ISTANBUL - PALATUL TOPKAPI

Palatul Topkapî ( Topkapî Sarayi în limba turcă) a fost centrul puterii Imperiului Otoman şi reşedinţa sultanilor între anii 1465-1853. Inainte de începerea lucrărilor la acest palat, sultanul Mohamed al II-lea Cuceritorul construise un prim palat mai modest pe cea de a doua colină a Constantinopolului, în zona numită astăzi Bayazid. Acela nu i-a dat satisfacţie, aşa că a trecut la construirea unuia nou pe fostul acropolis greco-bizantin, loc înalt care domină Marea Marmara şi golful Cornul de Aur, cu perspective largi spre strâmtoarea Bosfor. O cisternă bizantină din cea de a doua curte a fost folosită pe parcursul întregii epoci otomane. Pe lângă alte fragmente de sculpturi antice, săpăturile au descoperit şi vestigiile unei mici biserici creştine, numită ulterior "basilica palatului". 
Numele de Topkapî Sarayi semnifică în traducere exactă, Palatul porţii tunurilor, după numele unei porţi a cetăţii, astăzi dispărută. Pe parcursul a jumătate de mileniu din acest palat au plecat cele mai nefericite veşti către Europa civilizată şi, mai ales, către partea ei sud-estică şi estică. Palatul a fost construit după modelul Marelui Palat al împăraţilor bizantini şi a altor palate orientale, adică sub forma unui mic oraş cu mai multe edificii separate , cu grădini, curţi şi dependinţe. Nu s-a asemănat cu palatele dinaştilor apuseni, palate monolitice cât mai masive şi mai bogate.

Ca atare palatul sultanilor s-a dezvoltat progresiv pe o mare întindere, prin adăugarea de edificii de dimensiuni modeste ce au urmat un gust specific otoman. Construcţia a început în anul 1459, dar pe lângă adăugirile din secolele următoare a suferit multe renovări şi adaptări, voite şi întâmplătoare, după diverse distrugeri, precum cele provocate de cutremurele din anii 1509, 1557, 1766 şi de marele ;i memorabilul incendiu din anul 1665.   

Din fericire astăzi puterea „palatului“, a „sarayi-ului“, a dispărut, el fiind transformat într-un muzeu celebru pentru bogăţiile sale de tezaur şi pentru toate mărturiile unui trecut somptuos. Dispunerea edificiilor şi a încăperilor, dar şi denumirea lor a fost concepută pentru a inspira venerarea sultanului.

La maxima lui înflorire, palatul acoperea o arie de peste 700.000 de metri pătraţi şi era înconjurat de fortificaţii proprii lungi de 5 Km.

Descriere

Palatul cuprindea patru curţi succesive, din care astăzi au mai rămas numai trei. Intrarea în prima curte se făcea prin poarta numită Bab-i Hümayun, construită în anul 1478.

Prima curte era cea mai largă, în ea găsindu-se vechea monetărie şi diverse servicii ale palatului, precum brutăria, rezervele de lemne, cantonamentele pentru regimentele de gardă. Acum ea şi-a pierdut identitatea. Pe locul ei se află Fântâna lui Ahmed al III-lea şi o mare parcare auto din faţa incintei şi din spatele bisericii Sfânta Sofia.

După ce se trece de a doua poartă (cea care este astăzi prima), imediat la stânga se ridică la o oarecare distanţă fosta biserică Sfânta Irina, biserica Păcii divine, ridicată în sec. al 4-lea peste ruinele unui templu dedicat Afroditei.

Prin această poartă, care a fost a doua pe timpuri, se pătrunde în cea de a doua curte istorică. Se trece pe sub bolta ogivală cu stalactite arabice, săpată în ziduri de piatră albă. Poarta se numeşte sugestiv „Poarta salvării“ sau „Poarta Morţilor“, în turcă Bab-űs-Selam, aluzie prea puţin discretă privind a-tot puternicia suveranilor turci, care aveau drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor, inclusiv asupra demnitarilor.

Cea de a doua curte, adică prima din zilele noastre, era rezervată cabinetului afacerilor de stat, numit Divan, unor ceremonii la care asistau între cinci şi zece mii de oameni şi Haremului. Astăzi curtea este amenajată ca parc cu şase alei radiale şi două perimetrale, asfaltate sau dalate, încadrate de răzoare cu flori şi umbrite de arţari bătrâni. Primele două alei din dreapta conduc la vechile bucătării. Cea dea a treia, care este şi centrală conduce la poarta următoarei curţi, Bab-üs- Saade. Cea de a patra conduce spre stânga la clădirea Divanului. Cea de a cincia merge spre clădirea Haremului, iar cea de a şasea conducea spre grajdurile imperiale, astăzi spre Muzeul de Arheologie.

La stânga curţii, spre adâncime se profilează clădirea amplă a Haremului. In faţa acesteia, spre centrul curţii, este lipită clădirea Divanului (Kubbealti), căreia i se alătură Turnul Justiţiei. In Divan aveau loc reuniunile vizirilor cu alţi demnitari, care formau Consiliul imperiului. Intrunirile ce aveau loc de patru ori pe săptămână. In Turnul Justiţiei se afla Sala de consiliu a sultanului, sală în care acesta făcea dreptatea fără constrângeri.

Sala de consiliu sau Divanul (Kubbealti) se compune din două încăperi de parter alăturate, prima este cea pentru Cabinetul Marelui Vizir, iar a doua era destinată pentru Cabinetul Solicitărilor (reclamaţiilor) şi al protocolului. Aşezat în spatele unui grilaj, deasupra scaunului Marelui Vizir, sultanul putea urmări printr-o ferestruică cu grilaj des, fără a fi văzut, dezbaterile reuniunilor consiliului. Pe timpul şedinţelor de consiliu, împrejurimile clădirii erau supravegheate din Turnul Justiţiei pentru a se preveni orice încercare de spionaj. Tot în sala Divanului Marele Vizir primea pe ambasadori.

In prelungirea Sălii Divanului, într-o construcţie cu ferestre apărate de grilaje se găsea depozitul de arme. Este una dintre clădirile cele mai vechi ale palatului, care adăposteşte şi astăzi arme turceşti, arabe şi persane. In trecut a servit şi ca tezaur al sultanilor. Unicul acces spre Turnul Justiţiei era plasat în Harem.

In partea opusă a curţii, adică la dreapta porţii de acces, se găseau bucătăriile imperiale acoperite de mici cupole, dincolo de care se ridicau coşuri robuste de şemineu. Distruse de un incendiu timpuriu, bucătăriile au fost reconstruite de renumitul arhitect Sinan. Bucătăriile foloseau circa 800 de oameni şi mai mult de 1000 pe timpul sărbătorilor. Prin ele se consumau anual aproximativ 1400 de bovine, 23.000 de miei şi 30.000 de găini, alături de alte imense cantităţi de zarzavaturi şi fructe. Astăzi ele adăpostesc o remarcabilă colecţie de porţelanuri. Prin cele 10.700 de piese rare şi preţioase, colecţia este considerată cea de a treia, ca bogăţie, din lume, după cele din Peking (azi Beijing) şi Dresda.

Tot pe latura bucătăriilor, în lungul lor, se găsea şi vechiul atelier de prepararea săpunului şi a uleiului de măsline.

In cea de a treia curte istorică (astăzi cea de a doua) se pătrundea prin „Poarta fericirii“, în limba turcă, Bab-űs-Saade.

Poarta săpată în ziduri de piatră albă este străjuită de două turnuri de apărare cu plan octogonal şi cu acoperişuri ţuguiate. Deasupra ei şi pe lateral sunt plasate nişte inscripţii arabe aurii pe fond verde, inscripţii cu conţinut islamic de pe timpul când sultanii deţineau şi înalta demnitate de califi, adică din anul 1517 şi până în epoca modernă când atribuţiile califale au trecut în sarcina Parlamentului turc.

Pe zidăria de piatră a porţii se poate distruge planul în relief al Palatului Topkapî, realizat în 1524 sub domnia sultanului Soliman I-ul  Magnificul.

