duminică, 30 ianuarie 2011

TRONUL ROMEI - AUGUSTUS (CAIIUS IULIUS CAESAR OCTAVIANUS AUGUSTUS)

Cu Augustus începe cu adevărat perioada imperială romană, el fiind primul împărat roman, înălţat pe temeliile solide create, de Caesar, instituţiei monarhice.
            S-a născut la Roma, în apropierea Palatinului, la 23 septembrie 63 a.Ch. (anul 691 al Romei) şi a murit la Nola, la vârsta de 76 de ani, la 19 august anul 14 d.Ch. (anul 767 al Romei). Timp de 41 de ani (27 a.Ch.-14 d.Ch.) a fost conducătorul absolut al imperiului sub denumirea aleasă de el, de Princeps. Din anul  44 a.Ch., după moartea lui Caesar s-a aflat în rândul conducerii fruntaşe a imperiului, cu toate că a trebuit să facă unele concesii pe timpul celui de-al doilea triumvirat. Se poate spune deci că s-a aflat în fruntea lumii romane 58 de ani.
           Era fiul lui Caius Octavius, mort în 58 a.Ch., pretor în 61 a.Ch., părinte pe care l-a pierdut la vârsta de patru ani. Mama sa a fost Atia, nepoata colaterală a lui Caesar.
Trecut în casa bunicii sale Iulia, a avut ca tutore pe C. Toranius, fapt ce l-a apropiat de Caesar. Marele său unchi, s-a ocupat de educaţia sa. In anul 45 a.Ch. l-a însoţit pe acesta în compania din Spania. Ulterior a fost trimis pentru completarea studiilor la Apollonia în Peninsula Balcanică. Acolo a primit vestea morţii unchiului şi protectorului său, în martie 44 a.Ch.
Avea numai 19 ani dar din acel moment a început realizarea sa istorică. Aruncându-se în tumultul politic periculos al Romei, a trebuit să joace feste neplăcute tuturor contemporanilor indiferent dacă erau prieteni sau rivali.
In jurul începutului lunii mai, 44 a.Ch. Caius Octavius a sosit la Roma. Cunoştea deja testamentul lui Caesar care îl desemnase moştenitorul său principal şi fiu adoptiv. Aceasta îi era de ajuns pentru a juca un rol politic. A luat imediat numele tatălui său, Caius Iulius Caesar pe care l-a complectat, conform regulei, cu numele său de familie transformat ­ Octavianus ­ şi a declarat cu tărie că era hotărât să aducă la îndeplinire toate voinţele lui Caesar. Era candidat la moştenirea politică a primului suveran de facto al Romei. In faţa lui se afla însă, Marcus Antonius, vechi confident, prieten şi colaborator al lui Caesar şi în acelaşi timp şeful oficial al statului în calitatea sa de consul.
Octavianus i-a făcut o vizită lui Marcus Antonius, în luna mai şi i-a cerut de a fi pus în posesia moştenirii lăsată de Caesar. Antonius s-a arătat evaziv. Tânărul pretendent a arătat încă de pe atunci ce va fi pe parcursul întregii vieţi, un om de acţiune, de decizie şi de bun simţ. Fără să cedeze tergiversărilor lui Marcus Antonius, a întreprins ceea ce trebuia. Pentru a împlini angajamentele faţă de cel căruia îi luase numele şi îi acceptase moştenirea, şi-a vândut bunurile, şi s-a împrumutat  până la ruinare, dar şi-a creat popularitatea omului cinstit şi drept care îşi achită toate promisiunile. Marcus Antonius a încercat să împiedice această neaşteptată acţiune. A intentat o acţiune în justiţie legată de adopţie. Apoi a încercat să-l facă responsabil de sumele ridicate de Caesar din tezaurul public şi să-i stoarcă bani pentru lictori. Antonius a adoptat o atitudine ostilă, căutând să atace prin răzbunări şi manevre politice.
            Octavianus reprezenta, în ochii poporului, din ce în ce mai mult, voinţa şi personalitatea dictatorului dispărut, sesizând manevrele politice la care trebuia să facă faţă tânărul. Un mare număr de senatori, ademeniţi de Marcus Antonius, s-au reunit în jurul acestuia, constituind un puternic partid.
Pe de altă parte, Antonius fusese un apropiat al lui Caesar până la asasinarea acestuia. Ca atare, conspiratorii republicani îi erau inamici puternici. Prins între aceşti republicani ucigaşi, cu forţe armate loaiale în răsăritul imperiului şi Octavianus, aflat la Roma, Antonius a preferat să trateze cu cel din urmă (iulie 44 a.Ch.). Această manevră a fost, pentru Marcus Antonius, un simplu mijloc de a adormi vigilenţa şi de a încetini activităţile rivalului.
            Printre altele, s-a arătat favorabil deschiderii accesului lui Octavianus spre magistraturi, fapt ce îi bara accesul spre un rol politic pe cale legală. In Roma accesul unui cetăţean spre magistratură, sau spre poziţii politice conducătoare, erau condiţionate atât de vârsta candidatului cât şi de parcurgerea unor trepte inferioare ale scării administrative sau politice.
            In acelaşi timp, legiunile Macedoniei debarcau la Brindisi, chemate de Marcus Antonius, în calitate de consul. Simţind pericolul Octavianus l-a acuzat de intenţia folosirii forţei pentru a se debarasa de persoana sa. Momentul însă nu-i era prielnic pentru o confruntare. S-a comportat cu precauţie, mărginindu-se să întărească cât mai repede şi cu siguranţă propriul partid. A câştigat prin flatări şi seducţii pe mulţi bătrâni senatori, printre care pe Cicero. A trimis agenţi în toate coloniile peninsulei, unde se aflau veterani ai unchiului său şi a încercat să câştige de partea sa legiunile de la Brhindisi.
            La 2 septembrie 44 a.Ch. a început, la Roma, lupta între Marcus Antonius şi senat, moment în care Cicero a lansat prima din cele patru filipice ale sale. Marcus Antonius a răspuns în ziua de 19 septembrie printr-un act de acuzare împotriva lui Cicero, dar senatorii nu vedeau niciodată cu ochi buni creşterea puterii unui general, sau a unui om politic. In timpul acelui conflict Octavianus lucra.
            La 3 octombrie Antonius a trebuit să alerge la Brindisi pentru a opri dezertarea legiunilor sale, provocată de trimişii unui copil temerar, după cum îl numea el pe Octavianus. In acelaşi timp, Octavianus a adunat 10.000 de veterani în Compania. Războiul devenise iminent între cei doi rivali.
Marcus Antonius a revenit pentru scurt timp la Roma unde s-a simţit rău văzut. Temându-se de alte noi dezertări din legiunile sale, a plecat definitiv pentru a se plasa în fruntea lor, la Rimini (noiembrie 44 a.Ch.). De acolo a mărşăluit spre provincia cisalpină contra lui Decimus Brutus, care se afla guvernator. Antonius obţinuse să-i fie dată această provincie printr-un senatus­consult. Acolo a trecut la asediul Modenei.
Octavianus devenise stăpân pe situaţie. Dar moderat, înţelept şi rezervat, s-a adăpostit, cu grijă, în spatele senatului, dirijat de Cicero. Acelaşi senat, în ale cărui graţii intrase, i-a dat mai mult decât îşi dorise: un loc în senat printre consulari, dispensa în faţa tuturor legilor referitoare la ocuparea magistraturilor, comandamentul legal al armatei pe care şi-o adunase, dreptul de a dirija războiul contra lui Marcus Antonius împreună cu cei doi consuli în funcţie, Hirtius şi Pansa. Cicero i-a făcut tânărului Caesar în cea de a 4-a filipică un elogiu entuziast şi a garantat, cu propria răspundere, că Octavianus nu va atenta niciodată, cu nimic, contra republicii: “Caium Caesarem talem semper fore civem qualis hodiesit “. “El nu are nimic mai bun în suflet decât binele staului şi autoritatea senatului”. Cicero a suferit când, mai târziu, a înţeles că a acordat o aşa naivă încredere şi a avut o asemenea orbire în raport cu acest tânăr de douăzeci de ani cu puteri aproape suverane, punându-se garant pentru eterna sa obedienţă faţă de lege.
            Este posibil ca să-l fi simţit pe tânăr, dar a vrut să-l tempereze şi să-l învăluiască, obţinând concomitent debarasarea de doi rivali ai senatului, plasându-i unul contra altuia. Această intenţie nu este probată, dar se pare că în acel moment reprezenta binele senatului. In orice caz, Cicero a trebuit să plătească foarte scump credulitatea şi diplomaţia sa.
            Trecuse numai un an de când Octavianus sosise, ca un necunoscut, la Roma şi devenise deja unul dintre cei doi atotputernici ai statului roman.
            Sub conducerea sa, războiul a fost purtat cu vitalitate. A început în martie 43 a.Ch. şi a durat o lună grea. Intâlnindu-se cu Hirtius şi apoi cu Pansa, cei doi consuli ai anului, Octavianus a atacat trupele lui Marcus Antonius mai la nord de Bologna, la 16 aprilie 43 a.Ch. Bătălia a durat timp de zece zile (s-a numit războiul de la Modena), iar la 28 aprilie Antonius a fugit spre Alpi. Armata lui Octavianus a fost victorioasă, dar un nenorocit hazard a adus moartea celor doi şefi de stat, consulii Hirtius şi Pansa. Octavianus a fost acuzat prin culise de a fi dispus uciderea primului în luptă şi prin otravă a celui de al doilea, (Suetonius), ceea ce nu este imposibil. In orice caz, moartea celor doi consuli va rămâne pentru totdeauna învăluită în mister. (Tacitus-Anale), ea probând că zeii erau alături de Octavianus contra senatului, adică alături de pretendentul la tiranie.
            Armatele celor doi consuli s-au alăturat celei conduse de Octavianus considerându-l drept conducătorul legal. Lui nu-i lipsea decât un titlu solemn pentru a împreuna autoritatea civilă cu comandamentul trupelor, acela de consul. Senatul, fie că s-a temut prea târziu, fie că a vrut să pună în aplicare un plan deja pregătit, a încercat să facă un târg cu acest general improvizat, creat de el. I-a acordat conducerea şi continuarea luptelor lui Decimus Brutus şi a căutat să destrame trupele lui Octavianus prin lăsarea la vatră a unei părţi. Octavianus a ridicat masca şi a trecut Rubiconul cu opt legiuni, aşa cum făcuse tatăl său adoptiv în urmă cu şapte ani (ian 49 a.Ch.). Cerea consulatul fără a ţine seama de legile privind accesul la magistraturi, legi care impuneau o anumită vârstă şi un anumit stagiu în funcţii inferioare.
            Acţiunea a fost ca o repetare a ceea ce făcuse Caesar şi ca un al doilea sfârşit al Republicii. Ambasadele succesive trimise de senat în întâmpinarea lui Octavianus nu l-au putut opri pe acesta. El a intrat în Roma şi s-a proclamat consul printr-o adunare populară la 22 septembrie 43a.Ch. Trecuse numai un an şi jumătate de la asasinarea mişelească a lui Caesar, dar umbra lui se întorsese asupra senatului trădător şi clevetitor.
            Senatul s-a lăsat umilit, iar Cicero l-a vizitat pe vechiul protejat menit să apere Republica. Procesul ucigaşilor lui Caesar a început imediat. Octavianus era conducătorul absolut al Romei, dar el nu deţinea decât capul imperiului. In Gallia Transalpină, Marcus Antonius, reunit cu Lepidus, avea sub ordinele sale douăzeci şi trei de legiuni şi a reluat ofensiva contra lui Decimus Brutus, căruia nu i-a rămas altă salvare decât fuga.
            In Orient, Brutus şi Cassius, asasinii lui Caesar, aveau douăzeci de legiuni. Octavian nu se putea lăsa prins între doi inamici redutabili. Nu a avut altă ieşire decât să elimine, prin atragere diplomatică, a unuia dintre ei. Ca urmare, la sfârşitul lui octombrie 43 a.Ch. s-a aliat cu Antonius şi Lepidus formând al doilea triumvirat. Au semnat acordul pe o insulă a lacului Reno, în apropierea Bolognei. S-a găsit repede un tribun pentru a transforma acest acord în lege. La 27 noiembrie 43 a.Ch, cei trei complici au fost numiţi printr-o lege a poporului “triumviri republicae constituendae” şi prin acest titlu investiţi cu o magistratură extraordinară , cu o putere absolută, fără limite şi fără apel. O veritabilă tiranie care îi aşeza deasupra magistraţilor, deasupra cetăţenilor, a senatului, a dreptului şi a legilor. Legalitatea consfinţită prin legi era suspendată şi aşa res publica, într-un fel, suprimată şi dizolvată.
            A fost suficient plebiscitul, din 27 noiembrie 43 a.Ch., votat de un număr nedefinit de oameni şi de un tribun, pentru ca triumvirii să intre în oraş cu 20.000 de ostaşi. Roma a trăit într-o mare stupoare. Această lovitură de teatru a bulversat viaţa oraşului şi această primă catastrofă o prefigura pe următoarea, de altfel, sângeroasă şi înspăimântătoare.
            In noaptea dintre 27 şi 28 noiembrie 43 a.Ch, un edict oribil a fost afişat pe ziduri. El declara drept proscrişi o sută treizeci de cetăţeni, ale căror capete să ne fie aduse. Prin edict, triumvirii promiteau că numele ucigaşilor şi ale turnătorilor vor fi ţinute secrete.
            In ziua de 28 noiembrie au început omorurile; în capul listei sângeroase aflându-se fratele lui Lepidus, unchiul lui Marcus Antonius şi tutorele lui Octavianus. Triumvirii vroiau să demonstreze că ei erau hotărâţi să sacrifice tot, părinţi şi prieteni, fără scrupule, pentru dominaţia lor. Niciodată, în nici o istorie, ambiţia umană nu s-a etalat cu mai multă impudoare, cruzime şi monstruozitate. Pe timp ce li se lua viaţa victimelor, cu Cicero în frunte, triumvirii, printr-un edict, au ordonat să se serbeze, cu bucurie, sub pedeapsa morţii, ziua de 1 ianuarie a anului nou. (deşi muriseră 2000 de cavaleri şi 300 de senatori). Contribuţiile şi dările s-au extins asupra tuturor locuitorilor Romei şi ai peninsulei, la nivelul de o zecime din bunurile anuale.
            Iulius Caesar a fost ridicat la rangul de zeu şi erau pedepsiţi cu moartea cei care refuzau să se roage în faţa divinităţii lui. Antonius şi Lepidus au primit consulatul şi au împărţit provinciile. Gallia Cisalpină a fost unită Italiei urmând să depindă de un singur guvernator.
            Listele cu proscrişii ce urmau a fi suprimaţi au fost mereu reînnoite, iar fiecare triumvir plasa pe ele numele celor ce îi erau antipatici, sau rivali, fără a ţine cont de faptul că respectivii erau rude, prieteni, sau oameni de casă ai celorlalţi doi. Averile celor suprimaţi erau preluate în averea triumvirilor.
            Mai târziu, când întregul Occident a fost supus (în afară de Sicilia unde fiul lui Pompeius Magnus, pe nume Pompeius Sextus, era conducător nesupus împreună cu flota sa), când peninsula a fost supusă, Roma terifiată, senatul decimat, casa de bani a triumvirilor plină şi legiunile lor reunite, lăsând în urma lor şi moartea, Octavianus şi Antonius au plecat spre Grecia pentru a răzbuna moartea lui Caesar. Brutus şi Cassius erau atunci stăpânii întregului Orient. Ei profitaseră de timpul câştigat datorită războiului de la Modena şi de atrocităţile de la Roma. In acel moment ei reprezentau partidul senatorial, deci legalitatea republicană.
            Cele două armate s-au izbit de Philippi, în Macedonia. Cassius se opunea lui Antonius, iar Brutus lui Octavianus. Soldaţii şi şefii s-au confruntat cu bărbăţie şi duritate. Republicanii au pătruns până în tabăra Octavianus şi au crezut, pentru un moment că bătălia este câştigată, dar Antonius l-a zdrobit pe Cassius care s-a sinucis de disperare. Prima confruntare n-a avut rezultate decisive. Situaţia triumvirilor devenea mai grea decât a inamicilor, deoarece aceştia erau stăpânii mării. Cu toate acestea lupta trebuia să se decidă deoarece situaţia triumvirilor ar fi devenit fatală. S-a angajat cea de a doua bătălie. De această dată apărătorii Republicii s-au prăbuşit. Brutus, înfrânt, s-a sinucis şi el. “Virtute, tu nu eşti decât o vorbă” a strigat el în clipa supremă. Işi imagina că moartea sa va fi o pierdere pentru lumea romană, nu numai pentru libertate, dar şi pentru virtute şi pentru justiţie. Statul roman rămânea, pentru viitor, în mâna acestui monstru cu trei capete, acestei trinităţi de ambiţioşi sceleraţi, aşa cum apăreau triumvirii, pe bună dreptate, în ochii ultimului general al republicii.
