală, între 1522-1546, apoi către nord, până în Florida, prin expediţia lui Ulloa dintre 1535-1539 şi până în California, în 1598. La sud, în Panama, plecând din golful Darien, Balboa a traversat istmul Panama în condiţii dramatice, prin pădurile tropicale asfixiante. Era anul 1513 şi Balboa cu camarazii lui au văzut pentru prima dată de cealălaltă parte a noului continent o mare necunoscută şi de necuprins, pe care posteritatea a denumit-o Oceanul Pacific.

In America de Sud, aventurierul Pizarro a distrus imperiul incaşilor şi a anexat Peru, între 1531-1536. Valvidia şi Mendoza au cucerit Chile între 1541-1561. Inainte însă, Mendoza fondase primele baze spaniole pe Rio de La Plata, în 1535.

In afara Americilor, spaniolii au încercat fără succes să pună stăpânire pe nordul Africii, cucerind Oran în 1509, Tripoli în 1510 şi Tunis în 1535. Ca revanşă au pus stăpânire pe Arhipelagul Filipinelor, în 1570 şi au proclamat suveranitatea lor asupra arhipelagurilor Marianelor şi Carolinelor, din Oceanul Pacific de răsărit.

In arhipelagul Marianelor şi în Filipine debarcase pentru prima dată Magellan în 1521.

Enumerarea conquistatorilor spanioli ar putea fi continuată şi aprofundată mult, dar, oricum, nu trebuie uitate din cea mai restrânsă enumerare personalităţi ca Diego Velasquez, Narvaez, Orellana, de Satto, Almagro, Cabeza da Vaca sau Alvarado.

Diego Velasquez l-a întovărăşit pe Columb în cea de a doua expediţie, din 1493. Ulterior a desăvârşit cucerirea Cubei între 1511-1514, având alături pe Cortez. Tot el l-a însărcinat pe cel din urmă să întreprindă o expediţie în Mexic. Apoi, din invidie a trimis împotriva lui o trupă comandată de Narvaez, trupă care a fost învinsă în 1520.

Panfilo da Narvaez, după incidentul neplăcut din Mexic a primit învoirea de a fonda o colonie în Carolina de Sud. Plecat în 1528 împreună cu Cabeza da Vaca, a urmărit coasta Mexicului, a atins Florida în 1529, dar a naufragiat. Cabeza da Vaca s-a aflat printre puţinii supravieţuitori ai naufragiului, după care dându-se drept medic-tămăduitor a explorat regiunile Mississippi, Arkansas, Colorado, Noul Mexic şi Arizona, ajungând în California, în 1536. Numit după aceea guvernator în Paraguay, a fost destituit în 1544, pe motivul exercitării tiranice a puterii. A fost rechemat în Spania şi apoi deportat în Africa.

Francisco da Orellana i-a fost tovarăş lui Pizarro în cucerirea viitorului Peru. Apoi a explorat regiunile de pădure nesfârşită de la răsărit de Anzi, a atins Napo şi Amazonul, pe care l-a parcurs până la revărsarea în atlantic, în 1541.

Hernando de Sotto l-a însoţit şi el pe Pizarro la cucerirea imperiului incaşilor, după care a întreprins o expediţie proprie în Florida, a atins Giorgia, în 1540, regiunile Alabama şi Mississippi.

Diego de Almagro a făcut şi el campania din Peru alături de Pizarro, fiind unul din responsabilii uciderii conducătorului incas Atahualpa, în 1533. După ce a încercat o expediţie în Chile a intrat în conflict cu Pizarro şi a pierit din iniţiativa lui Hernando, fratele aceluia. A fost răzbunat de fiul său Diego el Monzo, care l-a ucis pe Pizarro, dar care la rândul său a fost decapitat de Vaca de Castro, succesorul lui Pizarro.

Pedro da Alvarado, ajutorul lui Cortez în cucerirea Mexicului, a organizat mai târziu o expediţie de cucerire actualului Salvador şi a Guatemalei, în 1523, unde a fondat Santiago de Los Caballeros. A murit într-o luptă cu indienii.

Deceniile şi secolele următoare au dat istoriei descoperirilor, sau a cuceririlor, mulţime de personalităţi tot atât de hotărâte şi dure ca şi timpurile pe care le trăiau, sau ca ţelurile pe care le urmăreau. Desigur că aproape toţi acei aventurieri spanioli, au adus lumii mari servicii prin curajul lor uneori nebun, dar şi deservicii civilizaţiei prin comportamentul sângeros şi neîndurător faţă de populaţiile supuse.

Au fost urmaţi cu aproape aceleaşi comportamente şi cu mare invidie, de englezi, francezii şi olandezi.

