CONSTANTINOPOL - MARELE PALAT

Constantinopolul acoperă un  pământ aproape sfânt pentru civilizaţie. Toate mărturiile, toate percepţiile şi toate simţurile conduc la înţelegerea că la Constantinopolul bizantin civilizaţia antică greacă nu a fost o floare supranaturală, căzută din cer, ci produsul unui arbore  înfipt adânc. Arbore pe care l-a ajutat o sevă romană mai tânără şi mai pragmatică. Faimoasa simplitate a antichităţii, echilibrul şi seninătatea ei, nu au fost numai virtuţi naturale, ci şi trofeele unor campanii umane periculoase, pline de suferinţă. La Constantinopol, seninătatea antică a vieţii, complexă şi tragică, a reuşit să se împace cu dorinţa de fast şi de lux ce a cupris lumea Imperiului Roman de Răsărit, lume prea apropiată de Orientul plin de parfum şi de promisiuni.

Un element care conferă imaterialitate tuturor colţurilor din lume este lumina. In Italia lumina este moale şi catifelată, în insulele Ioniei este extrem de blândă şi plină de doruri orientale, în Egipt este densă şi tranşantă, iar pe malurile Bosforului lumina este spiritualizată şi meditativă.  

De la venerabila biserică Sfânta Sofia spre Moscheea Albastră, de astăzi, fusese amenajată de pe timpul lui Constantin cel Mare o piaţă vastă numită Augusteum, adică Forumul lui Augustus. Pe partea opusă Sfântei Sofia, piaţa era limitată de zidurile Marelui Palat imperial şi de porţile masive, cu trei arcuri, ale Hipodromului.

Piaţa Augusteum avea laturile de 140 metri lungime şi 170 de metri lărgime. Era pavată cu marmură şi decorată cu numeroase statui. Ea reprezenta centrul oficial al oraşului. In mijlocul pieţei era plasată Mila de Aur, punctul de la care se măsurau toate distanţele spre periferiile imperiului. Era reprezentată prin-un monument în formă de arc de triumf care purta statuile lui Constantin şi a mamei sale Helena, precum şi doi îngeri. In Augusteum exista o coloană de porfir cu statuia împăratului Constantin, alta decât cea care se înălţa în Forul lui Constantin. In apropiere de Mila de Aur, împăratul Phocas (602-610) a ridicat mai târziu un oratoriu dedicat Sfântului Ioan Evanghelistul. Tot în piaţă, s-a înălţat după mai mult de două secole o statuie ecvestră a lui Justinian I-ul. Era orientată spre răsărit de unde venea pericolul regatului persan al parţilor. Statuia a înfruntat un mileniu, până în sec.al 16-lea, când au topit-o turcii pentru a turna tunuri din bronzul ei.

Cu faţada spre Augusteum era orientată şi clădirea Senatului (sau palatul Magnaura), ridicată tot pe vremea lui Constantin cel Mare, pe latura de răsărit a pieţei vaste şi cu spatele la Marea Marmara. Clădirea aceea simbolică pentru statul roman a suferit două incendii, unul pe timpul împăratului Arcadius şi al doilea sub Justinian. Cel din urmă a reclădit-o cu măreţie deşi instituţia Senatului nu mai avea decât un rol decorativ în viaţa politică.

Spre latura de răsărit, adică spre Marea Marmara, piaţa Augusteum era ornată de un portic cu şase coloane de marmură albă. Pe latura de apus a Pieţei Augusteum, cea dinspre oraş, se alătura Capela Sfântului Constantin, loc în care împăraţii bizantini primeau supunerea inamicilor prizonieri, aşezându-le piciorul pe cap. Latura de nord a pieţei era dominată şi închisă de domeniul Sfintei Sofia.

La sud-est de Augusteum se desfăşurau vastele domenii şi construcţii ale Palatului Imperial, adică în partea opusă Sfintei Sofia şi la răsărit de Hipodrom spre Marea Marmara, pe locul şi în împrejurimile Moscheii Albastre de astăzi. Palatul era un ansamblu neregulat de edificii adăugate succesiv, timp de peste şase secole, la primele construcţii palaţiale ale lui Constantin cel Mare. Ansamblul Marelui Palat nu a fost terminat decât în sec. al 10-lea, adică în momentul în care a încetat orice adăugire şi orice corectare a degradărilor. După modelul său s-a dezvoltat mai târziu palatul al sultanilor otomani, Palatul Topkapî, plasat nu departe, pe fostul acropolis al oraşului..

Palatul imperial cuprindea trei sectoare principale: Palatul Chalke, cu deschidere spre Augusteum la nord, Palatul Daphne paralel cu precedentul şi situat în spate, mai la sud de Chalke şi de grădinile care coborau spre Marea Marmara. Intre cele două palate se interpunea faimosul Triclinium cu nouăsprezece paturi. Cel de al treilea sector îl reprezenta Palatul Sacru, sau Theophylactes („păzit de Dumnezeu“), devenit edificiul principal sub dinastia macedoneană. Era plasat la sud-est de Palatul Daphne şi de Auguseum. Acest palat era la fel de vast ca şi primele două.

Chalke cuprindea un vestibul, cu poartă la fier monumentală, care corespundea spre Augusteum. Acest palat a dat numele său unui întreg corp de construcţii, care cuprindea în plus sălile de gardă ale pretorienilor, sala de tribunal numită Lychnos, în care împăratul făcea primiri, sala Consistoriului, o altă sală de recepţii cu trei porţi de fildeş, la care era anexată o sală pentru servitul mesei de către împărat şi o biserică a lui.

Triclinium-ul cu nouăsprezece paturi, era o sală vastă luminată prin plafon. Era numită astfel pentru că era mobilată cu nouăsprezece mese şi paturi în stil roman, pe care se serveau ospeţe de ceremonie la sărbători, precum cea de Crăciun. Masa cu pat a împăratului era plasată pe o poziţie mai înaltă, având aranjate în stânga şi în dreapta câte alte nouă mese cu pat pentru invitaţi. La mijlocul sec.al 10-lea (949), Luitprand, episcop de Cremona, a descris luxul prodigios al ospeţelor servite în veselă de aur, sau în vase care nu puteau fi deplasate decât pe cărucioare învelite în purpură. Tricliniumul celor nouăsprezece paturi era folosit atât pentru marile recepţii, dar şi pentru expunerea catafalcului imperial înainte de înmormântare.