Brutus şi Cassius rămân totuşi, în istorie drept nişte ucigaşi de rang înalt, pe care laşitatea nu i-a lăsat să se confrunte direct pe Caesar. Au făcut parte din partidul senatorial, plin de politicieni îmbuibaţi de veroşi, care nu vedeau cu ochi buni ridicarea la putere a nici unei personalităţi meritoase, sau curajoase. Istoria, aşa cum face totdeauna, a creat personalităţile care să înlăture acea plagă senatorială, ajunsă un balast în viaţa vastului teritoriu stăpânit de romani. Senatul care reprezenta multă vorbărie, invidie, intrigi şi îmbogăţiri fără virtute, nu mai putea fi conducător, ci condus, în Statul Roman. Istoria cerea monarhia cu conducător unic, cu stăpânitori puternici şi hotărâţi, iuţi şi căliţi în provincii. Clevetitorii din senat nu-şi mai găseau decât parţial utilitatea, ca sfătuitori şi votanţi supuşi.
            Monstrul triumvirilor s-a desfăşurat pe întinsul teritoriu. Lepidus, care a avut mereu un rol secundar în triumvirat, a primit beneficii mai restrânse, Sicilia şi Spania. Dar în acel timp Sicilia se afla sub conducerea fiului revoltat al lui Pompeius Magnus, Sextus Pompeius Ceilalţi doi triumviri şi-au împărţit lumea romană ca pe o pradă. Orientul a fost cedat lui Marcus Antonius, însărcinat de a-l supune şi de a-l pacifica. Octavianus a primit Occidentul, inclusiv peninsula italică. Era partea cea mai dificilă deoarece trebuia să distribuie pământ veteranilor şi să redistribuie pe cele ale proscrişilor. Octavianus, însă nu a dat înapoi în faţa dificultăţilor, deoarece a măsurat avantajele. Preluarea puterii în peninsulă şi la Roma îi dădea marea şansă de a se prezenta, în faţa lumii, drept conducător legal al imperiului.
            Aceasta a fost prima slăbiciune căreia i-a căzut victimă Antonius, dar şi motiv al începerii celei de a doua lupte între cei doi rivali. Reîntors la Roma, Octavianus s-a aşezat serios pe treabă, desfăşurând o activitate susţinută, în timp ce rivalul său s-a lăsat uşor furat de farmecul Orientului unde a făcut cunoştinţă cu Cleopatra a VII-a a Egiptului. Această femeie frumoasă şi abilă l-a făcut să cunoască misterele unei vieţi inimitabile.
            Octavianus a distribuit pământurile a şaisprezece oraşe la 170.000 de veterani, fără să asculte strigătul de disperare şi de mizerie care se ridica de la Alpi până la strâmtoarea Siciliei. Printre cei deposedaţi de pământuri în favoarea veteranilor s-au aflat şi Horatius, Vergilius şi Propertius. Ulterior lui Virgilius i-a redat proprietăţile primind mulţumirile acestuia, în versuri.
            Din această perioadă a început să se întrevadă formarea unei legende despre un Octavianus cald şi iertător. Poeţii plătiţi, sau câştigaţi de abilul personaj, au uitat repede cuvintele pronunţate de acesta când, după trei luni, s-a cerut îngroparea învinşilor de la Filippi: Vulturii să-i îngrijească.
In  acelaşi timp în care Octavianus se asigura de Italia, o politică abilă îi refăcea prestigiul moral printre cei jecmăniţi de averi şi pământuri. Din zi în zi dificultăţile materiale creşteau. Ele erau rezultatul războaielor civile. A fost nevoit să stingă nemulţumirile din resursele personale, sau atrase, conform sarcinilor asumate. Pe deoparte veteranii reclamau nepreluarea în posesie a terenurilor atribuite, iar italienii deposedaţi se înarmau.
            Fratele lui Marcus Antonius, Lucius, alături de soţia sa, Fulvia, se plângeau, fără încetare şi public, de cele ce întreprindea Octavianus. Ii creau o atmosferă cât mai nefavorabilă. Toate nemulţumirile s-au adunat cu încetul.
            In  anul 41 a.Ch, Lucius Antonius şi-a inaugurat consulatul. Punând mâna pe această demnitate, care-i permitea să vorbească în numele Republicii, s-a transformat într-un fel de şef al republicanilor, pretinzând că acţionează în numele libertăţii şi împotriva triumvirilor. Totodată afirma că fratele său era gata să abdice din autoritatea extraordinară pe care o deţinea ca triumvir, pentru a lăsa cale liberă triumfului libertăţilor republicane. In acest fel, singurul duşman de luat în seamă pentru republicani, rămânea tânărul Octavianus.
Lucius Antonius s-a aşezat în fruntea unei armate care trebuia să lupte pentru republică. După toate răzbunările şi atrocităţile din timpul tiumvirilor, nu era de mirare că populaţia căuta o altă alternativă la conducere. Octavianus era triumvirul cel mai apropiat cu care trebuia să înceapă confruntarea. In momentul acela de partea lui Lucius Antonius se aflau şaptesprezece legiuni, iar ataşate lui Octavianus nu se aflau numai zece. O deosebire esenţială însă era în calitatea ostaşilor. Octavianus deţinea numai soldaţi cu experienţă, veterani, iar Licius numai tineri.
            Războiul a avut un caracter de hărţuială (numit războiul Perugiei). Roma a fost pierdută şi apoi recucerită de Octavianus. In final, acesta l-a închis pe rivalul său în cetatea Perugia. Asediul a durat aproape un an (până în februarie 40 a.Ch.) şi s-a remarcat printr-o inutilă cruzime din partea lui Octavianus. Lucius Antonis nu şi-a obţinut iertarea decât predând învigătorului pe cei ce îl urmaseră şi îl susţinuseră pe timpul asediului. După aceea s-a retras în Spania. Un autor contemporan a consemnat că celor care implorau iertare sau voiau să se scuze, el nu le-a răspuns decât prin cuvintele: trebuie să moară !
            După aceast război civil, Octavianus a devenit stăpânul absolut al Romei şi Italiei. Politica sa a început, din acel moment, să se schimbe. A apărut un Octavianus nou, fără cruzimi, fără omoruri, fără răzbunări sângeroase, ca cele de la Perugia şi Philippi. A devenit un om calm şi afabil, un administrator concret, un conducător pacifist, un îndrăgostit de libertate şi toleranţă.
            El nu dorea, de acum, decât un singur lucru: să redea pacea lumii, iar după pace, independenţa. Nu a mai jucat farse politice răutăcioase şi a început pacificarea lumii imediat după execuţia de la Perugia.
            In anul 40 a.Ch., la Brindisi, a încheiat un nou tratat cu Marcus Antonius, tratat prin care lui îi rămânea mână liberă în Occident. Tratatul era necesar deoarece după înfrângerea fratelui lui Antonius în războiul Perugiei, relaţiile dintre cei doi triumviri deveniseră foarte tensionate. Cu ocazia înţelegerii de la Brindisi legătura dintre cei doi s-a întărit prin căsătoria Octaviei, sora lui Octavianus, cu Marcus Antonius. Această căsătorie nu s-a consumat prea mult, deoarece curând, în anul 41 a.Ch., la Tarsos, în Asia Mică, Marcus Antonius va cunoaşte prima dată pe aceea ce-i va aduce marea iubire şi moartea, pe Cleopatra.
            Pentru Octavianus, în Occident, marea problemă era războiul contra lui Sextus Pompeius, care se comporta, în Sicilia, ca într-un principat maritim independent şi ale cărui vase înfometau Roma prin blocada impusă asupra aprovizionării pe mare.
            Octavianus l-a întâlnit pe fiul duşmanului lui Caesar, la Mesina, în 39 a.Ch. şi printr-o înţelegere i-a lăsat Grecia, Sicilia, Sardinia şi Corsica. Această cedare n-a constituit decât o amânare pe care Octavianus şi-a acordat-o lui însuşi, pentru a avea timpul necesar să-şi construiască o flotă şi să-şi pregătească marinari. Din clipa în care s-a considerat în stare de luptă i-a declarat război lui Sextus Pompeius (38 a.Ch.). Marcus Antonius, aliatul triumvir, nu i-a dat nici un ajutor, dar Lepidus a pregătit legiuni în Africa.
            Războiul a durat doi ani (37 şi 36 a.Ch.), debutând cu trădarea lui Menas, unul din principalii ofiţeri maritimi a lui Sextus Pompeius. Menas i-a adus lui Octavianus Corsica, Sardinia şi trei legiuni. Cu tot acest prim succes, războiul s-a dovedit greu: o primă bătălie a rămas indecisă şi a fost urmată de distrugerea flotei lui Octavianus. Pentru a salva situaţia, Octavianus a creat în lacul Lucrin, pe malul mării, un port. Acolo a construit o flotă pe care a putut să o manevreze în secret şi pe care a folosit-o multe luni la exerciţii şi pregătiri. După aceea a lansat-o asupra Siciliei. O nouă întrevedere între Octavianus şi Marcus Antonius, la Tarent, (36 a.Ch.) i-a lăsat primului mână liberă în acţiunea împotriva lui Sextus.
            In luptă, Octavianus conducea una dintre cele trei escadre, dar a fost oprit de furtună la fel ca şi Taurus, comandantul unei a doua escadre. Insă principala formaţiune, cu Lepidus în frunte, a putut debarca asediind şi ocupând Lilybaeum, în vestul Siciliei. Octavianus a revenit spre Sicilia, dar a fost înfrânt de inamic pe mare. A trebuit să facă o a treia tentativă care i-a asigurat debarcarea în Sicilia. A unit, pe teritoriul Siciliei, 40.000 de ostaşi sub ordinele sale, dar legiunile nu i-au fost de prea mare folos în obţinerea victoriei. Sextus Pompeius nu a vrut să primească lupta decât pe mare, unde se considera superior. La 3 septembrie 36 a.Ch, în bătălia navală de la Myles, a fost zdrobit.
            Cele opt legiuni din Sicilia s-au reunit cu cele ale lui Lepidus. Acesta s-a văzut în fruntea unei armate considerabile şi a încercat, o clipă, de a vorbi drept comandant şi de a revendica Sicilia.
            Octavianus i-a destrămat trupele şi l-a surghiunit la Circei. Din acea clipă Lepidus a ieşit din istorie şi lumea romană a rămas numai cu doi stăpâni. Octavianus era posesorul incontestat al Romei, al peninsulei metropolă şi a jumătate din imperiu. Era acoperit de un imens prestigiu datorat victoriilor şi păcii redate mărilor.
            In acelaşi timp, Marcus Antonius s-a angajat în luptă cu parţii şi s-a lăsat captivat de Cleopatra (35 - 34 a.Ch.). Iminenţa războiului dintre cei doi rivali era neîndoielnică.
            Octaviabus a însoţit pregătirile pe plan militar cu o politică de creşterea prestigiului şi de atragerea poporului. A petrecut următorii trei ani cu activităţi menite de a-i mulţumi şi a seduce pe romani, senatul şi provinciile, prin înţelepciunea guvernării sale şi prin supleţea politicii. Acţiunea i-a reuşit minunat.
            La întoarcerea din războiul Siciliei, a adunat poporul Romei şi a ţinut un minunat discurs în care a dat socoteală de toate actele sale privind legea din 27 noiembrie 43 a.Ch. El a justificat prescripţiile, ce au dus la moartea atâtor oameni, ca o necesitate pentru apărarea ordinei în stat, apoi s-a declarat garantul schimbării politice, a libertăţilor şi păcii. Pentru a întări cele afirmate, pentru pace şi împăcare, a dat foc, în faţa mulţimii, scrisorilor adresate de senatori inamicului său Sextus Pompeius.
            Totodată a promis că, dacă Marcus Antonius va pacifica Orientul, aşa cum a făcut el în Occident, amândoi vor abdica din funcţiile dobândite prin triumvirat. Astfel, el a anunţat, deja, ceea ce avea să facă, în realitate, nouă ani mai târziu.
            In acelaşi timp, Mecena şi Agrippa, cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Octavianus, pentru viitor, au început prin munca şi construcţiile lor să repare ruinele îngrămădite în Roma şi în peninsulă, ruine rezultate în urma războaielor civile. S-au înălţat apeducte, s-au trasat drumuri, s-au ridicat clădiri publice, temple şi statui, s-au reparat şi înfrumuseţat cele vechi. Câteva expediţii victorioase au fost îndreptate împotriva barbarilor din zona Alpilor. S-a diminuat preţul grâului. Marele poet Vergilius şi-a terminat Bucolicele. A început o nouă eră a comerţului.
            Cu toată această revigorare generală un ultim război devenise indispensabil. Raporturile dintre triumviri s-au rupt în 32 a.Ch. când  Marcus Antonius s-a plâns senatului de faptul că Octavianus nu a atribuit nimic soldaţilor din Orient, neîmpărţind nimic din provinciile preluate de la Sextus Pompeius.
            Octavianus a adus aminte, în răspunsul său, de Egipt şi de Orientul cedat Cleopatrei de Marcus Antonius, în dispreţ faţă de toga, limba şi numele Romei, cu gândul la succedarea lui Alexandru cel Mare şi la regalitatea orientală.
            Imediat, ultimii prieteni ai lui Marcus Antonius şi ultimii partizani ai regimului republican au părăsit Roma pentru a se alătura rivalului lui Octavianus. Lupta care se pregătea semăna cu o repetare a celei de la Philippi.
            Un an întreg s-a scurs cu preparativele (32a.ch.), evitându-se de ambele părţi o confruntare care se anuţa hotărâtoare. La sfârşitul anului 32 a.Ch., Octavianus, în numele senatului, a declarat război, nu lui marcus Antonius, ci reginei Egiptului. Triumviratul era expirat în acel moment, aşa că nu s-a mai reînnoit. Octavianus a creat impresia că se află la comanda armatei Republicii în calitate de consul spunând: Noi nu atacăm pe Antonius sau pe romani, ci pe această femeie care în delirul speranţelor sale şi îmbătată de norocul său, visează la căderea Capitolului şi la ruina imperiului. Adevărul era cu totul altul. Antonius trebuia distrus împreună cu adepţii săi. Egiptul decadent, al Cleopatrei, era o pradă prea uşoară pentru puterea monstruoasă a legiunilor romane.
            Confruntarea decisivă a avut loc la Actium (2 septembrie 31 a.Ch.), reprezentând lupta dintre Orientul şi Occidentul roman, sau după alţii, lupta dintre Monarhie şi Republică.
            Navele lui Octavianus, mici, uşoare şi rapide, au avut o manevrabilitate superioară în raport cu greoaiele nave orientale de care dispunea Antonius. Momentul hotărâtor al luptei navale nu fusese atins până în momentul când vasul Cleopatrei a părăsit lupta din pur capriciu. Această faptă necugetată a atras dezastrul flotei orientale, care a încercat să părăsească lupta. Soldaţii părăsiţi de conducere s-au apărat până la ultima clipă şi au sfârşit prin a se retrage. Un fel de fatalitate a planat, până la sfârşit, peste inamicii lui Octavianus, iar zeii au vrut să-i orbească şi să-i piardă.
            In continuare, cucerirea Orientului a fost uşoară pentru Octavianus. După o scurtă apariţie în peninsula italică (ianuarie 30 a.Ch.) el a revenit în Grecia, după care a trecut în Asia şi Siria, pătrunzând în Egipt prin istmul Suez. S-au dus lupte, câtva timp, în jurul Alexandriei. Acolo Octavianus a fost înfrânt de cavaleria lui Marcus Antonius, dar Cleopatra şi-a abandonat a doua oară soţul, cedând inamicului navele şi făcând ca oastea să fie înfrântă.
            Cleopatra visa să-l cucerească pe Octavianus, ca şi pe Caesar şi pe Antonius şi să se salveze, încă odată, de la o catastrofă printr-un triumf. Dar Octavianus nu era un simplu om: Eroul avea slăbiciuni, soldatul vicii dar amândoi au murit. Politica trebuia să rămână rece şi implacabilă. Pentru a diminua meritele de intransigenţă ale lui Octavianus, trebuie amintit că şi Cleopatra îmbătrânise de când îl cunoscuse pe marele Caesar, cu toate că nu era decât cu şase ani mai în vârstă ca noul cuceritor.
            Lăsând de o parte sinuciderea lui Marcus Antonius, ea ia cerut lui Octavianus să vină să o vadă. Nu a economisit nici o seducţie, a plâns, a făcut apel la amintirea lui Caesar, prezentând scrisorile acestuia, s-a răsucit şi a surâs, căutând să cucerească bărbatul din Octavianus. Acesta nu a răspuns nimic altceva decât bun curaj şi a plecat.