Această poartă, care a dat frisoane celor din secolele trecute, se mai numea şi Poarta de mijloc, adică Orta kapi, fiind astăzi principalul acces în muzeu, pentru care se plăteşte un bilet de 20 de Euro.

Dincolo de ea, în imediata apropiere, tronează Pavilionul de Audienţe al sultanului (Arz Odasi), pavilion cu pereţii decoraţi cu faianţă scumpă. In ansamblu, Pavilionul de audienţe este o clădire masivă ridicată de la sol pe un postament înalt şi înconjurată de o terasă sub formă de portic cu coloane suple şi arcade ogivale. Accesul pe platforma de sub portic şi spre sala de audienţe este asigurat de o scară centrală cu două ramuri laterale.

In Pavilionul de audienţe care domină curtea, sultanii primeau pe ambasadorii străini, stând aşezaţi pe tronul lor de aur încrustat cu smaralde. Susurul apei de la fântâna situată în dreapta sălii tronului împiedica ascultarea discuţiilor confidenţiale de către alte persoane.

In această a treia curte istorică (astăzi cea de a doua) se confirma puterea sultanilor, de aceea se mai numeşte şi „curtea halebardierilor“. Aici oamenii apropiaţi lor erau gata să le execute toate deciziile şi să le satisfacă toate capriciile.

Curtea era rezervată folosirii private a sultanului şi a anturajului său, fiind interzisă accesului celor ce nu aveau autorizaţie. Se afla sub controlul eunucilor albi care locuiau în încăperile din dreapta şi stânga porţii.

Pornind spre stânga, din faţa Pavilionului de audienţe, incinta cuprindea: colecţia veşmintelor imperiale, şcoala pajilor, tezaurul tronului, galeria portretelor şi a miniaturilor (exact pe partea opusă a curţii), sala orologiilor, sălile relicvelor sacre (patru la număr), secţiunea caligrafilor şi noua bibliotecă.

Centrul curţii, în spatele Pavilionului de audienţe, este ocupat de biblioteca sultanului Ahmed al III-lea, un model tipic de arhitectură turcă barocă. Sultanul a construit biblioteca în anul 1719. Clădirea are o cupolă şi este ornată cu faianţă de Iznik. In interior, alcovul din faţa intrării era un mic colţ preferat pentru lectură al lui Ahmed al III-lea. Oaza de linişte dorită era completată de o fântână fermecătoare din holul de la intrare.

Biblioteca cea nouă a palatului este situată în stânga curţii, privind de la intrare, şi este una dintre cele mai vechi construcţii ale palatului, datând din sec. al 15-lea. Era numită Moscheea Ağalar şi reprezenta un edificiu principal al palatului. Construcţia a fost transformată în bibliotecă în anul 1938, după proclamarea republicii. Astăzi se păstrează în ea circa 13.500 de cărţi şi manuscrise turceşti, arabe, persane şi greceşti.

In spatele curţii, pe dreapta, în sălile de tezaur se adăposteşte o colecţie de obiecte scumpe dintre cele mai bogate şi frumoase din lume. Se pot aminti numai extrem de puţine exponate, precum, spre o sumară edificare: o pereche de sfeşnice din aur trecând de 48 de kilograme fiecare şi încrustate cu 6666 de diamante, un diamant de 86 de carate, cel de al şaptelea din lume ca valoare, pumnalul Topkapî, cu mâner de aur şi trei frumoase smaralde (simbolul palatului), tronuri încrustate cu pietre preţioase având forme de canapele largi, un mare smarald de 3,200 kg şi un altul de 1,310 kg, cu leagăn de aur pentru prinţii nou-născuţi, săbii şi pumnale încrustate cu aur, pipe, ceşti de cafea sau de ceai din aur, bijuterii pentru ornat turbanele, pendule şi ceasuri de buzunar minunat lucrate în aur şi pietre preţioase, o bijuterie de vitrină ce înfăţişează un sclav şi un stăpân sub un baldachin, cu picioarele sclavului şi corpul stăpânului realizate din perle de mărime mică, macheta unui palat chinez, o cutie de muzică având deasupra statuia unui elefant din aur – venită din India, tronul pentru ceremonii religioase, placat cu 250 kg de aur, numit Bayram thati, şi încrustat cu pietre preţioase, medalii diverse din aur şi pietre sclipitoare, un tron din aur încrustat cu perle şi smaralde – primit de la hanul Persiei, oasele braţului şi ale mâinii Sfântului Ioan-Botezătorul (relicve) într-o casetă de aur, catarame de centură, tacâmuri scumpe şi puşti deosebite.

Moaştele Sfântului Ioan-Botezătorul au provenit din biserica mănăstirii Sfântul Ioan Stoudion ale cărei ruine aparţin astăzi Fundaţiei Sfânta Sofia şi care se vizitează cu greutate. Biserica cu mănăstire se găsea pe latura de sud a Peninsulei istorice a Constantinopolului, pe ţărmul dinspre Marea Marmara, pe drumul spre Poarta de aur..

In secţiunea relicvelor Istanbulului şi ale profetului Mahomed sunt expuse obiecte aduse de Selim I-ul din Egipt, după campania din 1517. Printre exponate se pot enumera: săbiile primilor patru califi, o bucată din poarta de la Kaaba (sau Ka’ba) din Mecca, cheile ei din argint, macheta din sidef a moscheii Omar din Ierusalim, capacul din aur masiv al pietrei sacre de la Kaaba, amprenta piciorului lui Mahomed profetul, sigiliul său din ambră, scrisori ale sale scrise pe piele de gazelă, cutii care conţin pământ de pe mormântul profetului şi fire din barba sa, un tron de argint dedicat profetului în sec. al 17-lea, arcul şi sabia sa din aur şi alte exponate. Secţiunea relicvelor era vizitată în fiecare an de întreaga curte a sultanului în ziua a 15-a a Ramadanului.

Cea de a patra curte istorică (astăzi cea de a treia) avea calitatea de spaţiu pentru repausul sultanului. Curtea are trei nivele şi este presărată cu cinci chioşcuri, o moschee şi cu cabinetul medicului şef. Nu are o poartă aparte ci este unită de cea anterioară prin scări şi alei în pantă.

De cum se pătrunde în această ultimă curte, coborând o scurtă scară, la dreapta se deschid uşile Moscheei Sofia, edificiu cu plan patrulater de mici dimensiuni şi cu un interior foarte luminos. Prin ferestrele ei mari se vede Marea Marmara, Bosforul, ţărmul asiatic şi puzderia de nave albe ca nişte lebede. Dacă inima vizitatorului este demnă de locul şi de clipa aceea, timpul  se va scurge învăluit de feerie. Probabil că acolo sultanul se simţea fericit pe timpul rugilor obligatorii şi plictisitoare. De la ferestrele largi ale acestui mic locaş natura îi venea în ajutor, făcând-ul să uite câteva clipe de Allah, de ochii iscoditori şi de intrigile care-l înconjurau. 

Puţin mai departe tot pe latura dinspre Bosfor, surâde cu faţa la răsărit Chioşcul Mecidiye, cea mai recentă clădire a palatului, construită în anul 1840 de către un arhitect francez, pentru sultanul Abdűlacit I-ul, înainte de mutarea aceluia în Paltul Dolmabahçe. Chioşcul este departe de a se asemăna cu ceea ce înţelegem noi prin această noţiune. El este o clădire palaţială prelungă, cu deschideri mari din sticlă şi cu semicoloane adosate,  un exemplu de arhitectură vest-europeană, amestec de baroc cu neoclasic. In clădire funcţionează acum un restaurant cu terasă ce domină Bosforul şi Marea Marmara.

Către mijlocul curţii se găseşte o clădire relativ modestă, numită Cabinetul medicului şef (Hekimbaşi odasi), care datează din sec. al 15-lea. Era un fel de farmacie de la care puteau procura medicamente rezidenţii palatului, loc în care medicul şef supraveghea prepararea lor.