Sectorul Palatului Daphne se afla în apropierea Moscheii Albastre de astăzi. La el se ajungea printr-o galerie sau peripatos, plasată în spatele absidei Palatului Chalke, galerie care trecea paralel cu latura răsăriteană a Hipodromului la Biserica Sfântul Ştefan. Palatul Daphne se înălţa cu două etaje. Incăperile lui aveau destinaţii asemănătoare celor din Chalke, în special pentru recepţii. El avea trei intrări: una dinspre Hipodrom, una dinspre Tricliniumul celor nouăsprezece paturi şi ultima dinspre Auguseum. Dinspre Hipodrom accesul era barat de o poartă grea de fier, precauţie utilă în caz de revolte.

Palatul Daphne cuprindea trei oratorii, iar alături avea Biserica Sfântul Ştefan, în care se celebrau căsătoriile împăraţilor. Prin galeria lui superioară, împăratul se îndrepta spre loja sa din Hipodrom. Pe latura răsăriteană a tribunelor acestuia suveranul avea micul său palat numit Kathisma, construcţie ce deţinea şi alte încăperi necesare, precum vestiar, sufragerie, etc. Locul Palatului Kathisma este acoperit astăzi de Moscheea Albastră. In spatele edificiilor aparţinând palatului Daphne, alături de grădina dinspre mare, exista un manej şi un mic hipodrom acoperit.

De la Palatul Daphne se trecea în Palatul Sacru, cel de al treilea şi cel mai important palat, care era special rezervat acestei numiri oficiale. La acela se ajungea printr-o curte, sau o fiala sub cerul liber, numită Fiala misterioasă, Fiala Sigma sau Triconc. Curtea era formată din două hemicicluri cuprinzând între ele un bazin de bronz bordat cu argint şi un vas de aur. Unul dintre hemicicluri era acoperit, în el adăpostindu-se de obicei curtenii şi funcţionarii ce-l aşteptau pe împărat.

Printr-un peristil al palatului în formă de arc, numit Sigma, ei intrau în Triconc, hemiciclul cu trei abside, unde împăratul se ducea adesea. Sunt imposibil de descris toate sălile decorate cu marmură, cu coloane de porfir şi marmură, cu pavimente de marmură sau cu mozaic, cu bolţi de mozaic de sticlă, cu o bogăţie de metale preţioase, pietre fine şi emailuri. Era o etalare de bogăţii ca în basmele din „O mie şi una de nopţi“. Se pot cita în continuare: galeria Losiacos, din latura de sud-est a grădinilor, spre apele Mării Marmara şi sala numită Chrysotriclinium, cea mai frumoasă sală a tronului, cu porţi de argint lucrate sub diriguirea lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul.

Chrysotriclinium era un sanctuar al cultului imperial, amintind de o biserică. Avea o sală centrală cu plan octogonal acoperită de o cupolă străpunsă de şaisprezece ferestre. Din ea se desprindeau opt abside care comunicau între ele. Absidele aveau profunzime şi formau, la rândul lor, adevărate săli. Una servea drept tezaur, iar alta drept oratoriu. Cea plasată în faţa intrării era închisă de două porţi acoperite cu argint. Cu ocazia recepţiilor, acele porţi rămâneau închise până în momentul în care mulţimea pătrundea în Chrysotriclinium şi până se restabilea liniştea. Atunci doi ofiţeri o deschideau şi lăsau a fi văzut împăratul aşezat pe tron în partea adâncă a absidei. Mulţimea se prosterna în semn de omagiu.

Acele recepţii constituiau doar o măruntă parte a protocoalelor bizantine. Strălucite erau şi procesiunile organizate în palat prin lungi galerii, procesiuni la care participau diverse corpuri de slujitori într-o ordine riguroasă.

Apartamentele private egalau în eleganţă şi lux încăperile oficiale. Unele erau destinate pentru locuirea de vară, iar altele pentru cea pentru iarnă, după obiceiurile Orientului lasciv. Unii împăraţi abandonau adesea locuinţa predecesorilor şi îşi construiau alta. Dintre cele noi, cea a lui Vasile I-ul Macedoneanul, numită Cenurgion, a fost descrisă de Constantin al VII-lea Porfirogenetul drept o revărsare de artă a mozaicului şi a bogăţiei.

Ansamblul palatelor imperiale se întindea pe 40 de hectare şi era înconjurat de o fortificaţie aparte. In sec. al 10-lea, ansamblul cuprindea şapte peristiluri sau vestibule, opt curţi interioare, două fiale sau vestibule în aer liber, patru mari biserici (Sfântul Ştefan, Domnul, Sfânta Maria a Farului, Biserica Nouă – numită şi Nea), nouă mari capele, nouă oratorii, un baptiseriu, patru săli de gardă, trei mari galerii de recepţie, cinci săli ale tronului (Lychnos, Marele Consistoriu, Tricliniumul celor nouăsprezece paturi, Tricliniumul de la Magnor, Chrysotriclinium), zece apartamente imperiale, o bibliotecă, trei mari sufragerii, şapte galerii de comunicaţie, trei alte galerii deschise(peripatos), două terme, un carusel, un port.

Prin palatele şi luxoasele anexe, basileii nu au dorit numai artă pentru artă, frumuseţea edificiilor a avut scopul să le slujească viaţa şi  grandoarea. In structuri măreţe au adăpostit creaţiile unor maeştri artizani puternici şi echilibraţi, formaţi la şcoala antichităţii echilibrate. Un colţ de rai plămădit din piatră, marmură, mozaic, frescă şi metale preţioase, un colţ de viaţă puţin artificială şi închistată de protocoale complicate în care nu vom şti niciodată ce rol a avut vegetaţia.

