NESTEMATELE LUMII - ROMA - PANTHEON

Orice iubitor al peisajelor şi valorilor incalculabile ale Italiei, ar considera drept o calamitate ideea că într-o bună zi Roma şi oraşele italiene ar cădea pradă modernismului arhitectural rece de tip nord-american. Cel ce cunoaşte şi admiră aspectul de azi al Romei îşi doreşte să rămână totdeauna aşa, într-o solemnă şi romantică stagnare, devastată de vremuri, înnobilată de evocarea unui trecut covârşitor, paznic fantomatic al unei lumi ireversibil apuse, o uriaşă întindere de pământ năpădită de straturile locuirilor, unde din loc în loc răsar evocator ruine, monumente, sau locuiri aşa cum vor fi existat odinioară.

La Roma este cotidian un tablou cu frânturi de basorelief, cu capiteluri, cu coloane, cu ziduri roşii de cărămidă văduvită de placajul din marmură, totul alături de pini maritimi cu umbrelă, de chiparoşi, mirt, sau iederă invadatoare. Departe, în efervescenţa zării se profilează ondulările domoale ale munţilor Albani, sau vaste câmpii pe care se înalţă emblematic mausoleul Caeciliei Metella, cuprins în salba de morminte de pe Via Appia, arcuri de apeduct sau pietre milenare.

Marele oraş, capitala de necontestat a antichităţii, Oraşul etern, este astăzi un imens giulgiu ce păstrează sub locuirea cotidiană imense bogăţii arheologice nebănuite, bogăţii la care nu se va ajunge decât în epoci istorice viitoare, dar numai în urma unor situaţii edilitare cu totul speciale.

Pentru omenire, Roma însăşi este un sac îngropat plin cu nestemate. Ea însăşi, in integrum, este o nestemată pe altarul umanităţii. Din puzderia de nestemate împrăştiate pe un pământ binecuvântat de zei şi de oameni, numai câteva s-au împrăştiat la suprafaţă pentru a da proba imensului tezaur adunat de istorie şi creativitate, pentru a aminti oamenilor ce au pierdut şi ce ar mai putea găsi.

De altfel, când gândul zboară peste Roma el nu poate să nu îmbrăţişeze toată Italia şi să nu plutească departe peste toate ţărmurile stăpânite de strălucita capitală antică. Italia întreagă este un sipet cu nestemate ce trebuie aşezate pe altarul umanităţii şi chiar Imperiul Roman ce s-a întins de aici spre toate zările mediteraneene.

Nu a existat un alt stat, un alt imperiu antic, care să fie înzestrat cu o atât de tenace vocaţie constructivă şi de la care să se păstreze un atât de imens tezaur de artă şi vestigii. Nici o seminţie nu a copiat frumosul şi utilul altora cu atâta seriozitate şi fără complexe ca poporul roman. Este uimitor saltul umanităţii în mileniul roman, este uimitor cum între atâtea războaie, conspiraţii, crime, intrigi, cataclisme, invazii şi războaie distrugătoare s-a găsit timp pentru o operă incomensurabilă de construcţii ca cea romană. Este fascinant cum într-o viaţă politică şi militară atât de convulsionată s-au găsit clipele de linişte pentru a gândi, proiecta şi construi cu atâta seriozitate, durabilitate şi precizie.

In ansamblul ei, opera constructivă a statului şi poporului roman este o veritabilă minune a lumii antice, o veritabilă afirmare a geniului creator uman, a tenacităţii şi efortului obstinant, o jerbă de nestemate aşezată pe altarul lumii.

Cele 90.000 de km de drumuri trainice principale şi cele 200.000 km de drumuri secundare, întinse ca o reţea de păianjen peste provinciile imperiului, reprezintă ele însele o nestemată aşezată pe acelaşi altar. La fel miile de kilometri de apeducte, miile de kilometri de fortificaţii întinse de-a lungul frontierelor nesigure, împrejurul oraşelor sau castrelor, miile de temple, de palate, forumuri, clădiri publice, sutele de mii de sculpturi în marmură, miile de aşezări noi, miile de teatre şi arene, sau miile de morminte votive şi funerare.

Deşi s-a inspirat puternic din arhitectura etruscă sau, mai ales, din cea greacă, dar şi din cea a altor seminţii supuse, arhitectura romană a elaborat o varietate mult mai mare de construcţii utilitare sau de lux, varietate impusă de cerinţele unui stat gigantic, cu veleităţi nelimitate de dominaţie.

Marea însemnătate a aportului roman în istoria artei şi arhitecturii constă în faptul că a sintetizat şi răspândit valorile cu care a intrat în contact pe o bază materială superioară. Fără pavăza puterii romane cultura, arta şi civilizaţia greacă superioară ar fi rămas un fenomen local şi trecător.

Din inimaginabilul său tezaur arhitectonic antic, Roma şi timpul, au lăsat la suprafaţă două nestemate menite să covârşească reprezentările şi aprecierile posterităţii, Pantheon-ul şi Colosseum-ul, monumente emblematice, cu destinaţii despărţite prin prăpăstii de nevoile şi trăirile sufletului roman.

Ca orice zidire umană, una superlativă ca Pantheon-ul are propria poveste a naşterii şi dăinuirii. Povestea acestei glorii a cetăţii Romei, a singurului monument de arhitectură clasică rămas intact, a început odată cu epoca imperială romană, în ultimele decenii ale erei antice.

Era antică a luat sfârşit odată cu anul al 27-lea de conducere a Imperiului Roman de către Octavianus Augustus. Atunci din motive pur pragmatice, legate de o mai clară consemnare cronologică a evenimentelor, s-a hotărât la Roma ca cel de al 28-lea an de domnie al lui Augustus să devină anul 1 al unei noi perioade. Momentul nu a avut niciodată legătură cu începuturile creştinismului, respectiv cu naşterea propovăduitorului Iisus Christos, aşa cum au încercat să acrediteze mai târziu clasicii religioşi şi nici nu corespunde cu ea A fost vorba numai de o simplă nevoie de apropiere istorică a evenimentelor. De altfel Iisus Christos se pare că s-a născut între anii 4-6 ai erei noi începute de romani.

La începutul epocii sale imperiale, a perioadei Principatului, Roma devenise atât de bogată încât îşi putea permite un salt major în programul său de construcţii, un salt major în artă, arhitectură şi cultură. Bogăţii de nesperat altădată se scurgeau şi s-au scurs încă patru secole în tezaurele sale şi în cele ale persoanelor publice şi militare marcante.

Odată cu Augustus dezvoltarea artistică în Roma a atins o splendoare de neînchipuit pentru perioadele anterioare. Capitala imperiului savura roadele cuceririlor sale. Mulţimea provinciilor cucerite îşi pompau bogăţiile în valuri spre Roma. După unele exemple orientale, arta a servit ca mijloc de automărire a personalităţilor politice sau militare şi a întăririi prestigiului conducătorilor. Ca urmare s-a urmărit să se acorde un caracter spectaculos al edificiilor religioase, sau civile şi s-a afirmat predilecţia pentru dimensiuni enorme. Insăşi prestigiul imperiului cerea de la clădirile publice să producă o impresie impunătoare (auctoritas), arhitectura romană de lux fiind mult dominată de un caracter demagogic.

Pantheon-ul este un reprezentant fericit al grandorii imperiale romane. Fericit că a străbătut două milenii grele scăpând de distrugerea barbară şi mai ales de cea creştină.

Dorinţa lui Marcus Vispanius Agrippa, prietenul, consilierul şi apoi ginerele lui Augustus, om de provenienţă modestă dar înzestrat cu mari calităţi, de a ridica un templu reprezentativ în Roma s-a concretizat în anul 27 e.A. A evitat cartierele suprapopulate, înghesuite şi uneori sordide din centrul capitalei, plasându-şi sanctuarul în Câmpul lui Marte, o întindere mlăştinoasă din afara zidurilor, rezervată mult timp antrenamentelor viitorilor războinici, operaţiunilor de recensământ şi de clasificare a cetăţenilor.

Terenul nu era complet liber. Cu două, trei decenii înainte, alte personalităţi, dar şi statul, începuseră să înalţe diverse edificii pe acel teren. Mai târziu, după ilustrul exemplu al lui Agrippa, suprafaţa Câmpului lui Marte s-a transformat într-un şantier alert. Iulius Caesar a ridicat anterior pe aceste locuri o îngrădire unde se organizau adunările ce aveau menirea să aleagă pe tribunii plebei. Locul de adunare se numea Septa şi era învecinat la sud cu Diribitorium-ul, locaţia unde se analizau voturile, iar la est şi la vest era încadrat de porticuri. Către anul 43 e.A, alături de Septa s-au înălţat două temple dedicate divinităţilor egiptene Isis şi Serapis. Cu timpul şi succesiv, aproape toate personalităţile imperiale au considerat un fapt de onoare din a-şi lăsa amprenta în această parte a capitalei.

