ISTANBUL - MOSCHEEA PRINTULUI sau MOSCHEEA SEHZADE

Impresionantele fortificaţii duble ale Constantinopolului, dinspre continent, formau şi încă mai formează un imens arc de cerc care uneşte ţărmul Mării Marmara cu cel al golfului Cornul de Aur. De la acele grozave fortificaţii porneau trei mari artere, ca trei raze, spre vârful răsăritean al peninsulei ocupate de Constantinopol. Artera cea mai de nord, cea mai apropiată de Cornul de Aur, a fost una dintre cele mai circulate şi mai aglomerate, atât pe timpul romano-bizantinilor, cât şi pe timpul otomanilor. Ea unea poarta Adrianopol cu vârful răsăritean al peninsulei, până în latura de apus a Pieţei Baiazid. Pe traseul acestei artere construiseră împăraţii creştini minunata biserică şi necropolă imperială Sfânţii Apostoli şi tot în lungul ei şi-au ridicat otomanii unele dintre cele mai mândre moschei imperiale.

Astăzi artera este compusă din trei trei tronsoane, din trei bulevarde succesive, cu numiri diferite. Moscheea Cuceritorului, numită popular Mehmediyya, se află porţiunea Fevzi Paşa Caddesi, tronsonul cel mai vestic, cel care porneşte dinspre fortificaţiile continentale. Urmează apoi tronsonul de bulevard Macar Kadoşler, şi în final bulevardul Şehzadebaşi Caddesi, cel ce conduce până în Piaţa Baiazid. Traseul este presărat cu nestemate ce vorbesc despre lumea şi trecutul neguros otoman, dar şi despre marii arhitecţi turci Kemal, Tin şi Mimar Sinan, cel mai strălucit deschizător de drumuri în arhitectura otomană.

Moscheea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, aşezată pe cea de a patra colină istorică a Constantinopolului, este monumentul central al cartierului Fatuh, cel în care au pătruns pentru prima dată turcii, în fatidica zi de 29 mai 1453. Era cel mai populat cartier al Constantinopolului în ultimele secole ale Imperiului Bizantin. De aceea l-a ales sultanul cuceritor pentru a ridica acolo propria moschee şi prima din interiorul fostei capitale creştine. Moscheea a ocupat exact locul fostei biserici imperiale bizantine Sfinţii Apostoli.

Urmând artera spre răsărit, se pătrunde în tronsonul Macar Kadoşler, care se încheie la intersecţia cu bulevardul perpendicular Atatürk. Dincolo de intersecţie începe tronsonul de bulevard Şehzadebaşi Caddesi, cel care se pierde în Piaţa Baiazid. Bulevardul Atatürk coboară la stânga spre Podul Atatürk, cel de al doilea mare pod ce traversează Cornul de Aur spre „Oraşul Nou” (Galata). Aceasta după ce s-a prelins pe sub arcurile masive ale Apeductului lui Valens.

La intersecţia arterei vest-est cu bulebardul Atatürk, pe latura de nord, cea dinspre Cornul de Aur, se deschid două părculeţe, de o parte şi de alta a bulevardului Atatürk. Sunt oaze de linişte şi răcoare în zilele de vară, Sub arborii bătrâni, unele familii de turci organizează câte un mic picnic liniştit. Se întinde un covor pe care se aşează femeile, se aranjează sacoşe, iar copii micuţi se joacă împrejur fără a deranja liniştea. Alţi trecători se folosesc de bănci, se odihnesc, stau gânditori, savurează o îngheţată, sau muşcă vreo tartină cu kebab.

Traversând bulevardul Atatürk spre răsărit şi trecând de grădiniţa de pe acel colţ de intersecţie, se ajunge imediat la Moscheea Prinţului sau Moscheea Şehzade Mehmed (Şehzade Camîi).

Intre anii 1544-1548, Soliman I-ul Magnificul (1520-1566) a cerut marelui său arhitect Sinan să construiască o moschee care să comemoreze memoria fiului său, prinţul moştenitor Mehmed. Acel tânăr căzuse victimă invidiei sultanei Roxelana, cea mai aprigă şi iubită soţie a sultanului, hotărâtă să ridice la tron pe unul din fii ei.