In afara palatelor Chalke şi Daphne, din marea reşedinţă imperială mai făceau parte alte opt palate: Kathisma, Magnor, Bucoleon, Porfir, Pentacubuclon, Aetos, Tresor, Grada Mobilă, palatul Bisericii Noi. In plus, la răsărit de Biserica Sfânta Sofia, pe malul mării, domina ţărmul Marmaralei Palatul Manganes. Unele din palatele alăturate Marelui Palat, îl egalau în splendoare. Palatul Magnor, situat probabil între biserica Sfânta Sofia şi incinta Marelui Palat, se distingea cu unele capodopere de orfevrărie bizantină executate la iniţiativa împăratului Theophilos (829-842), dar cuprindea şi camera nupţială a împăraţilor. Intre Marele Palat şi apele mării era plasată Biserica Nouă cu cinci cupole, ridicată de Vasile I-ul Macedoneanul şi descrisă pentru frumuseţea sa deosebită de către Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959). La sudul Marelui Palat, către Marea Marmara, se găsea Palatul Porfir, acoperit şi dalat cu porfir roşu. Era palatul destinat naşterii copiilor imperiali.

Chiar pe ţărmul Mării Marmara se afla Palatul Bucoleon, cu un port privat al împăraţilor şi cu un far. Portul era creat artificial şi era mărginit de un magnific chei de marmură. Numele îi provenea de la un grup statuar ce reprezenta un leu ce dobora un taur, grup statuar plasat pe chei. Acea sculptură a fost dezgropată cu ocazia lucrărilor la calea ferată, fapt ce a permis, localizarea exactă a Palatului Buculeon. Bazele edificiului fuseseră puse în sec. al 5-lea, sub domnia lui Theodosius al II-lea. Cu timpul aici se adunaseră multe alte lucrări sculpturale în afara celei de pe chei. In sec. al 10-lea, Nikephoros Focas (963-969) a întărit fortificaţiile palatului dorind să-l transforme într-o citadelă cu un donjon. A sperat ca puterea şi izolarea palatului să-l ferească de mâna unor eventuali asasini, dar nu a avut noroc.

Fortificaţiile ridicate de Nikephoros Focas (963-969) au fost ultimele lucrări întreprinse pe teritoriul Marelui Palat. Succesorii la tron l-au lăsat cu încetul pe drumul degradării, fiind considerat ca nesigur în mijlocul unei populaţii turbulente. Pe de altă parte nici tezaurul statului nu mai avea puterea de a-l întreţine corespunzător.

Incepând cu sec.al 10-lea, împăraţii s-au arătat atraşi de colţul de nord vest al oraşului, colţ care domina Cornul de Aur, la întâlnirea zidurilor de apărare dinspre uscat cu cel dinspre Cornul de Aur. Pe acea suprafaţă unghiulară, cuprinsă între fortificaţii, numită Blachernes,, departe de vechiul centru istoric, a luat naştere un nou complx palaţial, pentru ultimile secole de existenţă precară a Imperiului Bizantin.

Chiar după amenajarea progresivă a reşedinţei de la Blachernes, uneori împăraţii au mai rezidat în donjonul şi castelul Bucoleon. Spre exemplu, Manuel Comnen (1143-1180), care îşi construise un nou palat alături de cele existente la Blachernes, a primit pe regele Amaury al Ierusalimului tot în vechea reşedinţă. Aceasta cu toate că prefera  izolarea şi siguranţa de la Blachernes. Palatul Bucoleon a fost singurul palat descris, în sec. al 11-lea, de Benjamin de Tudela în lucrarea sa cu impresii din Constantinopol.

Conducătorii cruciadei a IV-a, după cucerirea mârşavă a capitalei bizantine, au locuit la început în Bucoleon (Bandouin I-ul) şi abia mai târziu la Blachernes şi la mănăstirea Pantocrator, ambele în lungul Cornului de Aur (1204-1261).

După recucerirea Constantinopolului, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologos (1261-1282), s-a instalat la început (1261) tot în vechiul palat, în Marele Palat, dar starea de degradare de acolo l-a determinat curând să se instaleze la Blachernes.

In sec. al 14-lea, toate construcţiile Marelui Palat se ruinaseră, mai ales după ce toate valorile lui fuseseră jefuite de cruciaţii apuseni, în 1204 şi după ce se mai recuperaseră ultimele valori. El a servit drept carieră pentru noile construcţii civile din zonă.

In 1422, vizitând Constantinopolul, florentinul Bondelmonti nu a mai putut vedea vechiul palat, deoarece dispăruse aproape cu totul. Vestigiile lui se pierduseră sub noile construcţii de locuinţe răspândite deasupra. Au urmat construcţiile otomane din lemn, care au menţinut o locuire mizeră până la începutul sec. al 20-lea.

Incendiile erau evenimente curente în timpul stăpânirii otomane. Cele care s-au produs însă în urmă cu un secol au avut darul de a descoperi terenul şi de a aduce la suprafaţă vestigii consistente ale Marelui Palat. Guvernele Turciei moderne au întrerupt reconstrucţia cartierelor de locuire peste zona istorică curăţită de incendii. O mare parte a vestigiilor se pierduseră deja sub gigantica Moschee Albastră, iar altele mai stau ascunse sub cartierele de locuinţe care încă subzistă împrejur, pe fostul teren imperial.

Din fericire, unele mozaicuri ale Palatului Daphne s-au descoperit la răsărit de Moscheea Albastră, loc unde s-a deschis un Muzeu al mozaicurilor, în zona noului bazar Arasta In afara acelora se mai pot vedea astăzi resturi ale Palatului Bucoleon şi ale Palatului Magnor. O capelă imperială este bine conservată în subsolul unui magazin, în timp ce pe multe străduţe din fosta arie a Marelui Palat se pot remarca frânturi de ziduri bizantine, pe lângă care turiştii neavizaţi trec cu nepăsare.

Prin dorinţa lor de lux şi de grandoare, împăraţii primelor secole au sfinţit fiecare bucăţică de pământ din inima capitalei lor, i-au conferit un sens exaltat şi o esenţă inimitabilă. Prin sensul frumosului şi prin nestăpânirea patimilor spre lux, ei au convertit natura darnică a Bosforului în ceva metafizic. Spiritul lor s-a întrupat în zidiri pline de graţie, de confort şi de artă, devenite subiect de mituri pentru călători şi ambasadori.

ISTANBUL- CROAZIERA PE STRAMTOAREA BOSFOR

O călătorie la Istanbul nu poate fi completă fără tradiţionala şi de neuitat excursie navală pe apele ca de cobalt, sau de un albastru spre negru, ale Bosforului. Ţărmurile celor două continente oferă un amestec fermecător de trecut şi de prezent, de splendoare grandioasă a unor palate, de cetăţi şi de frumuseţi ale naturii.