Survenite în epoca tulbure de la sfârşitul evului mediu, Marile Descoperiri Geografice au lansat omenirea pe calea unei alte evoluţii, deschizându-i orizonturi nebănuite. In mod inevitabil acea mare lansare a lumii vechi s-a sprijinit pe umerii, pe braţele şi pe cunoştinţele unor categorii extrem de diverse de personaje, sau de personalităţi în ale căror acţiuni nu se ştie cât a fost eroism şi cât a fost sălbăticie. Probabil că dacă caracterul celor mai mulţi dintre descoperitori, sau conchistatori, n-ar fi fost atât de rudimentar nici procesul în sine nu s-ar fi desfăşurat cu atâta rapiditate şi atât de larg.

Marile Descoperiri Geografice au dat o motivaţie materială Renaşterii spirituale europene, conturând adevărata valoare a cutezanţei umane şi transformând pe om în stăpân al Terrei, eliberat de dogmele retrograde ale Bisericii aşa-zis universale. De la începutul sec. al 16-lea monopolul comerţului cu Indiile de est şi de vest, a trecut în mâinile ibericilor, lăsând pe negustorii republicilor maritime italiene să se zbată în condiţiile unei mări închise şi să sărăcească. Profitul a revenit porturilor de pe coastele atlantice ale Europei de sud-vest, în particular Lisabonei şi apoi, mai mult, Sevillei.

Portugalia şi Spania s-au ridicat spectaculos la rangul de mari puteri maritime şi militare, în timp ce ţările Islamului, dintre Mediterana şi Golful Persic şi-au pierdut importanţa, recăzând în mocirla decăderii tribale. Cele două regate iberice şi-au închegat imense imperii coloniale, pizmuite, invidiate dureros, de celelalte puteri europene.

Descoperirea de noi populaţii, de noi ţări şi de noi civilizaţii, a produs tulburări şi mutaţii în istoria universală, cu efecte în toate domeniile vieţii, politice, economice, culturale, dar şi religioase. De exemplu, revelaţia existenţei unor populaţii necunoscute a pus diverse probleme religioase. Se punea întrebarea dacă acelea au un suflet şi dacă erau marcate de păcatul originar din Biblie. S-a constatat că trăiau bine şi chiar fericite în afara creştinismului, fapt ce a tulburat atât gândirea credincioşilor, cât şi pe cea a susţinătorilor de dogme. Tulburarea generală în gândirea religioasă a vestit Reforma Bisericii catolice, care se credea universală. Dogmele şi pretenţiile ei au intrat în contradicţie cu elanul înnoirilor. Apariţia spiritului critic, inacceptabil până atunci şi înăbuşit de inchiziţie, a constituit preludiul renaşterii ştiinţelor.

Maiestuos şi solemn, Torre d'Oro de la Sevilla se oglindeşte peste unduirea apelor ce se scurg în Ocean. Pe malul unde odinioară   s-au revărsat cele mai fabuloase bogăţii nemuncite cinstit, azi se întinde liniştită o faleză cu parfumurile inimitabile ale sudului andaluz, faleză numită Paseo de Critobal Colon.

Impreună cu faptele portughez, Torre de Bellem şi cu mezinul lor Padrao Dos Descobrimentos, formează o mică constelaţie de nestemate pe altarul umanităţii, atât prin propria lor substanţă cât şi prin substanţa unor evenimente înălţătoare din istoria umanităţii la care au fost părtaşe, sau cărora le-au fost dedicate. In sens larg, însă, şi epoca glorioasă a Marilor Descoperiri Geografice este o nestemată pe altarul umanităţii, o nestemată uriaşă şi brută care a trebuit prelucrată cu măiestrie de scurgerea timpului pentru a deveni mai strălucitoare şi mai pilduitoare. O nestemată a tenacităţii şi spiritului iscoditor omenesc…

NESTEMATELE LUMII - BATALHA

Portugalia - pieptul peninsulei iberice spre Atlantic, un piept prelung de la nord la sud, ce începe muntos şi colinar ca să sfârşească cu întinsele câmpii de la miazăzi, de unde priveşte coastele oceanice ale Marocului, un piept înclinat dinspre răsărit, de la marginile podişului arid Meseta din Spania, spre necuprinsul apelor oceanului planetar, la apus.

Portugalia - ţinut verde şi auriu, cu o splendidă vegetaţie, ce evoluează treptat de la temperat la tropical, cu păduri din care nu lipseşte eucaliptul fusiform şi pinul maritim cu coroana ca o umbrelă, cu plantaţii stranii ale arborilor de plută, ale căror trunchiuri sunt jefuite sistematic de mâna omului, cu plantaţii de migdali, smochini, măslini şi citrice.

Portugalia - ţinut în care verdele pădurilor şi al arborilor izolaţi se înfrăţeşte cu covorul parcelat, multicolor şi surâzător, al culturilor agricole, cu ferme răspândite ca nişte ciupercuţe alb-roşii şi unde pe margine de drum te salută agavele.

Portugalia - ţinut scăldat de soare, cu boltă înaltă albastră, traversată fugar de puhoaiele norilor împinse de suflul apelor nesfârşite din apropiere, ţinut al cărui litoral de miazăzi surâde cuptorului african de peste ape, împrumutând ambianţa lui toridă, dar strălucitoare, vegheată de palmieri trufaşi şi răbdători.