Nero a ridicat terme, Domitianus un templu dedicat Minervei şi un portic dedicat Flaviilor divinizaţi, iar sub Antonini s-a înălţat un templu dedicat divinului Hadrianus. Printre primii, Octavian Augustus a amenajat acolo, în anul 10 e.A, renumitul său Horologium, monument ce avea în centru un obelisc egiptean înalt de 21,79 metri, cu un glob de aur în vârf. Umbra obeliscului măsura orele zilei pe un caldarâm pavat cu marmură şi liniat. Ulterior, în aceeaşi zonă, aproape de malul stâng al Tibrului, tot Augustus a ridicat minunatul şi unicul altar al păcii, Ara Pacis, o clădire patrulateră numai din marmură albă, împodobită cu basoreliefuri superbe.

Intre Horologium şi Ara Pacis exista o legătură simbolică şi pilduitoare pentru populaţia Romei. Umbra obeliscului de la Horologium cădea în ziua de 23 septembrie a fiecărui an exact pe axa celor două intrări ale Altarului Păcii. Ziua de 23 septembrie era ziua de naştere a împăratului, iar umbra obeliscului era menită să simbolizeze legătura lui cu divinitatea cerească. Nu departe de Ara Pacis, Augustus a construit şi impresionantul său mausoleu familial, mausoleu circular cu un diametru de 89 de metri peste care era suprapus cu spaţiu verde etajat cu chiparoşi.

Mult timp s-a crezut că minunatul Pantheon, pe care îl admirăm astăzi, a fost edificiul construit de Agrippa. Dar acum se ştie că primul templu consacrat de Agrippa, cel cărui i s-au pus bazele în anul 27 e.A a fost o construcţie tradiţională cu plan dreptunghiular clasic (19,82 m x 43,70 m), cu faţada orientată către sud. Actualul portic de la intrarea Pantheon-ului poate sugera imaginea edificiului lui Agrippa, făcând abstracţie de masa cilindrică impresionantă ce constituie trupul principal al monumentului actual.

La început, Agrippa a consacrat templul său lui Jupiter Ulpior şi apoi divinităţilor tutelare ale familiei Julia, familia lui Caesar şi a prietenului său imperial Augustus, în special zeului Marte, zeiţei Venus şi desigur lui Caesar divus. Un templu dedicat tuturor zeilor, sau unui număr mare dintre ei a primit numele de Pantheon.

Edificiul cel clasic a ars după aproximativ un veac, în anul 80 e.N, pe timpul domniei împăratului Titus. Fratele şi urmaşul aceluia la tron, Domitianus, s-a însărcinat cu restaurarea templului atât de venerat de populaţia Romei, dar un nou incendiu s-a produs în anul 110 e.N, sub domnia lui Traianus.

Impăratul Hadrianus (117-138 e.N), un erudit cu înclinaţii pătimaşe spre arhitectură şi călătorii, a reconstruit din temelii Panthen-ul pe perioada primilor ani de domnie (118-128 e.N).

Pe acelaşi amplasament din Câmpul lui Marte el a dat edificiului o nouă orientare şi un nou plan, căruia i-a conceput intrarea dinspre nord. A construit un templu cu totul unic, cu un naos circular imens acoperit de cupolă gigantică, precedat de un pronaos, adică de un portic de acces de factură tradiţională a templelor, cu 16 coloane şi fronton triunghiular. La terminarea lucrărilor, Hadianus a pus să se înscrie pe fronton dedicaţia primului ctitor, adică pe cea a lui Agrippa: M(arcus) Agrippa L(uci) f(ilius) tertium facit adică: Marius Agrippa, fiul lui Lucius, consul pentru a treia oară, l-a construit.

Prin orientarea spre nord a măreţului său edificiu, Hadrianus a dorit să realizeze o legătură, pe o axă vizuală, cu Mausoleul lui Augustus, cu Horologium şi cu Ara Pacis. In acest fel împăratul a dorit să-şi lege numele şi existenţa de Principatul lui Augustus şi să-şi plaseze propria domnie drept continuatoare a aceluia, de a cărui existenţă era despărţit printr-un secol.

Alte restaurări ale Pantheon-ului, de mai mică anvergură, s-au întreprins în anul 202 e.N, sub domnia lui Septimius Severus (193-211 e.N) şi sub cea a lui Caracalla (211-217 e.N).

Pantheon-ul lui Hadrianus, aşa după cum l-a conceput, sau i-a aprobat planurile, trezeşte de la început un interes acut privind liniile şi volumele exterioare. Monumentul a fost creat dintr-un curios joc al formelor geometrice. Corpului central cilindric, acoperit de o imensă cupolă scundă, i s-a alăturat o faţadă impunătoare de templu grecesc cu fronton la intrare.  Spaţiul interior de sub cupolă, constituie o cavitate perfect semisferică, acoperită cu un decor total geometrizat. Până şi pavimentul interior este conceput din dale pătrate, care formează linii diagonale într-un mare cerc.

Corpul cilindric al templului reprezintă partea lui principală şi dominatoare. El este naosul locaşului. Pronaosul, adică porticul rectangular de factură clasică grecească, constituie o parte auxiliară, dar esenţială pentru impresia generală, pentru pregătirea celui ce păşeşte spre interior. Cele două corpuri se alătură ca simboluri ale sacrului şi profanului. Pronaosul transmite caracterul sacru al templelor greceşti, iar rotonda imensă cu cupolă, utilizată de obicei la termele romane, adaugă o trăsătură profană edificiului. Cele două componente arhitectonice, de sacru şi profan, se completează, apropiind divinitatea de umanitate în cel mai perfect dintre edificii, care nu şi-a pierdut forţa de emoţionare de-a lungul a nouăsprezece secole.

Rotonda gigantică este corpul ce caracterizează şi stupefiază pe cel ce priveşte la Pantheon. Este un cilindru de zidărie impresionant de robustă din cărămidă, cu o grosime grozavă de 6,2 metri. De altfel colosul este format din trei straturi de material. Miezul s-a realizat dintr-un conglomerat de cărămidă, piatră şi ciment roman, fiind placat pe suprafeţele interioare şi exterioare cu zidărie tradiţională de cărămidă. Unii autori presupun că în această zidărie sunt cuprinse spaţii goale, menite să dea elasticitate edificiului pe timp de cutremure. Tot în corpul zidăriei ciclopice sunt cuprinşi pilaştrii care susţin greutatea imensă a cupolei ce acoperă rotonda. Pilaştrii nu se pot observa, ei pierzându-se în intimitatea zidăriei circulare.

Astăzi exteriorul rotondei este frust şi grosier, scoţând la iveală pe largi porţiuni cărămizile înguste romane, învineţite de timp, cărămizi ce amintesc de reparaţiile succesive, de războaiele trăite, de jafuri şi alte vicisitudini ale istoriei sale. Este de fapt un cilindru enorm şi grosier acoperit de o cupolă aproape plată, fără nici o decoraţie.

Făcând abstracţie de dimensiuni, seamănă cu orice turn roman, turn de pază, turn de apărare sau pentru grâne, imobil şi fără graţie. Din exterior nimeni nu ar putea bănui ce se află dincolo de zidul straniu şi sub cupola lui puţin atrăgătoare. Nimeni nu-şi poate imagina la primul contact splendida decoraţie în stuc şi pământ ars care acoperea odinioară zidăria nudă şi strălucirea bronzului aplicat pe suprafaţa unor porţiuni decorative.

Interiorul rotondei era odinioară luxos, ca şi astăzi, acoperit cu marmură în partea inferioară şi ritmat pe circomferinţă printr-o suită de coloane monolit, repartizate în faţa celor şapte nişe rotunjite sau rectangulare, cea de a opta constituind-o intrarea cu uşi grele de bronz.

Pe verticală, vastul spaţiu interior este împărţit în trei registre: cel inferior cu nişe, coloane şi placat cu marmură, cel intermediar ornamentat cu ferestre false şi cel stupefiant al cupolei.

In nişele de la nivelul inferior erau aşezate statuile divinităţilor şi cele ale unor personalităţi glorioase ale imperiului, personalităţi divinizate şi ele. In nişa din faţa intrării se afla Jupiter Răzbunătorul care pedepsise pe asasinii lui Caesar. In altele se rânduiau statuile lui Marte, Venus, Romulus, Eneas, Ascanius, Julus, fiul lui Eueas şi strămoşul legendar al familiei Iulia şi desigur, statuia lui Iulius Caesar. Alţi zei şi eroi ornau cu statuile lor spaţiile intermediare. Printre acele nişe, în interiorul zidăriei, erau plasaţi pilaştrii ce susţineau greutatea, inegalabilă pe atunci, a cupolei. Repartiţia şi susţinerea imensei cupole a edificiului constituie o reuşită de geniu a arhitecturii romane.

Cupola, elementul superlativ al Pantheon-ului, simbolizează cerul şi adoptă o formă perfect sferică ceea ce nu corespunde cu învelişul ei exterior aplatizat. Ea are un diametru de 43,30 m, dimensiune egală cu înălţimea întregului spaţiu interior, de la paviment la vârf. Deoarece diametrul este egal cu înălţimea spaţiului, un geometru ar putea înscrie uşor o sferă completă în centrul rotondei.

