ROMA - BASILICA SFANTA CRUCE DE IERUSALIM

Basilica numită în latină Basilica Sanctae Crucis in Hierusalem şi în itasliană Basilica di Santa Croce in Gerusalemme, este una dintre basilicile minore ale Romei şi este cuprinsă între cele şapte basilici ale pelerinajului roman.

Conform tradiţiei, basilica a fost consacrată către anul 325 e.N, drept casă de păstrare a relicvelor Patimilor, aduse de pe Pământul Sfânt de către Sfânta Helena de Constantinopol, mama împăratului Constantin I-ul cel Mare. In acea epocă pardoseala capela era acoperită cu pământ adus de la Ierusalim, de unde a provenit şi numele lăcaşului (in Hierusalem). Pe bolta capelei se găseşte astăzi un mozaic realizat de Melozzo de Forli (înainte de 1485), reprezentând pe Iisus botezând înconjurat de evanghelişti. O veche statuie a zeiţei Junona, descoperită la Ostia, a fost transformată în statuia sfintei Helena şi tronează pe altar.

Biserica a fost construită în jurul unei încăperi a palatului imperial al Helenei, Palazzo Sessoriano, care a fost transformată în capelă în anul 320 e.N. Câteva decenii mai târziu, capela a fost transformată într-o veritabilă bazilică, numită Heleniana sau Sessoriana. După distrugerea din neglijenţă, biserica a fost restaurată de papa Lucius al II-lea (1144-1145). Cu această ocazie a căpătat trăsături romane, cu trei nave, o clopotniţă şi un pridvor.

Biserica a fost modificată în sec.al 16-lea, dar a luat aspectul baroc actual sub papa Benedict al XVI-lea (1740-1758), care a fost titularul bisericii înainte de a deveni papă. Sub noua formă basilica are 70 de metri lungime şi 37 de metri lăţime. S-au deschis noi străzi pentru a uni biserica de alte două basilici romane legate de Iisus, basilica Sfântul Ioan din Latran şi Basilica majoră Sfânta Maria (Santa Maria Maggiore).

Faţada bisericii baroce a fost realizată de Pietro Passalacqua et Domenico Gregorini.

Absida basilicii este decorată cu fresce ce amintesc de legendele Adevăratei Cruci, fresce atribuite lui Melozzo de Forlì, lui Antoniazzo Romano şi Marco Palmezzano.

Muzeul basilicii deţine o icoană din mosaic, realizată după o viziune a lui Christos ce a apărut papaei Grigore I-ul.

Jacopo Sansovino a realizat, în 1536, mormântul cardinalului Francisco de Quinones, operă de artă păstrată de basilică.

Peter Paul Rubens, sosit la Roma după o trecere prin Mantua, în 1601, a primit comanda de la arhiducele Albert de Austria de a picta un retablucu trei panouri pentru capela sfintei Helena. Două dintre picture, Sfânta Helena şi Sfânta Cruce şi Batjocorirea lui Christos se află la Grasse, în Franţa. Cea de a treia, Ridicarea Crucii, s-a pierdut. Inainte de căsătorie, arhiducele a fost făcut cardinal în acest lăcaş.

Amfiteatrul Castrense

Celebrele relicve a căror autenticitate este contestată sunt păstrate în Cappella delle Reliquie, construită în 1930 de arhitectul Florestano di Fausto. Ele cuprind: un mare fragment din crucea bunului pungaş, degetul arătător al Sfântului Toma, deget pe care l-a pus pe rănile lui Christos reînviat, un relicvar ce conţine mici bucăţi din stâlpul Flagelării de la Sfântul Mormânt şi din legănul lui Christos, doi spini din coroana de spini, trei fragmente din Adevărata Cruce, un cui folosit la Crucificare, o treime din Titulus Crucis, descoperit în biserică în anul 1492, adică o placă atârnată de partea de sus a Crucii lui Christos. Fragmentul conţine numele de „nazareean”, scris în ebraică, latină şi în greacă.

Cel mai mare fragment din Adevărata Cruce a fost transferat la basilica Sfîntul Petru de către papa Urban al VIII-lea, în 1629. Acolo fragmentul este păstrat lângă statuia colosală a Sfintei Helena executată de Andrea Bolgi, în 1639.

Anfiteatrul Castrense, construit în sec. 2-3 e.N este folosit ca grădină anexă a basilicii.

Numele amfiteatrului provine de cuvântul latin castrum, care în sec.al 4-lea avea semnificaţia de reşedinţă imperială. Fără îndoială că acest amfiteatru, ca şi palatul Sessorianus făceau parte din proprietatea imperială din acea parte a capitalei. Acest fapt a avut aşa mare importanţă încât Aurelianus a făcut un ocoliş al zidului nou al Romei, pentru a apăra acea yonă. Amfiteatrul, construit aproape în totalitate din cărămidă, datează de la sfârşitul dinastiei Severilor (sec.al 3-lea e.N). Din cele trei etaje ale sale, numai primul este bine conservat.