Continuând traseul pe o alee centrală a curţii am ajuns la Chioşcul Sofa, un exemplu tipic de arhitectură turcă, construit de Ahmed al III-lea. La început chioşcul a servit drept loc de odihnă şi meditaţie al sultanului, iar apoi ca salon destinat invitaţilor în perioada Lalelelor (1718-1730). Grădina chioşcului a fost pe atunci locul faimos al unui festival al lalelelor, care se desfăşura în luna aprilie a fiecărui an.

La capătul de sus al unor scări dinspre latura nord-vestică a curţii se ajunge la o terasă amplă de unde privirile se bucură de o panoramă fascinantă spre Cornul de Aur. Pe aceea latură dinspre golf, la marginea terasei, este ridicat un mic baldachin cu acoperiş din bronz aurit (Pavilionul Iftar sau Chioşcul Iftar) (İftariye Köşkü sau İftariye Kameriyesi). El este aşezat în afara terasei pe o platformă special amenajată. A fost locul unde sultanul Ibrahim (1640-1648) se odihnea şi lua masa înainte de apusul soarelui, pe timpul lunii sfinte a Ramadanului.

Cu privirea spre baldachin, spre dreapta terasei se găseşte Chioşcul Bagdad (Bağdat Kőşkű), construit de Murad al IV-lea, în 1639, pentru a comemora cucerirea oraşului Bagdad. In spate o cale a terasei conduce la Chioşcul Revan (Revan Kőşkű), construit de acelaşi sultan. Interior şi exterior, zidurile celor două chioşcuri înconjurate de arcade, sunt acoperite cu faianţă.

La stânga baldachinului Ibrahim, se găseşte cel de al treilea chioşc, cel al sultanului Ibrahim, construit în sec. al 17-lea şi care a servit ulterior drept cameră pentru circumciziunea tinerilor prinţi. In spatele baldachinului terasa înconjoară un bazin patrulater cu laturile din marmură şi cu apă puţin adâncă. In centrul bazinului se ridică timid o mică fântână patrulateră din marmură traforată, iar pe latura dinspre Chioşcul Sultanului Ibrahim pătrunde deasupra bazinului un balcon patrulater din marmură, acoperit şi sprijinit pe nişte picioare în apă. Un capriciu arhitectural plăcut şi relaxant. Trebuie adăugat că terasa care uneşte cele trei chioşcuri şi înconjoară bazinul are un plan lipsit de orice simetrie. O parte a lui, cea cu baldachinul dinspre Cornul de Aur, este descoperită, pe când celelalte suprafeţe ale ei au acoperişuri cu streşini ample.

Palatul Topkapî era înconjurat de grădini exterioare, împărţite în patru curţi. Anumite părţi teren care despărţeau palatul de malul mării, sunt desemnate adesea  drept cea de a cincea piaţă. Pavilioanele de la malul mării au dispărut în sec.al 19-lea, odată cu construirea căii ferate pe conturul oraşului. Este vorba de Pavilion de plajă, de Pavilionul Perlei, de Pavilionul de marmură şi de Chioşcul împletitorilor de coşuri, care este singura structură încă existentă. In proximitatea primei curţi de astăzi, în direcţia oraşului, spre cartierul Eminönü, se găseşte altă fostă grădină a palatului, astăzi grădina publică Gülhane, vechea grădină de trandafiri imperială. La poarta parcului se găseşte vechiul Pavilion de paradă. Dintre alte trei pavilioane datorate lui Mahomed al II-lea Cuceritorul a supravieţuit numai Pavilionul Faianţelor (Çinili Köşkü). Acest edificiu, care datează din jurul anului 1473, adăposteşte astăzi colecţia de ceramică islamică a Muzeului Arheologic.

In anul 1853, sultanul Abdülmecid Ier a decis să se mute în palatul Dolmabahçe, de pe malul european al Bosforului, primul palat în stil european al capitalei otomane. Anumite funcţiuni oficiale au rămas îa Topkapî, precum tezaurul imperial, biblioteca, moscheile private şi monetăria. După prăbuşirea Imperiului otoman, prin decretul din 3 aprilie 1924, palatul a fost transformat în muzeu. In anul 1985 a fost înscris în patrimoniul mondial al UNESCO.

Fiecare edificiu din cuprinsul palatului comportă o tratare separată privind valoarea arhitecturală, ornamentală şi funcţională, numai pentru că numai o astfel de tratare le poate pune în valoare şi le poate individualiza pentru un european.

ISTANBUL - FANTANA LUI AHMED al III-lea

Pe strada din spatele bisericii Sfânta Sofia, în apropiere de prima poartă actuală a Palatului Topkapî, pe partea dreaptă şi într-un spaţiu larg, aşteaptă a fi admirată Fântâna lui Ahmed al III-lea (Sultan Ahmed Ceşmesi), cea mai frumoasă construcţie de acest fel din Istanbul, o bijuterie a arhitecturii otomane târzii.

 Ridicată de sultanul Ahmed al III-lea, în 1728, fântâna are aspectul unui chioşc cu plan patrat, cu latura de circa 8-10 metri. Dimensional se aseamănă cu o locuinţă fără uşi, fără ferestre. De construcţia şi decorarea ei sultanul s-a ocupat personal. Preţiosul edificiu este un exemplu de amestec de arhitectură clasică cu elemente ale barocului otoman. Pe acelaşi loc s-a aflat o mai veche fântână bizantină, numită Perayton.

Fântâna s-a născut într-o epocă de relaxare politică a curţii otomane, în epoca Lalelei. Este vorba de un interval de timp din istoria turcă, dintre anii 1718 şi 1730. Ea a luat sfârşit când o rebeliune, condusă de un fost ienicer albanez, a dus la înlocuirea sultanului Ahmed al III-lea, cu Mahmud I-ul. A fost o perioadă în care Imperiul Otoman a început a se orienta spre Occident, perioadă în care floarea de lalea a devenit un simbol, o floare foarte cultivată cu deosebită pasiune şi o dovadă de nobleţe. Câţiva ani a existat şi un festival al lalelelor.

Fântâna este lucrată din marmură cu inserţii de bronz aurit. Decoraţia exterioară este completată de faianţe de mare valoare şi de inscripţii fine cu caractere arabe ce transpun un poem. O ultimă parte a acestui poem este o creaţie a sultanului ctitor. Inscripţiile, elemente de ornamentaţie cu mare valoare şi impact asupra privirilor, sunt plaste pe faţade, în partea de sus şi cuprinse pe plăci încadrate cu faianţe roşii şi albastre. Fiecare placă caligrafiată poartă strofe pe paisprezece linii, strofe dedicate apei şi ctitorului de către Seyyid Hüseyin Ahmed bin, judecătorul şef de la Halep şi Kayseri. Versurile se citesc urmărind sensul orar în jurul fântânii, începând din partea de nord. Ultima strofă a poemului, este o cronogramă compusă de sultanul Ahmed al III-lea.

Fântâna are un acoperiş învelit în tablă de plumb, peste care tronează cinci cupole scunde octogonale, ca nişte mici turle de biserică, una în centru şi celelalte în colţuri. Streşinile sunt foarte largi, concepute, probabil, cu intenţia de a proteja de soare pe cei care s-ar fi apropiat de izvor. Ele sunt bogat decorate şi pe suprafaţa inferioară cu motive baroce spre colţuri, Pe centrul laturilor sunt plasate tablouri dreptunghiulare prelungi, decorate cu motive geometrice. La colţuri acoperişul are un contur ornamental trilobat, cu doi lobi dreptughiulari pe lături şi unul circular pe centru. Pe fiecare colţ al chioşcului există câte un grilaj triplu lucrat fin, grilaje prin care se serveau gratuit ceşti cu apă răcoritoare.

Pe fiecare latură se găseşte câte o gură de curgerea apei şi sub fiecare câte un bazin prelung de marmură. Pe trei dintre laturi, gura de scurgere a apei este cuprinsă într-o ornamentaţie specială a peretelui, cuprinsă de un ancadrament sub formă de potcoavă. In dreapta şi în stânga acelui ancadrament, sunt practicate în pereţi două mihraburi, nişe verticale cu stalactite arabice în partea superioară şi cu policioare în partea lor de jos. Pe cea de a patra latură, gura de scurgere a apei este încadrată de două intrări spre curtea interioară a fântânii, intrări cu uşi de lemn şi cu partea de sus rotunjită.

