ISTANBUL - POARTA DE AUR

După numai câteva decenii de la construirea fortificaţiilor lui Constantin cel Mare, dincolo de ele au început să se extindă noi locuiri. Pe timpul lui Throdosius I-ul cel Mare (378-395), spre apus, în lungul Viei Egnatia, periferia se întinsese circa 2,5 kilometri dincolo de ziduri şi se numea Kainopolis. Pentru a marca adevăratul început al oraşului, împăratul Theodosius I-ul, care stăpânea pe atunci întregul Imperiu Roman, a ridicat un Arc de triumf în acea extremă vestică a capitalei, construcţie fastuoasă care a rămas cunoscută sub numele de Poarta de Aur. Ocazia oficială pentru construirea arcului a fost, se pare, victoria asupra vizigoţilor, din anul 386 e.N, victorie care avea darul să readucă încrederea în puterea Imperiului Roman, după înfrângerea suferită de co-împăratul Valens, în anul 378 e.N. A fost ridicat în jurul anului 388 e.N, având şi menirea să dea prestanţă drumului care intra în Constantinopol dinspre Roma, prin Via Egnatia. A rămas izolat de fortificaţiile capitalei ceva mai mult de două decenii.

In urma cuceririi Romei de către vizigotul Alaric, în 410 e.N, prefectul pretoriului, Anthemius, a trecut, în anii imadiat următori (412-414 e.N) la ridicarea unor noi fortificaţii, mult mai cuprinzătoare, mai solide şi mai înalte. Spre uscat acele fortificaţii erau duble, formând un adevărat complex de apărare împreună cu şanţul lat şi adânc, protejat şi el de un perete special dinspre interior. Toate noile fortificaţii au format una dintre cele mai renumite construcţii militare de apărare . In anul 447 e. N, fortificaţiile care suferiseră în urma unui cutremur, au fost refăcute şi marite de alt prefect al pretoriului, Cyrus de Panopolis. Arcul lui Theodosius I-ul a fost cuprins în noul aliniament de apărare, devenind cu adevărat o poartă.

Poarta de Aur a servit în secolele de prosperitate ale Imperiului Roman de Răsărit drept intrare şi ieşire triumfală pentru suverani, pentru solii respectate, sau pentru mari comandanţi de oşti, o intrare splendidă pentru oricine venea dinspre apus. Spre exemplu, la 14 septembrie 628, împăratul Heraclius (Herakleios), care învinsese decisiv pe regii sasanizi ai perşilor şi recuperase Adevărata Cruce, a intrat în oraş într-un car tras de patru elefanţi. Arcul a fost un element şi un loc ideal pentru sărbători şi celebrări. De aceea o parte din zidurile lui au fost acoperite cu plăci de bronz aurite şi cu tot felul de statui colorate şi basoreliefuri, amintite şi descrise de unii autori. Arcul avea o deschidere centrală amplă şi altele două mai înguste în părţile laterale. Cele laterale erau deschise permanent, iar cea centrală numai la ocazii speciale.

Se spune că după recucerirea Constantinopolului de la apuseni, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologos (1261-1282) şi-a făcut intrarea triumfală în capitală prin Poarta de Aur.

De la Poarta de Aur, un anumit traseu, numit via triumfalis, conducea printre cartierele populare spre centrul capitalei, acolo unde aştepta Marele Palat sau Palatul Sacru, dar şi nucleul religioas cu mulţime de locaşuri sfinte şi bogate.

Poarta a fost cuprinsă, mai târziu, într-un fort cu patru turnuri. Fortul a luat naştere prin trasarea unor ziduri transversale între tuenuri ale zidurilor exterioare şi interioare. Lucrări la acest fort s-au efectuat sub domniile împăraţilor Ioan I-ul Tzimiskes (969-976) şi Manuel I-ul Comnen (1143-1180). Poarta a fost parţial demolată pe timpul jefuirii Constantinopolului de către cruciaţi, în anul 1204.

Fortăreaţa celor patru turnuri a fost reamenajată pe timpul împăratului Ioan al VI-lea Cantacutino, la mijlocul sec.al 14-lea şi apoi dezafectată la cererea sultanilor turci, în ultimul deceniu. Era epoca de gravă decadenţă a statului bizantin. Din motive de securitate, deschiderile porţii au fost astupate cu zidărie ordinară, rămânând tot aşa şi după cucerirea turcă. Sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul a refăcut fortăpeaţa în anul 1459, adăugându-i încă trei turnuri, făcând din ea o fortăreaţă masivă cu şapte turnuri (Yedikule). Pentru turci vechea poartă nu a mai avut nici o semnificaţie. Vechile ei deschideri au ajuns nişte vestigii jalnice, fără atracţie turistică şi fără posibilităţi reale de reamenajare.

Urmele renumitei Porţi de Aur se mai pot distinge şi astăzi în trupul zidurilor Cetăţii celor şapte turnuri. Poarta centrală este străjuită de două coloane înalte cu capiteluri corintice. De o parte şi de alta mai sunt lipite de zidăria brută a fortificaţiei şi alte câteva coloane mai subţiri.

ISTANBUL - TURNUL DE MARMURA

In extrema sud-vestică a fortificaţiilor Constantinopolului se înălţa falnic şi robust Turnul de Marmură. Este bastion emblematic atât pentru zidurile de apărare terestre cât şi pentru cele maritime, cele din lungul Mării Marmara. Turnul are un plan  patrulater. Jumătatea lui inferioară este zidită din blocuri de marmură albă, azi puţin cenuşie datorită intemperiilor milenare. Deasupra acelora se înalţă  zidăria bizantină alcătuită din straturi alternative de piatră şi cărămidă roşiatic-maronie. Zidăria specific bizantină se ridică până la platforma de veghe, acolo unde crenelurile dreptunghiulare au fost acoperite cu mici piramide de cărămidă, după modelul cetăţilor arabe. Sus flutură voios steagul roşu cu semilună şi stea albă al Turciei. Zidurile frânte ce pornesc din corpul Turnului de Marmură au aceeaşi structură cu marmură în partea de jos şi creneluri ascuţite.