Bosforul are o lungime de 31,7 kilometri şi o lărgime ce variază între 650 şi 2800 de metri. Apele sărate ale celor două mări, pe care le uneşte, au umplut o vale adâncă, născută prin fractura uscatului la începutul erei quaternare. De patru-cinci milenii, un număr greu de precizat de seminţii i-au traversat apele de pe un continent pe altul, sau de la o mare la alta, în ciuda curenţilor violenţi ce îl străbat.

O croazieră obişnuită porneşte din portul de la capătul european al Podului Galata, odinioară cel mai important port al Constantinopolului bizantin şi otoman. Pornind spre nord, spre Marea Neagră, vaporaşul urmăreşte, la început, ţărmul european al strâmtorii. Trece încet pe lângă cheiurile de pe ţărmul cartierului Pera, unde acostează de zilnic enorme vase de croazieră. Apoi se prelinge pe lângă cartiere noi, agăţate pe dealuri, şi pe lângă edificii moderne , sau vechi, alăturate ţărmului. Având în planul doi cartiere noi cu multe edificii impresionante, se profilează lin o serie re repere arhitectonice înaintate în vârstă: Turnul Galata, Moscheea Kilic Ali Paşa, turnătoria de tunuri Tophan, Moscheea Nusretiye, Moscheea Molla Çelebe, una dintre capodoperele a lui Sinan, Moscheea Dolmabahçe, Turnul cu ceas de la Dolmabahçe, Palatul Dolmabahçe, Muzeul Naval, Palatul Çiragan, Parcul Yildiz cu parcul şi pavilioanele parcului său, Moscheea Ortokőy lângă piciorul european al Podului Bosfor şi alături de ea o rezidenţă de la mal de mare Esma Sultan Yalisi.

Ortakőy, cartierul din faţa pilonului european al Podului Bosfor, înseamnă în limba turcă „satul de mijloc“, simbolul său vizual fiind eleganta moschee albă aşezată la buza apelor. In acest areal strâmpt apropierea unei moschei, a unei biserici şi a unei sinagogi aduc un elogiu toleranţei moderne a turcilor. Alături de Franţa şi Portugalia, Turcia întregeşte grupul de state cu adevărat laice din Europa.

De la distanţă şi de la nivelul apei, tablierul suspendat al Podului Bosfor pare extrem de subţire, aproape imaterial. Peste el trec totuşi şase căi de rulare, pe care maşinile multicolore se preling ca şiruri de buburuze grăbite.

Podul Bosfor a reprezentat prima legătură dintre Europa şi Asia pe deasupra apelor strâmtorii şi a avut un rol simbolic. El a fost dedicat, la 29 octombrie 1973, celei de a cincizecia aniversări a Republicii Turcia, fiind pus în operă prin colaborarea unei societăţi germane cu una engleză. Are o lungime de 1074 de metri şi este suspendat de doi piloni înalţi de 165 de metri, unul pe malul european şi celălalt pe malul asiatic. Lungimea totală ajunge la 1560 de metri pentru a atinge colinele de pe cele două maluri. Tablierul, puţin curbat în sus la mijloc, seamănă cu o frunză subţire de grâu verde aruncată la 64 de metri deasupra nivelului apelor. Lărgimea tablierului este de 33,40 metri. La data construirii elegantul pod suspendat dintre continente se clasa pe locul doi în Europa şi pe locul cinci în lume, după Humper Bridge din Anglia, Verranzano-Narrows din New York, Golden Gate Bridge din San Francisco şi Mackinac Bridge din Michigan.

Peste pod trec zilnic între 200.000 şi 400.000 de autovehicule, iar creşterea previzibilă a traficului a determinat guvernul turc să treacă repede la aruncarea celui de al doilea pod peste strâmtoare.

Odată ce a depăşit aliniamentul Podului Bosfor, vaporaşul trece pe lângă Parcul Kuruçesme, unde altădată peisajul era urâţit de depozitele de cărbune pentru capitală. In dreptul parcului am alunecat pe lângă o insuliţă numită Galatasaray, insulă privată, cu restaurant, piscină şi cafenea rezervată membrilor clubului sportiv cu acelaşi nume.

In continuare, din verdeaţa ţărmului a răsărit Arnavatkőy, „satul albanez” în limba turcă, şi numit odinioară Mega Revna. Localitatea este locuită de creştini care îşi păstrează obiceiurile şi este cunoscut pentru restaurantele cu meniuri pescăreşti. O ceremonie ortodoxă numită „Aruncarea crucii în mare“ este menită a atrage abundenţa peştilor şi a păstra sănătatea pescarilor. Obiceiul respectiv are o vechime de numai 60 de ani, ceea ce duce cu gândul la România unde este aruncată crucea în apele Dunării, la Galaţi, şi în mare, la Constanţa, pe timp de iarnă; obicei străvechi ocazionat de sărbătorirea Bobotezei.

In acest punct de locuire creştină a strâmtorii apele au cea mai mare adâncime. In general adâncimea şenalui variază între 36 şi 124 de metri în lungul strâmtorii.

Malul european dezvăluie mereu alte pământuri cu pini şi chiparoşi răspândiţi pe pante şi coline line, sau diverse alte privelişti cu bucuria unor grădini înflorite. In depărtare, spre nord, îşi face apariţia cel de al doilea pod aruncat peste strâmtoare, pod legat de autostrada Edirne-Istanbul-Ankara. Autostrada ocoleşte capitala pe la nord şi apoi se uneşte, în Asia, cu autostrada care străbate Istanbulul şi trece peste Podul Bosfor.

Pe mal îşi făce apariţia curând cartierul Bebek şi colinele lui rotunjite. Se observă cu uşurinţă că este unul din cartierele în care s-a adunat o elită a Istanbulului şi a străinilor rezidenţi. La malul apei, edificiul consulatului egiptean se remarcă drept un minunat exemplu al stilului „Art Nouveau“. Pe versanţii dealurilor de la nord se ivesc fragmentar clădirile Universităţii Bosfor, în limba turcă Boğaziçi (Bosfor).