Moscheea Prinţului Mehmed a fost prima mare moschee ridicată în sec.al 16-lea (1548) la Constantinopol. Este aşezată pe cea de a treia colină istorică a Constantinopolului, deci mai aproape centrul istoric antic, mai aproape de vârful răsăritean al peninsulei, de acropolisul antic (azi Palatul Topkapî). Ea se află plasată între Moscheea Fatih,  la apus şi Moscheea lui Baiazid al II-lea, la răsărit, în lungul aceleiaşi mari artere.

 Edificiul principal are un plan patrulater acoperit de o cupolă şi se aseamănă mult bisericilor bizantine. Patru pilaştri masivi, cu secţiune octogonală, numiţi „picioare de elefant“, susţin cupola înaltă de 37 de metri şi cu diametrul de 18 metri. Interiorul vastei săli de rugăciune este înviorat de lumina ce pătrunde prin ferestre colorate, iar catedra se distinge printr-o sculptură bogată în basoreliefuri. Planul general este simetric de trifoi cu patru foi, luând în consideraţie suprafeţele de sub cele patru semicupole laterale. Volumul este şi el mărit de acele semicupole ample. Nu dispune de galerii laterale aşa că decoraţia internă este foarte simplă.

In curtea interioară, 12 coloane de marmură şi de granit suportă un număr de 16 cupole care acoperă arcadele porticului înconjurător, portic tradiţional la moscheile princiare. Arcurile dintre coloanele porticului prezintă o alternanţă de marmură roz şi albă. In centrul curţii se găseşte fântâna abluţiunilor rituale (sadırvan), adăugată de sultanul Murad al IV-lea. (1623-1640). Pe laturi edificiul este flancat de două minarete, cu piatra dăltuită cu motive geometrice şi cu încrustaţii de ceramică arsă.

Experţi în arhitectură consideră monumentul drept prima capodoperă în stil otoman a arhitectului imperial Sinan, cel care urma a deveni creatorul unui stil arhitectonic propriu otoman şi cel urma a deveni părintele arhitect al imperiului. Este pentru prima dată când arhitectul a mascat contraforturile exterioare cu galerii susţinute de colonade, pe toată lungimea laturilor de nord şi de sud.

 La origine, moscheea făcea parte dintr-un ansamblu de alte edificii, ceea ce se numea un külliye. Se învecina cu două şcoli coranice, cu o cantină publică, cu un caravanserai şi cu mausoleul prinţului Mehmed. Moscheea era separată de celelalte clădiri ale ansamblului printr-un zid înalt. Astăzi edificiile adiacente s-au transformat în cămin-pensiune pentru studenţi în afară de trei morminte mausoleu (tűrbe), cel al Prinţului Mehmed şi cel al Marelui Vizir Rűstem Paşa, ginerele lui Soliman I-ul Magnificul şi cel al Marelui Vizir Ibrahim Paşa, ginerele lui Murad al III-lea, mausoleu adăugat mai tărziu.

Mausoleele imperiale se recunosc după cantitatea mare de faianţă de Iznik. Cel al prinţului Mehmed are un plan octogonal, un decor din pietre policrome, ferestre înconjurate de ornamente din ceramică arsă, cu arcade şi un pridvor cu apareiaj decorat în opus sectil  (mozaic). Inscripţia de deasupra intrării vrea să sugereze că interiorul mausoleului se aseamănă cu un paradis. Interiorul mausoleului este acoperit integral cu faianţă foarte rară de Iznuk de culoarea verde măr şi galben lămâie. Deschiderile sunt acoperite cu vitralii. Deasupra mormântului este aşezat un curios baldachin în formă de nucă. Mausoleul lui Mehmed mai adăposteşte şi mormintele fratelui său Cihangir şi pe cel al mamei sale, Hamusah.

In spatele mausoleului imperial se află cel al Marelui Vizir Rüstem Paşa, ginerele lui Soliman I-ul Magnificul, edificiu construit tot de arhitectul Sinan. Ca şi în Moscheea lui  Rüstem Paşa, aici s-a folosit tot o mare cantitate de faianţă de Iznik. In apropiere s-a amenajat, mai tîrziu, mausoleul Marelui Vizir Ibrahim Paşa, ginerele lui Murad al III-lea, mort în 1601. Acesta din urmă a fost opera lui Dalgic Ahmed Cavus, care a folosit tot faianţă la decorare.