Portugalia - ţară care şi-a delimitat hotarele pentru a cuprinde partea cea mai vie, mai plină de culoare veselă, de vegetaţie şi de briză răcoroasă din întreaga peninsulă, ţară care a purces de la coasta marină şi s-a oprit în drumul ei spre munte atunci când nu a mai avut de ce să înainteze spre zonele muntoase ale Galiciei spaniole la nord, sau spre ariditatea central iberică la răsărit.

Portugalia - ţară atrăgătoare şi interesantă prin forma de viaţă făurită de poporul ei aspru, dar vesel, cu o cultură latină profund originală, născută prin scurgerea a două milenii la margine de continent şi de romanitate europeană, prin luptă şi frământări proprii popoarelor mici, dar şi printr-o unică vocaţie, sau deschidere planetară.

Izolarea terestră a acestui colţ de lume minunat faţă de restul Europei prin interpunerea înaltului platou al Castiliei şi al barajului Pirineilor, dar şi situarea pe malul oceanului, a învăţat Portugalia să asculte de întinderea apelor şi să realizeze o lungă prietenie cu mediul marin, să-şi îndrepte privirile spre căile apelor. Astfel, a găsit căi de dezvoltare deosebite de ale marii vecine, Spania, care îi controla orice comunicaţie terestră cu restul continentului. Dinspre aceasta au venit atât influenţe culturale, sau de civilizaţie, dar şi necazuri datorate diferendelor dinastice şi războaielor.

Poporul lusitan de pescari s-a aflat permanent în contact strâns cu talazurile, cu furtunile şi curenţii oceanului, transformând pământul ţării în leagănul unora dintre cele mai cutezătoare proiecte de extindere a orizontului uman medieval, al unora dintre cei mai mari navigatori şi descoperitori de noi tărâmuri.

Din izolarea terestră şi spectaculoasa deschidere spre zările marine necunoscute, Portugalia şi-a plămădit specificul, o cultură unică cu adânci rădăcini de tradiţionalism bine întreţinut. Se poate mândri cu o evoluţie artistică distinctă de a marelui vecin iberic, evoluţie ale cărei începuturi se confundă cu începuturile afirmării statale şi, prin acestea, cu zorile celui de al doilea mileniu al erei noastre.

Sunt mai rare şi mai puţin spectaculoase mărturiile artistice din primele epoci istorice ale acestui pământ, din cele anterioare întemeierii statului şi a formării poporului portughez, adică din epocile pre-romană, romană, paleocreştină, vizigotă, sau mozarabă.

Primele înfiripări ale artei cu adevărat portugheze aparţin sec. al 11-lea, când a început, printr-o luptă dârză şi victorioasă, ascensiunea spre independenţă, spre plămădirea unei fiinţe şi conştiinţe naţionale. Infiripările culturale reale pot fi percepute odată fertila artă romanică, artă arhitecturală ce a dominat Europa apuseană civilizată, în primele secole ale întunecatului ev mediu.

Romanicul, ca stil în arhitectură şi artă, a pătruns târziu în Portugalia, în acel secol al 11-lea al înfiripării, fiind adus din Franţa de către cavalerii burgunzi, ce au format elita ţării şi prima dinastie, dar şi de călugării, tot francezi, care i-au urmat pe nobili, venind de la mănăstirile Cluny şi Moissac. De aceea arta romanică lusitană a păstrat, pe ansamblu, trăsăturile romanicului francez.

Pe de altă parte, dominaţia religioasă a renumitului centru de credinţă şi de pelerinaj creştin de la Santiago de Compostella (Sfântul Iacob de Compostella), din Galicia Spaniolă, a determinat, în partea nordică a Portugaliei, un stil de zidire galician, accentuat prin utilizarea granitului. De aceea edificiile din acea zonă au păstrat un aspect masiv şi aspru, cu capiteluri grosiere ce demonstrează câtă rezistenţă a opus acel material sculptorilor.

Catedralele în stil romanic le-au înălţat cel mai adesea arhitecţii francezi, ocupând, de preferinţă, o poziţie predominantă în centrul localităţilor, ca pe tot cuprinsul Europei. Naşterea lor aproape simultană cu castelele şi fortăreţele pe care primii dinaşti le-au opus pericolului musulman din peninsulă, le-a imprimat o aparenţă de fortăreţe, uşor vizibilă la Coimbra, Lisabona, Evora, Porto şi Braga.

Stilul gotic a pătruns în ţară abia în sec. al 13-lea, după înflorirea deplină a romanicului în catedralele şi capelele din partea nordică, de unde începuse extinderea teritorială a regatului desprins din cel al Castilliei şi Leon. Bisericile gotice din Portugalia se caracterizează prin existenţa a numai trei nave cu abside şi absidiole, ceea ce le conferă totdeauna supleţe şi avânt. Ele au păstrat însă proporţiile şi sobrietatea artei romanice.