Privirile sunt atrase repede de zidurile masive şi perfect conservate ale cetăţii Rumeli, în turcă Rumeli Hisar. De altfel cetatea mi s-a părut cel mai atrăgător şi dominant punct al strâmtorii, punct în care apele sunt strânse cel mai puternic între maluri. Numai 660 de metri separă cetatea de malul asiatic.

Sultanul cuceritor al Constantinopolului, Mahomed al II-lea, a dispus ridicarea cetăţii cu un an înainte de a-şi ataca prada, în 1452. La lucrări au participat 10.000 de salahori şi 1.000 de meşteri constructori, astfel că numai după patru luni visul sultanului fusese realizat, blocarea strâmtorii, astfel ca dinspre Marea Neagră să nu poată veni în ajutorul bizantinilor, genovezii din Crimeea. Este recunoscut că la lucrările făcute în mare grabă au participat şi demnitarii sultanului. Cetatea este înconjurată de ziduri puternice cu creneluri dreptunghiulare (nu ascuţite după stilul arab). Zidurile sunt legate de 3 turnuri mari şi 13 mai mici. Pe timp de iarnă cele trei turnuri mari adăposteau cartierul general al ienicerilor, iar vara soldaţii trăiau în corturile aşezate în spaţiile dintre ziduri.

In curtea cetăţii, pe locul fostei moschei a ienicerilor, este amenajat astăzi un teatru de vară. Tunurile care odinioară loveau şi scufundau navele inamice sunt expuse la poarta de intrare.

In dreptul cetăţii vaporaşul făce o manevră largă la dreapta pe sub Podul Fatih Sultan Mehmed, adică pe sub cel de al doilea pod ce traversează strâmtoarea. In acest fel prova s-a îndreptat spre sud, pe traseul de întoarcere la Istanbul, traseu va urma, de această dată, malul asiatic al strâmtorii.

Marea despicată de etravă foşneşte lin, mângâitor, ca otava atinsă de coasă. Călătorul îşi poate îngădui să privească în tihnă defilarea ambelor ţărmuri învălurite de dealuri şi festonate cu dantela zidirilor umane simple sau somptuoase. Ochii urmăresc o succesiune de coline prăvălite spectaculos asupra apelor de un albastru negricios, ape care parcă ar voi să le înghită, să continue să taie în stâncă ce au început în altă eră. De altfel, colinele sunt subminate imperceptibil de insistenţa de o veşnicie al mării. Victoria de zi cu zi a apelor este ascunsă de genele albe ale porturilor pentru iahturi.

Cel de al doilea pod peste Bosfor este numit mai simplu de către unii autori. Ei îi spun direct  Podul Cuceritorului.

Inaugurat în 1988 acesta are lungimea totală de 1510 metri, cu distanţa între piloni de 1090 metri. Tablierul cu lăţimea de 39,40 metri, se înalţă tot la 64 de metri deasupra nivelului apelor. Astăzi el se clasează pe locul al 14-lea în lume pentru deschiderea suspendată dintre pilonii de pe ambele maluri. La construcţie au participat trei companii japoneze, una italiană şi una turcă.

Un al treilea mare pod de traversare peste Bosfor este planificat pentru anii următori într-o zonă mai nordică a strâmtorii, în apropiere de Marea Neagră.

După ce vasul a făcut bucla de întoarcere pe sub Podul Cuceritorului, pe malul asiatic apare o altă  cetate care îşi priveşte sora mai mare de peste apă, cetatea Anadolu, în limba turcă Anadolu Hisar. Are o suprafaţă mai mică dar, are o structură înaltă şi mândră. A fost ridicată în sec. al 14-lea de către sultanul Baiazid I-ul, inamic prea cunoscut tuturor popoarelor din Balcani, dar şi ultimilor cruciaţi. Inainte de a porni la asaltul final al Constantinopolului, Mahomed al II-lea a mărit Anadolu Hisar şi a însărcinat-o ca împreună cu Rumeli Hisar să blocheze trecerea duşmanilor prin Bosfor.

Navigaţia prin strâmtoare a fost pusă în pericol totdeauna de curenţii foarte puternici şi periculoşi care străbat apele la două nivele distincte. Curenţii din partea superioară a apelor se îndreaptă dinspre Marea Neagră spre Marea Marmara, iar cei de profunzime se scurg invers, cu efect nefast pentru adâncurile Mării Negre. Sub adâncimea de circa 200 de metri, în apele Mării Negre au acumulat substanţe nocive pentru viaţa animală. Aceasta a dispărut total datorită aportului de apă mult mai sărată dinspre bazinul mediteraneean în raport cu apa de la suprafaţă, mult îndulcită de apele Dunării şi ale altor mari râuri din nord. Pe unele porţiuni ale şenalului, pericolul provocat de curenţi este crescut cu mult faţă de medie. La pericolele naturale întâmpinate de navigaţie s-au adăugat în ultimile secole cele datorate construcţiilor militare medievale şi moderne.

In baza convenţiei de la Montreux, din 1936, apele Bosforului sunt parte a domeniului internaţional şi libere accesului oricăror nave străine. Traficul naval este unul dintre cele mai importante din lume. O statistică din anul 2003 arată că 47.000 de nave au tranzitat strâmtoarea, dintre care 8.000 au transportat încărcături periculoase, printre care gaze şi petrol. In anul 2004 traficul a crescut la 54.000 de nave.

Internaţionalizarea strâmtorii şi densitatea traficului naval greu a necesitat obligativitatea folosirii de piloţi la bordul marilor nave. Pe lângă marele trafic internaţional, apele Bosforului sunt înţesate de o puzderie de vase mici turceşti folosite la traversări, la navetele locuitorilor între cartiere, la trafic comercial local şi desigur, la turism.

Pe fondul dezvoltării explozive a infrastructurii Turciei, se lucrează pe sub apele strâmtorii la un tunel destinat unei circulaţii urbane rapide între cartierele de pe cele două maluri. Tunelul, care poartă numele de Marmaray, va avea o lungime de 13,7 km şi va fi gata în anul 2012. In jur de 1400 de metri din tunel vor trece pe sub strâmtoare la o adâncime în jur de 55 de metri.