Cupola este decorată în întregime cu casete patrulatere, înşiruite de la extremitate spre centru, pe direcţii perfect trasate. De la margini spre centrul bolţii, dimensiunile casetelor se micşorează progresiv. Centrul bolţii este străpuns de o deschidere circulară cu un diametru de 8,92 metri, deschidere numită „oculus“, cu rolul de singură sursă de lumină pentru întregul interior al templului.

Cupola pluteşte, sublimă şi liniştită, ca bolta cerească. Pare uşoară, aeriană, şi încântă prin extrema armonie a proporţiilor sale, prin desenul casetelor ce se micşorează discret spre înălţimi şi desigur prin deschiderea neaşteptată şi stranie a oculusului.

In spaţiul interior domneşte o permanentă şi discretă lumină de după amiază. Rotonda poate aminti de tradiţionalul atrium roman, dar un atrium întocmit după viziuni mistice şi misterioase. Pentru cupolă  s-au putut găsi numeroase prototipuri în Orient, însă între posibilele modele şi Pantheon-ul Romei imperiale s-a derulat o lungă evoluţie. Constructorii romani au rămas credincioşi formei clare, formă care poate fi cuprinsă dintr-o privire.

Prin marele ochi din cupolă, care păstrează încă o parte din acoperirea cu bronz, cerul pare a descinde spre interiorul Pantheon-ului, pentru ca rugăciunea să se facă mai liber şi să se îndrepte uşor către divinităţi, ca un norişor imaterial şi diafan.

Cupola este în realitate o calotă a cărei grosime constructivă scade de jos în sus astfel că zonele cele mai înalte devin din ce în ce mai uşoare.

Prin straniul oculus lumina şi ploaia sunt la fel de binevenite. Soarele îşi trasează curba eternă pe sub cupolă, măturând cu un con diafan pardoseala şi iradiind în tot spaţiul. Conul de lumină degajă forţă şi totodată severitate. Cel ce se aşază în centrul spaţiului, pe verticala oculus-ului se simte în centrul lumii, sau cel puţin într-o anumită centralitate a lumii.

S-a vrut ca acest sanctuar al Tuturor Zeilor să reproducă forma sferei stelare, a sferelor în care este cuprins focul etern, a unei sfere care aprinde totul. Cupola construită din lavă dură, dar uşoară, pare să participe la o mişcare ascendentă de flăcări ce comunică cu cerul alternativ albastru sau întunecat, al zilelor şi nopţilor. Soarele care coboară la asfinţit învăluie spaţiul de sub cupolă în tonuri moi, de aur vechi, sau de purpură catifelată, tot mai stinse şi mai îndepărtate. Lumina lui se desprinde greu de locul pe care l-a îndrăgit şi îngrijit milenar.

Pantheon-ul, templu deschis spre cer, dar şi păstrător de mister între zidurile groase, a fost receptat ca un cadran solar, un altfel de cadran decât cel conceput pe timpul lui Augustus la Horologium. Orele se învârtesc în cerc pe sub casetele lustruite cu grijă, iar discul zilei rămâne suspendat ca un scut de aur. Ploaia a format totdeauna pe paviment o oglindă pură, răcoritoare şi înviorătoare.

Naosul inegalabil al Pantheon-ului a constituit un şoc resimţit de credincioşi, de fideli, de cetăţenii romani, de invadatori, de duşmani spirituali, de vizitatori avizaţi, sau de turişti grăbiţi.

Acel naos aproape celest prin proporţiile lui de materialitate şi spiritualitate este locul unde se doreşte a se reveni fără încetare, sursă inepuizabilă de grandoare a omului şi de armonie greu de conceput.

Un alt corp al templului, complet deosebit, geometric şi arhitectural, de cel al grandioasei rotonde, este amplul portic de la intrare. De altfel nu este un simplu portic ci o porţiune, o faţadă de templu clasic grecesc cu fronton, ataşată intim rotondei. Poate fi considerată o sală introductivă care conduce spre sala principală. Are o lărgime de 33,10 metri şi o profunzime spre rotondă de 15,5 metri. Totul se sprijină pe 16 coloane monolitice plasate pe două rânduri de câte 8 coloane, asemănător unui templu octostil. Coloanele, încoronate cu capiteluri corintice, au dimensiuni impresionante. Se ridică la 11,60 metri înălţime şi au fiecare o greutate aproximativă de 15 tone. Sunt dăltuite din granit gri de Egipt şi sunt aliniate ca nişte soldaţi meniţi a apăra intrarea, ca o gardă impresionantă pentru masivele porţi din bronz. Dintre coloanele antice, un număr de trei, din partea stângă, s-au pierdut de-a lungul vremurilor. In locul lor s-au  reamplasat altele din iniţiativa papilor Urban al VIII-lea şi Alexandru al VII-lea, în sec. al 17-lea. Cei doi pontifi nu au uitat să-şi încrusteze emblemele pe capiteluri.

Privit din exterior, porticul cu rol de pronaos, se prezintă ca un templu clasic grecesc cu trei nave, fiecare navă terminată cu o absidă săpată în zidăria rotondei. Nava centrală conduce spre absida în care   s-a deschis intrarea principală a edificiului, intrare străjuită de o poartă dublă şi grea, cu ornamentaţie rectangulară de bronz. După toate jafurile la care a fost supus timp de două milenii, Pantheon-ul a reuşit să-şi păstreze dubla poartă de bronz originală (restaurată în sec. al 16-lea din iniţiativa papei Pius al IV-lea).

Celelalte două nave ale pronaosului se termină fiecare cu câte o mare absidă cu contur circular, ambele săpate în zidăria groasă din lateralele intrării în rotondă. Mărturiile antice au confirmat că în cele două abside străjuiau statuile supradimensionate ale lui Augustus şi Agrippa.

Deasupra pronaosului de factură clasică se deschide un fronton triunghiular înalt, lipsit astăzi de orice decoraţie sculpturală. La origine pe suprafaţa frontonului se găseau basoreliefuri din bronz, reprezentând Lupta zeilor cu giganţii. Plafonul pronaosului era acoperit în totalitate cu decoraţii de bronz, sub formă de casete, după vechiul stil roman.

Aşa cum s-a mai amintit, pe arhitrava de sub frontonul larg, Hadrianus a dispus să fie săpată numai dedicaţia iniţială a lui Vispanius Agrippa, ctitorul atât de respectat al primului Pantheon. Impăratul nu a considerat necesar să-şi înscrie şi propria dedicaţie, conştient că monumentul îi va păstra amintirea şi astfel va fi prezent în posteritate. Mai târziu s-au adăugat dedicaţii privind reparaţiile întreprinse de Septimius Severus şi Caraculla.

Nu se cunoaşte bine destinaţia utilă a Pantheon-ului, dar cea mai mare parte a autorilor sunt de acord în a recunoaşte în el o Aula Regia a Principelui, loc de afirmare a autorităţii imperiale. Dio Cassius relatează că Hadrianus prezida şedinţe de justiţie alternativ în palat, în forum, în Pantheon şi în alte locuri. Pantheon-ul se transforma, în astfel de ocazii, într-o veritabilă sală a tronului la Roma.

Panthenon-ul a fost închis în sec. al 4-lea de către împăraţii creştini care au condus spre prăbuşire civilizaţia romană. Cu voia şi din ordinul acelor împăraţi, pe întinsul imperiului creştinii au închis toate templele cultului tradiţional, le-au jefuit şi le-au distrus. Un tezaur incomensurabil de cultură şi civilizaţie a fost spulberat în numele noii credinţe care se autoproclama tolerantă şi iertătoare, dar s-a dovedit pustiitoare şi retrogradă.

La 16 martie 609, împăratul bizantin uzurpator, Phocas, a donat templul papei Bonifacius al IV-lea. Acela l-a transformat într-o biserică dedicată Sfintei Maria a Martirilor. Numeroase rămăşiţe de martiri au fost mutate din catacombele Romei pentru a fi reîngropate aici. Trebuie recunoscut că transformarea în biserică s-a dovedit salutară pentru conservarea Pantheon-ului, asemănător altor temple transformate în biserică de pe întinsul lumii civilizate antice.

Din păcate creştinismul şi-a arătat adevărata faţă intolerantă după încă un mileniu, atunci când sub pontificatul papei Urban al VIII-lea (1623-1644) monumentul antic a fost jefuit sălbatic. S-a smuls tot bronzul de pe plafonul porticului antic de la intrare, în cantitate apreciată de contemporani la circa 450.000 de livre, s-au topit o serie de statui şi alte ornamente din bronz. Preţiosul metal l-a utilizat Bernini pentru confecţionarea monstruosului baldachin cu aspect mortuar din catedrala Sfântul Petru şi pentru alte opere mai mărunte din bronz. Cu ocazia acelui jaf creştin au dispărut şi basoreliefurile din bronz de pe fronton.

Reprobabila faptă a fost judecată cu revoltă de minţile luminate ale timpului. A luat naştere o remarcă acidă legată de numele de familie al papei Urban al VIII-lea, familie numită Barberini. Remarca tradusă în limba latină era Quad non facerunt Barbari, facerunt Barberini - adică: Ceea ce nu au făcut barbarii au făcut Barberini.