Gurile fântânii primeau apa de la un bazin interior, cu plan octogonal. In jurul bazinului exista spaţiu de circulaţie pentru servanţi.

La scurt timp după inaugurare, Fântâna lui Ahmed al III-lea a devenit un centru social, un loc de întâlnire şi de adunare foarte agreat. Aceasta şi datorită apropierii sale de intrarea în palatul sultanilor, loc unde se propagau cele mai noi şi interesante veşti.

ORAȘE DISPĂRUTE - MISTRA - GRECIA

            În zona central sudică a Peninsulei Peloponez, la circa 10 kilometri de Sparta, lanţul Munţilor Tayget fierăstruieşte cerul cu vârfurile sale de stâncă golaşă, uneori acoperite de zăpada subţire ce străluceşte sub razele soarelui de sud. La numai 6 kilometri de oraşul modern Sparta, se detaşează de linia principală a piscurilor ascuţite, o movilă muntoasă abruptă, pe pantele şi în vârful căreia se disting ruinele numai de piatră ale unui oraş medieval. În partea de jos a aşezării, dincolo de ziduri, îşi ridică cupolele şi clopotniţele, zdrenţuite de vremuri, biserici şi mânăstiri înconjurate de ruinele unor case solid şi semeţ dăinuite. Mai sus, pe pantă, se detaşează un palat maiestuos ce priveşte cu ochii găunoşi ai ferestrelor de edificiu părăsit, spre fostele acareturi şi spre casele grupate înghesuit în jurul său. Sus de tot, pe vârful colinei pietroase străjuieşte citadela, mult mai puţin învinsă de intemperii, oameni sau cutremure.

            Este vorba de Mistra, oraşul ruinelor, ce străjuieşte fantomatic pantele abrupte ale colinei cu acelaşi nume.

            Văzut mai de aproape, fostul oraş medieval, născut pe pământ grecesc bizantin, stă atârnat de pantele muntelui, desfăşurând împletirile străzilor şi ale ruinelor ce le flanchează, ruine care uneori se ridică cu două sau trei etaje. Masa impozantă a fortăreţei neînvinse domină o masă de palate; biserici şi nenumărate locuinţe, înghesuite în grupuri de mici cartiere.

            Cu excepţia a şapte biserici şi a citadelei, toate construcţiile sunt în ruină. Totul se caţără pe flancurile colinei, pe marginile unor străduţe atât de înguste, încât se pot atinge zidurile clădirilor vecine prin simpla întindere a mâinilor. Unele străduţe se strecoară pe sub clădiri sau pasaje, sub forma unor tunele boltite tăiate parţial în stâncă.

            Peisajul dens de ziduri prăbuşite, înnegrite, invadate de ierburi sau plante agăţătoare, invadează pe vizitator cu o tristeţe stranie. Oraşul scheletic pe care foştii săi locuitori l-au dăinuit trainic şi cochet, în piatră, este o lume abandonată. Reprezintă năruirea unor visuri, dorinţe, plăceri sau necazuri. Viaţa şi animaţia secolelor medievale a cedat locul unei tăceri absolute a morţii, pe care nimic nu vine să o tulbure, poate numai bătaia aripilor de cucuvea. Mute, zidurile, arcadele şi cupolele se îndreaptă insesizabil spre neant, ducând cu ele urmele trudei şi abilităţii construcţiilor, mărturii subtile ale credinţelor şi sentimentelor celor care le-au dat viaţa în forma specifice de spaţiu sau ornament.

            Pe parcursul străduţelor în pantă, pavate, ce unesc o biserică de alta, se pot admira clădiri altădată splendide, care astăzi se menţin încă printre cele mai marcante dovezi ale arhitecturii medievale. Privindu-le cu atenţie te cuprinde, cu încetul, o aură religioasă. Simetriile ridică emoţia la nivelul superlativelor creaţiilor omului.

            Fiecare biserică din Mistra, cu toate că are particularităţi de formă, adaptată terenului, participă la aceleaşi canoane de simplitate şi de echilibru clasic. La interior pe zidurile arcadelor şi ale absidelor, picturile în frescă, narează Patimile Domnului şi suferinţele sfinţilor săi. În reprezentări simbolice afirmă esenţa dogmatică a reprezentărilor. Dar dincolo de subiectele religioase ale picturilor murale, artiştii plini de pietate au reuşit să-şi exprime sentimentele prin formă, culoare şi mişcare.

            Cu cât te familiarizezi cu limbajul lor, cu cât pătrunzi mai profund în opera lor şi cu cât eşti mai sensibil la credinţa lor, la arta lor, la fluctuaţiile lor şi cu cât ajungi să distingi diversele tendinţe sau conflictele ideologice care I-au divizat, cu atât te apropii de viaţa din lumea lor şi cu atât capeţi un sentiment de apropiere intimă de valoarea civilizaţiilor, civilizaţie ce a înflorit pe stâncile Moreei pe timpul agoniei Imperiului Bizantin.

            Urmând în tăcere străduţele întortocheate şi etajate, gândul zboară la războinicii căliţi care au luptat pe aceste locuri pentru protejarea elenismului de raidurile repetate ale francilor rămaşi de la cruciada a IV-a, ale albanezilor, ale slavilor şi ale turcilor. Viaţa acelor locuitori de la Mistra, care în orele cele mai sumbre ale Imperiului Bizantin, au găsit curajul să se lupte pentru libertate, trezeşte o emoţie puternică şi un respect adânc.

            De la înălţimea turnului de pază al citadelei, privirile planează asupra întinderilor plane şi argintate ale Eurotas-ului şi la picioare; asupra oraşului în ruină, împietrit în liniştea unei reverii nostalgice. Acolo, în unele palate, au trăit printre soţii france sau soţii ale Despoţilor greci, care au murit de tinere, cu ochii trişti aţintiţi asupra acestui pământ străin. Tot acolo într-una din clădirile aristocratice a trăit şi a învăţat detractorul Bizanţului creştin, Plethon, cunoscut şi sub numele de Gemistos, sau ,,cel mai înţelept dintre filozofi”, personaj ce a constituit o galerie a Mistrei.

            Configuraţia naturală a terenului Mistrei şi poziţia sa centrală în Moreea (numele medieval al Peninsulei Peloponez), au determinat istoria aşezării. Colina abruptă, care se ridică până la altitudinea de 621 metri, este uşor de apărat. La sud şi sud – vest, faleze abrupte o fac inaccesibilă, oferind o protecţie eficace împotriva atacurilor. De partea cealaltă colina domină accesul spre ,,trecătoarea melingilor", care conduce spre zonele de refugiu din interiorul munţilor Tayget, locuite într-o epocă medievală de triburile sălbatice ale slavilor melingi.

            Ocupanţii franci de după cruciada a IV-a au făcut din Mistra o fortăreaţă. Pe toate teritoriile ciopârţite din trupul strălucitorului Imperiu Bizantin, nobilii apuseni şi-au înălţat castele şi fortăreţe din care să domine populaţia locală. Conştienţi de mârşăvia faptei lor de a ataca un stat creştin în loc să meargă spre Locurile Sfinte, nobilii bandiţi au încercat să domine prin forţă şi prin izolare de populaţia localnică. Istoria le-a dat însă replica cuvenită, expulzându-I ca pe nişte corpuri străine dintr-un organism.

            Fortăreaţa francă de la Mistra au preluat-o mai târziu bizantinii şi au transformat-o în centrul apărării Moreei împotriva turcilor. Timp de 200 de ani, la Mistra s-a menţinut unul dintre ultimele centre ale civilizaţiei ortodoxe bizantine. Dezvoltarea sa, care a ridicat-o repede la rangul celor mai importante oraşe din Moreea, a fost deosebit favorizată de caracteristicile fizice ale colinei: platoul din vârf a permis amplasarea citadelei puternice, iar latura de nord a oferit la jumătatea pantei un spaţiu plan, destul de larg pentru amplasarea palatului şi pieţei centrale (,,phoros” după denumirea bizantină).