            A doua zi Cleopatra era moartă (15 august 30 a.Ch.), iar Octavianus a preluat pentru sine regalitatea Egiptului. Cu Cleopatra a VII-a s-a stins lunga dinastie elenistică a Ptolemeilor în Egipt şi a dispărut, din istorie, ultimul stat elenistic.
            La 29 august 30 a.Ch, Octavianus a revenit la Roma (două săptămâni după moartea Cleopatrei şi de la preluarea regalităţii Egiptului). Acolo şi-a organizat triumful cuceririi Orientului timp de trei zile. Pentru viitor rămânea singurul şi necontestatul conducător al statului roman.
            De la 1 ianuarie 31 a.Ch, triumviratul luase sfârşit în mod legal, Octavianus însă, a continuat să-şi exercite autoritatea supremă, ca deţinător al puterilor conferite de legea din 27 septembrie 43 a.Ch., până în ianuarie 27 a.Ch., adică încă patru ani. El nu a schimbat nimic din reglementările acelei legi, continuând, probabil, să poarte chiar titlul de triumvir.
In anul 36 a.Ch, promisese că odată pacea restabilită în stat, va restabili Republica. A dorit să-şi ţină promisiunea şi a făcut-o în ianuarie 27 a.Ch., când, cu falsă modestie, a renunţat la toate prerogativele. Avusese, însă, grijă ca oferta să nu-i fie acceptată, iar puterile să-i fie returnate sub altă formă şi mult amplificate.
            Viitorul Augustus s-a exprimat la sfârşitul testamentului său :După sfârşitul războaielor civile pe care le-am potolit în virtutea puterilor extraordinare care mi-au fost conferite de adunarea cetăţenilor, am predat conducerea supremă în mâinile senatului şi ale poporului roman. După aceea senatul m-a judecat demn de a primi titlul de AUGUSTUS.......De atunci eu am fost în demnitate primul dintre toţi cetăţenii, dar în ceea ce priveşte puterea, eu am fost totdeauna egalul colegilor mei din diferite magistraturi. (.....postid tempus praestiti omnibus dignitate, potestatis antem nihilo amplius habui quamqui fuerunt mihi quoque in magistratut collegae).
            Iată în ce fel, în ce formă oficială, definea Augustus noul regim organizat în anul 27 a.Ch.: afirma, pe de o parte, suprimarea puterilor extraordinare ce caracterizau triumviratul, libertatea redată poporului, legimitatea readusă în stat (restituta res publica - pe o inscripţie) (libertatis populi Romani vindex - pe o medalie), iar pe de altă parte atribuirea unui titlu nou, cel de AUGUSTUS, care îl definea drept primul, în demnitate, în faţa tuturor cetăţenilor. Aparent nu primea însă nici o putere specială, nici o autoritate determinată. Intr-o a treia parte se colectau la Octavianus, reglementat şi normal, diferite magistraturi fără ca în vreuna să îi atribuie o autoritate superioară colegilor. Tot aparent nu se schimba nimic în vechea Constituţie şi nici în puterile din vechiul stat. Nimic decât un titlu în plus.
            Aceasta este legenda oficială a regimului imperial, aceea pe care vroia Augustus să o răspândească, prin intermediul testamentului său, prin medaliile sale, prin dedicaţiile sale şi prin poeţii săi oficiali. In realitate a fost cu totul altceva decât un titlu în plus şi o simplă onoare nouă.
            In acel an 27 a.Ch, s-au întreprins o serie de măsuri, oficiale sau nu, destinate de a organiza complet un sistem de guvernare care, oricum s-ar numi acum, sau cum a fost numit odinioară, era un sistem de conducere monarhic. Ar fi fost posibil ca noul sistem de conducere să fie constituit cu ajutorul unei legi unice şi speciale, analoagă acelei lex regia de imperio Vespasiani, care i-a conferit lui Vespasian autoritatea imperială, mai târziu. Nimic nu probează, însă, existenţa unei legi speciale de acest fel în cazul lui Augustus, însă se poate presupune.
            Tacitus spune că primul împărat a dat constituţia (dedit jura) datorită căreia ne bucurăm de un prinţ şi de pace. Această expresie, jura, presupune ori existenţa unei singure legi ori un ansamblu de decrete.
            Punând capăt celor 60 de ani de sângeroase confruntări interne şi întregului cortegiu de tulburări şi suferinţe aduse de acestea şi asigurând unitatea statului, Octavianus a apărut în ochii contemporanilor ca restaurator al păcii, securităţii şi prosperităţii imperiului, iar conducerea sa, ca o nouă eră în istoria Romei.
            In deceniul următor bătăliei de la Actium a cumulat treptat, principalele magistraturi republicane, plămădind, totodată, un suport legal şi constituţional, puterii sale. Totalitatea acelor măsuri nu era altceva decât organizarea monarhiei.
            Autoritatea sa supremă s-a manifestat sub trei forme: autoritate militară, autoritate civilă, şi autoritate religioasă.
            Autoritatea şi-a clădit-o pe teama ce o inspira ca general care avea legiuni credincioase la dispoziţie, prin manevre politice de intimidare şi de atragere voturilor şi prin exploatarea servilismului.
La 13 ianuarie 27 a.Ch., la Roma, în Curie, a declarat senatului şi poporului că renunţă la întreaga putere excepţională pe care o deţinea, exprimându-şi şi intenţia de a se retrage din viaţa politică. Trei zile mai târziu, într-o şedinţă, bine regizată, a senatului a fost rugat să nu părăsească conducerea destinelor statului. Senatul i-a acordat atunci numele sacral de AUGUSTUS („cel vrednic de cinste”, sau “cel venerabil”). Ulterior Octavianus a adoptat titulatura de Imperator Caesar Augustus divi filius.
            Un atribut al suveranităţii era autoritatea militată. Augustus exercita această autoritate în virtutea titlului de imperator care îi fusese conferit, la început, pentru zece ani (27-18 a.Ch.), apoi pentru cinci ani (17-13 a.Ch.), a treia oară încă pentru cinci ani (12-8 a.Ch.), a patra oară pentru zece ani (8 a.Ch. - 2 d.Ch.), a cincea oară pentru zece ani (3-12 d.Ch.) şi ultima oară pentru zece ani (13 d.Ch.). Această autoritate nu se atribuia decât temporar, dar respectând legea lui Augustus i s-a atribuit pentru toată viaţa, prin prelungiri succesive ce deveniseră doar o formalitate. Se poate aprecia că Octavianus Augustus a fost un imperator perpetus.
            Titlul de imperator, dat lui Augustus, nu mai avea sensul cel vechi. Inainte imperator era un titlu pur onorific cu care era salutat pe câmpul de luptă un general victorios. In noua accepţiune imperator era cel care posedă imperium în toată plenitudinea, adică toată puterea militară. In această calitate a devenit generalul şef al armatelor romane, guvernatorul tuturor provinciilor romane şi reprezentantul poporului roman în relaţiile internaţionale. In competenţa sa intrau: războiul, pacea, impozitele, nominalizarea ofiţerilor, jurisdicţia asupra soldaţilor, construcţia fortăreţelor, statornicirea noilor provincii, dreptul de a bate monede, stabilirea impozitelor, supravegherea administraţiilor municipale din provincii, etc. Această aglomeraţie de drepturi şi puteri explică de ce, în mod obişnuit se foloseau expresiile de imperator şi de imperium pentru a desemna noul suveran şi autoritatea sa. Grecii traduceau, în mod voluntar, cuvântul imperator ca cel de autocrat. Posteritatea a folosit pentru Augustus termenul de împărat, iar pentru vastul stat roman, termenul de imperiu.
            Autoritatea civilă era un alt atribut al suveranităţii. Augustus nu a posedat de la început un titlu care să-i permită desfăşurarea în toată plenitudinea. A avut un moment de ezitare în conduita sa şi de incertitudine în politică.
            In anul 27 a.Ch, el a reuşit să facă din puterea consulară obţinută instrumentul suveranităţii asupra cetăţenilor. Consulatul era cea mai veche magistratură a Republicii, aceea care făcea dintr-un cetăţean, un conducător (magister) al tuturor celorlalţi. Consulatul se preta minunat planurilor de reorganizare constituţională al noului suveran. Timp de patru ani, 27-23 a.Ch., Augustus a deţinut consulatul fără întrerupere. A fost un consulat asemănător celor ce au urmat izgonirii regilor etrusci, cu toate atributele acordate după o revoluţie, astfel că Augustus, în această calitate, a deţinut puterile primilor magistraţi ai Republicii primitive, de judecător şi administrator, alături de atributele conferite odinioară, de pretor şi cenzor.
            Regimul de folosire a consulatului nu a durat mult. In iunie 23 a.Ch. Augustus a renunţat la consulat ca mod de a-şi asigura autoritatea civilă. Consulatul era un titlu care putea fi purtat şi de alţi cetăţeni. Renunţând la consulat, Augustus s-a gândit să-şi stabilească altă autoritate civilă cu ajutorul altei mari funcţii tradiţionale a Romei republicane, aceea care de cinci secole se dovedise opozanta permanentă şi naturală a consulatului.Această funcţie era tribunatul.
In iunie, sau iulie 23 a.Ch, Augustus a luat puterea tribuniciană, potentas tribunicia, pe care a păstrat-o toată viaţa.
            Tribunatul îi convenea mai bine decât consulatul în perspectiva proiectelor de suveranitate, deoarece îi dădea inviolabilitate (sacrosancta potestas), dreptul de a se opune (Veto) decretelor tuturor magistraţilor şi deciziilor senatului, dreptul de a convoca adunarea poporului şi dreptul de constrângere asupra cetăţenilor.
            In calitatea de deţinător al puterii tribuniciene a fost numit ulterior princeps de către cetăţeni, aşa cum era numit imperator de către soldaţi, iar regimul a fost numit principat (principatus).
            Puterea tribuniciană, atât de mare, Augustus a deţinut-o fără a fi tribun şi fără a fi coleg cu alţi tribuni, ci numai superiorul lor. Nimic nu limita exercitarea acestei autorităţi pe care o deţinea prin forţă, prin virtute, şi talent. Pentru viitor ea a constituit esenţa absolutismului său civil, ceea ce l-a făcut pe Tacitus (Anale) să aprecieze: Acest titlu, rang politic suprem al lui Augustus, care nu a luat titlu de rege sau de dictator, a fost dorit, cu toate acestea, pentru că domina toate celelalte puteri.
            Aşa se explică, încă odată, de ce un autor, din secolul 3 d.Ch, scria că puterea tribuniciană este esenţa puterii regale: maxima pars regalis imperii est.
            Cea de a treia autoritate, care se distingea ca atribut al suveranităţii, era autoritatea religioasă, adică prezidarea colegiului augurilor, supravegherea ceremoniilor de cult şi apărarea legilor divine.
            Autoritatea religioasă a primit-o în anul 12 a.Ch, după moartea lui Lepidus, care o deţinuse. I-a revenit, astfel, poziţia supremă pontificală, cea de pontifex maximus.
            Pentru a-şi completa autoritatea şi privilegiile, Augustus, adăuga din timp în timp, la al său imperium şi la puterea sa tribuniciană şi la pontificatul său, alte demnităţi şi alte sarcini pentru a arăta că el este totul în stat.
            A cumulat toate titlurile şi toate funcţiile aşa cum cumula şi toată autoritatea. In 22 a.Ch. a primit cura annonoe adică sarcina de răspundere pentru aprovizionarea oraşului Roma. A fost cenzor de trei ori, consul de 13 ori, iar în anul 2 a.Ch. a primit titlul de pater patriae  (tatăl patriei), titlu care făcea din el al doilea fondator al Romei.
            Cel de al 28-lea an de autocraţie a lui Augustus a fost declarat oficial primul an al unei noi ere, adică anul cu care să înceapă o nouă numerotare istorică. De aceea domnia lui Augustus este măsurată între anul 27 e.A şi anul 14 e.N. In acest fel se observă că Era Nouă a istoriei nu are legătură cu naşterea lui Iisus Christos, aşa cum au încercat să acrediteze unii vechi ierarhi creştini.
            Dacă se alătură toate titlurile şi toate puterile, omnipotenţa fără margini, confuză şi în acelaşi timp considerabilă, care provenea din concentrarea asupra unui singur cap a tuturor autorităţilor, se poate zice că Augustus a fost un monarh absolut şi că regimul pe care l-a fondat trebuie considerat ca o monarhie, ca o autocraţie, o monarhie constituită din piese şi din bucăţi, la fel de completă, la fel de netă, la fel de deplină ca regalitatea persană, sau macedoneano-elenistică.
            Trebuie adăugată la caracterul monarhic al constituţiei lui Augustus şi prevederea că originea era cea care transmitea familiei şi urmaşilor dreptul unic de a conduce destinele imperiului, deoarece era vorba de o descendenţă divină. Augustus a putut, fără nici o dificultate să ceară perpetuarea, în familia sa, a autorităţii monarhice.
            In anii 20 şi 17 a.Ch, fiica sa Iulia, măritată cu Marcus Agrippa, cel mai bun prieten şi sfătuitor al său, a născut doi fii, pe Caius şi Lucius. Augustus i-a adoptat şi încă de copii i-a desemnat consuli. Numele lor şi figurile lor au apărut pe monedele imperiale. Augustus n-a avut însă noroc de aceşti urmaşi, ei murind neaşteptat, unul după altul, în anii 1 d.Ch. şi 3 d.Ch., la o vârstă de aproximativ 20 de ani. Pierderea lor l-a îndurerat şi descumpănit profund pe Augustus, năruindu-i planurile de descendenţă divină.
            Pentru a perpetua puterea în familia sa, Augustus s-a gândit la Tiberius, fiul soţiei sale Livia Drusilla, pe care l-a căsătorit împotriva voinţei cu fiica sa de sânge, Iulia, în anul 11 a.Ch. Iulia fusese soţia a lui Agrippa, mort cu un an înainte, în 12 a.Ch, şi tatăl celor doi nepoţi pierduţi.
            La 27 iunie anul 3 d.Ch., cinci luni după moartea nepotului Caius, Tiberius a fost adoptat şi asociat la guvernarea monarhică cu titlu de imperator şi cu putere tribuniciară.
            Tiberius se dovedise unul dintre marii generali ce luptaseră în slujba lui Augustus, însă din cauza eşecului căsătoriei cu Iulia şi a politicii dinastice, s-a autoexilat şapte ani în insula Rodos (6 a.Ch.-2 d.Ch.).
            In anul 2 a.Ch. Augustus a creat garda pretoriană cu rolul de principal sprijin al său în capitală. De-a lungul istoriei această gardă pretoriană urma a avea un rol foarte puternic în ridicarea, sau eliminarea unor împăraţi devenind, o forţă politică subterană şi de temut.
            Intreaga politică internă a principelui a purtat o pecete de conservatorism, urmărind ridicarea prestigiului celor două ordine civile de vârf social, cavaleri şi senatori.
            Concomitent a îngrădit fenomenul de emancipare a liberţilor şi de eliberare a sclavilor. Pe aceeaşi linie s-a situat şi politica sa religioasă, politică care s-a remarcat prin sprijinirea cultelor divinităţilor romane tradiţionale şi prin respingerea influenţelor religioase orientale.
            In ceea ce priveşte cultura şi arta, epoca lui August, a devenit Epoca de aur a culturii romane, rămânând în conştinţa posterităţii asemănătoare cu Secolul lui Pericle , la Atena,  ilustrând exemplar spiritul clasic sub toate aspectele sale.
            Conform idealurilor Principatului lui Augustus, ideologia promovată proclama superioritatea Romei, conştiinţa misiunii ei divine, reînvierea religiei şi moralei strămoşeşti, a vechilor virtuţi romane. In aceste condiţii de valorificare conştientă a trecutului, în vederea constituirii unei noi realităţi, arta şi cultura au devenit o adevărată preocupare de stat.
            O vastă acţiune de înfrumuseţare a cuprins toate oraşele şi mai ales Roma, construindu-se noi temple, teatre, amfiteatre, circuri, forumuri, fîntăni, sau băi. S-a menţinut peste două milenii aprecierea că: Augustus a găsit Roma din cărămidă şi a lăsat-o din marmură.
            Incă de la începutul Principatului, provinciile imperiului au făcut obiectul unei atente preocupări de organizare şi administrare. Ele au fost împărţite între Princeps şi Senat. Cele considerate nepacificate, sau cele de frontieră, în care staţionau legiunile Romei, au fost subordonate autorităţii lui Augustus. Provinciile liniştite au continuat să fie conduse de senat, aşa cum era ordinea anterioară în tot statul.
            Tot pe planul politicii provinciale, Augustus a reorganizat Gallia, împărţind-o în trei provincii: Aquitania, Lugdunensis şi Belgica.