Pe timpul papei Alexandru al VII-lea (1665-1667) frontonul Pantheon-ului a suportat o mutilare stilistică. S-au adăugat, de o parte şi de alta, două mici clopotniţe după planurile lui Bernini. Imediat lumea a clevetit despre „urechile de măgar ale lui Bernini“. De altfel marele arhitect şi sculptor nu a avut decât vina de a se pune în slujba prostului gust al pontifului.

Ruşinoasele clopotniţe adăugate unui astfel de monument venerabil au fost înlăturate în sec. al 19-lea, după renaşterea Italiei.

Astăzi Pantheon-ul adăposteşte mormintele unor personalităţi italiene celebre. In prima capelă din stânga odihneşte Perin del Vaga (1500-1547), considerat ca şi Giulio Romano, drept unul dintre cei mai buni elevi ai lui Raphael. Alături se găseşte mormântul lui Baldassarre Peruzzi (1481-1536), mare pictor şi arhitect. In cea de a doua capelă odihneşte regele Umberto I-ul al Italiei (1844-1900) şi regina Margherita (1851-1926). Intre a doua şi a treia capelă odihneşte Raphael, cel mai popular pictor al Renaşterii europene, al cărui epitaf proclamă: Aici are culcuşul acel Raphael care în timpul vieţii a făcut pe Marea Mamă a Lucrurilor să se teamă de a muri. Statuia Fecioarei de deasupra este o operă a lui Lorenzetto. Alături se găseşte mormântul Mariei Bibbiena, logodnica pictorului, care a murit cu trei luni înainte. Deasupra este plasată piatra tombală a lui Annibale Caracci (1560-1609).

In cea de a treia capelă se află cenotaful cardinalului Ercole Consalvi (1755-1784). In aceeaşi capelă se găseşte şi mormântul regelui Victor-Emmanuel al II-lea de Savoia, primul rege al Italiei reîntregite (1820-1878). Altarul celei de a şaptea capele este ornat de o frescă din sec. al 15-lea reprezentând Buna-Vestire, pictată de Melozzo da Forli.

Prin grandoare şi prin legătura permanentă cu cerul, Pantheon-ul a materializat un omagiu adus întregului corp divin, reprezentând un templu „al tuturor zeilor“. Sunt rare monumentele antice care au unit grupuri de divinităţi pentru a le adula în sânul aceluiaşi spaţiu sacru. Dacă Grecia a avut Olimpiul drept regat al tuturor zeilor, Roma a avut în Pantheon, palatul lor terestru.

Pantheon-ul impresionează nu numai prin venerabilitate, ci şi prin simplitate, prin caracterul închegat al unei compoziţii geometrice diverse. La el nu s-a încercat o grandoare complicată a măsurilor, nici o subordonare a micilor elemente faţă de cele ample, ci a celor ample faţă de întreg.

Posteritatea a rămas entuziasmată de sublima măreţie a Pantheon-ului şi luându-l ca reper a visat permanent să-l întreacă, să reproducă simţul limpede al proporţiilor antice întruchipate de el.

Un visător modern a spus: Dacă va trebui să aştept sfârşitul lumii, doresc ca aceasta să se întâmple la Roma şi dacă se poate lângă Pantheon sub un cer care pe toată întinderea lui este de cuarţit şi de ametiste.

ORAȘE DISPĂRUTE - EFES

Motto:

                                                            ,,Ionienii şi-au aşezat oraşele

                                                            sub cel mai frumos cer pe

care-l ştiu şi pe pământul cu

                                                            cele mai blânde anotimpuri…”

Herodot

            Ţărmul apusean al Asiei Mici, crestat de nenumărate golfuri, presărat cu puzderie de insule, mari sau mici scăldat de apele calde al Mării Egee şi luminat de un soare generos, este un tărâm blând, mănos şi atrăgător. Golfurile adânci şi ferite de furia furtunilor, adăpostite pe sub peninsule sau insule colinare au constituit un dar divin pentru popoarele cu vocaţie navală.

            Mai bine de 2500 de ani acel tărâm încântător s-a afirmat ca o ,,ţară” grecească numindu-se Ionia sau tărâmul ionic Herodot, părintele istoriei spunea că: ,,Ionienii şi-au aşezat oraşele sub cel mai frumos cer pe care-l ştiu şi pe pământul cu cele mai blânde anotimpuri. Nu fac cât ţărmurile Ioniei nici ţările aşezate la miazănoapte, nici cele de la miazăzi, nici cele de la răsărit, nici cele de la apus – asupra unora abătându-se frigul şi umezeala, asupra altora arşiţa şi uscăciunea”.

            Litoralul deosebit de crestat şi ospitalier al Asiei Mici s-a prezentat ca un mediu deosebit de prielnic dezvoltării unei civilizaţii care trebuia să depăşească grija traiului material de zi cu zi, pentru a crea disponibilităţi îndreptate spre preocupări superioare.

            Asia Mică, cu ţărmul ei egeean, s-a deschis ca o punte dintre lumea Orientului Mijlociu şi lumea mediteraneană sau europeană, încă din mileniile de început ale istoriei. Zona de contact dintre cele două lumi şi continente a dat naştere unei microcivilizaţii de sinteză, cu trăsături împrumutate şi amalgamate, dar dominant greceşti.

            Din spuma valurilor egeene şi din piatra ţărmului asiatic a răsărit, s-a plămădit lumea ionică în centrul căreia a strălucit peste un mileniu Efesul. Fâşia îngustă de litoral a Anatoliei dinspre Marea Egee, inclusiv mulţimea de insule presărate printre talazuri a căpătat numele de Ionia, după numele primului val de populaţii arhaice greceşti ce au migrat dinspre nord, prin Grecia continentală şi apoi peste mare.

            Ionia nu cuprinde întreg litoralul egeean al asiei Mici, ci numai partea lui centrală. Triburile ioniene au migrat dinspre Grecia continentală în secolele al X-lea şi al XI-lea a. Ch. împinşi de invazia triburilor doriene, cele mai austere şi mai dure din lumea greacă. Poporul grec s-a contopit din patru mari grupuri de populaţii protogreceşti, cu dialecte deosebite: ionienii, aheii, eolienii şi dorienii.

            Primii au pătruns, în spaţiul grecesc, ionienii, pe la începutul mileniului al II-lea a. Ch.

            Invazia dorienilor, din secolele al XII-lea şi al XI-lea a. Ch., a dislocat masa cea mare a triburilor ioniene, făcându-le să migreze spre est. ionienii au populat, în etape succesive, insulele arhipelagului Cicladelor (Paros, Maxos, Tenos, Andros), insulele Chios şi Samos din faţa Asiei Mici, precum şi zona centrală a litoralului microasiatic. Acolo au fondat o pleiadă de aşezări dintre care douăsprezece au închegat, mai târziu, ,,Confederaţia Ionică”. Din acele vremuri regiunea a primit numele generic de Ionia.

            O parte a ionienilor nu au părăsit Atica şi Eubeea, rămânând să constituie populaţia de bază a acelor teritorii de glorie pentru Grecia de mai târziu.

            În lumea grecilor antici, ionienii au cunoscut cea mai rapidă dezvoltare economică şi politică, fiind creatorii sistemului de conducere democratic în organismele statale. Totodată, ionienii au dat lumii elene cei mai de seamă creatori pe plan filozofic, artistic şi ştiinţific.

            Atena, cu populaţie preponderent ioniană, s-a afirmat ca cea mai strălucită întruchipare a spiritului ionic, în special şi grecesc, în general.

            Între secolele al VIII-lea şi al VI-lea a. Ch., cetăţile ioniene, fondate pe litoralul Asiei Mici au cunoscut o dezvoltare economică, socială şi culturală superioară restului lumii elene.

Aşezate pe traseul drumurilor comerciale ce traversau asia Mică, venind din Orient spre Mediterana, oraşele Ioniei au păstrat un contact nemijlocit cu avansatele civilizaţii orientale, preluând elemente de civilizaţie materială şi spirituală. Cetăţile ioniene din asia Mică au devenit astfel principalul mijlocitor între lumea răsăriteană şi cea a Greciei continentale sau insulare.

            În prima jumătate a mileniului întâi înainte de Christos, Ionia cuprindea un număr de douăsprezece oraşe principale, dintre care nouă erau presărate pe litoralul continental asiatic iar trei se întemeiază pe insulele apropiate. Pe continent se aflau oraşele Milet, Myus, Priene, Efes, Colofon, Lebedos, Teos, Clazomene şi Foceea iar pe insule, Samos, Chios şi Eritreea. În afara cetăţilor, ionienii ocupau numai o fâşie foarte îngustă de teritoriu de-a lungul litoralului fără a căuta să-şi întindă stăpânirea spre interiorul Anatoliei.

            Cele douăsprezece oraşe – cetăţi ale Ioniei s-au unit în ,,Confederaţia ioniană”, formaţiune politico – teritorială de alianţă şi întrajutorare, în care fiecare oraş îşi păstra independenţa. Templul Panionion de pe muntele Mycale, închinat zeului mărilor Poseidon Heliconis, avea prestanţa de sanctuar comun al lumii ionice confederate. În legătură cu acesta Herodot a însemnat că: ,,Ionienii se adunau aici pentru a celebra ceremoniile religioase care au primit numele de Panionia”.