            Ocuparea aşezării a început în 1249 cu construcţia fortăreţei de către Guillaume II de Villehardouin, principele franc de Ahaia între 1245 – 1278. Tot atunci s-au ridicat şi primele edificii civile din afara zidurilor citadelei, în apropierea viitorului palat şi deasupra viitoarei pieţe centrale. Micul cartier primitiv a inclus cele mai vechi case din Mistra, flancul de răsărit al palatului şi o parte a palatului cel mic.

            Acel prim cartier era protejat de un zid care pornind din vestul citadelei, ocolea latura abruptă de nord a palatului şi cotea spre est, trecând pe deasupra mânăstirii mai recente, Pantanassa.

            Cerle două porţi fortificate ale incintei, Poarta Monenivasia la est şi Poarta Nauplia la vest, comunicau printr-o stradă centrală care traversa piaţa principală. Pe latura de sud a pieţei se găsea Sfânta Sofia, probabil mânăstirea lui Christos ,,Zoodotis” (dătătorul de viaţă), construită către mijlocul secolului al XV-lea, ca biserică a palatului.

            Cea mai mare parte a bisericilor oraşului se găsesc în afara primei centuri de apărare. Pe latura de nord a colinei, mai la joasă altitudine, se găsesc cele două biserici dedicate Sfinţilor Teodori şi a fecioarei Hodigitria (denumită Afendico) şi care constituiau împreună mânăstirea Brontokion. Ele sunt cotate printre bisericile cele mai vechi ale oraşului pentru că datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea sau de la începutul celui de al XIV-lea.

            Mai la răsărit se ridica biserica Metropol sau Catedrala construită în ultimele decenii ale secolului al XIII-lea şi consacrată Sfântului Demetrios. Mai târziu mânăstirea Peribleptos s-a înălţat lângă stâncile pantei de la sud – est. Biserica Evanghelistria, situată între Metropol şi Brontochion, datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea.

            Pe măsură ce oraşul creştea atât o mulţime de case şi de biserici sau mânăstiri rămâneau în afara zidurilor de incintă. O nouă incintă de apărare a devenit necesară. Noua arie înglobată s-a numit Oraşul de Mijloc sau Oraşul de Jos, în timp ce cartierul primitiv se numea, simplu, Oraşul sau Oraşul de Sus.

            În afara edificiilor deja citate, Oraşul de Mijloc cuprindea un mare număr de locuinţe vaste care au aparţinut, conform tradiţiei, familiilor nobile, ca Lascaris, Evangopouloi etc.

            De-a lungul secolului al XV-lea, secol care a marcat apogeul Mistrei, toată panta colinei era locuită şi toate bisericile sau mânăstirile au fost înconjurate de case şi înglobate în incinta finală a oraşului.

            Expansiunea continuase dincolo de cea de-a doua incintă şi un nou cartier s-a format pe celălalt mal al albiei torentului ce brăzda colina. Cartierul a fost locuit pe timpul ocupaţiei turce, mai mult de evrei.

            Subzistă numeroase vestigii ale oraşului pe care destinul l-a împins spre dispariţie: fortăreaţa, segmente importante de ziduri de apărare, bisericile şi mânăstirile menţionate mai înainte, palatul, diverse locuinţe în ruină, numeroase străduţe pavate sau cu arcade.

            Mistra a fost locuită până în jurul anului 1830 iar un mare număr de locuinţe în ruină au aparţinut epocii de ocupaţie turcă. De la călătorii secolelor trecute se ştie că turcii nu au construit moschei sau alte stabilimente publice. Au preferat să folosească construcţiile bizantine şi să transforme bisericile în moschei, ca în cazul Sfintei Sofia. De aceea caracteristicile iniţiale ale Mistrei se regăsesc până în epoca noastră.

            Mistra este un oraş special în istorie deoarece monumentul trecerii lui în lumea umbrelor este foarte apropiat de timpurile moderne, adică la mai puţin de două secole. Se poate spune însă că Mistra a murit odată cu căderea Constantinopolului şi a civilizaţiei Bizantine.

            Existenţa istorică, relativ scurtă a oraşului trebuie urmărită prin interesantele evoluţii pe care le-a parcurs şi prin caracteristicile sale edilitare care au intrat în patrimoniul european şi universal.

            Totdeauna un deces mai apropiat în timp este mai răscolitor. De aceea, probabil, ochii găunoşi ai ruinelor Mistrei au un efect mai răscolitor decât al altor ruine milenare. Spre deosebire de rămăşiţele altor oraşe dispărute, la Mistra domină scheletele locuinţelor particulare, mai umane decât cele publice sau religioase decât cele păstrate de la aşezările mult mai vechi sau chiar milenare.

Istoria Mistrei

Nu există nici o urmă de locuire a ariei Mistrei înainte de anul 1249, an al ridicării fortăreţei de pe platoul din vârful colinei. Fragmente de monumente de marmură sau inscripţii antice s-au găsit încastrate în zidurile edificiilor oraşului.

            Construcţiile din Mistra şi-au extras o parte din materialele de construcţie din bisericile şi din casele Spartei medievale, oraş abandonat în favoarea celui nou de pe colină. La rândul lor spartanii evului mediu îşi construiseră casele cu materiale provenite din Sparta antică, blocuri tăiate şi fragmente decorate.

            Mai târziu, când s-a fondat Sparta modernă, în 1831, de către regele Othon, locuitorii au iniţiat un flux invers al materialelor de construcţie, adică le-au extras din ruinele Mistrei şi le-au transportat în câmpie. Astfel, de fiecare dată, cu ocazia fondării unei noi aşezări, materialele se refoloseau de la aşezările mai vechi, faptul transformându-se în tradiţie.

            Utilizarea aceasta repetată a ametrialelor, explică prezenţa de decoruri sculptate ale secolelor X – XII şi ale altora mai vechi; în bisericile de la Mistra.

            Înainte de construirea fortăreţei lui Guillaume de Villehardouin, locul era cunoscut sub numele de ,,Myzithras” provenind de la numele sau profesiunea proprietarului, ,,Myzithras” însemnând fabricant de brânză.

Mistra francă (1249 – 1262)

Construirea castelului fortăreaţă în 1249 a încoronat eforturile nobililor francezi cotropitori în vederea stabilirii dominaţiei ferme asupra Peloponezului. Teritoriul şi-l adjudecaseră încă din anul 1204, după atacarea şi devastarea mârşavă a Constantinopolului şi după împărţirea tâlhărească a teritoriilor Imperiului Bizantin mai slab apărate. Tentativele lui Geoffroy I-ul şi a lui Geoffroy al II-lea de Villehardouin de a întinde Principatul de Ahaia peste întreaga Moree a fost contracarată de ostilitatea populaţiei greceşti, atât de provenienţă nobilă cât şi rurală. În 1248 Guillaume al II-lea a reuşit cu ajutorul veneţienilor să preia stăpânirea cetăţii de coastă, Monemvasia, cheia apărării părţii de sud – est a Peloponezului, unde erau cuprinse regiunile Laconia, Magna şi regiunile slave ale munţilor Tayget. Căderea oraşului a dat Principatului de Ahaia controlul asupra întregii peninsule.

            Pentru a-şi întări posesiunile, Guillaume a căutat şi a găsit ,,o colină remarcabilă, un fragment de munte” unde a început chiar în 1248 construirea unei fortăreţe. Castelul grandios şi superb a primit numele de ,,Myzithra”. A mai construit încă o fortăreaţă la ,,Marea Maina”, în peninsula Magna, care I-a servit ca bază împotriva triburilor slave pe care le-a forţat să se supună.