Stilul gotic flamboiant („strălucitor“) a înflorit numai o scurtă perioadă, în sec. al 15-lea, trecându-se repede la cel manuelin, stilul propriu Portugaliei, intercalat între gotic şi Renaştere. Stilul manuelin a primit acest nume abia în sec. al 19-lea, de la specialişti, drept stil înflorit sub domnia regelui Manuel I-ul (1495-1521), perioadă în care arhitecţii şi sculptorii portughezi au trăit o largă libertate creativă.

Stilul manuelin, stil minuţios, elaborat cu grijă şi delicateţe, a utilizat motive de o netăgăduită originalitate, cu o importanţă capitală în istoria artei portugheze. Aceasta, în ciuda duratei sale scurte de afirmare. In mod natural, stilul manuelin reflectă pasiunea pentru arta navigaţiei, pentru întinderile mărilor şi pentru teritoriile îndepărtate, recent descoperite de navigatorii temerari, pasiune ce anima întreaga ţară şi toate categoriile de populaţie. El este o reflectare, sau o manifestare, a puterii născânde şi a bogăţiei care se instalase pe coasta apuseană a peninsulei iberice, în urma descoperirii unor căi neînchipuite de îmbogăţire în comerţul cu Orientul Indepărtat.

Bisericile au păstrat planul gotic, înălţimea structurilor, a pilaştrilor şi reţeaua specifică a nervurilor de piatră de pe bolţile ogivale. Ca noutate a perioadei şi ca noutate locală, pilaştrii au luat forme interesante de toroane răsucite în spirală, iar arcurile triumfale, adică arcadele de la intrarea în strană, au primit ornamente ce amintesc de cablurile marinăreşti. Bolţile, sprijinite de obicei pe intersectări de nervuri ogivale, au dobândit nişte nervuri groase, ieşite mult în relief, rotunde sau dreptunghiulare, cu aspect de stea în patru colţuri. Au apărut, săpate în piatră, cordaje navale  decorative şi aparente, însoţite de noduri marinăreşti. Forma bolţilor a evoluat şi ea, aplatizându-se şi sprijinindu-se pe arcuri segmentare. Navele laterale ale locaşurilor sfinte s-au ridicat în înălţime, dând naştere unor autentice „biserici-hală“, cu spaţii interioare generoase.

Stilul manuelin a dat cele mai sclipitoare şi surprinzătoare dovezi de noutate în domeniul decoraţiei, atât ca imaginaţie cât şi ca execuţie meticuloasă. Ferestrele, portalurile, rozacele (ornamentele sau deschiderile în formă de trandafir sau stea) şi balustradele interioare, sau exterioare, s-au acoperit atunci cu ramuri de laur, cu capsule de mac, cu trandafiri, cu spice de porumb, cu ghinde, cu frunze de stejar, cu inflorescenţe, cu anghinare, cu scaieţi, cu perle, cu solzi, cu cordaje marinăreşti, cu ancore, cu globuri terestre, cu sfere astronomice şi cu diverse forme de cruci, care dominau ansamblurile decorative.

Foarte curând arta renascentistă a cuprins şi Portugalia, cu trăsăturile sale esenţiale venite pe parcursul sec. al 15-lea şi al 16-lea din Italia şi Franţa. Ca în tot apusul european, în sec. 17-18, Portugalia a intrat şi ea în febra stilului baroc, stil care şi-a luat numele tocmai de la cuvântul portughez „barroco“, care desemnează o perlă neregulată. Stilul baroc a corespuns în artă spiritului ideologico-religios de Contra-Reformă ce a străbătut Europa în sec. 16-17, spirit catolic ce a avut drept scop combaterea ereziilor. Barocul a opus austerităţii protestante seducţiile unei arte savante şi populare, artă care să servească totodată dorinţa de fast a Bisericii apostolice romane.

După stilul baroc, în Portugalia artele au evoluat după direcţiile generale ale perioadelor neoclasică, romantică şi modernă, fără a se părăsi niciodată decoraţia specific iberică cu azulejos şi cu talha durada, ceea ce înseamnă lemn aurit, decoraţii ce s-au afirmat din sec. al 15-lea în această parte de continent.

Asemănător majorităţii popoarelor lumii civilizate, portughezii au ridicat, drept strajă a istoriei şi culturii, monumente remarcabile care să poarte seva lor spirituală, talentul, credinţa şi creativitatea.

Unul dintre acestea este Batalha, monument emblematic al ţării, menit să marcheze amintirile oricărui călător, sau destinaţie obligatorie în orice periplu lusitan.

Intr-un loc deschis, plin de vegetaţie, la mai bine de 100 de km nord de Lisabona şi de fluviul Tajo, în centrul ţării, se răsfaţă astăzi şi domină împrejurimile Mănăstirea Santa Maria da Victoria, care este numită de portughezi pe scurt, Batalha, adică Bătălia.