La nordul Turnului de Marmură, dincolo de o şosea modernă, se înalţă încă cu răceală şi parcă ameninţătoare, Cetatea celor şapte turnuri (Yedikule). Intre zidurile acesteia a fost cuprinsă celebra Poartă de Aur a capitalei bizantine, poarta de gală prin care intrau împăraţii întorşi din campanii, sau alaiurile triumfale. Turcii au simţit nevoia să înalţe un steag şi pe acele ziduri pe care le-au făcut de tristă amintire. Privirile celor ce vin pe ape dinspre marea Egee îşi opresc primele priviri pe cele două monumente impunătoare şi purtătoare ale durităţilor trecute.

ISTANBUL - MOSCHEEA MIHRIMAH

Moscheea Mihrimah (Mihrimah Camîi) este un semn al secolului de aur al Imperiului Otoman, secolul lui Soliman I-ul Magnificul şi al marelui arhitect otoman Sinan (Mimar). Ea se află nu departe de Poarta Adrianopol, spre apus, într-o poziţie oarecum simetrică faţă de cartierul Blachernes, pe creasta colinei a şasea a Constantinopolului. Ocupă un punct culminant al oraşului. Nu este un obiectiv prea vizitat de turişti, fiind mult prea îndepărtată de centrul istoric monumental şi tradiţional pentru turismul industrial modern. Nu se cunoaşte motivul pentru care această moschee a primit o suprafaţă atât de marginală a vechiului Constantinopol. Alegerea poate fi legată numai de existenţa unei locuiri aglomerate în preajma fostelor palate de la Blachernes.

Moscheea şi complexul ei, s-au bucurat de talentul ilustrului arhitect Sinan (1489-1588), cel care le-a alăturat fostelor fortificaţii creştine ce se opuseseră turcilor cu obstinaţie. Lucrarea a fost comandată de Soliman I-ul Magnificul pentru fiica sa preferată, Mihrimah. Lucrările s-au desfăşurat  între 1562-1565. Există o anumită nesiguranţă în datare. La începuturi complexul cuprindea moscheea, două şcoli coranice, două băi (hammam), o piaţă sub edificiul principal şi mausoleele unor membri ai familiei imperiale. Complexul Mihrimah (külliye) cuprinde un rând de magazine sub terasa pe care s-a ridicat moscheea. Acestea formează piaţa. Banii obţinuţi din închirierea lor erau destinaţi întreţinerii complexului. Multe dintre acele edificii nu mai există.

Curtea interioară amplă (avlu) este înconjurată de portic pe toate laturile, acoperit cu mici cupole. Intrarea în moschee se face printr-un cu şapte deschideri, cu mici cupole deasupra şi cu coloane de marmură şi de granit. Centrul curţii este ocupat de o fântână de abluţiuni (sadirvan). Medresa înconjoară moscheea, fiind acoperită şi ea cu mulţime de mici cupole.

Moscheea are un caracter pur comemorativ, căci fiica Mihrimah a murit înainte de terminarea lucrărilor şi a fost înmormântată în curtea Moscheii lui Soliman Magnificul (Süleymanie). Arhitectul Sinan a reuşit aici încă o victorie arhitectonică. Interiorului edificiului este conceput sobru într-o goliciune exemplară. Lumina pătrunde spre spaţiul vast de rugăciune prin 60 de ferestre, plasate pe cele patru laturi. Spaţiul de rugăciune este acoperit de o cupolă înaltă de 38 de metri, cu un diametru de 20 de metri. La baza cupolei, un inel de ferestre contribuie la valurile de lumină ce pătrund în spaţiul interior. Prin sticla colorată a unor ferestre se cerne o lumină vrăjită, lumină care se străduieşte să înfăşoare pe cei din interior în toate culorile curcubeului dintr-odată. Sub boltă se păşeşte ca într-o lume de basme, fără zmei şi fără vrăjitoare. Mulţimea de ferestre a transformat edificiul în cel mai luminos creat de Sinan.

In interior, pe laturile de nord şi de sud sunt plasate câte trei arcade, susţinute de coloane de granit. Ele susţin galerii acoperite tot de cupole mici. Toate decoraţiunile sunt moderne în afară de mimber-ul din marmură albă.

Moscheea a suferit multe deteriorări datorită cutremurelor din anii 1719, 1766, 1814 şi 1894. Cupola a avut de suferit şi în anul 1999, ca urmare a cutremurului ce a lovit devastator oraşul Izmit. A necesitat lucrări atente de renovare, ca şi partea superioară a minaretului înalt şi subţire, care s-a prăbuţit peste acoperiş.

Baia (hammam) se găseşte undeva mai jos de moschee, pe bulevardul Fevzi Paşa Caddesi, ea fiind ridicată mai târziu, spre anul 1578. Plasarea ei oarecum îndepărtat de moschee dă imaginea mărimii complexului imaginat de Sinan.

Pe suprafaţa complexului imaginat de Sinan se găsea odinioară biserica Sfântul Gheorghe a bizantinilor, ale cărei structuri parţiale au servit la construirea hammam-ului. Pentru a aminti de locaşul dispărut, grecii din Istanbul au primit autorizaţia sultanului de a ridica o mică biserică dedicată tot Sfântului Gheorghe, chiar în faţa moscheii. Biserica celebrează şi astăzi cultul ortodox.