            A urmat un război între Principatul de Moreea şi Imperiul Bizantin de la Niceea. În bătălia de la Pelagonia (1259), dezastruoasă pentru tabăra războinicilor apuseni, Guillaume al II-lea a căzut prizonier. A trebuit ca în 1262 să cedeze grecilor, ca răscumpărare, fortăreaţa Monemvasia, Marea Maina şi splendida fortăreaţă de la Myzithra.

Grecii au obţinut astfel un punct de sprijin foarte important în Peloponez din punct de vedere militar şi cultural. Acest bastion al bizantinismului a rezistat în libertate până la cucerirea turcă din 1460, şapte ani mai târziu după căderea Constantinopolului.

Mistra, sediu al guvernatorului bizantin

Începând cu 1262 partea grecească a Moreei a trecut sub guvernarea unui general bizantin numit anual de la Constantinopol. Capitala bizantină fusese recucerită cu un an înainte, în 1261, iar marionetele nobiliare franceze izgonite. Sediul guvernatorului militar bizantin din Peloponez s-a stabilit la Mistra.

            Ocupanţii francezi din restul Moreei au încercat cu obstinaţie să recucerească oraşul. Lupta a fost mult timp incertă ceea ce a avut o consecinţă pozitivă. După bătălia din 1264 de la Makryplagi, locuitorii Spartei medievale nefortificate s-au refugiat după zidurile de la Mistra, pentru a scăpa de suferinţele şi situaţia incertă a vieţii pe timp de război. Instalarea lor în Mistra a dat naştere primei aşezări civile sedentare, astfel că după o perioadă scurtă Mistra a putut evolua de la categoria de sat la cea de veritabil oraş. Atunci s-a construit biserica Metropol, aproape concomitent cu alte biserici şi cu palatul.

            Populaţia, în creştere, a provocat apariţia unei vieţi culturale veritabile şi a unor personalităţi cu alte preocupări decât cele militare, ca ,,Protosynggelos” Pacomios care a contribuit la fondarea mânăstirii Sfinţii Teodori puţin înainte de 1296. Mai târziu către 1310 el a urmărit ridicarea bisericii Hodigitria (Afendiko) sau a mânăstirii Brontokion.

            Pacomios, care a devenit egumen pe viaţă, a contribuit la transformarea Mistrei într-un centru important de activitate politică şi culturală. Totodată a fondat o bibliotecă şi a ajutorat pe oamenii de cultură aflaţi în nevoie.

            În aceeaşi epocă s-a transferat sediul episcopiei de la Sparta la Mistra. Biserica Metropol, de care am mai amintit, dedicată Sfântului Demetrios, a fost construită în anii care au urmat lui 1264, probabil de către mitropolitul Eugen. Ea a fost îmbogăţită de importanta personalitate de la Constantinopol, Nikiphoros Moscopoulos (1289 – 1315).

            Graţie acelor personalităţi religioase şi civile importanţa Mistrei a crescut rapid. După 1308 postul de guvernator a încetat de a mai fi ocupat anual pentru a deveni o demnitate acordată pe viaţă. Tânărul Cantacuzino (1308 – 1316) a devenit primul deţinător al titlului. Eficacitatea noii instituţii stabile s-a tradus printr-o ameliorare imediată a situaţiei teritoriului stăpânit de greci în Moreea. Energicul Andronic Paleolog Asan care a succedat între 1316 – 1321, a întins dominaţia bizantină la Akora şi Karytaina.

Mistra – capitală a despotatului de Moreea - Cantacuzinii (1348 – 1384)

În ciuda situaţiei social economice deplorabile, Peloponezul a rămas la mijlocul secolului al XIV-lea, o zonă de importanţă considerabilă pentru Imperiul Bizantin. Expus incursiunilor francilor şi pe de altă parte a turcilor în expansiune, teritoriul trăia permanente şi distructive lupte intestine. Starea de lucruri instabilă a determinat pe împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino să trimită în Moreea pe cel de al doilea fiu al său, Manuel, cu libertatea deplină de a trata situaţia după propria intuiţie. Aşa a luat naştere Despotatul de Moreea, o formă de guvernare locală mai autonomă decât cea anterioară cu guvernatori, dar, legată direct de împăratul de la Constantinopol prin relaţii net feudale.

            Manuel Cantacuzino era un om capabil şi în scurt timp a reuşit să pună capăt războaielor civile şi să facă să înceteze rebeliunile guvernatorilor locali. Revoltele aveau două feluri de cauze. Pe de o parte se năşteau din refuzul de plată al impozitelor destinate fortificaţiilor despotatului iar pe de altă parte erau suscitate de către partida Paleologilor, familie nobilă ostilă Cantacuzinilor. Reuşind să-l detroneze pe Ioan al VI-lea, Paleologii au încercat să-I înlăture pe fii lui din toate poziţiile privilegiate ce la ocupau.

            Pe timpul domniei lungi a lui Manuel, Mistra s-a bucurat de o relativă şi stabilă prosperitate. Manuel a iniţiat, construirea mânăstirii Zoodotis (,,dătătorul de viaţă”) care a fost identificată, mai târziu, ca Sfânta Sofia.

            Aproape în aceleaşi epocă egumenul Kyprianos a dispus edificarea capelelor de nord şi de sud de la Afendico, precum şi decorarea cu picturi murale a bisericii Peribleptos.

            Manuel Cantacuzino s-a căsătorit cu Isabelle, fiica lui Guy de Lusignan, regele Armeniei Mici. Numele său stă înscris pe un epistil, aflat astăzi în muzeul de la Metropol.

            Lui Manuel I-a succedat fratele său Matei (1380 – 1383), al cărui fiu şi moştenitor, Demetrios (1383 – 1384), a încheiat dinastia Cantacuzinilor din Moreea. El a proclamat independenţa Despotatului, dar împăratul din familia rivală, Ioan al VII-lea Paleolog a trimis împotriva lui o armată comandată de fiul său Teodor. Acela a înăbuşit rebeliunea. Cu acest ultim episod Paleologii şi-au alungat rivalii iar Teodor a rămas să domnească ca Despot.

Paleologii (1383 – 1460)

Dinastia Paleologilor în Moreea s-a caracterizat, în primul rând, prin raporturile strânse între Despotat şi Capitală. În al doilea rând s-a caracterizat printr-o politică de expansiune care a întins Despotatul aproape peste tot Peloponezul.

            Importanţa Mistrei în viaţa politică şi culturală a imperiului a crescut cu toate că pacea nu dăinuia peste lumea bizantină. La conflictele externe cu turcii, cu navarezii şi cu veneţienii, s-au adăugat conflictele intestine din sânul familiei imperiale. În plus, raporturile dintre puterea centrală şi seniorii vasali erau destul de tensionate. Pe deasupra dificultăţile economice s-au agravat prin instalarea albanezilor în Peloponez, teritoriu în care până atunci grecii constituiau populaţia covârşitor majoritară (mai existau mici comunităţi de slavi, evrei şi albanezi veniţi în perioadele anterioare). Puterea politică şi culturală aflându-se în mâna grecilor toate comunităţile alogene începuseră anterior să se elenizeze gradual. Chiar seniorii franci se adaptează cu viaţa supuşilor şi vorbeau greceşte. Un exemplu al limbii vorbite este furnizat de lucrarea ,,Cronica Moreei”, care deşi scrisă sub forma unui poem reprezintă o sursă preţioasă de date şi fapte istorice. Acest poem de circa 9.000 de versuri constituie versiunea greacă a unei cronici în versuri, scrisă în franceză, italiană şi asagoneză.

            Sursă importantă pentru istoria epocii, ea a fost scrisă probabil, în limba populară de către un greco – franc cu sentimente antigreceşti, către mijlocul secolului al XIV-lea.

            Totuşi francii exercitau o influenţă certă. Toţi despoţii greci s-au căsătorit cu prinţese france din raţiuni politice. Alianţele matrimoniale greco – france explică numeroase caracteristici ale artei din Mistra.