            A înfrânt, între 26-19 a.Ch., rezistenţa triburilor asturilor şi cantabrilor din nord-vestul Spaniei, transformând întreaga Peninsulă Iberică în posesiune romană, împărţită în trei provincii: Hispania Citerior, Hispania Ulterior şi Lusitania. Regatul clientelar al Galaţiei, din centrul Asiei Mici, a fost transformat, din 25 a.Ch, într-o nouă provincie romană, iar în urma misiunii lui Tiberius în Orient, pe tronul Armeniei a fost impus un rege clientelar Romei.
            Intr-o guvernare atât de lungă, evenimentele militare au fost foarte numeroase, chiar făcând abstracţie de toate confruntările războiului civil. Se pot aminti misiunile militare, diplomatice şi administrative ale marelui Agrippa, între 23 şi 13 a.C, în Orient, Galia, Spania şi Asia Mică.
            Printr-un tratat romano-part, din anul 20 a.Ch, s-a confirmat Eufratul drept frontieră între cele două imperii. Campaniile lui Tiberius (viitorul împărat) şi ale fratelui său Drusus, dintre 15-13 a.Ch, în regiunile dintre Alpi şi cursul superior al Dunării, contra raeţilor şi vindelicilor, s-au soldat cu anexarea acestui ţinut la imperiu. Teritoriul s-a transformat sub împăratul Claudius în provincia Raetia et Vindelicia.
            Intre anii 12 şi 9 a.Ch, Tiberius a cucerit ţinuturile dintre Alpii răsăriteni şi Dunărea de mijloc, ţinuturi populate cu triburi celtice şi illire, în viitoarea provincie Pannonia şi le-a alipit provinciei Illyricum.
            In anul 12 a.Ch, a fost iniţiată o ofensivă în ţinuturile de la răsărit de Rhin, locuite de triburi germanice. Elba a fost atinsă în anul 9 d.Ch, dar expediţia s-a soldat cu un eşec memorabil prin înfrângerea generalului Publius.Quinctilius Varus în Pădurea Teutoburg de către Arminius, principele cheruscilor, un german educat la Roma.
            Când a devenit conştient de cursa fără scăpare în care căzuse Varus  s-a sinucis pentru a nu cădea în mâinile duşmanului şi pentru a nu înfrunta lumea romană obişnuită cu victorii.
            Puternica răscoală antiromană a triburilor din Pannonia şi Dalmaţia, izbucnită în anul 6 d.Ch. a fost înfrântă cu mari dificultăţi de către Tiberius abia în anul 9 d.Ch.
            La capătul unei domnii de 41 de ani, la care se mai pot adăuga încă 15 ani de conducere în calitate de moştenitor al lui Caius Caesar şi de triumvir, Augustus s-a stins din viaţă la Nola, în vârstă de 76 de ani. Domnia sa a marcat, în mod ireversibil, istoria romană, a instaurat o nouă formă de stat, monarhia, care a constituit o placă turnantă în istoria întregii lumi antice cu care venea Roma în contact. Augustus a intrat în istoria lumii ca model inegalabil de realism, luciditate şi echilibru şi a rămas, datorită durabilităţii operei sale, una dintre cele mai înseninate personalităţi a unei mari civilizaţii.

            Pe timpul vieţii lui Augustus mai pot fi consemnate o serie de alte evenimente, fapte, sau prezenţe, care complectează tabloul istoric: în anul 28 a.Ch. potrivit censului, numărul cetăţenilor romani mobilizabili se cifra la 4.063.000; în  anul 27 a.Ch. Marcus Vipsanius Agrippa a ridicat Pantheonul, iar Titus Livius a început editarea primelor cărţi ale istoriei statului roman (Ab urbe condita); în anul 20 a.Ch. odată cu tratatul romano-pont şi stabilirea graniţei pe Eufrat s-a obţinut şi retrocedarea insignelor romane pierdute  de Crassus  în anul 53 a.Ch. la Carrhae, cele pierdute de Decidius Saxa înfrânt în 40 a.Ch. şi de Marcus Antonius înfrânt în 36 a.Ch.; între 13-9 a.Ch. a fost construit la Roma Ara Pacis (“Altarul păcii”) un simbol al epocii lui Augustus; în anul 8 a.Ch. a murit Caius Maecenas, renumit protector al artelor, al cărui nume a devenit un simbol al sprijinitorilor artelor în ultimele două milenii; în anul 5 a.Ch. populaţia Romei se ridica la 1.500.000 locuitori, din care 320.000 erau cetăţeni cu drepturi depline; în anul 8 d.Ch. poetul Publius Ovidius Naso din Sulmona, centrul Italiei, a fost exilat; Asinius Pollio Caius a deschis prima bibliotecă publică din Roma; în 35 a.Ch. istoricul Cornelius Nepos a publicat De viris ilustribus (“Despre bărbaţii iluştri”); în 25 a.Ch. arhitectul şi inginerul Marcus Vitruvius Pollio i-a dedicat lui Augustus lucrarea sa De arhitectura(“Despre arhitectură”), singurul tratat  antic de arhitectură păstrat, iar Diodor din Sicilia a publicat o istorie universală, în limba greacă, în 40 de volume; în 20 a.Ch. s-a ridicat splendida statuie a lui Augustus de la Prima Porta; în acelaşi an apare Istoria Universală a lui Cueius Pompeius Trogus; în 19 a.Ch. a murit marele poet Publius Vergilius Maro, autorul Eneidei, epopeea naţională a Romei antice; în tot în 19 a.Ch. s-a ridicat grandiosul apeduct de la Gard (sudul Franţei); în anul 8 a.Ch. a murit Quintus Horaţius Flaccus, cel mai strălucit liric al epocii; în 18 d.Ch. a murit la Tomis, poetul Publius Ovidius Naso; s-au ridicat arcuri de triumf pentru Augustus la Rimini, Aosta, Susa, în Piemont, etc. şi peste 140 de busturi şi statui cunoscute până azi, precum şi forul Iulia şi forul  Augustus.
            Pe plan militar confruntări au existat pe toată întinderea imperiului şi pe toată perioada de domnie a lui Augustus: confruntări în Spania, în Gallia, în Germania cu caracter aproape permanent, în Tracia la Dunărea inferioară; în Armenia, în regatele clientelare, în regatul Bospor, în Raeţia, în Novicum, în Pannonia, în Illiria, în Pirinei, în Alpi, şi pe mare.
            A avut ca primă soţie pe Claudia, abandonată repede. Cea de a doua soţie a lui Oa fost Scribonia, care i-a adus pe lume singurul copil, pe Iulia, născută în 39 a.Ch.. Iulia a fost căsătorită de trei ori: prima dată în 25 a.Ch. cu Marcus Claudius Marcellus, apoi în 21a.Ch. cu Marcus Vipsanius Agrippa iar a treia oară, în anul 11 a.Ch., cu viitorul împărat Tiberius, fiu adoptiv al lui Augustus. Din căsătoria cu marele Agrippa au rezultat trei copii: Caius, Lucius Caesar şi Agrippina Maior. Cei doi băieţi, în calitatea lor de nepoţi au reprezentat speranţa lui Augustus pentru moştenirea principatului. Ambii au murit însă în jurul vârstei de douăzeci de ani.
            Agrippina Maior a devenit soţia generalului Germanicus Iulius Caesar, membru al familiei imperiale prin rudenia cu a doua soţie a lui Augustus, Livia Drusilla. Ea a dat naştere viitorului împărat Caligula şi Agrippinei Minor, cea care va deveni a patra soţie a împăratului Claudius şi după adopţia de către acela a fiului său Nero, mamă de împărat.
            Cea de a treia soţie a lui Octavianus a fost Livia Drusilla, devenită prima soţie de împărat roman. Aceasta a avut o primă căsătorie, în 43 a.Ch., cu senatorul Tiberius Claudius Nero. Impreună cu acela s-a refugiat din faţa triumvirilor de frica proscripţiilor ce duceau la crime odioase. Din acea primă căsătorie a avut doi copii: pe viitorul împărat Tiberius (adoptat de Augustus după moartea nepoţilor direcţi), născut în anul 42 a.Ch. şi pe viitorul general Drusus, născut în 38 a.Ch. A fost cerută în căsătorie Octavianus, de la vechiul soţ pe când era încă însărcinată cu cel de al doilea copil, Drusus. Livia l-a însoţit pe Octavianus în toate acţiunile vieţii.
            Inteligentă, energică şi ponderată, Livia a avut o influenţă benefică la curtea din Roma. A sprijinit urcarea pe tron a fiului ei Tberius (14 d.Ch.), dar dorinţa de a avea un rol politic sporit şi sub domnia acestuia, a atras o confruntare între mamă şi fiu, confruntare care a dus, în final, la izolarea ei de treburile statului.
            Livia Drusilla a murit în anul 29 a.Ch., la cincisprezece ani după iubitul şi inegalabilul ei soţ, pe care l-a întovărăşit spre culmile puterii 52 de ani. Această jumătate de secol de tovărăşie a schimbat lumea şi pare o veşnicie în viaţa unor oameni. Ei doi au trăit o mică veşnicie împreună, dar au intrat în veşnicia istoriei.
            Cel de al doilea fiu al Liviei Drusilla, Drusus Nero Claudius (38-9 a.Ch. )a fost crescut ca şi fratele său mai mare în casa lui Octavianus. Impreună cu fratele său a fost introdus în lumea armelor încă de timpuriu, de către tatăl vitreg. pe care l-a însoţit în compania din Spania. Drusus a devenit un general talentat ale cărui fapte de arme au sprijinit prestanţa Romei şi a principelui. Drusus a participat în anul 15 a.Ch. la luptele din Raeţia, iar apoi, în 13 a.Ch, a fost numit comandant al forţelor romane de la Rhin şi guvernator al celor trei Gallii.
            Victoriile dobândite în companiile din Germania, la răsărit de Rhin, în cursul cărora a atins, în anul 9 a.Ch, fluviul Elba, i-au adus lui şi urmaşilor lui, cognomenul Germanicus. A murit în urma unui accident de călărie, la vânătoare.
            Drusus a fost căsătorit cu Antonia Minor fiica triumvirului Marcus Antonius şi a Octavei Minor, sora lui Octavianus, deci cu nepoata de soră a lui Octavianus. Era o căsătorie “în familie”. Au avut doi copii: pe Claudius viitorul împărat şi pe Germanicus Iulius Caesar, generalul de mare valoare.
            Livia Drusilla a dat doi împăraţi Romei fără ca aceştia să  fi provenit din căsătoria cu Octavianus, pe Tiberius şi apoi pe nepotul Claudius, fiul lui Drusus.
            Dacă Octavianus purta în vine sânge de la Caesar prin mama sa, Atia, nepoata dictatorului; ceilalţi urmaşi s-au îndepărtat mult de la o adevărată ereditate din familia Iulia. Sângele lor nu mai avea nimic din al divinului Caesar şi foarte, foarte puţin din al lui Octavianus. Poate că de aici, de la începuturi s-a compromis ideea de ereditate, astfel că secolele următoare vor aduce pe tron o mulţime de împăraţi, care nu vor mai pune nici o bază pe ereditate ci numai pe ambiţie şi forţă.
            Un al treilea general de talent ce a servit cauza imperiului şi a principelui şi care descindea tot din Livia Drusilla a fost Germanicus (Iulius Caesar), unul din fii lui Drusus şi al Antoniei Minor. Prin tată era nepot al Liviei Drusilla, iar prin mamă nepot de gradul doi al lui Octavianus, prin sora acestuia, Octavia. A devenit nepot de frate al împăratului Tiberius, iar după moarte a devenit tată de împărat prin fiul său Caligula şi frate de împărat prin fratele său, mai mic, Claudius.
            General talentat, Germanicus a purtat cognomenul dobândit de tatăl său Drusus şi o mare simpatie din partea legiunilor. A participat alături de unchiul său Tiberius la reprimarea răscoalei antiromane din Pannonia şi Dalmaţia (între7-9 d.Ch.) şi s-a remarcat, îndeosebi, în operaţiunile romane din Germania, dintre Rin şi Elba, în calitate de comandant suprem al forţelor, de la Rhin (13-17 d.Ch.). A luptat împotriva lui Arminius, conducătorul german ce distrusese în pădurile Tentoburg pe generalul Varus (9d.Ch.) cu cele trei legiuni şi 9 unităţi auxiliare.  In anul 17 d.Ch, Germanicus a fost trimis de împăratul (şi unchiul ) Tiberius într-o misiune specială în Orient, cu care ocazie a impus pe tronul Armeniei un rege favorabil Romei şi a transformat regatele clientelare Cappadocia şi Commagene în provincii romane.
            Indrăgit de soldaţi şi cu o mare popularitate la Roma, Germanicus a murit, la Antiohia, în condiţii care au părut suspecte contemporanilor. Unele cercuri ale opiniei publice l-au bănuit pe Tiberius de a nu fi străin de dispariţia nepotului. Germanicus, tânăr şi iubit de ostaşi şi de populaţie ar fi putut fi un contra candidat şi un urmaş sigur la tron.
            După dispariţia lui Germanicus, comportamentul lui Tiberius a devenit mult mai sigur, mai autoritar şi mai dur în raporturile cu senatul şi cu opozanţii. Germanicus şi-a început serviciile militare sub suveranitatea lui Octavianus şi le-a continuat sub Tiberius.
            Viaţa şi ascensiunea lui Octavianus Augustus nu poate fi despărţită de figura cinstită, ataşată şi luminoasă a lui Marcus Vipsanius Agrippa (63-12 a.Ch.).
            Născut într-o familie obscură de rang equestru, din Dalmaţia, a devenit prieten al lui Octavianus încă din tinereţe. L-a însoţit pe acesta, în anul 45 a.Ch, în Spania şi apoi la Apollonia, în Peninsula Balcanică, la studii, conform celor gândite de Iulius Caesar.
La Roma, alături de Octavianus, Agrippa s-a impus drept cel mai competent şi talentat comandant de oşti al viitorului împărat şi, totodată, cel mai apropiat sfetnic al acestuia. Tribun al poporului, în anul 49 a.Ch., praetor în anul 40 a.Ch. şi consul în anul 37 a.Ch., Agrippa s-a aflat în fruntea forţelor lui Octavianus în războiul de la Perugia (41-40 a.Ch.). S-a remarcat în calitate de guvernator al Galliei Transalpine (39-38 a.Ch.), apoi prin construcţia unei flote care a înfrânt, în 36 a.Ch, pe Sextus Pompeius.
            In timpul expediţiei lui Octavianus în Orient, Agrippa şi Macenas au rămas locţiitorii acestuia, la Roma (31-29 a.Ch.). După proclamarea lui Octavianus ca “princeps”, în anul 27 a.Ch., lui Agrippa i-au fost încredinţate puteri excepţionale, el îndeplinind misiuni militare, diplomatice, sau administrative în Orient (23-21 a.Ch.), Gallia, Spania (20-18 a.Ch.), în provincia Asia (17-13 a.Ch.), misiuni în care a dovedit egală eficienţă ca militar şi ca administrator.
            S-a căsătorit, în anul 21 a.Ch., cu Iulia, fiica lui Augustus. A primit, în anul 12 a.Ch., puterea tribuniciană pe 5 ani, iar imperiumul său s-a extins asupra întregului stat, devenind, astfel, cea mai influentă persoană după împărat.
            Din marea sa avere, Agrippa a ridicat numeroase construcţii în Roma: Pantheonul, două apeducte, un pod peste Tibru, terme şi grădini. O autobiografie şi o serie de comentarii geografice (folosite de Strabon şi Pliniu cel Bătrân) au constituit, în epocă, mărturii semnificative pentru meritele de orator şi de scriitor al acestei personalităţi de excepţie.
            Intre personalităţile care au trăit în aceeaşi perioadă şi au influenţat viaţa lui Augustus trebuie amintit Marcus Antonius rivalul intern şi Arminius rivalul extern, rivali care i-au făcut mulţi ani amari, primul în prima parte a vieţii şi cel de al doilea în cea de doua parte.
            Marcus Antonius (82-30 a.Ch.) a fost un om politic şi un general roman care a marcat existenţa imperiului. Fiul lui Marius Antonius Cretius şi al Iuliei, sora lui Iulius Caesar, Antonius şi-a început cariera militară, între 55-50 a.Ch., în Palestina şi Egipt, după care a trecut în statul major al lui Caesar, (54-50 a.Ch.), participând la ultimele lupte din Gallia.
            Cu sprijinul lui Caesar şi-a făcut debutul în viaţa politică, fiind ales questor  în 52 a.Ch.; augur în 50 a.Ch. şi tribun al poporului în 49 a.Ch, calitate în care a apărat interesele unchiului său, Caesar, în senat. Devenit un apropiat al lui Caesar, a comandat aripa stângă în bătălia de la Pharsalos.