            Atât serbările panelenice cât şi cele regionale de pe lângă marile sanctuare aveau un caracter multiplu religios, politic, economic şi cultural. Sanctuarele decorate ca fiind panelenice deţineau dreptul inalienabil de a acorda azil. Pe deasupra, în acele temple se depuneau mari sume de bani şi se puteau obţine împrumuturi. Pe lângă ele, cu anumite ocazii, se desfăşurau concursuri de muzică, poezie sau atletism. La templul Panionian de la Mycale se întruneau cu regularitate reprezentanţii oraşelor ioniene şi luau decizii comune privind viaţa politică şi religioasă a confederaţiei.

            Se apreciază că supremaţia Egiptului şi a Mesopotamiei în domeniul cultural, pornind din jurul anului 3000 a. Ch., a trecut în secolul al VI-lea a. Ch. în Ionia. Efesul şi Miletul, oraşele de frunte ale Ioniei, au reuşit să pătrundă, să atragă şi să prelucreze cunoştinţele acumulate timp de 2500 de ani de la alte popoare, pentru a crea o nouă lume cu o nouă cultură. A înflorit o epocă a marilor filozofi ionieni şi a ideilor noi asupra creaţiei naturii şi asupra adevărurilor sale. Thales din Milet, fiul lui Hexameis Carianul, a prevăzut o eclipsă de soare prin calcule, descoperind un procedeu unic de determinare a unor fenomene cereşti şi marcând primul exemplu din istorie când un fenomen natural s-a prevăzut în avans.

            Tot în acele timpuri Anaximandrus şi Anaximene au intuit şi au vorbit primii despre existenţa atomilor în componenţa materiei. Faimosul şi solitarul Heraclit din Efes, supranumit ,,Skoteinos” (adică ,,Obscurul”) a considerat ca principală caracteristică şi esenţă a lumii, mişcarea, schimbarea neîncetată, concepţie sintetizată de posteritate ca ,,panta rhei”, adică ,,totul curge”. Materialismul incipient şi dialectica promovată de Heraclit au exercitat o statornică fascinaţie pentru filozofii contemporani lui sau pentru cei din epoca modernă, ca Hegel, Marx, Engels, Lasalle, Heidegger şi Lenin.

            Confederaţia sau ,,liga” ioniană a jucat un rol de primă importanţă în ,,Marea colonizare grecească”, pe litoralul de nord al Mării Egee, pe litoralul Pontului Euxin şi al Mediteranei occidentale.

            Viaţa artistică şi spirituală a atins, în Ionia, adevărate culmi, în secolele al VII-lea şi al VI-lea. Atunci, alături de cea mai strălucită metropolă culturală ioniană, Miletul, s-a ridicat cu putere Efesul.

            În scurt timp Efesul a devenit oraşul ionian cel mai bogat şi mai strălucitor, cu o dezvoltare şi o influenţă amplă. După revolta antipersană din anul 499 a. Ch., revoltă la care Efesul nu a participat, concurenţa Miletului a dispărut odată cu distrugerea oraşului de către perşi.

            Efesul a ocupat un rol privilegiat în cadrul confederaţiei ioniene datorită bogăţiilor acumulate, datorită portului său şi a poziţiei centrale pe litoralul Asiei Mici, spre Marea Egee.

            Confederaţia ioniană a trăit independentă până în anul 560 a. Ch. când a trebuit să recunoască suveranitatea regatului Lidiei şi a dinastului său Cresus. De la acea dată Efesul a urmat soarta supunerii faţă de alte puteri dar a parcurs mai mult de un mileniu de dezvoltare, strălucire şi glorie culturală.

            În prezent este un oraş dispărut, o întindere de vestigii impresionante prin trecut, materiale şi măiestria execuţiei. Chiar trecut în nefiinţă Efesul Transmite măreţia antică a artelor şi a construcţiilor, condamnă epoca medievală care l-a stins şi I-a frânt mesajul de civilizaţie.

            Ca aproape toate aşezările umane întemeiate în adâncurile evului antic Efesului I s-au atribuit origini de legendă.

            O primă legendă îl desemnează ca întemeietor pe Androcles, fiul lui Kodros, din neamul regilor atenieni – ionieni, rămaşi în Grecia continentală, în peninsula Atica.

            Kodros regele Atenei, înainte de a intra în luptă cu dorienii invadatori, a consultat un oracol, cerându-I să precizeze cina ca ieşi învingător. Oracolul a răspuns că: ,,trupele primului rege mort vor câştiga războiul”. Interpretând favorabil aceste cuvinte, Kodros s-a dus spre o luptă în care a murit eroic şi în care armata sa a ieşit victorioasă, salvând Atena.

            După moartea regelui Kodros, Androcles a renunţat la succesiunea tronului în favoarea fratelui său şi s-a hotărât să-şi întemeieze un nou oraş. Conform obiceiurilor a consultat, şi el, un oracol. Acolo I s-a răspuns că ,,dorinţele sale sunt realizabile graţie unui peşte şi a unui mistreţ”.

            Androcles şi prietenii săi s-au îmbarcat urmând calea Asiei Mici. Acostând pe un litoral necunoscut ei au încercat să pescuiască. Primul peşte prins s-a agăţat de ierburi. Din acel loc a luat-o la fugă un mistreţ ce stătuse ascuns printre ierburi. Androcles l-a urmărit călare şi a reuşit să-l străpungă cu lancea.

            Amintindu-şi de previziunile oracolului, Androcles a decis să-şi întemeieze oraşul pe acele locuri. Se presupune că aşezarea întemeiată de Androcles s-a găsit pe mica colină de la apus de stadionul antic al Efesului actual. Nici o săpătură nu s-a întreprins încă în acel loc ca să cerceteze vreun sâmbure de adevăr din legendă.

            Legenda lui Androcles poate fi citită, săpată în marmură, pe frizele templului împăratului Hadrianus, din ruinele Efesului.

            O altă legendă privind întemeierea oraşului a ajuns la noi prin scrierile a doi erudiţi antici, Pausanias şi Strabon. Conform celor relatate de ei, Efesul l-au fondat amazoanele. Strabon precizează în plus că numele de Efes şi de Smirna ar fi fost numele a două amazoane. Smirna este numele unui alt oraş ionian din apropierea Efesului, oraş care a dăinuit, cu acel nume, până în secolul nostru (actualul Izmir din Turcia egeeană).

            Cum au ajuns acele femei mitologice şi războinice din locurile lor de baştină, de pe malurile Mării Negre, pe malul Mării Egee, nu se explică în legenda întemeierii Efesului. În toată istoria Greciei antice şi în legendele ei, amazoanele au ocupat un loc de cinste şi respectat. Întemeierea Efesului de către amazoane avea darul de a da prestanţă şi întâietate aşezării.

Pe friza templului lui Hadrianus, menţionată anterior, se găseşte săpată în piatră şi această a doua legendă, alături de cea prezentată înainte. Faptul denotă că efesienii erau foarte toleranţi în ceea ce privea istoria de începuturi a oraşului lor.

            Tot în legendă a intrat şi concursul organizat în secolul al V-lea a. Ch., la Efes, pentru sculptarea unei statui de amazoană menită a străjui în templul grandios al Artemisei, templu ce a intrat între ,,cele şapte minuni ale lumii antice”.

            Se povesteşte că cei mai talentaţi şi renumiţi sculptori ai acelui secol au participat la competiţie, printre care Policlet, Phidias, Cresilias şi Pharadmon. Juriul concursului s-a constituit chiar din participanţi. Premiul cel mare s-a atribuit lui Policlet, iar statuia sa şi-a găsit locul cuvenit în marele templu.

            Descoperirile arheologice n-au putut confirma existenţa acelei statui minunate de care s-a vorbit atât de mult în antichitate.

            Reluând evoluţia istorică a Efesului, trebuie amintit că după cucerirea sa de către Lidia, a trecut repede, în 546 a. Ch., sub stăpânirea Persiei, împreună cu întregul regat Lidian. Regele persan Cyrus al II-lea a înglobat Lidia în posesiunile sale împreună cu întreaga Ionie grecească.

            În secolul al VI-lea a. Ch. regatul Lidiei, a cărui capitală se afla la Sardes, în vestul Anatoliei, era considerat ca statul cel mai bogat al lumii din Asia Mică. Datorită bogăţiei în aur a pământului său, Cresus, regele Lidiei a devenit foarte bogat şi capricios. A organizat o armată plătită (practică rară pentru acele timpuri), cu cei mai buni soldaţi (mercenari) şi a trecut la extinderea frontierelor regatului. Una dintre ţintele mult râvnite a constituit-o Efesul.

            Efesienii, colectivitate puţin războinică, au mizat pe protecţia zeiţei Artemis, căreia îi ridicau un templu grandios. Pentru a împiedica intrarea lidienilor în oraş au întins, pur şi simplu, o coardă între acel templu şi oraş, fără a întreprinde nici o altă măsură de apărare.

            Contrar aşteptărilor armata lidiană a intrat în oraş, Cresus fiind un adorator al zeiţei Artemis, s-a comportat cu bunăvoinţă faţă de noii săi supuşi şi a preluat o parte din povara cheltuielilor dedicate construcţiei templului. A oferit, printre altele, un număr de coloane sculptate ce purtau inscripţionat numele său. Una din coloane, regăsită prin săpăturile arheologice din a869, poate fi admirată la British Museum.