ISTANBUL - COLOANA LUI MARCIANUS

Impresionantele fortificaţii duble ale Constantinopolului, dinspre continent, formau şi încă mai formează un imens arc de cerc care uneşte ţărmul Mării Marmara cu cel al golfului Cornul de Aur. De la acele grozave fortificaţii porneau trei mari artere, ca trei raze, spre vârful răsăritean al penisulei ocupate de Constantinopol. Artera cea mai de nord, cea mai apropiată de Cornul de Aur, a fost una dintre cele mai circulate şi mai aglomerate, atât pe timpul romano-bizantinilor, cât şi pe timpul otomanilor. Ea unea poarta Adrianopol cu vârful răsăritean al peninsulei, până în apropiere de biserica Sfânta Sofia. Pe traseul acestei artere construiseră împăraţii creştini minunata biserică şi necropolă imperială Sfânţii Apostoli şi tot în lungul ei şi-au ridicat otomanii unele dintre cele mai mândre moschei imperiale.

Astăzi artera este compusă din trei trei tronsoane, din trei bulevarde succesive, cu numiri diferite. Moscheea Cuceritorului, numită popular Mehmediyya, mărgineşte porţiunea Fevzi Paşa Caddesi, tronsonul cel mai vestic, cel care porneşte dinspre fortificaţiile continentale. Urmează apoi tronsonul de bulevard Macar Kadoşler, şi în final pe Şehzadebaşi Caddesi, cel mai apropiat de vârful estic al peninsulei istarice. Traseul este presărat cu nestemate ce vorbesc despre lumea şi trecutul neguros otoman dar şi despre marii arhitecţi turci Kemal, Tin şi Mimar Sinan, cel mai strălucit deschizător de drumuri, în arhitectura otomană.

Moscheea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul este monumentul central al cartierului Fatuh, cel în care au pătrus pentru prima dată turcii, în fatidica zi de 29 mai 1453. Era cel mai populat cartier al Constantinopolului în ultimile secole ale Imperiului Bizantin. De aceea l-a ales sultanul cuceritor pentru a ridica acolo propria moschee şi prima din interiorul fostei capitale creştine. Moscheea a ocupat exact locul fostei biserici imperiale bizantine Sfinţii Apostoli.

Intr-o intersecţie largă a cartierului Fatih, la apus de artera principală, intersecţie amenajată cu sens giratoriu, tronează în mijloc Coloana lui Marcianus, o coloană votivă ridicată în anul 455 e.N în cinstea împăratului Marcianus (450-457 e.N) de către prefectul Tatianus, care a dorit să fie cunoscut posterităţii lăsând o inscripţie pe soclul coloanei. Are 17 metri înălţime şi se numără printre cele mai vechi monumente ale lumii romane scăpate de pornirile distructive ale otomanilor. Se pare că turcii au găsit-o deja devalizată de partea metalică de către cruciaţii din Cruciada a IV-a, din 1204, care au jefuit sălbatic capitale creştinătăţii orientale ortodoxe. Multe secole a rămas retrasă într-o grădină şi a scăpat atenţiei turce cotidiene. Topografia cartierului înconjurător s-a schimbat neîncetat şi anarhic pe timpul otomanilor. Incendiile foarte dese au avut un rol principal al schimbărilor reţelei stradale, în general mizere şi asfixiante. In 1908, după mari distrugeri cauzate de un incendiu gigantic, s-a trasat un nou plan urbanistic local, în Fatih, plan prin care coloana şi-a ocupat din nou un loc central în mijlocul unei pieţe, ca pe timpul bizantin.

Coloana s-a realizat din două elemente fusiforme de granit gri şi roşu de Egipt. Baza paralelipipedică este placată cu patru dale de marmură albă de Corint. Trei laturi sunt ornate cu cruci greceşti în medalioane. Pe cea de a patra faţă a soclului sunt figuraţi, în basorelief, doi îngeri cu o sferă, dar numai unul poate fi distins cu claritate. Cele două personaje pot fi şi zeiţe ale victoriei. Ele sunt numite de localnici Kiz Tasi, în traducere liberă „Piatra domnişoarelor”. Coloana se termină cu un capitel corintic tot de marmură, capitel pe care probabil era aşezată, cu şaisprezece secole în urmă, statuia împăratului Marcianus aşezat pe tron.