            După asasinarea lui Caesar a dat dovadă de o mare abilitate politică, devenind stăpânul tezaurului statului şi al actelor personale ale lui Caesar. A reuşit, în lunile următoare să menţină legislaţia dictatorului şi să-şi consolideze poziţia proprie cu intenţia de a prelua moştenirea marelui dispărut. Desemnarea, prin drepturile lui de moştenire aîncercat să se opună lui Octavianus, pe perioada tulbure a triumviratului şi a războiului civil. Soarta a vrut ca el să piardă, în final, confruntarea cu oamenii şi cu viaţa.
            Personalitatea lui Antonius, nepot direct a lui Caesar , a fost pitorească şi plină de forţă. Personalitatea i-a fost umbrită de animozitatea lui Cicero (pe care l-a pedepsit cu moartea, la instituirea triumviratului) şi de propaganda ostilă a lui Octavianus. Viaţa sa a devenit subiect de dispută încă din antichitate.
            S-a remarcat ca un ilustru membru al familiei Iulia, spirit generos, uneori absent la interesele sale datorită unor greşeli politice, dar şi un general energic, mândru şi curajos. Iubirea pentru Cleopatra l-a purtat spre greşeli majore în confruntarea cu Octavianus. De aceea a ieşit învins din confruntarea cu lucidul şi tenacele adversar.
            Din anul 49 a.Ch, când Caesar la numit locţiitor în Italia şi până la moartea sa tragică din anul 30 a.Ch, timp de două decenii, Marcus Antonius a condus destinele statului roman, chiar dacă nu în întregul său. Figura lui s-a conturat plină de glorie şi de aventură. Fără de Antonius, epoca lui Augustus n-ar fi existat sau ar fi fost mai puţin interesantă.
            Arminius, rivalul Romei, care a umbrit ultimii ani de domnie ai lui Augustus, atât pe plan extern cât şi pe plan intern a fost un comandant militar germanic (18 a.Ch.-19 d.Ch.). Incă din copilărie a fost trimis la Roma unde a primit o educaţie aleasă, la curtea lui Augustus. Incadrat tribun în armata romană, a participat sub comanda lui Tiberius la companiile din Germania (4-6 d.Ch.). A primit cetăţenia romană fiind inclus în ordinul equestru.
            Politica abuzivă a generalului Varus, numit legat în anul 7 d.Ch, pentru a organiza provincia romană dintre Rhin şi Elba, a fost momentul culminant care l-a îndepărtat pe Arminius de cauza Romei, transformându-l în conducătorul răscoalei antiromane a unei uniuni de triburi germane, în frunte cu propriul său trib, al cheruscilor. Atitudinea lui a fost totuşi una premeditată şi trădătoare. Anterior se erijase în prieten al lui Varus.
            In toamna anului 9 d.Ch, în pădurea Teotoburg, din inima germaniei, l-a atras pe Varus într-o capcană unde, după trei zile de luptă, generalul roman s-a sinucis, după ce sacrificase, din lipsă de prevedere, trei legiuni şi 9 unităţi auxiliare.
            Această bătălie a constituit cea mai gravă înfrângere din timpul domniei lui Augustus, subminând definitiv dorinţa de a transforma în provincie romană teritoriile dintre Rhin  şi Elba. Tactician prudent şi maestru al atacurilor prin surprindere, Arminius a rezistat cu succes în anii următori ofensivelor romane conduse de Tiberius şi de Germanicus. A murit ucis într-o conjuraţie a rudelor sale.
            Tacitus l-a numit Liberator hand dubie Germaniae(“Fără îndoială eliberatorul Germaniei“), rămânând o figură, legendară a rezistenţei antiromane a germanilor.
            Infrângerea din Pădurea Tentoburg a provocat o mare alarmă la Roma. S-a recurs la recrutări forţate, pentru că erau puţini cei ce vroiau să se angajeze în armată. De atunci datează o întâmplare relatată de Suetonius despre un cavaler roman (din ordinul social al cavalerilor) care a tăiat degetele fiilor săi, numai să nu facă serviciul militar.
            Printre cei ce nu voiau să se angajeze în armată Augustus a efectuat o tragere la sorţi şi fiecărui al cincilea care nu atinsese vârsta de 35 de ani şi fiecărui al zecelea dintre cei ce depăşiseră această vârstă, le-a luat dreptul de cetăţenie şi averea, iar pe unii i-a executat. S-a recurs la recrutarea sclavilor, şi numai după eforturi extraordinare s-au putut trimite soldaţi  care să completeze legiunile de Rhin.
            Despre Augustus se spune că a fost atât de conştient de dezastru din Germania încât, în semn de doliu, a lăsat să-i crească barba şi părul timp de câteva luni, iar din timp în timp făcea crize şi striga: Quintilius Varus redă-mi legiunile mele.
            Augustus a fost o personalitate extraordinară, care a creat monarhia romană în interior şi imperiul roman în exterior. A fost probabil unul dintre oamenii antichităţii care au avut în cel mai înalt grad slăbiciunea onoarei. La 18 ani s-a arătat în chip uimitor pregătit pentru un rol mult mai dificil decât se poate imagina, a triumfat totdeauna în faţa tuturor obstacolelor şi s-a servit, cu dibăcie, de toţi oamenii. La 20 de ani el nu a avut nici un scrupul în a-şi face loc între conducătorii lumii. Pe timpul a cinzeci de ani a aplicat o guvernare în care a folosit toate resursele unei inteligenţe de elită şi a unei voinţe de fier, folosind toate momentele vieţii sale şi toate trăirile spiritului său. A fost lăudabilă conduita sa excelentă şi austeritatea moravurilor. Omul care a dat o lege drastică împotriva adulterului şi care lupta pentru revenirea la vechile moravuri, a avut numai supărări privind moralitatea fiicei sale Iulia, a nepoţilor şi a nepoatei provenite de la aceasta. Doi şi-au pierdut viaţa de tineri, iar pe Iulia fiica, pe Iulia nepoata şi pe Agrippa, ultimul nepot, a trebuit să-i pedepsească prin exilare şi pază.
            A fost protector şi stimulator de artă în toate domeniile şi a provocat o erupţie în domeniul construcţiilor şi a înfrumuseţării oraşelor. El însuşi a fost atras de scris şi cercetare, compunând treisprezece cărţi de Memorii, Îndrumări în filozofie, un poem în versuri hexametrice intitulat Sicilia, două tragedii Ajax şi Achile şi multe alte scrieri legate de îndrumări, edicte, legi etc.
Ultimii ani ai vieţii sale şi ai domniei au fost nefericiţi pentru marele împărat. La  dezastre şi la oprirea cuceririlor s-au adăugat scandalurile morale din familia sa, murmurul populaţiei, ostilitatea senatorilor, tăcerea poeţilor care, de obicei, îl lăudau, moartea colaboratorilor şi a prietenilor. Augustus a supravieţuit generaţiei sale care a adus grandoarea şi a trudit pentru el. A vrut să muncească până la sfârşit, conservându-şi până la ultima clipă plenitudinea inteligenţei şi extraordinara energie. Aşa s-a făcut că în timpul unei călătorii pentru inspecţie, în Compania, a fost atins de malarie. Aceasta s-a întâmplat la Nola. Tiberius, chemat imediat de tatăl adoptiv, a primit, într-o lungă şi secretă convorbire, sfaturile supreme.
            Apoi când a simţit că i se apropie sfârşitul, Augustus şi-a pregătit în linişte, plecarea: A cerut să i se aducă o oglindă, să i se aranjeze pieptănătura şi culoarea feţei. Prietenii şi i-a primit întrebându-i dacă le-a plăcut modul în care şi-a jucat drama vieţii şi le-a încurajat răspunsul prin vorbele: DACĂ V-A PLĂCUT, APLAUDATI”.  Apoi a îndepărtat toată lumea, a mai cerut câteva amănunte legate de boala fiicei lui Drusus şi într-o clipă a murit în braţele Liviei spunând: “Livia trăieşte, amintindu-ţi de căsătoria noastră ! Adio !
            El a avut două ţeluri în viaţă, constituirea monarhiei şi constituirea imperiului. A pornit din prima zi, ferm, fără ezitare, fără a da înapoi din faţa oricărui mijloc pentru atingerea scopului. Incet, încet, cu clemenţă, sau cruzime, dezinteresat, sau avar, ipocrit sau loial, dar totdeauna curajos şi învingător. Judecându-i personalitatea, viaţa şi domnia se descoperă a avut toate calităţile şi toate defectele unui mare conducător.
            Opera şi-a ridicat-o minunat, consolidând-o pentru secole. Prin ea Augustus a dat lumii ani de pace şi prosperitate, a dat lumii o nouă ordine peste timpuri.
            Aşa cum şi-a dorit, a dăinuit peste timpuri şi amintirea căsătoriei sale cu Livia.










TRONUL ROMEI - CAESAR (CAIUS IULIUS CAESAR)

Ani de viaţă 100-44 a.Ch.
Dictator 49-44 a.Ch.
S-a născut la Roma la 12 iulie, în anul,100 a.Ch. Prin tatăl său aparţinea familiei patriciene Iulia, care pretindea că descinde din zeiţa Venus şi eroul troian Avchis, ce dăduseră naştere, prin iubirea lor, lui Eneas.
            Familia Iulia se mândrea şi se detaşa de celelalte familii patriciene prin această origine semi-divină. Mama lui Caesar se numea Aurelia. Prin căsătoria generalului şi omului politic Caius Marius cu sora tatălui său, Caesar a devenit nepotul, prin alianţă, al acelui om politic şi de arme ilustru. Datorită apropierii de Marius, tânărul Caesar s-a apropiat de partidul popularilor şi chiar s-a căsătorit cu Cornelia fiica lui Cinna, colegul lui Marius de consulat şi conducătorul al acelui partid al popularilor.
            Tinereţea lui Caesar a fost contemporană cu convulsiile politice care au zguduit Roma datorită luptelor şi antagonismelor dintre două mari partide, cel al popularilor şi cel al optimaţilor.
            Partidul popularilor susţinea interesele cavalerilor şi ale plebei, iar cel al optimaţilor susţinea interesele aristocraţiei senatoriale. Zguduirile produse vieţii politice din Roma de aceste partide, pasiunile politice dezlănţuite, vrajba şi instabilitatea, au slăbit instituţiile democratice republicane deschizând calea conducerii autocrate. Victoria şi dominaţia a aparţinut alternativ când popularilor, conduşi de Marius şi Cinna, când optimaţilor, conduşi de Sylla. Represalii şi atrocităţi s-au produs de ambele părţi, dar Marius a murit in anul 86 a.Ch., ucis de ostaşii răsculaţi pe care trebuia să-i conducă in Orient, împotriva lui Sylla.
            Când partidul popularilor a rămas fără principalul său conducător, Sylla a intrat în Roma, în anul 82 a.Ch, trecând la represalii sălbatice cărora le-au căzut victime peste 10.000 de persoane, printre care 40 de senatori şi 1600 de cavaleri. Sylla a instituit o dictatură personală, adoptând pentru prima dată în istoria cetăţii, titlul de dictator pe termen nelimitat. El şi-a bazat puterea pe forţa celor 10.000 de sclavi eliberaţi şi înrolaţi intr-o gardă personală şi pe cei 120.000 de veterani ce luptaseră sub comanda sa şi erau stabiliţi in colonii din Campania şi Etruria. A murit in anul 78 a.Ch., la vila sa din Campania unde şi-a  redactat memoriile în 22 de cărţi.
            Crud şi arogant, Sylla a fost totuşi un general capabil şi un om politic abil. El a inaugurat o conduită brutală şi interesată în conducerea Republicii, conduită care a fost urmată de reprezentanţii primului şi celui de al doilea triumvirat.
            Destinul lui Caesar s-a intersectat cu cel al lui Sylla în anul 82 a.Ch. Sylla i-a cerut tânărului Caesar să-şi repudieze soţia, pe Cornelia, deoarece era fiica fostului său duşman politic, Cinna. Caesar a refuzat din iubire petru Cornelia. Datorită poziţiei sale curajoase şi-a atras duşmănia colerică a dictatorului, care a cerut asasinarea tânărului opozant. Fără intervenţia unor influente personaje patriciene şi a vestalelor, care vedeau în el un părinte urmaş de origine divină, Caesar ar fi căzut victimă  răzbunării lui Sylla. Pentru a nu redeştepta alte dorinţe de răzbunare din partea a tot puternicului Sylla, Caesar a părăsit Roma, in anul 81 a.Ch, plecând spre Asia.
            Acolo şi-a făcut ucenicia soldăţească luând parte la asediul oraşului Mitylene, ocupat de trupele lui Mitridate al VI-lea din Pont şi la o expediţie a lui P. Servilius împotriva piraţilor din Cilicia (sud-estul Asiei Mici). In anul 78 a.Ch, aflând de moartea lui Sylla, s-a reîntors la Roma.
            A debutat în viaţa publică folosindu-şi talentul oratoric în procese politice, cu deosebire în cel privind pe Dorobella, vechi guvernator al Macedoniei şi în cel împotriva lui Antonius Hibrida, care comisese abuzuri în Grecia. Elocvenţa sa a fost repede apreciată, dar implicarea în cauze politice i-a atras un val de duşmănii.
            Din precauţie a trebuit să se auto-exileze pentru a doua oară. A plecat în insula Rodos, în anul 76 a.Ch., sub motivul perfecţionării în arta oratoriei sub îndrumarea celebrului retor Molon.
            Pe timpul traversării mării a fost capturat de piraţi. Aceştia i-au cerut o răscumpărare mare, de 20 de talanţi, iar el, cu aroganţă, le-a dat 50 de talanţi promiţând că imediat după eliberare îi va prinde. Piraţii au râs de îngâmfarea tânărului roman dar soarta le-a fost crudă. Imediat după eliberare Caesar a organizat o mică expediţie de urmărire, i-a prins şi i-a executat pe toţi. 
            In absenţa din Roma a fost numit pontif ceea ce la determinat să se reîntoarcă. Nu putea însă să ocupe nici o înaltă magistratură în stat deoarece nu îndeplinea vârsta cerută de legi. Au urmat ani de activitate politică curentă la Roma, ani consumaţi, totuşi, sub semnul ambiţiei de a ajunge la putere.
            După o perioadă scurtă de questor în Spania (68 a.Ch), Caesar s-a apropiat de Cneius Pompeius Magnus, general şi om politic de prim rang al Romei. Ca urmare a sprijinit, cu mijloacele sale, legea Gabinia, lege care dădea mână liberă lui Pompei în lupta contra piraţilor, precum şi legea Manilia (66 a.Ch.) care-l investea, pe acelaşi, cu puteri practic nelimitate, în războiul  cu Mitrache VI din Pont. La puţin timp după aceea Caesar s-a întors împotriva lui Pompei fără un temei precis, poate numai dintr-un capriciu politic sau din orgoliu.
            Ocupând demnitatea de edil, în 65 a.Ch,. el a acordat poporului Romei jocuri de o măreţie impresionantă, concomitent cu cheltuirea unor sume enorme pentru decorarea forumului.

            A obţinut o imensă popularitate. In acelaşi an a reamplasat pe Capitoliu trofeele donate de Marius în urma războaielor sale victorioase cu cimbrii şi răsturnate de Sylla. Această măsură semnificativă a făcut plăcere democraţilor şi bătrânilor soldaţi ai lui Marius, dar a alarmat serios senatul, care l-a acuzat de intenţia ruinării Republicii.
            In aceeaşi perioadă, profitând de inamiciţia  dintre opulentul Crassus şi Pompei s-a apropiat de primul, cu care s-a unit într-un complot. Complotul avea un scop numirea lui Crassus ca dictator şi a lui Caesar drept comandant al cavaleriei. Pe parcursul anilor 65 şi 64 a.Ch. cei doi au insistat în obţinerea unei misiuni care să ducă la transformarea Egiptului în provincie romană, acţiune care le-ar fi adus imense avantaje materiale.
            Cei doi nu au fost direct implicaţi în conjuraţia lui Caţilina, dar îi interesa pe ascuns, în obţinerea unui profit. Ambii erau la curent cu proiectele conjuraţiei, dar nu s-au compromis. Aşteptau o criză social­politică, sau o situaţie de anarhie, care să  necesite o putere absolutistă în stat, să facă loc unui despotism. Spre deziluzia celor doi, Republica a ieşit triumfătoare din acea încercare grea. Pentru Caesar faptul a căpătat amploarea unui eşec personal. Intre anii 61-60 a.Ch, a deţinut demnitatea de guvernator în provincia Hispania Ulterior unde s-a afirmat prin succese militare şi printr-o bună administrare. Apoi a deţinut demnitatea de pontifex maximus, în anul 63 e.Ch.
            Caesar a folosit ultimii ani, cu diplomaţie, pentru a reintra in graţiile lui Pompei (Cneius Pompeius). Când a revenit la Roma, în anul 60 a.Ch, l-a găsit pe Pompei în conflict cu senatul.