De-a lungul malului asiatic, peisajul locuirilor este mai patriarhal, cu mai puţine monumente reprezentative, dar vesel şi estival. Aici malurile apelor sunt acoperite cu un şir continuu de vile, numite yali, străjuite de debarcadere individuale şi de ambarcaţiuni pentru agrement. De altfel ambele maluri par a fi un debarcader continuu, numai că pe malul european, vilele şi-au găsit mai cu greu locuri libere şi tot acolo porturile de interes local sunt mai mărişoare.

Pe calea de apă urmată înapoi spre Istanbul, se ajunge curând în dreptul unui fermecător şi mic palat în stil baroc european, Kűçucksu Karsi.

Pe timpul Imperiului otoman, Kűçucksu şi împrejurimile sale erau cunoscute sub numele de Kandil Bahçesi, adică „grădina iluminată“, pentru că aici era una dintre cele mai mari grădini din preajma capitalei. Inaintea palatului actual, pe acelaşi loc, s-a găsit anterior un palat din lemn, cu două etaje, construit sub domnia sultanului Mahmud I-ul (1730-1754).

Cel actual s-a ridicat un secol mai târziu, în stil rococo, între 1856-1857, pentru sultanul Abdulmecit I-ul, ca reşedinţă de vară rezervată odihnei şi vânătorii. Un râuşor care poartă numele de Gűksu, adică „râuşorul celest“ se varsă aici în apele Bosforului. El vine spre mare cu atâta dezinvoltură şi sinceritate încât poate fi asemuit cu o mărturisire de dragoste a naturii. Ultimii sultani şi-au manifestat preferinţa pentru o destindere în acest loc, lângă „Apele Dulci ale Asiei“, nume ce a derivat de la prezenţa râuşorului amintit. Intr-una din încăperile de la etajul palatului a locuit într-o vară şi marele reformator Atatűrk.

Micul palat are faţadele atât de meticulos elaborate încât pare a fi fost lucrat în fildeş de un sculptor miniaturist. Totul este o dantelărie emoţionantă şi plină de surprize. Spre cheiul dinspre Bosfor îl străjuieşte o poartă monumentală la fel de dantelată ca şi zidurile lui surâzătoare, poartă continuată de un gard tot meticulos dantelat din fontă vopsită în alb. Gardul înconjoară palatul pe cele patru laturi, întrerupt la nord şi la sud de alte două porţi monumentale. Sultana-mamă, Mihrişah, a construit alături de incintă, în anul 1898, o fântână cochetă în stil baroc.

Mai la sud, lângă pilonul asiatic al Podului Bosfor surâde alb-gălbui şi plin de eleganţă Palatul Beylerbeyi, fantezie din marmură într-o grădină de magnolii. Palatul ce are acelaşi stil ca şi Palatul Dolmabahçe, a fost comandat de sultanul Abdűlaziz şi inaugurat în anul 1868. Este un edificiu prelung, rectangular, cu un singur etaj şi paralel cu ţărmul strâmtorii. Il înconjoară magnifice grădini în care magnoliilor li se alătură o mulţime de arbori din diverse soiuri de conifere sudice sau din foioase. Cheiul este străjuit la ambele capete de porţi magnifice cu coloane din marmură de o parte şi de alta.

Palatul se aseamănă cu reşedinţele de vară europene. Este decorat exterior în stil clasic, amestecat cu elemente de baroc excesiv. Dispune din 24 de încăperi şi 6 săli, decorate de artişti italieni, francezi şi turci. Bogăţia lui artistică interioară debordează, potenţată fiind de oglinzi veneţiene, de candelabre ample şi grele, de picturi ale artistului rus Ayvazovsky, reprezentând peisaje marine impresionante prin mişcare şi coloritul diafan. Palatul Beylerbeyi nu are sistem de încălzire pentru că a avut destinaţia de palat de vară. Uşile brun-aurii, cu lucrătură delicată şi meticuloasă, sunt făurite din mahon, nuc sau stejar.

Mult timp palatul a servit pentru primirea vizitelor unor personalităţi de seamă, precum împărăteasa Eugenia a Franţei, împăratul Franz Joseph al Austriei, regele Eduard al VII-lea al Angliei, sau Sahul Nasireddin al Persiei.

Sultanul Abdűlhamid al II-lea, revenit din exilul la Salonic, a locuit în palat până la moartea sa, survenită în 1918.

Pe calea urmată de vaporaşul turistic spre portul de plecare de lângă Podul Galata, se apropie mult de Turnul lui Leandru , numit în limba turcă Kiz Kulesi – adică „Turnul fecioarei“. Este vorba de denumirea legendară a unei insuliţe stâncoase din apropierea coastei asiatice, insuliţă care marchează simbolic limita dintre apele Mării Marmara şi cele ale Bosforului. In dreptul său, pe malul asiatic, se afla odinioară cetatea Chrysopolis, astăzi pierdută în masa cartierelor noi.

In timpurile moderne micul edificiu de pe insulă, care nu mai este un turn medieval, a devenit unul dintre simbolurile Istanbulului.

Insuliţa stâncoasă a fost fortificată cu un turn de piatră încă de pe timpul Imperiului Roman, turn păstrat ca punct de pază şi sub Imperiul Bizantin. Mult timp bizantinii au folosit stânca nu numai ca poziţie de observaţie şi de atac asupra navelor inamice, ci şi ca sprijin pentru un lanţ greu ce traversa strâmtoarea şi bloca trecerea navelor inamice, lanţ asemănător ca cel ce bloca trecerea în Cornul de Aur.

Cu toate că avea dimensiuni minuscule, turnul a servit pe timpul Imperiului Otoman ca punct strategic, punct care tria trecerea prin strâmtoare. Marele călător turc Evliya Çelebi a menţionat că insula era apărată de 40 de tunuri şi 100 de ostaşi. Uneori sultanii au primit pe insuliţă pe unii oameni de stat străini. Tot de aici se trăgeau salve de tun când un nou sultan se urca pe tron.

Pe mica insulă s-a aflat totdeauna un far, a cărui bază o constituie astăzi un turn modern. Totodată a avut şi sarcini de salvare a navelor învinse de curenţi, nave care erau prinse cu harpoane şi trase la mal. In anumite perioade a servit ca loc de carantină, iar astăzi încă mai păstrează rolul de post de salvare. Alături de turnul farului, insuliţa adăposteşte acum un mic restaurant cu ambient  medieval şi o cafenea.