            Stăpânirea persană s-a dovedit pentru oraşele ioniene destul de elastică şi destul de puţin implicată în treburile lor interne. Sub persani Efesul a progresat constant, devenind un oraş bogat şi aproape independent. Faţă de perşi nu a rămas obligat decât cu plata unui tribut anual.

            Perşii au unit administrativ regiunile istorice Caria, Lidia, Pamfilia şi Ionia creând Satrapia Ioniană (diviziune administrativă a regatului persan, condusă de un guvernator numit Satrap). Suveranitatea persană s-a menţinut până în 334 a. Ch. când a început strălucita aventură istorică a lui Alexandru Macedon. Tânărul rege al Macedoniei a lăsat urme adânci în conştiinţa omenirii deşi a avut o existenţă scurtă. Faptele şi cuceririle sale le-a înconjurat un nimb de glorie şi au intrat în legendă.

            Traversând strâmtoarea Dardanele spre Asia Mică, Alexandru a înfrânt armatele persane pe malurile râului Granicos (334 a. Ch.). După victoria din acea bătălie, supranumită de istorici ,,bătălia cavalerilor”, Alexandru cel Mare s-a îndreptat spre Sardes, capitala Satrapiei, iar apoi spre Efes.

            Efesienii l-au întâmpinat ca pe un Zeu. Cu acea ocazie, Alexandru a vizitat măreţul templu al Artemisei, incendiat în noaptea naşterii sale (356 a. Ch.) de către un locuitor nebun care dorea să I se păstreze numele în istorie. (Toţi autorii antici şi moderni l-au numit în scrierile lor, dar numele îi trebuie uitat)

            Alexandru şi-a exprimat dorinţa să suporte cheltuielile de reparare a templului. Locuitorii Efesului, dorind să-l îndepărteze pe cuceritor de cetatea lor, l-au refuzat diplomatic, spunând că ,,un zeu nu trebuie să facă cadouri altui zeu”.

            După moartea lui Alexandru cel Mare, în anul 323 a. Ch., în Babilon, pe malurile Eufratului, imensul imperiu cucerit de el s-a împărţit între generalii ce-l înconjuraseră (diadohi). Efesul a intrat sub dominaţia diadohului Lysimah, conducător ager întreprinzător.

            Stăpânirea lui Lysimah a influenţat esenţial destinul oraşului. La acea dată aşezarea se găsea la capătul unui golf adâncit înspre ţărm. În golf se vărsa râul Caistros. Pe acel amplasament al cetăţii se înălţa minunatul templu al Artemisei renumit în toată lumea antică. Cu timpul însă, vărsarea râului Caistros colmatase cu aluviuni golful, acoperind şi zona portuară veche, numită ,,portul sacru” datorită apropierii de templul Artemisei. Depunerea aluviunilor nu numai că a făcut impracticabil portul dar a împins la depărtare ţărmul mării.

            Lysimah a luat măsura mutării oraşului cu 2,5 kilometri spre sud – vest faţă de vechiul amplasament, pe pantele colinelor Pion şi Coressos, precum şi între ele. Zidul de apărare al noului Efes avea o lungime de 8 kilometri, urmând coamele Pion şi Coressos incluzând atât portul cel nou cât şi oraşul de la poale. Lysimah a avut grijă să se amenajeze un port pe măsura vremurilor noi, cu toate amenajările necesare şi unit cu oraşul printr-o cale largă, bine protejată şi frumos decorată.

            Efesul s-a aşezat pe noul amplasament în anul 287 a. Ch. Întregul complex al templului a rămas în afara noii incinte, înspre continent. Zidurile ridicate atunci, încununate cu turnuri de apărare străjuiesc şi astăzi, cu demnitate, rămăşiţele marelui oraş dispărut.

Oraşul nou creat de Lysimah a rămas în istorie ca singurul şi cel mai strălucit amplasament. Când s-a vorbit şi când se vorbeşte de Efes se face referinţă numai la acest amplasament care s-a dovedit cel mai peren şi cel mai impresionant.

            Reamplasarea şi reorganizarea Efesului de către Lysimah a avut la bază concepţia sinoikistă a demografiei şi pe cea de tip hipodamic în proiectarea planului şi a reţelelor de străzi. Pentru acele timpuri sinoikismul se aplica destul de des pentru lichidarea izolării economice a unor oraşe şi pentru întărirea altora. Sinoikismul presupunea contopirea mai multor oraşe sau aşezări într-una singură. Pausanias spune că Lysimah ,,a mutat Efesul pe malul mării, unde se găseşte şi acum şi a adus aici populaţia din Colofon şi Lehedos, oraşe pe care le-a distrus…”. Mutările masive se practicau cu forţa, împotriva voinţei populaţiei care-şi părăsea rosturile şi agoniseala.

            Stilul hipodamic de proiectare presupunea străzi cu intersecţii în unghi drept. La Efes principiul nu a putut fi, pe deplin, respectat datorită colinelor pe care şi între care se adăposteau cartierele.

            Înainte de a continua firul evoluţiilor istorice ale milenarului Efes apare necesară o prezentare succintă a celor şase amplasamente pe care a evoluat, amplasamente ce punctează un teritoriu foarte strâns.

            Săpăturile arheologice au permis localizarea unei prime aşezări umane mai însemnate în apropierea unei necropole de dată miceniană, pe colina antică Paroreia (azi Ayasuluk). Acel habitat nu a purtat numele Efes ci a reprezentat o aşezare specifică epocii bronzului. O a doua aşezare omenească, apropiată Efesului clasic, s-a descoperit nu departe de colina amintită, la capătul dinspre continent al fostului golf marin, acolo unde a existat mai târziu ,,portul sacru”, adică primul port al zonei. Datarea arheologică plasează acel al doilea habitat în preajma secolului al XII-lea a. Ch. Pe timpul perioadei arhaice, adică în prima parte a mileniului întâi înainte de Christos (ante Christos – a. CH.) până spre începutul secolului al VI-lea a. Ch., locuitorii s-au mutat spre vest, în jurul templului zeiţei Artemis. De respectiva etapă istorică a oraşului, a treia, se leagă apariţia denumirii de Efes precum şi începuturile timide de dezvoltarea a templului va constitui o minune a lumii antice.

            Perioada elenistică de existenţă a Efesului, începută de Lysimah şi continuată sub dominaţia romană, reprezintă cel de al patrulea amplasament, amplasamentul de bază. Acest amplasament a lăsat posteriorităţii imaginea aproape şocantă a calităţilor şi măreţiei civilizaţiei antice din lumea preco – romană orientală.

            Cea de a cincia aşezare a oraşului, cea de pe timpul Imperiului Bizantin timpuriu, când oraşul păstra încă acelaşi nume s-a aflat tot pe colina Ayasuluk. Pe vârful colinei străjuieşte o impresionantă fortăreaţă bizantină iar pe panta de sud ruinele unei biserici creştine ce adăposteau rămăşiţele Sfântului Ioan Evanghelistul.

            În final, pe perioada de după anul 1000 d. Ch., când locurile au devenit posesiuni selciukide sau ottomane, aşezarea a pierdut numele de Efes şi s-a prelins la poalele colinei Ayasuluk, având caracterul unei aşezări aproape rurale sărace şi apăsată de vremuri. Port nu mai există, constituind motiv numai pentru amintiri sau poveşti. De aproape un mileniu corăbiile nu mai căutau aceste ţărmuri.

            Reluând firul istoric întrerupt anterior trebuie precizat că Efesul creat de Lysimah a cunoscut o perioadă helenistică de mare înflorire. Rolul său politic a crescut şi s-a menţinut prin participarea la conflictele care au implicat Macedonia, Roma şi celelalte regate din Asia Mică.

            La întemeiere, Lysimah a dat noului oraş numele de Arsinoe, nume care a rezistat numai câţiva ani până la moartea diadohului devenit dinast. Arsinoe era numele purtat de tânăra şi adorata lui soţie, fiica lui Ptolemeu I-ul Soter, diadohul devenit întemeietorul dinastiei elenistice din Egipt. Iubirea lui Lysimah pentru soţia sa, este cu atât mai pasionantă cu cât la data când vroia să-I imortalizeze numele peste fostul Efes, el avea 73 de ani (287 a. Ch.). A murit ca un vajnic războinic într-o luptă cu regatul helenistic al lui Seleucos, în anul 283 a. Ch., la 77 de ani.

            După dispariţia lui Lysimah, timp de un secol şi jumătate, Efesul prosper a devenit obiect şi subiect al luptelor dintre dinastiile succesoare generalilor (diadohilor) lui Alexandru cel Mare, toate dinastii elenistice în state formate pe trupul imperiului marelui cuceritor balcanic. În final oraşul a ajuns în componenţa regatului Pergam, regat întemeiat de un ofiţer de încredere al lui Lysimah după moartea aceluia. Ultimul rege al Pergamului, Attalos al III-lea, murind fără moştenitori a lăsat regatul moştenire ,,poporului şi republicii romane” în 133 a. Ch.. Moştenirea Pergamului a înlesnit Romei să pună piciorul în Asia Mică şi să rămână acolo mai mult de o jumătate de mileniu.