            După marile sale victorii din Orient, Pompei a debarcat în Italia la sfârşitul anului 62 a.Ch., ocazie cu care a eliberat legiunile şi a rămas fără putere. După triumful prin case şi-a serbat cuceririle, prestigiul său în faţa senatului a scăzut repede, astfel încât nu a mai putut obţine nici ratificarea actelor sale din Orient, nici concesionarea terenurilor pentru soldaţii săi şi nici un nou consulat.
Momentul de deprimare şi revoltă prin care trecea Pompei s-a devenit prielnic pentru Caesar. Cunoscând antipatia dintre Pompei şi Crassus, Caesar a reuşit să-i apropie, cu precauţie. A reuşit să-i lămurească de avantajele părăsirii antagonismelor şi ale împărţirii puterii peste unele părţi ale vastului stat rezultat din cuceriri. Intre cei trei s-a încheiat un pact care a dat naştere primului triumvirat din istoria Romei, sau după cum l-a numit Titus Livius: “Conspiraţio interes civitatis prhincipes”. Pactul stipula ca Caesar să deţină consulatul în anul 59 a.Ch., iar la expirarea mandatului să obţină guvernarea unei provincii. El a promis lui Pompei să distribuie pământul datorat veteranilor săi şi să-i confirme toate actele încheiate în campania din Asia. Crassus avea şi el partea dorită. In fond, fiecare spera să-şi păcălească partenerii în propriul lui profit.
            Pe parcursul consulatului Caesar şi-a îndeplinit toate promisiunile, folosind în totalitate puterea pentru votarea unor legi ce favorizau pe triumviri. Totodată şi-a pregătit cu atenţie perioada ce urma să o petreacă în funcţia de guvernator. Legile i-au procurat partizani, iar profunzimea gândirii l-a făcut să-şi aleagă şi să-şi pregătească un guvernământ cu largi posibilităţi. El ştia că pentru a deveni puternic trebuia, ca după consulat, să dispună de o guvernare provincială favorabilă unor intenţii de mărire, să aibă sub ordin o armată, dar şi perspectiva unui război care să-i aducă glorie şi bani.
            De pe timpul lui Marius armata română fusese profund şi definitiv reformată. Armata nu mai era compusă numai din ostaşi ce apărau numai interesele statului, ostaşi proveniţi din lumea civilă romană cu o anumită avere, ci devenise o armată de profesionişti, de veritabili mercenari. Acestor noi ostaşi plătiţi de stat viaţa le repugna viaţa civilă, iar gusturile lor, interesele lor, nevoile lor, erau legate numai de noua condiţie, condiţia de ostaş. Republica, ca instituţie, şi legea, nu însemnau nimic pentru ei. Se ataşau numai de drapel, sau de vulturii de argint ce ţineau loc drapelului, vulturi ce le fuseseră daţi de Marius drept simboluri ale legiunilor. Războiul fiind pentru ei un mod de viaţă şi de îmbogăţire, aşteptau totul de la comandantul lor. Comandantul le distribuia darurile, gradele, recompensele şi pământurile care se puteau converti in bani. In mod natural ei desconsiderau pe cel ce dădea puţin şi iubeau pe cel ce era darnic. Norocul ostaşilor era legat de cel al generalului, de priceperea şi sănătatea acestuia. Ostaşii din legiuni aveau interesul ca generalul lor să fie atotputernic în Roma, ca el să aibă mult aur şi pământ de donat. Caesar a profitat de această nouă optică a legiunilor. Legea Vatinia, pentru a cărei votare s-a zbătut, i-a decernat pentru cinci ani guvernarea Galliei Cisalpine, împreună cu trei legiuni.
            El a ales această provincie pentru că se afla în vecinătatea Romei. A râvnit şi la Gallia Narbonensis, care avea frontieră nesigură cu Gallia independentă, adică cu o ţară care îi putea oferi prilejul unui război. Senatul i-a dat tot ce a cerut cu cea mai mare uşurare.
            Inainte de plecare a strâns legăturile cu Crassus luându-i fiul ca locotenent, iar cu Pompeius s-a legat dându-i de soţie pe fiica sa Iulia. Totodată la târât in faţa tribunalului pe agitatorul Cladius, l-a exilat pe Cicero sub motivul că executarea complicilor lui Catalina a fost ilegală şi l-a trimis pe Cato in Orient, sub motivul de a anexa insula Cipru. Luându-şi aceste precauţii, Caesar s-a prezentat la guvernarea provinciei sale spre sfârşitul lunii martie a anului 58 a.Ch.
            Acolo a găsit imediat războiul la care spera. O masă de helveţi se pregăteau să părăsească ţinuturile lor din zona Alpilor pentru a se strănuta în Gallia Occidentală, unde îi atrăgea un climat mai dulce şi un pământ mai fertil. După bararea traseelor şi după două bătălii în care i-a înfrânt, helveţii au fost obligaţi să se reîntoarcă. La cererea galilor liberi, Caesar s-a întors,cu legiunile împotriva suevului Ariovist, l-a înfrânt şi l-a aruncat peste Rin. (sept. 58 a.Ch.).
            După izgonirea invadatorilor străini, el a trecut la cucerirea Galliei pentru Roma. Succesele sale au fost mult favorizate de divizarea populaţiilor galice, atât între diversele colectivităţi tribale, cât şi, adeseori, în cadrul aceleiaşi colectivităţi. Superioritatea pregătirii armatei sale şi desigur, geniul său militar, au contribuit decisiv la succese.
            Caesar avea toate calităţile de general, privire ageră şi un larg orizont al operaţiunilor, clarviziune şi concepţie strategică cuprinzătoare, o tactică bine gândită atât pentru ofensivă cât şi pentru defensivă. Avea un talent incomparabil de administrator şi de diplomat, iar pe deasupra deţinea arta de a se face iubit şi respectat de soldaţi. Era un patrician elegant şi rafinat, un doritor ardent de petreceri, un rege al modei, dar emana şi calităţi bărbăteşti deosebite alături de o rezistenţă de fier. Exponent al durităţii tradiţionale romane, a exterminat pe parcursul campaniilor sale, peste două milioane de oameni. In zece ani a pacificat şi a creat o provincie imensă între Rin şi Marea Nordului, punând totodată piciorul şi peste mare în viitoarea provincie Britania.
            Două companii i-au fost suficiente pentru a supune Gallia Septenprională şi Occidentală (57-56 a.Ch).
Cea mai mare parte a populaţiilor belgice formaseră o coaliţie puternică.Numai remii (Reims) s-au declarat alături de romani. Caesar s-a aşezat pe malul unui râu, într-o poziţie întărită, şi s-a rezumat să respingă asalturile inamicilor. Cu timpul barbarii au început să părăsească asediul pe rând, retrăgându-se în ţinuturile lor. După aceea Caesar a trecut la supunerea lor separată, fără a întâmpina o rezistenţă semnificativă. Numai tribul nervienilor s-a opus puternic, protejat de natura mlăştinoasă şi împădurită. Invinşi într-o mare bătălie pe marginea Sambrei, ei au dispărut din istorie, după ce au pierdut aproape toţi luptătorii (57 a.Ch.).
            Anul următor Caesar s-a îndreptat spre vest. Veneţii formau populaţia cea mai importantă de pe litoralul cuprins între Sena şi Loara. Ocupaţiile lor erau cele marine şi comerţul. Pentru a-i înfrunta, Caesar a trebuit să improvizeze rapid o flotă. O parte din nave le-a procurat de la aşezările vecine, iar altă parte le-a construit cu oamenii lui. Veneţii aveau, însă, nave cu bordul înalt, inaccesibil luptătorilor romani. Atunci s-au imaginat nişte coase lungi care tăind cordajele navelor veneţilor le puneau în situaţia de a nu-şi mai putea folosi pânzele. Procedeul a dat rezultate minunate, iar veneţii, învinşi la revărsarea Loarei, au încetat rezistenţa.
In acelaşi timp tânărul Crassus opera împotriva iberilor în zona Aquitaniei. Buletinele informative trimise la Roma extaziau cea mai mare parte a populaţiei, dar în lumea politică opoziţia contra lui Caesar persista. Evenimentele de la Roma se menţineau tensionate şi deosebit de agitate, favorizând personajele opozante lui Caesar. Tribunul Cladius, generator de dezordini, îşi reluase apucăturile, atentând chiar, printr-un sclav, la viaţa lui Pompei. Acesta din urmă a determinat întoarcerea din exil a lui Cicero şi prin influenţa acestuia a primit de la senat puteri depline în stârpirea pirateriei ce îngreuna alimentarea Romei.
            Pompeius a primit, totodată, puteri discreţionale în toate porturile şi în toate pieţele. Cato domina o facţiune a senatului. Intre triumviri se dezvoltau suspiciuni, care existaseră în stare latentă încă de la primul pact.
            A apărut  necesitatea unei noi întâlniri. Aceasta a avut loc la Lucca, în Etruria, numai cu participarea lui Pompei şi Crassus, în aprilie 56 a.Ch. Intâlnirea a avut menirea să mai estompeze tensiunea reinstalată între cei doi în timpul scurs de la pact. S-a hotărât ca ei doi să ocupe consulatul în anul 55 a.Ch, iar lui Caesar să-i fie prelungită cu cinci ani autoritatea în provinciile sale.
            Influenţa de care se bucurau triumvirii la Roma a făcut ca, în ciuda opoziţiei senatoriale înverşunate, planul de la Lucca să fie transpus aidoma in practică. Conform pactului de la Lucca, Pompei primea pentru 5 ani guvernarea Spaniei, iar Crassus pe cea a Siriei.
            Fără a aştepta terminarea perioadei de consulat, perioadă în care un consul trebuia să stea la Roma, Ceassus a plecat spre Orient. Acolo s-a angajat într-un război cu parţii murind la 9 iunie 53 a.Ch.
            In schimb, Caesar şi-a continuat seria succeselor din Gallia. In anul 55 a.Ch, el a aruncat în Germania unele triburi germane care aveau intenţia să se stabilească pe malul stâng al Rhinului. Apoi a trecut fluviul în zona actualului Bonn şi a parcurs în forţă teritoriile vecine. Nu a dorit să anexeze acele teritorii ci numai să inspire frica pentru numele de roman. Era o acţiune de intimidare a triburilor germanice menită să stabilească liniştea la noua graniţă romană stabilită pe Rhin. Aceleaşi motive l-au determinat să întreprindă o expediţie în insula Britanică. Această insulă, cu populaţie celtică asemănătoare celei din Gallia, avea strânse legături religioase şi comerciale cu continentul. Acolo pe insula Mona (Man)se găsea sanctuarul principal al Druizilor.
            De la acele populaţii Caesar n-a obţinut decât vagi promisiuni de fidelitate cu care s-a mulţumit. In realitate incursiunile romane in afara hotarelor stabilite aveau scopuri de intimidare, de jaf şi mai ales de informare asupra bogăţiei teritoriilor şi a puterii potenţialilor inamice.
            Galii au profitat de absenţa lui Caesar, pe timpul incursiunilor din Germania şi Britania şi au organizat o revoltă amplă sub conducerea a doi şefi: Ambiorix şi Induciomor. Revolta a fost foarte întinsă teritorial şi cu pierderi grele pentru romani. Unul dintre locotenenţii lui Caesar, Sabinus, a fost masacrat în tabăra sa, ocazie cu care au pierit o mare parte din soldaţii romani. Alt locotenent, Quintus Cicero, fratele oratorului, a avut aceiaşi soartă, suferind o înfrângere totală.
            Lui Caesar i-a trebuit o energie, o tenacitate şi o perseverenţă exemplară în operaţiuni, pentru a reprima acea rebeliune. In 53 a.Ch. a recurs la devastări şi execuţii înspăimântătoare. Acele pedepse zdrobitoare şi excesiv de sângeroase au provocat izbucnirea unei insurecţii generale a galilor. Populaţia de bază a triburilor galice a fost aceea care a demonstrat cel mai ardent dorinţa scuturării jugului invadatorilor, iar nobilimea tribală a trebuit să o urmeze.
            Dominaţia romană, le părea tuturor foarte grea şi dură. Caesar însuşi s-a mirat “de minunatul acord de voinţe pentru recâştigarea independenţei” .
            Semnalul revoltei generale a plecat din actuala provincie Auvergne, a Franţei, şi a fost dat de Vercingetorix. Acest personaj aparţinea uneia dintre cele mai răsărite familii ale triburilor gailor. Ambiţios şi animat de un patriotism exemplar, el a luat puterea, cu forţa, în Gergovia, şi a chemat toţi galii la luptă. Cei mai mulţi l-au recunoscut de conducător, iar trădătorii au fost puţin numeroşi. Planul lui era de a înfometa inamicul distrugând totul in calea acestuia. Planul a fost executat cu toată rigoarea în ţinuturile biturigilor. Douăzeci de localităţi ale acelora au fost incendiate, dar locuitorii din Avaricum (Bourges) au dorit să-şi scutească localitatea de la distrugere. S-a cedat la această dorinţă, fapt ce a produs mari prejudicii cauzei galilor. Romanii au asaltat şi au cucerit oraşul, găsind multe provizii pentru continuarea normală a ostilităţilor.
            Caesar şi-a divizat trupele sale în două. Prima forţă, sub comanda lui Labienus, a mărşăluit spre nord, iar a doua, sub comanda sa, a mărşăluit spre Gergovia, pentru asedierea lui Vercingetorix. Asediul a eşuat şi Caesar a trebuit să bată in retragere. Labienus, mai, norocos, a fost învingător în confruntarea de lângă Paris, dar a fost obligat să plece in mare grabă pentru a-l reîntâlni pe Caesar.
            De acum Caesar avea toate forţele în mâna sa. Cu toate acestea, s-a arătat prudent şi s-a apropiat de provincia Gallia Transalpină pentru asigurarea comunicaţiilor cu Roma şi pentru a putea primi eventualele întăriri. Pe drum s-a izbit de Vercingetorix. S-a angajat o luptă de cavalerie care a fost funestă pentru gali, obligându-i să se retragă în dezordine la Alesia (pe actuala Coastă de Aur din Franţa — Alice Sainte Reine). Acolo Vercingetorix a ocupat o poziţie de apărare, trimiţând grabnic în toate direcţiile soli pentru a cere ajutor.
            Caesar l-a blocat printr-un ansamblu de lucrări genistice ce se întindeau pe o lungime de 15 kilometri. A construit cu tenacitate fortificaţii ce au înconjurat pe cele ale galilor. Cei 250.000 de războinici gali au încercat în van să străpungă liniile romane. Cele două cercuri care înconjurau Alesia n-au putut fi străpunse şi înfometarea a adus capitularea galilor înconjuraţi (52 a.Ch.).Cinci ani mai târziu după ce a asistat la triumful învingătorului său, Vercingetorix a fost decapitat la Roma. In acele vremuri nu prea se practica iertarea şi mai ales la romanii obişnuiţi cu atrocităţi chiar şi pe timpul spectacolelor din arene.
            După înfrângerea lui Vercingetorix, galii au mai continuat lupta, dar izolat şi în grupuri foarte slabe fără şanse succes. Pe deasupra aristocraţia lor a devenit din ce in ce mai atrasă de cauza romană, de strălucirea învingătorului. Ultimul centru de rezistenţă a fost Uxellodunum. Galii se retrăseseră în acel loc, ridicat ca un cuib de vulturi, pe o colină prăpăstioasă. Au rezistat câteva luni, până când Caesar a descoperit sursa de apă care alimenta pe asediaţi. Când aceasta a fost întreruptă a urmat predarea. Tuturor prizonierilor li s-a tăiat o mână. (51 a.Ch.).
Pe timpul când Caesar aducea imperiului o nouă mare provincie, Pompei a rămas inactiv. Nu s-a dus nici măcar sa-şi preia noua guvernare din Spania, preferând să conducă peovincia prin intermediul locotenenţilor săi. Nimic nu a umbrit relaţiile dintre cei doi în perioada scursă. Insă, în 54 a.Ch. Pompei, şi-a pierdut soţia, pe Iulia, fiica lui Caesar. Prin ea a dispărut cel mai puternic liant care-i unea.
            Pe de altă parte, moartea lui Crassus, în 53 a.Ch, le-a lăsat celor doi ambiţiile divergente, dar fără un echilibru din afară. Cele două evenimente au constituit o lovitură sensibilă pentru fostul triumvirat, iar ruptura nu a întârziat să se producă. Republicanii au avut interesul de a-l câştiga pe Pompei pentru a-l opune lui Caesar. Republicanii singuri nu s-ar fi putut opune celor doi mari generali în acelaşi timp, aşa că au ales alianţa cu unul dintre ei.
Starea de anarhie se menţinea, la Roma, de mulţi ani. Culmea a fost atinsă după asasinarea anarhistului Cladius de către Milon, în ianuarie 52 a.Ch.. Atunci a apărut necesitatea aducerii la putere a unui dictator care să readucă liniştea. La iniţiativa senatului, Pompei a fost desemnat drept consul unic, cu precizarea de a nu i se numi un coleg mai curând de două luni. A fost investit cu o autoritate discreţionară prin folosirea faimoasei formule care declara că “Republica este in pericol” (caveat consul ne quid detrimentri republica copiat) .