Reparat cu atenţie în 1995, turnul farului a suferit grav în urma cutremurului din 1999, când s-a trecut la o nouă renovare.

Asemănător tuturor locurilor atinse de vieţuirea grecilor, turnul trăieşte şi în lumea legendelor. După o legendă greacă, o tânără pe nume Heros era închisă în turn. Cu ajutorul unui felinar ea indica în fiecare noapte iubitului său, Leandros, calea de urmat prin apele ostile. Tînărul cuprins de iubire parcurgea distanţa de la mal la insuliţă înotând. Intr-o zi furtuna a stins flacăra felinarului, iar Leandru a pierdut direcţia şi s-a înecat. Legenda a dat turnului numele lui Leandros cel sacrificat pe altarul dragostei.

Turcii nu s-au lăsat mai prejos şi au alăturat turnului o altă legendă. Conform aceleia oracolele au prezis unui împărat bizantin că fiica lui urma a muri dintr-o muşcătură de şarpe. Pentru a o proteja, tatăl şi-a închis fiica în turnul din mijlocul apelor. Dar un şarpe s-a strecurat într-un coş cu fructe trimis de iubitul prinţesei şi a îndelinit prezicerea. De la acea legendă turcii au dat turnului numele de Kiz Kulesi, adică, „Turnul fecioarei“. Ca învăţătură trebuie înţeles că nimeni nu poate scăpa de propriul destin.

Balcoanele farului oferă o perspectivă cuprinzătoare asupra Mării Marmara, asupra Palatului Topkapî, asupra Podului Galata şi a cartierelor Galata şi Pera, din ”Oraşul Nou”, asupra Bosforului până la primul său pod şi asupra malurilor asiatice.

Tot acolo se poate aştepta un apus de soare extraordinar, dar pentru aceasta trebuie să-ţi angajezi o ambarcaţiune mică, dintre cele multe care îşi oferă serviciile pe cheiul turistic.

De la Turnul lui Leandru, vaporaşul îşi îndreptă prova spre portul de plecare, traversând în diagonală „apele nimănui“ adică acele ape unde se întâlneşte Marea Marmara, cu Bosforul şi cu Cornul de Aur.

Conform unei etimologii populare, numele de Bosfor înseamnă „trecătoarea vacii“ sau „vadul vacii“ de la cuvintele greceşti bous – vacă şi poros – trecătoare. Tot de o legendă este legat şi acest nume. Legenda vorbeşte de o tânără frumoasă pe nume Io, care era preoteasă a zeiţei Hera, soţia lui Zeus. Intre Zeus şi Io s-a născut o iubire care a supărat-o pe Hera. Pentru a o scăpa pe tânăra Io de răzbunarea soţiei sale, Zeus a transformat-o într-o vacă albă, dar Hera a aflat şi a trimis în urmărirea ei un tăun. Tânăra a scăpat numai trecând dincolo de strâmtoare care de atunci s-a numit „trecătoarea vacii”, Bousporos, respectiv Bosfor. De aceea, privind malurile călătorul îşi simte mâinile, părul şi gândurile, cuprinse de mireasma unei femei imaginare.

Să pluteşti pe Bosfor este o reală bucurie şi un mare câştig estetic. Pământul de pe laturi este atât de saturat de sânge, de sudoare şi de lacrimi, colinele şi ţărmurile au fost martorele atâtor bătălii, încât te cutremuri gândindu-te că de o parte şi de alta a fost pus în joc destinul rasei albe şi a celei mai înaintate civilizaţii. Sigur, că pe unul din ţărmurile atât de pline de graţie şi de veselie astăzi s-a împlinit miraculoasa transformare a fiarei în fiinţă umană.  Din Asia europenii au luat instinctul primitiv, beţia erotică şi strigătul bestial. Ei au transformat instinctul în iubire, muşcătura în sărut, orgia în adoraţie divină, strigătul în cuvinte de iubire, iar pe zeiţa asiatică Astarte au transformat-o în Afrodita. 

ISTANBUL - MOSCHEEA BAIAZID al II-lea

Impresionantele fortificaţii duble ale Constantinopolului, dinspre continent, formau şi încă mai formează un imens arc de cerc care uneşte ţărmul Mării Marmara cu cel al golfului Cornul de Aur. De la acele grozave fortificaţii porneau trei mari artere, ca trei raze, spre vârful răsăritean al peninsulei ocupate de Constantinopol. Artera cea mai de nord, cea mai apropiată de Cornul de Aur, a fost una dintre cele mai circulate şi mai aglomerate, atât pe timpul romano-bizantinilor, cât şi pe timpul otomanilor. Ea unea poarta Adrianopol cu vârful răsăritean al peninsulei, până în latura de apus a Pieţei Baiazid. Pe traseul acestei artere construiseră împăraţii creştini minunata biserică şi necropolă imperială Sfânţii Apostoli şi tot în lungul ei şi-au ridicat otomanii unele dintre cele mai mândre moschei imperiale.

Astăzi artera este compusă din trei trei tronsoane, din trei bulevarde succesive, cu numiri diferite. Moscheea Cuceritorului, numită popular Mehmediyya, se află porţiunea Fevzi Paşa Caddesi, tronsonul cel mai vestic, cel care porneşte dinspre fortificaţiile continentale. Urmează apoi tronsonul de bulevard Macar Kadoşler, şi în final bulevardul Şehzadebaşi Caddesi, cel ce conduce până în Piaţa Baiazid. Traseul este presărat cu nestemate ce vorbesc despre lumea şi trecutul neguros otoman, dar şi despre marii arhitecţi turci Kemal, Tin şi Mimar Sinan, cel mai strălucit deschizător de drumuri în arhitectura otomană.

Moscheea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, aşezată pe cea de a patra colină istorică a Constantinopolului, este monumentul central al cartierului Fatuh, cel în care au pătruns pentru prima dată turcii, în fatidica zi de 29 mai 1453. Era cel mai populat cartier al Constantinopolului în ultimele secole ale Imperiului Bizantin. De aceea l-a ales sultanul cuceritor pentru a ridica acolo propria moschee şi prima din interiorul fostei capitale creştine. Moscheea a ocupat exact locul fostei biserici imperiale bizantine Sfinţii Apostoli.