Când te apropii de monument, te surprinde, îţi pare un joc al imaginaţiei transpus în piatră, cu acoperişuri şi turnuri avântate, cu balustrade dantelate la acoperişuri, cu contraforturi, cu zvâcniri piramidale în locul vechilor acrotere antice şi cu mulţime de colonete sau basoreliefuri sfinte. Batalha poate fi asemuită de departe cu o jerbă ocru-aurie din piatră, dornică să omagieze vremuri trecute eroice şi zbuciumate. Este o capodoperă de arhitectură care împleteşte arta gotică, manuelină şi renascentistă, toate imortalizate într-un calcar cu aspect apropiat de cel al marmurei.

La Batalha nu se întâlneşte, ca aproape pretutindeni, o aglomeraţie umană ce are ca punct central o biserică dominatoare, ci dimpotrivă, se găseşte o aşezare aciuită în jurul unei catedrale pe parcursul timpului.

La 14 august 1385, cu o zi înainte de sărbătorirea Sfintei Fecioare Maria, pe platoul de la Aljubarotta, la 15 km sud de Batalha de azi, s-au confruntat doi pretendenţi la tronul Portugaliei.

Regele spaniol Juan I-ul de Castillia pretindea coroana lusitană bazându-se pe drepturile soţiei sale Batriz, fiica ultimului rege portughez din dinastia întemeietoare, cea de Burgundia. Cel ce apăra aceeaşi coroană împotriva pretenţiilor spaniole era Joao, fratele natural al regelui portughez defunct, Fernando I-ul şi Mare Maestru al Ordinului de Avis, ordin militaro-religios. Joao fusese susţinut de supuşi încă de la vacantarea tronului şi se bucurase de atributele de apărător al regatului, de regent, încă de la 16 decembrie 1383.

Cu o săptămână înainte de bătălia care avea să fie hotărâtoare, bravul urmaş, cu statut de bastard, al dinastiei ce se încheiase fără urmaşi pe linie bărbătească, a fost proclamat regele Joao I-ul al Portugaliei, la 7 august 1385.

Forţele celor două armate erau total inegale. Armata spaniolă, condusă de Nuno Alvares Pereira, era mult mai numeroasă, mai organizată şi însoţită de 16 tunuri, o raritate în acele vremuri. Proaspătul rege portughez avea alături o mână de cavaleri şi o mică oştire de pedeştri.

Situaţia părea disperată, pentru că o înfrângere ar fi transformat Portugalia într-o provincie a regatului spaniol de Castillia. In acele clipe de grea cumpănă pentru ţara sa, Joao I-ul de Avis a jurat că va înălţa în acele locuri o biserică superbă în onoarea Fecioarei Maria, dacă va avea parte de victorie.

După ce a rezistat cu tărie şi succes în faţa armatelor spaniole, armata portugheză a găsit resurse să şi urmărească inamicul în adâncul pământului Castilliei. In acele clipe înălţătoare Portugalia şi-a câştigat independenţa pentru încă două secole, iar Joao I-ul a întemeiat o a doua dinastie strălucită a regatului, dinastia de Avis. El s-a dovedit unul dintre cei mai valoroşi regi ai Portugaliei, intervenind în toate domeniile administraţiei cu o legislaţie novatoare. Alături a avut sprijinul soţiei, Filipa de Lancaster, femeie model şi virtuoasă, care a adus cu ea alianţa Angliei pentru multe secole. Impreună au ridicat nivelul moral şi intelectual al regatului. După moarte Joao I-ul a primit supranumele expresiv de Rege de bună amintire.

De numele dinastiei de Avis sunt legate marile şi îndrăzneţele descoperiri geografice care i-au plasat pe portughezi pe primul loc între deschizătorii de eră şi de noi orizonturi geografice pentru Lumea Veche. Chiar spre sfârşitul domniei marelui rege, sub impulsul celui de al treilea fiu al său, Henrique, supranumit ulterior Navigatorul, marinarii portughezi şi-au întors privirile către coasta apuseană a misterioasei Africi, descoperind insula Porto-Santo, apoi Madeira (1419), insulele Azore (1431-14329 şi depăşind redutabilul Cap Bojador (1433) care era atunci limita lumii cunoscute spre sud.

Odată deschis gustul descoperirii de noi ţărmuri şi de noi căi maritime, marea aventură a navigatorilor portughezi a continuat. In 1482, Diego Cão a atins gurile fluviului Congo, trecând în posesia portugheză toată coasta Angolei; în 1488, Bartolomeu Dias a depăşit Capul Furtunilor, rebotezat mai târziu Capul Bunei-Speranţe de către regele Joao al II-lea; în 1500, Pedro Alvares Cabral a descoperit oficial Brazilia, despre a cărei existenţă portughezii aveau cunoştinţe anterioare; între 1497-1498 Vasco da Gama a ocolit Capul Bunei Speranţe a atins coasta Mozambicului şi a ajuns la Calcuta în India, deschizând calea maritimă a Indiilor (poetul naţional Camoes a celebrat acea epopee în ale sale Lusiade); în 1501, Gaspar Corte Real a ajuns la Terra Nova în America de Nord, dar fără a reuşi să trezească interesul regelui Manuel I-ul; în primii ani ai sec. al 16-lea portughezii au explorat litoralul asiatic astfel că în 1515 controlau navigaţia în Oceanul Indian; în 1510 Alfonso de Albuquerque a pus stăpânire pe enclava Goa din India, iar între 1519-1521, Fernao de Magalhaes (Magellan) a întreprins ocolul pământului în contul regilor Spaniei.