            Pompei a fost ales pentru două scopuri. Prima sarcină de care s-a achitat promt a fost aceea de a restabili ordinea pe străzile Romei. A doua era mai delicată, trebuind să abată pe Caesar, omul în care republicanii vedeau principalul pericol. Caesar avea mai multe ilegalităţi pe conştiinţă şi i se găseau vinovăţii în unele procese politice din activitatea anterioară. De aceea era hotărât de a nu se intra în Roma ca un simplu particular ci vroia să treacă, fără întrerupere, de la demnitatea de guvernator de provincie la o nouă demnitate de consul. Pe această cale politică putea rămâne inviolabil. Ca urmare, în 52 a.Ch, Caesar. şi-a manifestat dorinţa de a deveni consul, fără să fie prezent .
            Dar puţin după aceea, Pompei a pus în vigoare regula care cerea prezenţa în Roma a candidatului la consulat. Apoi, datorită reclamaţiilor adepţilor lui Caesar, el a inserat în exemplarul oficial al legii o rezervă asupra regulei în ceea ce îl privea pe Caesar. Spera totodată că această interpolare nu va avea nici o valoare juridică. O altă lege prevedea că pe parcursul unei perioade de cinci ani după un consulat trebuia să se aleagă între o magistratură urbană şi un comandament exterior. Cele două măsuri aveau scopul de a-l pune pe Caesar la îndemâna adversarilor, prin neacordarea imunităţii de consul.
După principiile acelor prevederi, Caesar ar fi putut fi ales consul doar de către comisia din iulie 49 a.Ch. şi cum puterile sale de moment expirau în ianuarie 50 a.Ch, el s-ar fi găsit pentru câteva luni expus tuturor manevrelor ce se pregăteau contra lui, cu atât mai mult cu cât el se găsea în afara Romei.
            Crassus, unul dintre cei trei generali şi oameni politici care dominaseră viaţa internă şi externă nu mai trăia pentru a echilibra şi atenua contradicţiile ce creşteau între Caesar şi Pompei (115-53a.Ch.). Crassus reprezentase o ilustră familie senatorială şi aparţinuse partidei optimaţilor. L-a ajutat pe Sylla în războiul civil purtat împotriva popularilor, distingându-se în bătălia de la porţile Romei, în anul 82 a.Ch, când Marius şi Cinna nu mai conduceau pe populari. Crassus a profitat fără scrupule de proscripţiile (răzbunării politico­economice) ordonate de Sylla, pentru a strânge o imensă avere ce l-a făcut cel mai bogat cetăţean al Romei. Acea bogăţie i-a adus cognomenul de “Dives” (Bogatul). In anul 72 a.Ch, i s-a acordat comanda războiului împotriva lui Spartacus pe care l-a înfrânt în Apulia, în 71 a.Ch. Pe parcursul deceniului următor a dus o activitate politică menită să-i creeze o poziţie unică în stat, devenind chiar unealta optimaţilor împotriva lui Pompei reîntors acoperit de glorie din Orient. Respingerea tuturor cererilor lui Pompei privind ratificarea aranjamentelor sale în Orient precum şi a promisiunilor făcute ostaşilor l-a pus pe acesta într-o poziţie foarte umilitoare care l-a determinat să fie mereu în antipatie cu Crassus. Acela a iniţiat o lege prin care urma să se acorde cetăţenia romană transpadanilor (locuitorilor italici de la nord de fluviul Pad, până la Alpi) şi a propus anexarea Egiptului.
            Constrâns de împrejurări, Crassus a trebuit să se alăture lui Caesar şi Pompei în triumvirat. După a doua înţelegere care a avut loc la Lucca el s-a grăbit spre Orient înainte de a-şi termina consulatul. Până la acea dată, anul 55 a.Ch, colegii săi de triumvirat îl depăşeau net în capitalul de victorii, teritorii anexate şi glorii. Din dorinţa de a dobândi glorii militare, care să-l ridice la nivelul celorlalţi, imediat ce a ajuns în Orient a declanşat un război împotriva parţilor, al căror regat se întindea la est de Siria şi de Eufrat. In bătălia de la Carrhae a fost ucis. (Se zice că ştiindu-i neţărmurita aviditate după averi, parţii i-ar fi turnat aur topit pe gât). Infrângerea de la Carrhae a ştirbit multe decenii onoarea şi orgoliul roman astfel că, mai târziu, pe timpul lui Augustus, prin unele condiţii de pace romanii au cerut retrocedarea însemnelor legiunilor romane pierdute în acea bătălie. Prin moartea sa, Crassus a uşurat o parte din temerile politicienilor de la Roma. Singurele pericole pentru imperiu au rămas Caesar şi Pompei.
            Crassus personaj ambiţios şi excesiv de vanitos nu a avut abilitatea de om politic şi nici talentul de general al celorlalţi doi triumviri, pe care i-a lăsat faţă în faţă. După moartea sa soarta Romei rămăsese în mâna a două personalităţi de excepţie, personalităţi care erau creatoare de istorie, fiecare în parte.
Pompei după o perioadă glorioasă în prima parte a vieţii s-a complăcut într-o lungă perioadă de inactivitate militară. In acelaşi timp, Caesar s-a aflat într-o creştere continuă de valoare prin victoriile şi teritoriile vaste ce le punea la picioarele Romei. Puterea şi popularitatea lui Caesar au determinat senatul să-l considere ca principal inamic al puterii republicane existente.
            Atunci Pompei a devenit alesul ce trebuia să oprească pe inamicul prezumtiv al republicii. Politicianismul sterp al capitalei, a reuşit ca prin hotărârile senatului să-i contrapună pe cei doi mari generali. Nu se uită că Pompei fusese totdeauna de partea optimaţilor, iar Caesar de cea a popularilor. La ora confruntărilor politice amintite, optimaţii s-au făcut că uită necazurile pe care i le pricinuiseră lui Pompei la reîntoarcerea din lunga companie orientală, iar el se complăcea.
            Pompeius era şi el reprezentantul unei familii ilustre senatoriale. S-a afirmat tot sub steagurile lui Sylla, în partida de preponderenţă a optimaţilor, în 83 a.Ch. S-a căsătorit chiar cu Aemilia, fiica vitregă a lui Sylla. Pompeius a fost folosit la început pentru lichidarea ultimelor rezistenţe ale popularilor, în Sicilia şi Africa de Nord. Din anul 76 a.Ch, a dus lupte grele în Spania. Acolo generalul Sertorius, adept al popularilor, îşi formase un regat independent şi opus lui Sylla. A continuat extinderea regatului său şi după moarea dictatorului. Pompeius a reuşit să pacifice Spania în 71 a.Ch, după un an de la asasinarea duşmanului său, Sertorius, de către un locotenent trădător. Revenit în Italia  Pompeius a participat, tot în 71 a.Ch, la înfrângerea ultimelor rămăşiţe ale armatei sclavilor lui Spartacus (înfrânte anterior şi sever de Crassus).
            Anul 70 a.Ch. i-a unit pe Crassus şi Pompei într-un consulat comun prilej cu care au reinstituit unele drepturi democratice anulate de dictatorul Sylla, fostul lor conducător (restaurarea atributelor şi drepturile tribunilor poporului).
            In anul 67 a.Ch. Pompei a primit puteri extraordinare (imperium maius) pentru trei ani, cu misiunea de a combate pirateria din Marea Mediterană. In acea acţiune a  dovedit un talent organizatoric de excepţie, rezolvând misiunea în numai câteva luni.
            In anul următor, 66 a.Ch., cu toată opoziţia din senat a primit comanda supremă în Orient, în războiul cu Mitradate al VI-lea, regele Pontului. Era cel de-al treilea război mitridatic, război împotriva unui luptător străin, care după Hanibal, a fost unul dintre cei mai înverşunaţi şi mai periculoşi duşmani ai romanilor. Pompei l-a învins pe acesta şi apoi pe aliatul său Tiqranes al II lea cel Mare, regele Armeniei. In continuare a iniţiat o companie în regiunea Mării Caspice şi a Caucazului, un colţ de lume prea îndepărtat de Roma şi prea sălbatic.
            In anii 64 şi 63 a.Ch, Pompeius s-a consacrat reorganizării politice a Orientului roman. Regatul Seleucid a fost desfiinţat şi transformat în provincie romană, Armenia, Cappadocia, Commagene, Regatul Basporan, Galaţia, Orshoene şi Iudeea, au primit statutul de regate clientelare.
            La întoarcere în Roma, Pompeius şi-a serbat un triumf cu un fast nemaiîntâlnit şi a primit cognomenul de Magnus, dar ulterior s-a izbit de antipatia senatului, antipatie susţinută din umbră de Crassus. Acest general valoros, Pompeius, a fost personalitatea care, din anul 60 a.Ch, a făcut parte din primul triumvirat şi care, mai târziu, a fost opus lui Caesar de către senat. Demnitatea primită de el în 52a.Ch. de consul sine collega  l-a mulţumit, dar l-a pus stavilă în faţa dorinţelor lui Caesar, care pretindea partea sa din conducere conform acelei vechi înţelegeri din triumvirat.
            In luna martie a.Ch, când funcţia de guvernator a lui Caesar a luat sfârşit, senatul a deliberaat viitoarea poziţie politică ce îi trebuia asigurată cuceritorului Galliei. In timpul dezbaterilor, tribunul Curion, care era în secret omul lui Caesar, a sugerat o idee care a atras pe toată lumea.
            El cerea ca atât Pompei cât şi Caesar să fie reduşi simultan la viaţa privată. Aceasta era, după el, singura soluţie capabilă să salveze republica cu instituţiile ei.
Propunerea a fost votată cu 370 de voturi şi 22 contra. Soluţia aceasta îl avantaja, de moment pe Caesar, care ar fi reuşit să reducă toate puterile cu care fusese investit Pompei, în lipsa sa, pe timpul cuceririi Galliei. Pompei însă care aspirase mulţi ani la puterile pe care le deţinea, a protestat contra acestei rezoluţii aşa că nu s-a mai insistat.
Termen după termen, afacerea a trenat până în octombrie 50 a.Ch. In acel moment a răzbătut zvonul că Caesar împreună cu patru legiuni a avansat în nordul Italiei. Imediat consulul Marcellus l-a somat pe Pompei să-l atace cu toate trupele care erau necesare, iar preparativele de război au început imediat.
            Caesar avea toate avantajele pentru a grăbi lucrurile. El a trimis de la Ravenna un ultimatum senatului, ultimatum menit să determine senatul să-i acorde drepturile politice şi imunitare egale cu ale lui Pompei, dar şi drepturi care reprezentau o recompensă pentru faptele sale de arme şi administrative. El se oferea totuşi, în clar, să renunţe la funcţia deţinută, dacă Pompei renunţa la a sa. In caz contrar, el pretindea ca până la proxima comisie de acordarea consulatelor, să i se lase o parte din provincia deţinută, împreună cu una sau două legiuni. O parte din senatori erau de acord să se admită aceste condiţii pentru a-l ţine cât mai departe de Roma. Dar, în urma unor vehemente opoziţii ale consulului Lentulus, s-a adoptat un decret ostil. Acela poruncea lui Caesar să demobilizeze armata ce îi era sub comandă şi să părăsească Gallia (ianuarie 49 a.Ch.). Astfel Caesar era lipsit de provincia în care era recunoscut ca unic conducător şi de forţa armată credincioasă. El s-a opus şi a trecut Rubiconul, râu care despărţea provinciile de teritoriul pur roman. Momentul trecerii Rubianului a fost crucial pentru istoria Romei şi pentru viaţa lui Caesar. Cu acea ocazie a rostit celebrele cuvinte: Alea jacta est (Zarurile au fost aruncate), ceea ce voia să se înţeleagă că soarta rămânea să hotărască viitorul.
            A invadat Italia mărşăluind asupra Romei în fruntea legiunilor glorioase. Acvilele ce cutreieraseră până la Marea Nordului, până la ocean, în Germania şi în Britania, săltau în fruntea celor mai antrenate şi credincioase legiuni. Ostaşii cei mai temuţi şi cruzi ai Romei veneau asupra capitalei, urmând a decide soarta şi voinţa generalului Pompei.
            Ropotul paşilor legiunilor şi zăngănitul armelor se auzeau până la Capitoliu. Senatul era îngrozit, dar populaţia Romei voia un conducător, aşa că Caesar avea drept complice marea masă a romanilor.
            Inaintarea lui Caesar se baza pe orbirea obişnuită a maselor care se alăturau unei cauze, sau unei persoane. Populaţia eterogenă şi de proastă calitate care îndesa străzile Romei avea opţiuni uşor de schimbat, fiind foarte receptivă la schimbarea conducătorilor. Acea populaţie gata de revoltă, plină de vicii, leneşă şi deşănţată, reprezenta totuşi “poporul”, iar romanii aveau dictonul Vox populi vox dei (Vocea poporului, vocea lui Dumnezeu).
            Caesar era remediul excelent pentru combaterea anarhiei casre apăsa toate păturile sociale şi convulsiona de mulţi ani viaţa capitalei şi a Italiei.
            Odată decis războiul, Caesar l-a purtat cu vigoarea obişnuită. Pompei care jurase că va mobiliza din legiunile pentru apărarea Romei, s-a văzut nevoit să se retragă. A evacuat capitala şi apoi Italia, iar după o companie de numai două luni Caesar a avut în mână întreaga peninsulă. Inainte de a-l urmări pe Pompei spre Orient, Caesar s-a  îndreptat fulgerător spre Spania unde s-a scăpat de trei locotenenţi ai lui Pompei, Varron, Afranius şi Petreius. La întoarcere a acceptat supunerea cetăţii Masalia (marsilia), răsculată anterior împotriva sa. Urmându-şi calea, a trecut, prin Roma pentru a primi consulatul ce îi fusese refuzat pe când se afla în Gallia şi profitând de neglijenţa lui Pompei, a traversat strâmtoarea spre Epir fără nici o rezistenţă. Din acel moment cei doi inamici se aflau faţă în faţă. Forţele lor erau sensibil egale. Pompei dispunea de nouă legiuni şi mulţi auxiliari ridicaţi din Grecia şi din Asia. Caesar comanda opt legiuni incomplete, fără a vorbi de galii şi germanii săi înrolaţi alături de armata regulată. El avea avantajul că dispunea de o armată călită în lupte, devotată şi plină de încredere în comandamentul său, capabilă de orice sacrificiu.
            Pompei, cu un talent militar pe măsură, dar îmbătrânit, se confrunta cu bănuielile, neliniştile şi temerile anturajului său format din nobili şi senatori, fugiţi din faţa lui Caesar.
            In urma unei serii de confruntări de lângă Dyrrachium, Caesar s-a retras în Tesalia. Aici a obţinut victoria de la Pharsalus (9 august 48 a.Ch). Pompei acceptase confruntarea decisivă sub presiunea anturajului, fără a se plasa într-o poziţie avantajoasă. Sperând într-un ajutor militar, s-a refugiat la curtea regelui Egiptului, al cărui tată îi fusese prieten. Acela, un rege degenerat, din lunga dinastie a Ptolemeilor, a încălcat legile ospitalităţii şi l-a omorât încă de la sosire (28 septembrie 48 a.Ch.).
            Caesar a aflat de uciderea mârşavă lui Pompeius odată cu debarcarea în Egipt. Roma exercita, pe atunci, un fel de protectorat asupra acelui regat bogat, dar decăzut. In virtutea acelui drept Caesar a vrut să regleze afacerile interne ale Egiptului, zguduit de discordie. Intervenţia sa a provocat o imensă răscoală pe care n-a înăbuşit-o cu mare greutate, dispunând de forţe puţine. Conflictul dinastic dintre Ptolemeu al XIII-lea, un minor în numele căruia fusese asasinat Pompei, şi sora sa Cleopatra a VII-a, s-a rezolvat în favoarea celei din urmă.
            Cu toate că interese puternice îi reclamau prezenţa la Roma, Caesar a amânat reîntoarcerea, reţinut fiind la Alexandria de farmecele Cleopatrei. In iarna 47­46 a.Ch, a fost asediat împreună cu Cleopatra în citadela Alexandriei de către partizanii lui Ptolemeu al Xlll-lea şi numai sosirea unor întăriri din Asia Mică trimise de Domitius Calvinus a decis despresurarea.