Urmând artera spre răsărit, pe cea de a treia colină se ridică falnică şi masivă Moscheea Prinţului sau Moscheea Şehzade Mehmed (Şehzade Camîi), un alt monument de prim interes al istoriei arhitecturii Imperiului Otoman. Dincolo de aceasta, vechea arteră debuşează în actuala Piaţă Baiazid (Bayezid), o suprafaţă foarte largă care se suprapune în mare peste anticul Forum Tauri, sau, puţin mai târziu, Forumul lui Thedosius I-ul (379-395). Pe latura de răsărit a pieţei, pe partea opusă a Universităţii Istanbul, se înalţă semeaţă şi demnă de bătrâneţea ei Moscheea lui Baiazid al II-lea, cel de al treilea monument de mare valoare de pe parcursul unei aceleiaşi artere istorice. Moscheea şi complexul său de edificii adiacente, ocupă locul al doilea în ordinea vechimii în Istanbul. Se află pe partea opusă a pieţii Baiazid, în raport cu frumoasa poartă a Universităţii. Spaţiul sterp dintre ele este parcă destinat să îmbie la manifestaţiile tinerilor de astăzi.

Arhitectul Hayrettin (Khair al–Din) s-a bucurat de înalta apreciere de a ridica moscheea dorită de sultanul Baiazid al II-lea (1481-1512), fiul şi succesorul al lui Mahomed al II-lea Cuceritorul. Lucrările s-au prelungit între anii 1501 şi 1506. Deşi se cunosc extrem de puţine date despre arhitect, stilul strălucit al moscheei şi calităţile sale de rezistenţă, dovedesc buna lui experienţă.  

Sanctuarul mai este cunoscut de locuitori şi sub numele Moscheea porumbeilor, datorită faptului că este înconjurată de mult timp de o colonie imensă de porumbei. Legenda spune că la începuturi sultanul ctitor a cumpărat el însuşi o pereche de porumbei de la un bătrân şi că din acea pereche s-a dezvoltat marea familie a zburătoarelor pe care nu îndrăzneşte nimeni să le alunge.

Moscheea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (Fatih), construită anterior, a suferit multe distrugeri provocate de un şir de cutremure în 1509, 1557 şi 1754, dar nu a mai făcut faţă celui mai devastator, din 22 mai 1766. A fost reconstruită după planuri noi care au dus la pierderea autenticităţii ei. Spre deosebire de aceea, complexul Beyazidye şi-a păstrat rolul istoric şi arhitectonic. Impejurimile complexului (külliye) mai cuprindeau o şcoală coranică (medresă), o cantină pentru săraci (imaret) şi o baie publică (hammam).

Piatra de construcţie pentru moschee şi anexe s-a prelevat, în mare parte, din celebra biserica Sfânta Maria a Primăverii distrusă de turci.

Imediat după terminarea edificiului, în anul 1509, un cutremur a distrus parţial cupola fiind necesară o reparare imediată. După alte şase decenii şi jumătate, în anii 1573-1574, edificiul a suportat o nouă reparaţie, realizată de Mimar Sinan. O inscripţie de deasupra porţii consemnează o reparaţie mai târzie, din 1767. Cele două minarete au fost distruse separat de incendii, în 1683 şi 1764.

Moscheea este orientată cu axa pe direcţia nord-vest – sud-est. Are o curte a cărei suprafaţă este aproximativ egală cu cea edificiului central. Curtea, aflată în partea de nord-vest, este înconjurată de ziduri foarte înalte, chiar impresionante şi are porţi monumentale de acces pe fiecare latură exterioară.

Pe trei laturi ale curţii interioare se desfăşoară un portic care se sprijină pe 20 de coloane de porfir, de verde antic şi de granit, toate recuperate de la biserici şi monumente antice. Coloanele susţin 24 de cupole şi sunt unite de un trotuar policrom din marmură..Cupola are înălţimea de 44 de metri şi un diametru la bază de 17 metri. Intregul edificiu este realizat numai din piatră fasonată, care poate spune mult despre coloristica monumentelor bizantine dezafectate. Fântâna abluţiunilor, sau a purificării, din centrul curţii, este mai tânără decât edificiul principal, născându-se în sec. al 17-lea.

In interior, o mare cupolă se sprijină pe două semicupole, una plasată deasupra absidei şi alta  deasupra arcului porţii de intrare în sala centrală. Alte structuri laterale sunt acoperite de câte  patru mici cupole. Spaţiul central, cuprins între pilaştri, are forma de patrat cu latura de 40 de metri Spaţiul este luminat de 20 de ferestre plasate la baza cupolei, cala Sfânta Sofia, câte şapte ferestre la fiecare semicupolă şi de două rânduri de ferestre din zidurile laterale. Prin folosirea pilaştrilor de formă clasică, rectangulari, moscheea reprezintă un stil arhitectural de tranziţie, stil foarte interesant. Trebuie însă ca vizitatorul să fie şi un bun, dacă nu fin, cunoscător al arhitecturii otomane. Interiorul moscheei se aseamănă cu cel al Bisericii Sfânta Sofia, cu spaţiile la scară mai mică.

Pe laturile de nord şi sud se întinde câte un culoar larg, dincolo de structura principală a noscheei. La început a fost conceput din patru camere cu cupole, pentru a servi ca centru provizoriu al dervişilor. Sălile au fost integrate sălii de rugăciuni în sec.al 16-lea şi astăzi compun un şir de trei săli, separate de arcade. La capătul lor se ridică câte un minaret, plasare diferită mult de cea aplicată la moscheile ulterioare.

In cimitirul de la sud-estul grădinii se poate vedea mausoleul (tűrbe) lui Baiazid al II-lea şi încă altele două, al fiicei sale, Selçuk Hatun şi al Marelui Vizir Koca Mustafa Reşid Paşa. Sub grădină se găsesc magazine cu arcade, a căror chirie era destinată susţinerii financiare a moscheei. Acest pasaj a fost conceput de Mimar Sinan, în 1580 şi restaurat în 1960.

Edificiile anexe ale bătrânului locaş musulman au fost transformate într-o mare bibliotecă municipală, în 1882, de către sultanul Abdülhamid al II-lea. Adăposteşte mai mult de 120.000 de cărţi şi 7.000 de manuscrise.

.