După izgonirea spaniolilor, Joao I-ul de Avis şi-a respectat promisiunea faţă de divinitate şi a trecut la ridicarea mănăstirii Batalha (a Bătăliei) care a devenit o nestemată a Portugaliei. In structurile sale se împletesc armonios trei stiluri arhitectonice, dar şi minunate exemple ale arhitecturii manueline.

Batalha este, înainte de toate, un monument comemorativ, construit printr-o voinţă regală şi abia în al doilea rând de un monument religios. Şi într-un caz şi în altul Batalha este un superlativ al artei şi o mândrie naţională lusitană.

Aici nu s-a venit şi nu se vine numai din pioşenie, sau pentru o simplă rugăciune. Această capodoperă a arhitecturii medievale europene a avut totdeauna o vocaţie politică şi de naţionalism.

Fondatorul a lăsat ca lucrările de construcţie să se desfăşoare sub auspiciile ordinului monahal al dominicanilor. De aceea, după regulile acelora, biserica mănăstirii Santa Maria de Batalha este lipsită de obişnuinţa clopotniţă.

Construcţia a început în anul 1388 şi de continuarea ei s-au îngrijit şase capete încoronate, până la Joao al III-lea (1521-1557), care a transmis sarcina terminării monumentului mănăstirii Jeronimilor din Lisabona, devenită locaşul cel mai bogat din ţară. Acela a fost, de altfel şi momentul de sfârşit al evoluţiei Batalhei.

Imbinarea a trei stiluri arhitecturale în zidurile mănăstirii dominicane demonstrează durata lungă a lucrărilor, lucrări ce au parcurs peste un secol şi jumătate. Elementele constructive şi ornamentale gotice, manueline şi renascentiste, se împletesc şi se completează într-un ansamblu arhitectonic minunat, dar se poate afirma că Batalha rămâne o expresie genială a arhitecturii manueline, stil derivat din gotic, dar propriu Portugaliei.

Ca şi la turnul Belem, la mănăstirea Jeronimilor (Jeronimos), sau la Tomar, casa mamă a Ordinului Templierilor în Portugalia, eşti înmărmurit de bogăţia ornamentală şi de complexitatea grafică a execuţiei în rocă. Ornamentele migăloase sunt astfel cizelate, studiate, aprofundate şi muncite, încât par a figura stofe de dantelă. Totalitatea decoraţiei exterioare şi interioare este subordonată unei rare eleganţe, iar calcarul fin în care s-a săpat fiecare părticică a zidăriei şi a ornamentelor a dobândit, cu timpul, o atrăgătoare tentă de ocru şi auriu, aşa cum am întâlnit şi la numeroase temple antice.

Batalha este un complex arhitectonic, nu un simplu edificiu. Ea acoperă o suprafaţă mare, cu un contur neregulat, rezultat din succesiunea adăugirilor şi a schimbărilor de stil. Principalele componente constructive ale complexului sunt în număr de şase: biserica, capela fondatorului, claustrul regal, claustrul regelui Alfons al V-lea, sala capitulară şi octogonul capelelor neterminate.

Vizita de la Batalha se transformă într-o încântare. Ea te sufocă cu tot ce a putut crea acolo mâna şi imaginaţia artistică umană. Dacă se începe vizita de la faţada sudică, adică parcurgând cu privirile exteriorul octogonului capelelor neterminate, al navei laterale şi a capelei fondatorului, uimeşte întrepătrunderea volumelor, a ferestrelor, a coloanelor de toate dimensiunile, a turnuleţelor piramidale zimţate şi a balustradelor. Totul se constituie într-o compoziţie greu de perceput din primele momente, dar cu adevărat fascinantă. Există atâtea detalii încât se poate privi ad vitam aeternam.

Faţada principală a complexului, cea dinspre apus, precedată de o vastă esplanadă, este compusă din alăturarea faţadei bisericii, la stânga, şi a capelei fondatorului la dreapta. La rândul ei, covârşeşte prin complexitatea ornamentelor împletite şi a formelor sale şerpuite ce animă ferestrele.

Faţada bisericii, care domină această latură a complexului, este împărţită în trei panouri, departajate de către pilaştri. Panoul central, care este mai înalt decât cele două din lateral, poartă o reţea de arcaturi lanceolate şi este străpuns în partea superioară de o interesantă fereastră în stil gotic flamboaiant.

Portalul, care străpunge partea inferioară a acestui panou central, este cuprins într-o amplă ornamentaţie ogivală adâncită treptat în şase planuri. In sculpturile ce îmbracă portalul este reprezentat Christos, înconjurat de evanghelişti, precum şi de cei doisprezece apostoli, de profeţi, regi, sfinţi şi îngeri.