            Coexistenţa forţată a grecilor şi francilor, precum şi conflictele continue ce decurgeau din antipatia reciprocă, au suscitat apariţia unui sentiment naţional particular foarte viu la populaţia greacă. Când Teodor I-ul Paleolog (1383 – 1407), sub presiunea militară a turcilor, a vândut Mistra în 1402, cavalerilor Sfântului Ioan de Rodos, reprezentanţii acestora, veniţi să-şi preia posesiunea, au fost atacaţi de populaţie. Şi-au găsit salvarea numai după intervenţia arhiepiscopului ortodox. Teodor, refugiat la Monemvasia, s-a văzut obligat să anuleze tranzacţia.

            Atitudinea seniorilor de a lega alianţa când cu turcii, când cu veneţienii după cum le erau ameninţate interesele, se găsea în opoziţie complectă cu sentimentul naţional popular. S-a ajuns chiar la războaie civile între Paleologi.

            Teodor I-ul Paleolog, fratele împăratului Manuel al II-lea, a avut ca succesor pe nepotul său, Teodor al II-lea (1407 – 1443). Împăratul Manuel, în persoană, s-a interesat mult de Despotat, vizitându-l în două rânduri. S-a ocupat special de construcţia fortăreţei Hexamilion, de lângă Corint, provocând atitudini ostile din partea guvernatorilor şi a populaţiei prin taxele cerute pentru lucrări. Eforturile sale nu au împiedicat pe turci să treacă de istmul Corint şi să atingă Mistra în 1423. Nu au putut cuceri oraşul dar au devastat Moreea şi au luat mulţime de prizonieri dintre localnici.

            Către 1429, în urma unei suite de succese militare şi diplomatice ale lui Teodor şi ale fratelui său Ioan al VIII-lea, noul împărat, întregul Peloponez a căzut în mâna grecilor, cu excepţia câtorva enclave veneţiene (Metoni, Coroni şi Nauplia). S-a înfiinţat un al doilea Despotat cu capitala la Glarentza. Era guvernat de Constantin Paleolog, fratele lui Teodor al II-lea.

            Constantin a dus o politică foarte activă pe scara panelenică, vizând să-şi întindă domeniul în toată Grecia continentală. Războaiele civile şi creşterea puterii turce l-au împiedicat în realizarea planului. Moreea a rămas cu toate acestea un centru înfloritor al civilizaţiei bizantine şi un avanpost solid al imperiului.

            În 1430, un al treilea Despotat, cu capitala la Calavryta, s-a fondat sub autoritatea lui Toma Paleolog, fratele celorlalţi doi despoţi. Curând, l-a schimbat cu fratele său Constantin, în schimbul celui cu capitala la Glarentza.

            Confruntările dinastice s-au aprins în legătură cu succesiunea tronului de la Constantinopol iar cei trei fraţi au intrat în conflict deschis, care dăinuise latent şi diplomatic. După un şir de acorduri, s-a convenit să rămână Constantin ca Despot de Mistra (1443 – 1449). Acolo a rămas până la plecarea sa spre Constantinopol când urma să devină ultimul împărat al Imperiului Bizantin. A murit glorios pe zidurile Constantinopolului, apărând Poarta Sfântul Roman în 1453. A intrat în istorie ca împăratul Constantin al XI-lea Dragases. În biserica Metropol (Catedrala) este încastrată în pavimentul navei centrale, chiar sub cupolă, o placă de marmură albă. Placa prezintă un basorelief ce reprezintă vulturul bicefal imperial bizantin. Se spune că îngenuncheat pe această placă simbolică Constantin al XI-lea Dragases a primit primul mir ca viitor împărat al Bizanţului. Ridicându-se de pe acea placă şi-a urmat destinul potrivnic dar glorios.

            În 1446 turcii au invadat încă o dată Peloponezul. Masacrele şi capturarea de prizonieri nu au încetat decât după plata unui tribut al despoţilor către sultanul Murad al II-lea. În 1453, la vestea căderii Constantinopolului, albanezii din Moreea s-au răsculat contra despoţilor greci Toma şi Demetrios. Revolta a avut în spate maşinaţiunile Cantacuzinilor. Fără ajutorul sultanului Mahomed al II-lea, Paleologii n-ar fi putut pune capăt rebeliunii.

            A urmat o perioadă nefastă de lupte intestine în lumea stăpânitorilor greci din Peloponez. Unii, alături de unele personalităţi din Constantinopol, erau favorabili unor relaţii bune cu turcii iar alţii optau pentru alianţa cu francii şi veneţienii. În ambele cazuri se conta pe ajutorul unor duşmani mai noi sau mai vechi.

            Invadarea Peloponezului de către Mahomed al II-lea, în fruntea unei mari armate, a pus capăt anarhiei pe care puterile occidentale nu o putuseră împiedica. Demetrios a cedat Mistra la 30 mai 1460 şi s-a alăturat curţii sultanului. Concomitent Toma Paleolog s-a refugiat în Italia.

            Cucerirea Moreei, contracarată de rezistenţa vie a populaţiei, nu s-a încheiat decât în iulie 1461. Atunci Despotatul grec de Moreea a încetat să mai existe.

            Mistra, fortăreaţă şi oraş s-a dezvoltat ca o creaţie a ultimelor secole ale Imperiului Bizantin. Ea ne oferă imaginea complectă a unui oraş bizantin, aşa cum apărea în anii dificili care au urmat cuceririi france a Moreei. Atunci s-au născut numeroase castele – fortăreaţă în jurul cărora s-au dezvoltat mici orăşele, dintre care cele mai multe au avut o existenţă scurtă. Se pot enumera Moucli, Veligosti, Vostitza, Andravida, Geraki, etc. aceste centre efemere atestă importanţa Peloponezului ca punct de contact între franci şi bizantini. Pentru bizantini, Peloponezul era una din rarele provincii ale imperiului trecut, care mai întreţineau relaţii continui şi strânse cu capitala, relaţii ce aveau la bază legături politice şi intelectuale puternice.

            Mistra a fost centrul şi inima Peloponezului, reprezentând pentru un timp, nucleu de apărare. Securitatea ce I-o asigura amplasarea muntoasă, întărită prin două sisteme concentrice de fortificaţii, a încurajat construirea de palate, de sedii seniorale, de mânăstiri şi biserici. Citadela, care domina aşezarea, ajuta ,,Myzithra protejată de Dumnezeu”. Să-şi păstreze independenţa. Cu timpul, micul stat grec care s-a dezvoltat în jurul acelui ,,dynamari” franc al lui Villehardouin, dinainte de sfârşitul secolului al XIII-lea, a crescut în importanţă, iar raporturile lui cu Constantinopolul au devenit foarte strânse.

            Mistra a adăpostit sediul Mitropoliei de Lacedemonia, primind adesea vizita unor personalităţi importante ale lumii politice şi ecleziastice de la Constantinopol şi chiar pe cele ale împăratului în persoană. O pleiadă de artişti şi intelectuali ai vremurilor trăiau la Mistra, precum mitropolitul Nikephoros Moscopoulos (1289 – 1316), care era şi savant, sau Pacomios ,,Protosynggelos” şi egumen al marii mânăstiri Brontokion. Astfel, Mistra a devenit aproape în totalitate un centru intelectual unde scribii sau copiştii s-au adunat în număr mare. După 1400, figura filozofului Gyorgyos, Plethon Gemistos, fondator al unei şcoli filozofice, s-a ridicat în prim plan. El a suscitat reluarea interesului pentru literatura şi filozofia clasică atât de fragantă pentru sfârşitul secolului al XIV-lea. În acelaşi timp, arhitectura a cunoscut un apogeu, nu atât prin dimensiunile edificiilor cât prin calitatea materialelor folosite, prin sobrietatea şi bunul gust care domina în utilizarea pietrei şi a cărămizii aplicate, în formele cele mai decorative ale şcolii de la Constantinopol. Se remarcă porticurile, marile nartexuri şi nişele sau arcadele oarbe exterioare.

            Toate edificiile importante au fost decorate cu frescă splendidă în culori încântătoare, frescă care aminteşte de bisericile româneşti ale acelor timpuri şi mai ales de cele din Bucovina.