            Caesar şi Cleopatra au suportat asediul în citadela regală din Alexandria numită Bruhion, iar Ptolemeu al Xlll-lea a devenit prizonierul său. Victorios, Caesar a consimţit să-l elibereze, estimând că regruparea tuturor forţelor egiptene în jurul regelui, cu toate că îi va crea noi dificultăţi, îi va permite de a cuceri Egiptul printr-o victorie decisivă. Odată văzut liber Ptolemeu al Xlll-lea, sfătuit de demnitari corupţi, a făcut exact ce prevăzuse Caesar.  A luat comanda armatei sale şi a suferit o primă înfrângere încercând să oprească trecerea trupelor din Asia Mică care veneau în ajutorul lui Caesar. Apoi a fost înfrânt şi a pierit înecat într-o altă confruntare, pe Nil (27 martie, 47 a.Ch.), de armata condusă de însuşi Caesar. Acesta nu a profitat de victorie pentru a supune Egiptul, dar a ridicat la conducerea regatului pe Ptolemeu al XIV-lea alături de Cleopatra.
            După tradiţie, la moartea lui Ptolemeu al XII-lea moştenirea a revenit celor doi copii ai săi, Ptolemeu al Xlll-lea, de treisprezece ani, căsătorit cu sora sa Cleopatra a VII-a, de şaptesprezece ani. Acesta era obiceiul dinastic egiptean. Caesar i-a lăsat Cleopatrei coroana Egiptului alături de un frate mai mic, Ptolemeu al XIV-lea. Acel al doilea soţ minor a murit curând şi Cleopatra a rămas, în continuare, singura conducătoare a Egiptului.
            Pe timpul şederii în Egipt, între Caesar şi Cleopatra a înflorit o aventură amoroasă, din care a rezultat singurul moştenitor al marelui general. Istoria vorbeşte şi de o fabuloasă călătorie pe Nil organizată de Cleopatra.
In anul 46 a.Ch, regina Egiptului a sosit la Roma împreună cu fiul lui Caesar, Ptolemeu al XV-lea (Caesarion), născut cu un an înainte (47a.Ch.). După asasinarea lui Caesar (44 a.Ch.) a părăsit Roma, iar la moartea prematură a lui Ptolemeu al XIV-lea (frate şi soţ), l-a făcut coregent pe Caesarion (fiul lui Caesar). Acel moştenitor a devenit un pericol politic pentru politicienii republicani din Roma.
            Atunci când a părăsit Egiptul (47 a.Ch.) Caesar a lăsat două legiuni, care să asigure prezenţa romană şi stabilitatea monarhiei duble a celor doi fraţi şi soţi, Cleopatra a VII-a şi Ptolemeu  al XIV-lea.
            Pe drumul terestru de întoarcere spre Roma a trecut la pedepsirea lui Farnaces al II-lea, fiul lui Mitridates al VI-lea, din Pont, care încerca să reîntregească regatul tatălui său. L-a înfrânt la Zela. Atunci a transmis senatului celebrele cuvinte “veni ,vidi ,vici” (Am venit, am văzut, am învins). Farnace a fugit, iar Caesar a aşezat în locul lui un prinţ mai docil.
Bătălia de la Pharsalos a făcut din Caesar stăpânul lumii mediteraneene, iar bătăliile de la Thapsus (6 aprilie, 46 a.Ch.), în nordul Africii, şi de la Munda (17 martie, 45 a.Ch.), în Spania, contra republicanilor, au fost numai episoade minore pentru el.
In stilul său propriu, rapid şi hotărât, a revenit la Roma din orient, în octombrie 47 a.Ch, iar la 28 decembrie a debarcat în Africa de Nord pentru a se confrunta cu pompeienii care concentraseră o puternică armată. I-a zdrobit la Thapsus în 6 aprilie, 46 a.Ch. Revenit în iulie 46 a.Ch. la Roma, în noiembrie a părăsit din nou oraşul pentru a merge pe frontul din Spania, unde fii lui Pompeius Magnus mobilizaseră o puternică armată. Bătălia de la Munda a pus capăt oricărei opoziţii armate faţă de Caesar în vastul imperiu.
            După ocuparea Italiei în primăvara anului 49 a.Ch., a fost declarat cu servilism dictator. In anii 48, 46, 45, 44, a.Ch. a fost ales consul, în 48 a.Ch. dictator pentru un an , în 46 a.Ch. dictator pentru zece ani, pentru ca în februarie 44 a.Ch. să fie numit dictator perpetuus.
            Concomitent i-au fost acordate puteri excepţionale şi drepturi speciale. După ce a reuşit, în anii 45­44 a.Ch, să concentreze o putere cvasi-monarhică, Caesar a acceptat şi însemnele exterioare ale acesteia. El a fost declarat inviolabil şi sacru şi a primit puterea de a destitui tribuni. Era şi mare pontif adică demnitarul suprem al cultului, calitate cu care a intrat în colegiul angurilor. Reunirea tuturor acestor înalte demnităţi ale Republicii în mâinile unui singur om erau contrare spiritului instituţiilor romane tradiţionale, dar aceasta a fost posibil deoarece le-a primit prin lege.
            Dio Casius ne transmite că după bătălia de la Munda, Caesar a fost numit imperator, dar nu în sensul pur onorific ce se acorda generalilor învingători ci ca un simbol al imperiumului, al omnipotenţei sale politice în stat.
            Cu toate că a promovat o politică socială lucidă şi abilă, prin care a încercat să stabilească un echilibru între diversele categorii sociale, să aplaneze ura şi disensiunea dintre diferitele categorii de politicieni, sau de proscrişi, Caesar a subestimat rezistenţa instituţiilor republicane, precum şi animozitatea neiertătoare a aristocraţiei senatoriale ale cărei manevre le dejucase şi de care era privit ca simbol al tiraniei.
            La idele lui martie (15 martie 44 a.Ch.), în preajma începerii unei campanii împotriva parţilor, la vârsta de 56 de ani, Caesar a fost asasinat în senat de o conjuraţie a circa 60 de senatori, în frunte cu Caius Cassius Longinus şi Marcus Iunius Brutus. Inainte de a se stinge, observând că printre atentatori se află şi Brutus a rostit celebra propoziţie Tu quoque, Brute fili mi! (Şi tu de asemenea , Brutus, fiul meu!). Adevărul este că la Pharsalus, brutus luptase în tabăra adversară lui Caesar şi căzuse prizonier. Cu clemenţă, Caesar îl eliberase.
            Om politic cu o genială fantezie şi cu o voinţă de fier, diplomat lucid şi subtil, organizator strălucit, inegalabil strateg şi conducător de oşti, Caesar a rămas una dintre cele mai importante personalităţi ale Romei antice. Numele său stă înscris alături de cei mai renumiţi cuceritori ai antichităţii, Alexandru cel Mare, Hanibal şi Pyrrhos.
            Prin faptele sale Caesar precipitat, în istoria romană, trecerea de la sistemul republican la cel monarhic. Antrenat, din tinereţe, în intrigile politice proprii Romei republicane, Caesar şi-a relevat şi materializat inegalabilele potenţe în cea de a doua parte a vieţii, când talentul, bravura, echilibrul şi luciditatea l-au aşezat printre giganţii istoriei. Nici măcar atotputernicia ultimilor ani nu i-au alterat echilibrul şi sensibilitatea aristocratică.
            Este foarte greu de a enumera în detaliu reformele sale, fiind suficient de a indica sumar în ce spirit a guvernat. El nu a fost un om de partid şi nu s-a gândit decât la interesul general. S-a arătat echitabil în respectul pentru vechea gardă şi iertător cu adversarii săi. El a reînălţat statuile lui Sylla şi Pompei (foştii adversari ) aşa cum altădată reaşezase în Capitoliu trofeele lui Marius. Totodată el a reparat multe din injusteţile acelor predecesori, sau a îndulcit mult din rigorile lor: fii proscrişilor lui Sylla au primit dreptul de a fi eligibili în funcţiile publice, iar cetăţenii izgoniţi de senat pe timpul lui Pompei au putut să se reîntoarcă. Toate exilurile politice au fost anulate cu excepţia câtorva care puneau în pericol ordinea. Generozitatea politică a lui Caesar n-a avut alte limite decât grija pentru siguranţa statului. Toţi adepţii lui Pompei au obţinut favoarea de a reveni la Roma şi nu a refuzat nimănui supunerea. Nu ezita să accepte serviciile republicanilor care totdeauna l-au combătut. Se pare că el a dorit o împăcare, o fuziune a tuturor partidelor, o reconciliere şi folosea drept agenţi pe cei mai influenţi oameni ai Romei, fără a ţine cont de trecutul lor politic. Nu a uitat nici plebea pe care a cucerit-o şi a onorat-o cu donaţii şi cu magnifice serbări de triumf, după bătăliile de la Thapsus şi Munda. S-a zbătut să găsească de lucru săracilor şi să întărească clasa de mijloc. A întărit proprietatea agricolă şi a împroprietărit 80.000 de veterani pentru care a fondat colonii în Italia, Africa de Nord şi Grecia, cu interdicţia de a înstrăina loturile mai curând de douăzeci de ani.
            Cu toate că a stat relativ puţin în Roma, Caesar a iniţiat mari construcţii, pentru a ocupa forţa de muncă liberă şi pentru a înfrumuseţa oraşul. Dorind să oprească fenomenul de emigrare şi de depopulare a Italiei, el a interzis tuturor cetăţenilor între douăzeci şi patruzeci de  ani să absenteze din peninsulă mai mult de trei ani, în afara celor care se aflau în servicii publice. A restrâns dreptul la divorţ, deoarece fenomenul luase prea mare amploare.
            Măsurile sale administrative nu au fost mai puţin valoroase decât cele economice. După mulţi ani de anarhie a prevăzut măsuri severe de pedepsire a agitatorilor. Ca urmare a publicat o lege a maiestăţii care pedepsea toate atentatele dirijate spre persoaneţ sau împotriva siguranţei statului. O altă lege, intitulată De vi pedepsea drastic pe autorii de violenţe, sau de tâlhării.
            Un control serios s-a abătut asupra guvernatorilor de provincii şi a funcţionarilor publici. Măsurile sale s-au întins în domeniul asociaţiilor, impozitelor şi tribunalelor. Caesar a acordat dreptul de cetăţean roman locuitorilor din Gallia Transpadană, provincia dintre fluviul Pad şi Alpi care era singura din  peninsulă ce nu primise pentru locuitorii săi acest statut. Acelaşi lucru l-a făcut pentru câteva oraşe din Spania şi pentru o mulţime de oameni izolaţi. Două metode pregăteau romanizarea Occidentului. Loturi de italieni, sau de veterani, au fost trimişi în Gallia Narbonensis şi în Spania, pentru a întări populaţia de vechi colonişti, sau pentru a crea noi colonii. Două legi stabileau organizarea uniformă a acestor aşezări. O altă metodă de romanizare era aceea de întindere a dreptului latin în provinciile înconjurătoare (Sicilia şi Gallia de Sud).
Se poate susţine că, prin măsurile sale, Caesar a schimbat rolul unic de oraş stat al Romei, în acela de capitală ­ adică Roma s-a transformat din Stat în capitala imperiului. Legea Iulia municipalis a creat un statut comun municipiilor cărora le acorda o stare de autonomie, le organiza politica. Ea nu făcea nici o distincţie între Roma şi celelalte municipii. In mare, aceasta a fost opera politică, socială, economică şi administrativă a lui Caesar, operă ce a atins aproape toate domeniile vieţii statului. Intr-o societate care pierduse toată încrederea în vechile ei instituţii şi care numai ştia să se guverneze el a impus un regim politic, regim care avea aerul că apelează încă la trecut, dar care în fond era cu totul nou. Acest regim era monarhia pur şi simplu.
            Nu există îndoială că Caesar dorea să perpetueze acest regim. El purta în public ţinuta regilor din Alba, îşi exprima părerea că Sylla greşise atunci când abdicase, ceea ce el nu se gândea să facă. A primit titluri religioase de pater patriae de semideus de deus invictus şi de Jupiter Iulius, iar concomitent i s-au acordau onoruri divine de adulare, împrumutate, pentru el, din practicile orientale. Fără îndoială că a deschis calea, de mai târziu, a suveranilor republicani cu caracter ereditar.
            Republicanii exaltaţi au trecut cu vederea toate binefacerile conducerii sale şi l-au suprimat mârşav, năpustindu-se asupra lui în senat  şi sfârtecându-l cu treizeci şi cinci de lovituri de cuţit. Prea târziu! Personalitatea lui Caesar schimbase lumea romană şi odată cu ea lumea mediteraneeană.
            Iulius Caesar este unul din geniile extraordinare care au apărut în istorie. Mare scriitor şi mare orator, general incomparabil, politician de prim ordin, el a avut toate calităţile. Istoria nu-i recunoaşte un egal. Avea un spirit precis, net, viguros, o vedere clară a lucrurilor, o rară penetraţie, un bun simţ minunat şi o egală aptitudine de a face vaste planuri şi de a le executa. El ştia totdeauna ce vrea şi ceea ce vroia ducea la îndeplinire. Nu se mulţumea de a repurta victorii strălucitoare, ci lăsa în urma lui opere durabile. El a angajat Roma şi lumea pe drumuri noi, drumuri pe care Sylla le-a pregătit dar nu a avut curajul să le finalizeze. A pus fundamentele organizării administrative a imperiului şi a emis legi ce au fost valabile până la culegerea lor de către Justinian al Bizanţului. El a dat un impuls puternic răspândirii romanităţii, a civilizaţiei romane, în teritoriile barbare occidentale, operă dură ce nu i-a răpit decât aproximativ cinci ani de lupte victorioase (fără a pune la socoteală anii războaielor civile).
            La toate acestea a fost ajutat de calităţile excepţionale cu care natura l-a dotat, o uşurinţă prodigioasă în muncă, o putere de seducţie irezistibilă, o natură delicată  de om superior, o demnitate severă, care, într-o oarecare măsură i-a ţinut loc de sens moral, un fond de generozitate care nu se împăca cu comiterea de violenţe în lumea civilă şi nici cu vărsări de sânge asemănătoare celor provocate de Sylla sau, mai târziu, de Octavianus, el rămânând adeptul clemenţei. Caesar nu a fost numai cel mai complect om de stat dar şi cel mai seducător.
            Prin testament, Caesar l-a lăsat moştenitor pe Caius Octavianus. Acesta era fiul lui  Caius Octavius şi al Atiei, nepoata lui. Testamentul cuprindea adoptarea şi desemnarea acelui nepot ca moştenitor. Caesar s-a făcut remarcabil şi prin creaţia sa literară. Prezenţă activă în viaţa spirituală a epocii, el este autor de poezii, drame şi discursuri (considerat de Cicero drept cel mai important retor al vremii), scrisori, studii literare, pamflete politice, memorii apreciate în antichitate, dar astăzi pierdute. Insemnările despre războiul galic (De bello galico), alături de însemnările despre războiul civil (Comentarii de bello civili ) se înscriu printre creaţiile majore ale prozei latine, care au ajuns până la noi.
            Pe timpul vieţii lui Caesar mai pot fi consemnate o serie de evenimente., fapte sau prezenţe care complectează tabloul istoriei: în anul 95 a.Ch. a fost consul Q Mucius Scaevola autorul primului tratat metodic al dreptului civil roman; între 91-89 a.Ch. a izbucnit aşa zisul război al aliaţilor prin care opt seminţii italice s-au coalizat împotriva Romei, iar în urma căruia toate populaţiile de la sud de Pad au primit cetăţenia romană (astfel s-a transformat Roma dintr-un stat cetate într-un stat teritorial); între 89 şi 63 a.Ch. au avut loc cele trei războaie mitradatice, adică războaie cu regele Mitradate VI al regatului Pont, unul dintre cei mai dârzi adversari Romei republicane; în anul 81 a.Ch. şi-a făcut prima apariţie în public Marcus Tulius Cicero; în 74 a.Ch. Nicomedes al III-lea, regele Britaniei (Asia Mică), a lăsat moştenire regatul său statului roman (după exemplul regelui Attalos al III-lea al Pergamului care şi-a lăsat moştenire regatul în favoarea statului roman în anul 133 a.Ch.); în 74 a.Ch. ţinutul Cyrenaica din nordul Africii a fost transformat în provincie romană; în 73 a.Ch. a izbucnit răscoala sclavilor condusă de Spartacus, înfrântă în 71 a.Ch. de către Crassus viitorul triumvir; în 69 a.Ch. generalul L. Licinius Lucullus l-a înfrânt pe Tigranes regele Armeniei şi a cucerit capitala Tigrano ­ Certa; în 65 a.Ch. a avut loc prima ciocnire dintre Roma şi regatul parţilor, deschizând o confruntare de peste două secole şi jumătate; în 63 a.Ch. s-a produs conspiraţia, lui L Sergius Catilina împotriva autorităţii senatului, conspiraţie condamnată de Cicero în celebrele Catilinare şi care a fost înfrântă de forţele senatului, în 62 a.Ch.; după anul 60 a.Ch. şi până în 44 a.Ch. istoria Romei şi a bazinului mediteraneean a fost dominată de figura grandioasă a lui Caesar.