            Efesul, ca oraş component al regatului Pergam, a intrat şi el în stăpânirea Romei, în componenţa provinciei romane Asia. Poziţia şi prestigiul au determinat alegerea lui drept capitală romană a provinciei.

            Cu toate că a suferit pierderi imense în timpul războiului Romei cu Mitridate, regele Pontului, Efesul a trăit sub romani o epocă de pace şi dezvoltare. În concordanţă cu Alexandria a devenit portul cu cea mai întinsă arie comercială, realizând beneficii uriaşe.

            În epoca lui de maximă dezvoltare, oraşul a adăpostit peste 200.000 de oameni şi a fost principalul centru comercial şi bancar al Asiei romane, punct nodal al traseelor dinspre Apus spre Răsărit şi invers. Atunci s-a acoperit de monumente, de lucrări sau obiecte de artă, de străzi şi cartiere luxoase. S-au construit teatre, gimnazii, un odeon, o nouă agora, o bibliotecă, terme, căi pavate cu marmură, monumente votive şi spre sfârşit, biserici. Peste vestigiile greceşti şi peste aspectul elenistic s-a adăugat pecetea artei urbane romane, grandoarea ei inimitabilă. Împăraţii romani, începând cu Augustus au ajutat susţinut Efesul, ca pe o perlă a coroanei. După un cutremur catastrofal, la începutul secolului I d. Ch., împăratul Tiberius a reconstruit oraşul distrus groaznic. A afectat cheltuieli imense deşi avea renumele unui om zgârcit. Ordinul lui Tiberius de reconstruire a oraşului este săpat în marmură şi încă lizibil în faţa templului lui Hadrianus. Într-o altă inscripţie, păstrată între ruinele Efesului, împăratul Hadrianus este numit fondatorul şi Salvatorul oraşului, pe care l-a copleşit cu daruri şi favoruri. Hadrianus a dispus devierea râului Caistros şi a dragat portul ce devenise, din nou nepracticabil (trecuseră mai mult de patru sute de ani de la amenajarea lui de către Lysimah). Ultima colmatare a portului Efes se produsese pe timpul dominaţiei Pergamului, în secolul al II-lea a. Ch..

            Pe parcursul epocii imperiale a statului roman, adică începând cu secolul I d. Ch., Efesul a ridicat temple în care se divizau împăraţi romani. Unele şi-au păstrat dedicaţia până la sfârşit iar altele nu, fiind distruse sau schimbându-li-se dedicaţia, după vremuri, în favoarea altor împăraţi. Au beneficiat de temple: Divius Caius Caesar, tatăl lui Augustus, Dea Roma (zeiţa Roma), Domitianus, Vespasianus, Hadrianus, Caracalla, Elagabalus şi Valerisnus. Prin acele temple Efesul era adânc implicat în viaţa politică a imperiului roman, identificându-se cu evenimentele şi curentele ce marcau viaţa capitalei lumii mediteraneene.

            În anul 34 d. Ch. Efesul a păşit în epoca creştină. Sfântul Apostol Pavel cu ajutorul efesianului Timetius, a înfiinţat în oraş una dintre primele comunităţi creştine din Orient. Predicând peste tot în oraş şi chiar în Marele Teatru, Sfântul Pavel a atras numeroşi partizani la noua credinţă. Preocuparea noii religii a avut drept consecinţă reducerea afacerilor argintarilor, care trăiau din vânzarea de statuete de argint reprezentând pe zeiţa Artemis şi templul ei. Unul dintre bijutierii afectaţi, Demetrios, a reuşit să instige mai multe mii de persoane pe care le-a reunit în Marele Teatru. A prezentat noua religie şi pe care propovăduitorul său, Sfântul Pavel, ca pe nişte primejdii pentru măreţia şi prestanţa oraşului, prin denigrarea cultului zeiţei Artemis. Tulburarea locuitorilor s-a dovedit foarte mare. Ei au ovaţionat timp îndelungat: ,,Trăiască Artemis Efesiana” sau ,,Mare este Artemis Efesiana”.

            Ulterior toleranţa locuitorilor Efesului a predominat. Creştinismul şi-a făcut acolo un culcuş apărat şi relativ liniştit, în comparaţie cu alte provincii sau oraşe ale imperiului. După Sfântul Pavel a sosit la Efes Sfântul Evanghelist Ioan. Era însoţit de Sfânta Fecioară Maria. Rezoluţiile conciliului din anul 431 d. Ch. au certificat că Sfânta Fecioară a venit la Efes şi a trăit între al 4-lea şi al 6-lea an după moartea lui Christos. Sfânta Fecioară Maria trebuise să se refugieze datorită persecuţiilor din Iudeea.

            La Efes, în plin oraş, nu se putea afla în siguranţă deoarece efesienii se închinau în majoritate zeilor tradiţionali. Sfântul Evanghelist Ioan I-a amenajat o locuinţă retrasă, la câţiva kilometri de oraş, pe muntele Coresos (astăzi Bulbul, adică ,,Colina Privighetorilor”). Acolo, se zice că Sfânta Fecioară Maria şi-a petrecut ultimii ani de viaţă, departe de lumea ostilă.

            Locul a devenit obiectiv de pelerinaj mondial, atât pentru creştini cât şi pentru musulmani. La musulmani se găsesc aprecieri respectuoase privind Sfânta Fecioară.

            Construcţia ce există astăzi pe muntele (colina) Bulbul s-a ridicat în secolul al VI-lea d. Ch.. Casa în care a locuit Fecioara s-a aflat pe locul fundaţiilor actualei mici biserici bizantine, care marchează locul. O încăpere laterală a bisericuţei, în partea de sud, lângă absida centrală, este considerată ca fosta cameră de culcare a Fecioarei.

            În fiecare an, pe 15 august, acolo are loc un mare pelerinaj creştino – musulman. Printr-un mare panou amplasat în apropierea bisericii se solicită tuturor credincioşilor să fie prezenţi pe 15 august 2000 la o comemorare de excepţie. În timpurile noastre, papa Ioan al XIII-lea, la începutul anilor ’60 şi actualul papă, Ioan Paul al II-lea, în urma vizitelor întreprinse pe aceste locuri, le-au declarat ,,locuri sfinte”.

            Sfântul Ioan a redactat Evanghelia sa la Efes. După moarte a fost îngropat tot la Efes conform dorinţei exprimate. Deasupra mormântului său s-a ridicat o basilică în secolul al 4-lea d. Ch. şi apoi o biserică grandioasă, în secolul al 6-lea d. Ch., secolul lui Justinian. Acea biserică, aflată în ruină, domină şi astăzi împrejurimile. În faţa absidei centrale se conservă locul mormântului Sfântului Evanghelist Ioan, între patru coloane zvelte de marmură, sub cerul liber.

            Biserica este înconjurată de resturile unor ziduri de apărare puternice, loc unde se retrăgeau locuitorii aciuiţi împrejur atunci când marele Efes fusese părăsit şi trecut în lumea amintirilor, adică în perioada de după secolul al 5-lea d. Ch.. Cetatea bisericii şi cetatea bizantină din vârful colinei au trăit invaziile sarazine, selciukide şi ottomane.

            Efesul clasic şi templul său renumit, din afara zidurilor, au cunoscut un jaf devastator în anul 263 d. Ch. din partea goţilor veniţi din nordul Mării Negre pe calea apelor până pe litoralul Asiei Mici. Barbarii germanici au mai roit o vreme prin Anatolia. După circa zece ani s-a început reconstrucţia. În acea perioadă Imperiul Roman trecea prin situaţia grea a ,,anarhiei militare” când puterea centrală se afla slăbită de numeroase revolte şi când invaziile barbare au crescut presiunea asupra frontierelor pătrunzând în diverse provincii.

            În secolul al IV-lea s-au produs o serie de cutremure devastatoare dar dărnicia împăraţilor romani scăzuse. Din ce în ce Efesul a trebuit să se complacă într-o stare de degradare a vechilor edificii şi cu o sărăcie în creştere. Populaţia a început să părăsească oraşul parţial ruinat şi cu portul colmatat. Fenomenul s-a accentuat în secolul al V-lea. Zidurile de apărare s-au retras şi reconstruit către interiorul oraşului pentru a se diminua perimetrul de apărare. ,,Pax romana” slăbise foarte mult odată cu ordinea interioară din imperiu. O parte din populaţie, la poalele şi pe pantele colinei Ayasuluk în preajma fortificaţiilor bisericii şi ale cetăţii militare bizantine. În secolele al VI-lea şi al VII-lea Efesul şi aşezarea de pe Ayasuluk au suferit atacurile repetate ale piraţilor şi ale arabilor. Atunci toată populaţia a părăsit vechiul Efes prea aproape de mare şi prea expus forţelor atacatoare. Vechile întăriri dislocate de cutremure nu mai ofereau protecţie. Fortificaţiile noi de pe colina Ayasuluk se prezentau mai robuste şi mai sigure. În secolele următoare Citadela şi zidurile de apărare ale bisericii au fost întărite şi refăcute continuu.