Perioada de după 1460

Sub dominaţia turcă Mistra şi-a pierdut locul eminent. A rămas rezidenţă a unui paşă şi capitală a unui ,,vilayet” de o sută optsprezece sate.

Veneţienii au încercat să cucerească cetatea în 1464, iar Sigismund de Malatesta, senior de Rimini, a reuşit să pătrundă în oraş. În 1687, veneţianul Morosini a ajuns, din nou, să pună stăpânire pe oraş. Veneţienii, popor al mărilor, au mutat sediul guvernării provinciei Laconia la Monemvasia. Mistra a rămas un centru înfloritor graţie industriei sale de mătase, populată de circa 42.000 de locuitori.

            În 1714 s-a ridicat ultima incintă de apărare (peribol) numită Peribleptos. Dar în 1715 turcii au pus mâna din nou pe citadelă, transformând-o în baza de operaţiuni militare împotriva peninsulei Magna.

            Pe timpul atacului rusului Orlov, în 1770 Mistra a fost eliberată de turci pentru câteva luni. Situaţia s-a răsturnat în urma unui atac feroce al albanezilor care după ce au trecut oraşul prin foc şi sabie, au rămas stăpâni timp de zece ani.

            Se pare că acele evenimente au constituit începutul declinului inexorabil al Mistrei şi al dispariţiei sale. Vizitatorii de după anul 1800 au remarcat că în Mistra existau mai multe ruine decât case locuite iar producţia mătăsii scăzuse de circa şapte ori faţă de nivelul anterior.

            Pe timpul războiului grecesc de independenţă Mistra a fost eliberată din nou de către greci dar curând, în 1825, a fost arsă de către egiptenii de sub comanda lui Ibrahim (Egiptul fiind provincie a imperiului ottoman). De atunci a încetat să mai fie un centru de o oarecare importanţă.

            Fondarea Spartei moderne de către regele Othon, în 1831, a marcat sfârşitul definitiv al Mistrei. Familiile notabilităţilor s-au stabilit în noua capitală, iar alţii I-au urmat în Mistra Nouă, sat plăcut şi înverzit din câmpia apropiată. Câţiva locuitori rămaşi printre ruinele din Mistra de Jos s-au mutat mai târziu. Rămăseseră ca nişte paznici de cimitir printre ruine bântuite de fantome şi răufăcători.

Monumentele Mistrei

Deşi este un oraş dispărut de curând (aproape 170 de ani) Mistra a intrat în patrimoniul arheologic mondial. Grecia a trecut cu atenţie şi cu perseverenţă la lucrări de conservare şi de reconstituire, astfel că patrimoniul inestimabil de cultură bizantină poate fi salvat.

            Din ruine au fost salvate şapte biserici de primă importanţă, castelul, unele capele, ziduri de apărare şi fortăreaţa de pe culme.

            Cele şapte biserici renovate şi menţinute ca monumente (numai în Metropol se mai ţin slujbe religioase) constituie un eşantion impresionant de splendoare artistică şi arhitecturală bizantină. Amintesc de valoarea culturii oriental – europene din epoca medievală, de ,,Şcoala de civilizaţie” pe care a reprezentat-o Imperiul Bizantin pentru restul Europei şi mai ales pentru partea occidentală a continentului unde obiceiurile barbare au dăinuit până după epoca cruciadelor.

            Fiecare vestigiu al Mistrei constituie o bijuterie arheologică şi culturală iar mânăstirile şi bisericile domină prin concentrarea de spirit, de geniu constructiv şi artistic. Aceasta cu toate că Mistra a ,,vieţuit” şi a ,,înflorit” tocmai în perioada cea mai grea a existenţei statului şi culturii bizantine.

            Eforturile restauratorilor au salvat locaşurile: Metropol, Brontokion, Hodigitria (Afendiko), Sfânta Sofia, Peribletos, Evanghelistria şi Pantanassa. Fiecare din ele pot constitui obiect de studiu aparte privind arhitectura, sculptura şi pictura murală, ca monumente de prin rang şi cu constituţie integrală.

            Peisajul religios al Mistrei trebuie complectat, alături de marile biserici, cu mai mult de douăzeci de capele private, cu caracter, în principal, funerar. Cea mai mare parte sunt prăbuşite iar unele au fost scoase puţin câte puţin la suprafaţa terenului. La unele a început renovarea şi reconstruirea alături de restaurarea frescelor. Se pot enumera cele care au avut soarta primei atenţii de salvare: Sfântul Ion (Aiyannakis), Sfântul Gheorghe, Sfântul Cristof, capela palatului, capela castelului fortăreaţă, Sfânta Kyriaki, capela Taxiarchi şi biserica Sfântul Nicolae.

            Ultimii ani au îndreptat atenţia şi eforturile spre reconstruirea marelui palat, construit în diverse etape istorice, cu diverse aripi, înălţate până la trei nivele şi cu trăsături gotice, neogotice, renascentiste veneţiene şi bizantine.

            Deşi nu va mai fi locuită niciodată Mistra cea dispărută va renaşte ca un vast muzeu în aer liber, ca o sfidare a lumii ortodoxe spre lumile ostile catolice şi musulmane.

            Mistra furnizează celor atraşi de civilizaţia şi de arta bizantină un material unic iar pentru toţi vizitatorii o probă concretă de continuitate istorică între Grecia medievală şi Grecia modernă.

Mitul fals despre Mistra

O falsă poveste a Mistrei s-a născut pe la mijlocul secolului al XV-lea. Atunci un călător erudit apusean, pe nume Cyriaque d’Ancone, a vizitat locurile (1447) şi s-a bucurat de ospitalitatea Despotului Constantin Paleolog. Ideea că Sparta glorioasă a lui Licurg, a Dioscurilor şi a lui Leonida sfârşise prin a fi înlocuită de oraşul condus de acel sărac nobil bizantin, i-a inspirat o epigramă melancolică, puţin flatantă pentru protectorul său, Despotul Constantin (cel ce urma să intre în istorie ca ultimul împărat al Imperiului Bizantin şi care urma să moară vitejeşte pe zidurile Constantinopolului – Constantin al XI-lea Dragases).

Acea identificare poetică privind Sparta şi Mistra a fost bine percepută în Occident, unde a început să se creadă că Mistra fusese construită pe locul cetăţii antice.

            Confuzia a crescut, antrenând multe personalităţi ştiinţifice apusene, ajungându-se până la descrieri fanteziste şi chiar de domeniul şarlataniei, încondeiate chiar de autori care nu au călcat niciodată pe pământ grecesc. Vizitatorii ahtiaţi de senzaţional au reuşit să influenţeze chiar pe locuitorii mai instruiţi ai oraşului, flataţi de identificarea eronată.

            Falsului istoric, I-a pus capăt Chateaubriand, atunci când într-o călătorie spre Ierusalim, a trecut prin regiune. El a descoperit că Sparta şi Mistra erau două aşezări deosebite. Mai târziu, în 1827, a contrazis şi a dovedit eroarea unor călători erudiţi care-l precedaseră şi care nu se îndoiseră de realitatea mitului – Spon, Vernon, Loroi, Fourmont şi alţii.

            Mistra a dobândit o nouă importanţă în istoria culturală a Europei graţie personajului Helena din cel de al doilea Faust al lui Goethe (1824). Poetul I-a atribuit Mistrei o semnificaţie simbolică. A stabilit acolo locul unde frumuseţea clasică, reprezentată de Helena,  s-a unit cu romantismul cavaleresc, reprezentat de Faust, pentru a da naştere lui Euphorion, personificarea ideii de libertate.

            Pasionanta istorie a naşterii, dăinuirii şi dispariţiei Mistrei este abia acum pe cale să cucerească cugetele sensibile şi curiozitatea călătorilor. Ruinele Mistrei, cu ochii găunoşi ai ferestrelor întunecate şi străbătute de umbrele luptătorilor şi ale domniţelor bizantine sau france, privesc spre mileniul trei al erei de după Christos. Acela va fi primul mileniu de oraş dispărut al Mistrei bizantine.