Baza coloanei este orientată cu feţele pe direcţia nord-vest şi sud-est, în timp ce capitelul este orientat nord-sud, probabil cu scopul ca statuia împăratului să privească către Biserica Sfinţii Apostoli. Dedicaţia prefectului Tatianus a fost scrisă pe soclu cu litere de bronz, litere astăzi dispărute. Fusul elegant al coloanei este strâns acum cu coliere metalice, în mai multe locuri, pentru a i se proteja starea monolitică.

ISTANBUL - TURNUL LUI BAIAZID

In parcul Universităţii, nu departe de poarta ei monumentală şi puţin spre nord-vest, pe marginea colinei ce domină Cornul de Aur, se înalţă un turn robust, asemănător unui „turn de apă“, adică cu o parte superioară mai îngroşată peste care se mai ridică încă o structură ascuţită. Este numit Turnul Baiazid ca şi piaţa din apropiere. Datează din anul 1828.

Pe acelaşi amplasament se înălţase odinioară un turn bizantin, numit Tetratsiyon. Turcii au construit târziu, pe acelaşi loc, un turn de lemn în 1749. Turnul dovenise o cerinţă imperioasă pentru supravegherea izbucnirii incendiilor, într-o perioadă când majoritatea locuinţelor capitalei aveau structuri, pereţi, acoperişuri şi placaje exterioare din lemn. Turnul a căzut victimă unui  incediu după numai câţiva ani, în 1756. Acela a fost înlocuit repede pe acelaşi amplasament. Lucrarea a executat-o arhitectul de origine armeană, Krikor Baylan, primul arhitect otoman care a studiat Artele Frumoase la Paris.

Turnul, comandat de Huseyin Ağa a primit numele popular de „cabană” sau de „turnul  Harika”. Cuvântul Harika însemnând „incendiu”, în limba turcă. La începutul sec.al 19-lea, în 1826, turnul lui Krikor a fost incendiat în cursul unei revolte a ienicerilor.

Doi ani mai târziu, în 1828, pe acelaşi loc al turnurilor de lemn a fost ridicat un altul de piatră, sub conducerea fratelui lui Krikor, Senekerin Baylan, la cererea sultanului Mahmud al II-lea. Noul arhitect a dat turnului cel nou trăsături baroce.

Turnul de piatră a fost dotat la început, în partea de sus, numai cu un planşeu cu cameră de supraveghere, cu o suprafaţă de cieca 50 de metri patraţi. Încăperea dispunea în jur de 13 ferestre cu arcuri ronde. La începuturi turnul a avut un acoperiş conic din lemn. In 1849 turnului i s-au adăugat încă două planşee cu plan octogonal şi ferestre circulare. Unul dintre nivele era destinat supravegherii, cel de al doilea pentru tobe de semnalare fonică, iar cel de al treilea pentru înălţarea drapelelor. Ziua focul era semnalat prin bătăile tobelor, iar noaptea prin aprinderea de lămpi colorate. Numărul de tobe şi culorile lămpilor indicau zona şi cartierul unde se semnala incendiul.

In 1889, deasupra acoperişului s-a ridicat un stâlp indicator din metal, înalt de 13 matri. Acum se urcă pe o scară cu 256 de trepte. Tuirnul a fost deteriorat parţial de cutremurul din 1889, dar reconstituirea nu a durat mult.

Inainte de apariţia turnului Turnului lui Baiazid, supravegherea izbucnirii incendiilor s-a făcut dintr-un minaret al Moscheei lui Soliman (Sűleymanie Camîi). Turnul are însă cu 85 de metri. 

Până în anul 1923 un număr de 20 de pompieri staţionau lângă turn. In 1997, structura a suferit o restaurare completă, pentru a-şi continua existenţa şi o nouă utilitate. 

La nivelul maxim al turnului, devenit emblematic pentru metropolă, se ajunge urcând scarăa cu trepte de lemn. Efortul merită pentru panorama pestriţă oferită asupra oraşului şi a apelor Cornului de Aur. Turnul serveşte acum drept staţie meteorologică. Seara, în vârful turnului se aprinde o lumină a cărei culoare indică starea timpului de a doua zi: albastru – timp frumos, verde – ploaie, galben – ceaţă şi roşu – zăpadă.