Panourile laterale ale faţadei bisericii sunt mult mai înguste şi mai scunde, diferenţe ce corespund dimensiunilor mai reduse ale navelor laterale pe care le reprezintă.

La dreapta faţadei bisericii se continuă o latură exterioară a capelei fondatorului, încăpere vastă ce are deasupra o lanternă octogonală sprijinită pe arcuri butante şi susţinută de contraforturi arcuite. Totul, adică peretele de jos al capelei cât şi lanterna octogonală, este completat de magnificele dantelării ale ferestrelor.

Atât frontonul tripartit al bisericii cât şi latura capelei fondatorului sunt decorate minuţios în partea superioară cu balustrade înflorate şi mulţime de turnuleţe piramidale ce săgetează cerul. Este vorba de o ferestruire armonioasă a pietrei care lasă spaţii pentru înfrăţire cu cerul.

In interior se descoperă nava centrală, foarte sobră, impozantă şi de proporţii monumentale, lungă de 80 de metri şi înaltă de 32 de metri. Bolţile îndepărtate sunt compuse, ca în catedralele gotice, din vute şi ogive. Strana primeşte lumina zilei prin vitralii datând din epoca manuelină, începutul sec. al 16-lea, reprezentând scene din viaţa Sfintei Fecioare şi a lui Christos.

Imediat după depăşirea intrării în biserică, în dreapta se deschide, din nava laterală, Capela fondatorului, capelă faimoasă, acoperită mai târziu de o minunată cupolă înstelată. Este vorba de o sală largă cu plan pătrat şi latura de 20 de metri. Lumina pătrunde prin mari ferestre în stil flamboaiant şi prin luminatorul  central din plafon sub forma unui felinar octogonal. Intreaga cupolă a sălii este susţinută de arcuri largi ce unesc pilaştrii.

Centrul capelei este ocupat de mormintele lui Joao I-ul de Avis şi al soţiei sale Filipa de Lancaster, sub două baldachine cizelate delicat. Pe laturi, în nişele funerare sunt aşezate sarcofagele unor diverşi infanţi, pierduţi în planuri mai îndepărtate ale istoriei dinastice.

Exact în opoziţie cu intrarea în capelă se găseşte sarcofagul lui Henrique Navigatorul, personalitatea clarvăzătoare şi cutezătoare care a dat impuls vocaţiei de navigatori a portughezilor, îndrumându-i spre cercetarea şi cucerirea noilor drumuri peste oceane şi a coloniilor din Africa, Asia şi America.

Prin latura stângă a bisericii, adică pe latura de nord, dar mai în adâncime, se iese printr-o uşă înaltă în fabulosul Claustru regal, o grădină largă şi aproape pătrată, înconjurată de galerii cu arcade. Este o componentă tipică a mănăstirilor medievale catolice. Claustrul este o curte interioară a mănăstirilor catolice, cu portic şi colonadă de jur împrejur, destinată plimbării şi reculegerii călugărilor în aer liber.

Claustrul regal, este de-a dreptul sufocant de frumos, dantelat în piatră, liniştit şi echilibrat. Impletirea stilului gotic cu cel manuelin se  exprimă aici într-o formă dintre cele mai fericite. Arcadele gotice, 4 sau 5 pe o latură, au fost umplute major cu dantelărie manuelină din marmură, dantelărie ce pare a fi o interpretare creştină a ornamentaţiei arabe. Fiecare deschidere de arcadă spre grădina interioară se bucură de o decoraţie proprie, unică, fapt ce contribuie la bogăţia limbajului grafic, limbaj impresionant de bogat.

Colonetele care susţin arcadele şi dantelăria lor de marmură se răsfaţă şi ele într-o varietate încântătoare de modele, fiind ornate cu împletituri din perle de marmură, sau cu solzi. De jur-împrejurul claustrului, deasupra arcadelor se întinde o balustradă traforată cu flori de crin, dincolo decare se profilează pe bolta albastră turnuri şi acoperişuri mândre şi semeţe.

Amestecul savant al lumii gotice cu elemente adaptate ale artei arabe, etalează o incredibilă bogăţie iconografică, face ca arhitectura în piatră să concureze o grădină vegetală luxuriantă.

Trebuie remarcat că expresia paradis provine de la cuvântul persan Fardus, care înseamnă grădină şi că expresia grădină, în sine, este înrudită şi cu Janna, grădină în arabă, care este de asemenea sinonimă cu paradisul.

Pe o latură a Claustrului regal se deschide Sala capitulară, în care astăzi este adăpostit „mormântul Soldatului Necunoscut“ al Portugaliei. In mormânt se află resturile a doi soldaţi necunoscuţi, căzuţi în Primul Război Mondial, unul în Franţa şi altul în Africa.