            Noua aşezare bizantină avea aspectul unui bastion militar avansat, urcând pantele colinei sub protecţia a două incinte separate.

            Noua aşezare a păstrat caracterul bizantin până în anii 1090 – 1097 când a suferit asediile turcilor selciukizi şi a căzut în mâinile acestora. Curând, concomitent cu desfăşurarea cruciadei I-a, împăratul bizantin Alexis Comnen a eliberat ţinutul readucând administraţia creştină.

            Locurile au fost ocupate definitiv către turci în anul 1304. Localitatea mizeră rămasă în mâinile lor a primit numele de Aya – Suluk, devenind ulterior, Selciuk. În prezent localitatea selciuk, cu numai câteva mii de locuitori săraci reprezintă o reminiscenţă de locuire lipsită de interes şi fără nici o legătură cu oraşul dispărut de la câţiva kilometri.

            Interesul privind istoria Efesului a supravieţuit dispariţiei sale materiale. Oraşul s-a păstrat în amintirea posterităţii nu atât datorită bogăţiei sale, nici a calităţilor sau vitejiei locuitorilor lor, nici chiar a filozofilor sau a altor învăţaţi ai săi, ci faptului că aici, de mult, s-a înălţat unul dintre monumentele de glorie ale arhitecturii umane – templul zeiţei Artemis (Artemisionul).

            Anticii, începând cu Filon din Bizanţ au cuprins Artemisionul de la Efes în rândul minunilor lumii lor, între ,,cele şapte minuni ale lumii”.

            Atât pentru Efes cât şi pentru templul glorios al Artemisei, vicisitudinile istoriei, cutremurele, incendiile şi jafurile s-au dovedit mai slabe decât puterea distructivă a creştinismului. Creştinismul a slăbit puterea romană ,,din interior” aducând-o în situaţia de a nu-şi mai putea apăra provinciile şi oraşele, precum Efesul.

            Tot creştinismul a impus, prin împăratul Teodosius I-ul (numit ,,cer Mare”, de ecleziaştii şi istoricii creştini), închiderea tuturor templelor închinate zeităţilor antice (392 d. Ch.). Odată cu acelea s-a închis şi marele Artemision. Părăsit şi jefuit cu meticulozitate, minunatul moment a dispărut aproape fără urme, intrând în legendă.

            Componentele din trupul lui şi din al Efesului se regăsesc în zidurile de apărare ale cetăţilor de mai târziu, în temeliile şi zidăria bisericilor, moscheilor şi a locuinţelor. Opt coloane au fost transportate la Constantinopol, pentru a înfrumuseţa Sfânta Sofia. Alte componente de marmură au fost arse pentru a deveni var.

            La celebrul templu s-au închinat şi au trăit zeci de generaţii. El a reprezentat gloria locuitorilor Ioniei şi o glorie a umanităţii. Nu mult timp după splendidul sanctuar s-a stins şi Efesul iar pe locuitorii lui, care nu mai aduseseră jertfa cuvenită zeiţei mamă, i-a împrăştiat furtuna istoriei, blestemaţi de zeiţă ca nici prin noua credinţă să nu-şi regăsească propăşirea.

            A trecut un mileniu şi jumătate de când strălucitorul Efes poartă povara blestemului. Zeiţa nu I-a iertat nici pe cei ce au adus căderea oraşului şi a templului, pe creştini. I-a izgonit şi pe ei de pe acele locuri pentru totdeauna prin sabia mahomedană.

            Zeiţa Artemis s-a dovedit tolerantă, acceptând în ţinuturile ei templele multor altor zeităţi, chiar egipte şi chiar pe ale împăraţilor muritori. Intoleranţa creştinismului a răsplătit-o, cum se cuvenea, tot cu intoleranţă.

            Aducând pieirea Artemisionului şi a Efesului creştinii nu au fost în stare să pună nimic trainic în loc, aşa că trebuie să ne mulţumim cu cele exclamate de scriitorul antic Antipater din Sidon: ,,Am văzut zidurile pe care pot alerga carele şi grădinile suspendate din Babilon, celebra statuie a lui Zeus din Olimpia, colosul din Rodos, impunătoarea operă a piramidelor şi măreţul mormânt al lui Manusol. Dar când am zărit templul din Efes, care se ridică spre nori, toate celelalte minuni au rămas în urmă”.

            În prezent Efesul reprezintă una dintre incintele arheologice cele mai spectaculoase, interesante şi vizitate din Turcia. Cu toate că interesul este atât de mare săpăturile n-au scos la lumina zilei decât între 5 şi 10% din suprafaţa marelui oraş antic. Deoarece deasupra lui nu s-au mai suprapus alte aşezări omeneşti, Efesul va avea şansa de a prezenta cel mai complect un oraş mare şi renumit al antichităţii greco – romane.

            Deşi nu este de ajuns se va încerca numai o enumerare sumară a obiectivelor aduse la lumina zilei în peste un secol şi jumătate de lucrări. Nu este posibilă o descriere amănunţită a monumentelor, edificiilor sau străzilor, ca de altfel şi în cazul altor oraşe dispărute. Imensitatea muncii şi creaţiei umane, încorporate într-un oraş dispărut, se adaugă la imensitatea timpului care ne desparte de perioada de vieţuire a lui. Această însumare obligă la mai multă sensibilitate şi la mai multă atenţie, iar spaţiul acestei lucrări nu ne permite.

            Distincţia, demnitatea venerabilă, frumuseţea şi bogăţia istorico – culturală a vestigiilor Efesului apare covârşitoare vizitatorului modern iar mai târziu obsedantă.

            Paşii şi privirile ating şi mângâie o diversitate deconcertantă de mărturii ale civilizaţiei apuse pe ţărmurile ionice ale Asiei Mici. Dintre acestea se remarcă cele mai bine păstrate: zidurile de incintă cu turnuri de observaţie, poartă de onoare numită ,,Poarta Magnesia”, Heroonul numit eronat ,,Mormântul Sfântului Luca”, apeductele şi aducţiunile de apă de la zeci de kilometri cu bazinele şi cisternele din oraş, gimnaziul de est, termele ,,lui Vasius”, agora romană prevăzută în centru cu resturile unui templu dedicat zeiţei egiptene Isis şi mai târziu împăratului Augustus, basilica romană, Odeonul, templul zeiţei Dea Roma, templul lui Divius Iulius Caesar, templul lui Domitianus dedicat ulterior lui Vespasianus, templul lui Hadrianus, templul lui Elagabalus, templul lui Valerianus, Pritanea (edificiu ce constituia sediul municipalităţii), piaţa lui Domitianus, monumentul lui Memmius poarta lui Heracles, fântâna lui Pollio, galeria inscripţiilor, fântâna lui Laecanius Bassus, strada curenţilor (numită aşa în timpul săpăturilor arheologice), fântâna lui Traianus, termele Skolastikia, latrinele publice, reclama pentru un bordel săpată pe trotuarul străzii de marmură, octogonul sau presupusul mormânt al prinţesei Arsinoe a IV-a, sora Cleopatrei a VII-a, locuinţele civile aşezate pe terasele dealurilor, locuinţe decorate cu mozaicuri, picturi şi coloane interioare, fântâna bizantină sau heroonul lui Androcles, poarta lui Hadrianus, embolosul de jos, monumentul porţilor, biblioteca lui Celcius, poarta lui Mazeus şi a lui Mitridate, stoa dorică sau stoa lui Nero, casa închisă, strada de marmură, agora comercială, templul lui Serapis, strada stadionului, marele teatru, fântâna elenistică, strada portului, gimnaziul teatrului, palestrele lui Verulanus, termele portului, gimnaziul portului, palestrele portului, portul, biserica Fecioarei sau biserica conciliului, olympionul, palatul bizantin, Acropolisul arhaic, stadionul, gimnaziul lui Vedus, mormintele ,,celor şapte adormiţi”, necropola Efesului, stoa lui Damiamis, etc..

            În afara oraşului elenistico – roman, spre interiorul teritoriului, adică spre Selciuk se regăsesc rămăşiţele deplorabile ale renumitului templu al Artemisei. Numai o singură coloană s-a putut reconstitui pentru a marca locul sacru.

            În imediata apropiere a Artemisionului se ridică colina Ayasuluk, pe care dăinuie, în vârf, fortăreaţa bizantină. Pe pantele dinspre sud şi sud – est se desfăşoară vestigiile impresionante ale bisericii bizantine a Sfântului Ioan Evanghelistul cu puternicele sale ziduri de apărare.

            Urmând un drum asfaltat ce urcă în serpentine pe colina Bulbul se ajunge la bisericuţa bizantină supranumită ,,Casa Sfintei Fecioare”. Acolo o mică unitate a armatei turce asigură paza obiectivului sacru.

            Efesul nu va renaşte niciodată dar va dăinui sub forma în care l-au pregătit vremurile de părăsire şi sub forma în care-l pregătesc contemporanii, adunându-i cu grijă rămăşiţele împrăştiate. Se poate spune că Artemis a dorit să şteargă numai amintirea locuitorilor necredincioşi, nu şi urma oraşului ei iubit.