Bolta sălii are o deschidere excepţională. După două tentative nenorocoase, arhitectul francez, Huguet, care a lucrat la Batalha aproape patru decenii (1402-1438), a reuşit să lanseze o boltă de excepţie, sprijinită pe zidurile unui perimetru pătrat cu latura de 20 de metri fără nici un reazem intermediar. Unicitatea acestei bolţi şi punerea ei, în operă a prezentat atâtea pericole, încât pe şantier s-a lucrat numai cu condamnaţi la moarte. Se mai povesteşte că atunci când s-au retras ultimele schele şi elemente de susţinere, arhitectul a rămas singur o noapte întreagă sub îndrăzneaţa lui lucrare.

Nu se poate părăsi Claustrul regal fără o oprire în colţul unde dă răcoare şi linişte un susur de fântână de piatră a călugărilor (Lavabo). Fântâna are un bazin cu ghizd festonat în zigzag, plasat deasupra a două bazine circulare. Lumina filtrată de dantelăria de marmură, ce înconjoară fântâna, transmite ansamblului o delicată tentă aurie de mister divin.

Din acel punct priveliştea întregului claustru şi a laturii nordice a bisericii este cea mai favorabilă şi mai complexă. Alături vechea sufragerie (trapeză), sau sală de mese a călugărilor, acoperită de o boltă gotică, adăposteşte un muzeu al Soldatului Necunoscut.

Tot pe latura de nord a bisericii şi alăturat de Claustrul regal se poate trece în altă componentă a complexului monumental, în Claustrul lui Alfons al V-lea. Acesta a fost construit înainta celui regal, are tot formă pătrată, dar dimensiuni mai mici. Colonada lui înconjurătoare aparţine goticului sever cu un aer mult mai rece. La cheile bolţilor sunt figurate în piatră blazoanele regilor Duarte I-ul şi Alfons al V-lea, urmaşul celui dintâi.

O altă bijuterie a Batalhei, cea mai valoroasă sculptural, este octogonul Capelelor neterminate, la care se ajunge ieşind în afara celui de al doilea claustru, în exteriorul bisericii. Regele Duarte I-ul, urmaşul fondatorului de dinastie şi de aşezământ, a visat să realizeze la Batalha un vast şi impresionant panteon pentru el şi descendenţi. Astăzi el este singurul dinast portughez care repauzează într-un sarcofag, sub cerul liber, în această capodoperă artistică neterminată.

Manuel I-ul (1495-1521), unul din nepoţii lui a adăugat octogonului o mare tindă în stilul de tranziţie gotico-renascentist. Tinda era menită să lege panteonul regal de absida bisericii, adică de partea ei răsăriteană. Aceasta s-a dovedit ultima preocupare regală pentru Batalha, pentru că între timp mănăstirea şi bătălia eroică pe care o amintea nu a mai fost la modă. Suveranii au preferat să odihnească post-mortem în capitală. Interesul s-a îndreptat spre mănăstirea Jeronimilor de la Belem (Lisabona), sau spre aceea mai veche din Tomar, care aparţinuse Templierilor.

In minunatul panteon cu plan octogonal sunt amenajate 7 capele sub formă de absidiole, cea de a 8-a latură fiind destinată pasajului spre biserică, unde s-a deschis un portal grandios.

Deşi Capelele nu au fost niciodată ocupate şi nu s-au bucurat niciodată de un acoperiş, ele stupefiază prin bogăţia ornamentală cu totul incredibilă, începând, mai ales cu incredibilul portal. Construit iniţial în stil gotic, portalul a fost ornamentat suplimentar la începutul sec. al 16-lea cu decoraţiuni manueline.

Tivurile dantelate minuţioase, în mai multe planuri, alăturate tuturor liniilor de contur, diversele motive ornamentale ţesute unele lângă altele într-o frăţie veşnică peste toată zidăria, peste vute şi coloane, uimesc şi încremenesc pe privitori, dând proba unei părţi a geniului omenesc.

Lucrarea a avut semnificaţia tragică a unui cântec de lebădă pentru Batalha, dar a avut şi menirea să cucerească Europa. Portalul este un imn ridicat nesăbuinţei în meticulozitate, fantasticului şi exuberanţei, un cântec de adio al unui stil artistic care nu a rămas la modă decât prea puţin timp.

El marchează o apoteoză întreruptă şi, în acelaşi timp, o invitaţie la amintire, sau la călătorii, pentru că te duce cu gândul la India, la templele de la Khajuraho, sau Angkor.

Pilaştrii neterminaţi dintre capelele regale par că adresează încă o rugă către cer, semănând cu nişte inflorescenţe gigantice.

Paradoxal, această capodoperă a priori anacronică pare să anunţe extravaganţele barocului pe care portughezii l-au exportat începând cu secolul următor (al 17-lea) în lumea întreagă, de la Macao la Salvador de Bahia, în Brazilia, trecând evident prin Goa indiană.

Batalha este cu adevărat grandioasă, una dintre cele mai frumoase experienţe arhitecturale din peninsula iberică. Claustrul regal şi octogonul Capelelor neterminate sunt minunăţii umane ce nu pot fi uitate niciodată.

Batalha, în totalitate, este un vis real şi poate motiva oricând reîntoarcerea în Portugalia pentru o nouă vizită.