Basilica administrează direct biserica Santa Maria del Buonaiuto, care constitie din 1476 un oratoriu alăturat zidului lui Aurelian ce prelungeşte amfiteatrul.

ROMA - BASILICA MINORA SFANTUL LAURENTIUS DIN AFARA ZIDURILOR

Este una dintre cele trei basilici minore ale Romei, care fac parte dintre cele şapte basilici pentru pelerinaj (basilica di San Lorenzo fuori le mura). Se află în apropierea marelui cimitir Campo Verano şi a fost destinaţia unor mulţimi de pelerini încă din antichitate. Refăcută în mai multe etape în cuesul secoelor, edificiul oferă particularitatea de a cuprinde două biserici distincte, separate prin 700 de ani şi corespunzătoare transformărilor iniţiate de doi papi.



Altarul din dreapta

Basilica mai este numită şi San Lorenzo al Verano, căci este situată pe domeniul care a aparţinut în antichitate unui anume Lucius Verus. Nu departe trecea Via Tiburtina, mărginită ca şi ale căi din jurul Romei de morminte, apoi de cimitire creştine subterane, sau catacombe. Intr-una din catacombe a fost îngropat Sfântul Laurentius, diacon născut în Aragon şi martirizat în anul 258 e.N, pe timpul domniei împăratului Valerianus, puţin după martiriul  papei Sixtus al II-lea. După o legenă sfântul a fost martirizat pe un grătar încins. El a fost foarte venerat pe parcursul evului mediu timpuriu.

            Impăratul Constantin cel Mare (306-337), dorind să-ţi afirme atitudinea favorabilă faţă de creştinism (deşi el a fost creştinat numai pe patul de moarte în stare de inconştienţă) a construit primul locaş, la începutul sec.al IV-lea (330 e.N.), pe locul prezumtiv al martiriului Sfântului Laurentius, loc care adăpostea şi mormântul, catacombele Santa Ciriaca din Campo Verano, Via Tiburtina. Basilica lui Constantin nu a conţinut mormântul sfânt, dar ea comunica printr-o scară cu subteranale catacombei. In subteran, el a construit o absidă pe care a ornat-o cu o placă de porfir, placă ce indica mormântul sfântului. Mormântul era decorat cu lucrături metalice şi apărat cu grilaje de argint foarte costisitoare.

            Lucrarea lui Constantin s-a păstrat, un timp, sub forma unei mici basilici deasupra solului şi a unei cripte subterane cu mormântul sfânt. Mormântul a fost mutat din subteran într-un spaţiu suprateran. In anul 580, papa Pelagius al II-lea a autorizat construirea pe acelaşi loc a unei biserici în onoarea martirului. Astfel, pe timpul lui Pelagius au existat două basilici alăturate, dar cu timpul s-au unificat. Era încă o epocă în care se lucra cu mozaic, iar materiale antice încă multe pentru a da prestanţă edificiilor creştine. Foarte probabil biserica a fost mărită în sec.al 8-lea



Cripta Sf. laurentius şi ciborium

            In sec.al 13-lea (1216) papa Honorius al III-lea a trecut la construirea unei biserici mult mai mari. Pentru a nu deplasa mormântul antic, papa a hotărât să unească cele două biserici, făcând din vechea biserică corul celei noi. Corul şi coloanele corintice au provenit de la biserica lui Pelasgius. Pentru aceasta a demolat absida vechiului locaş şi a prelungit edificiul cel nou spre apus. Astfel a inversat orientarea edificiului rezultat. Cel vechi era orientat cu absida spre apus, fapt neobişnuit pentru biserici ulterior.

Noua construcţie se prezenta sub forma a două biserici puse cap la cap, sau spate la spate, diferite ca nivel, structură şi ornamentaţie. In plus, nici axele lor nu au corespuns perfect orientării est-vest, ci se intersectează într-un unghi obtuz foarte deschis.

Nava din fund, cea de la răsărit, la început mai joasă ca cealaltă, a fost ridicată, astfel că pavimentul ei de astăzi este mai ridicat decât a celei apusene. Acea navă de fund (de răsărit) a fost amenajată drept cor, în spatele altarului, ridicat şi el ceva mai sus. In perioada barocului ea a fost alterată cu elementele greoaie ale acestui stil, elemente pe care papa Pius al IX-lea a avut grijă să le înlăture, pentru a reda valoarea constructivă originală. El a dispus degajarea navei primitive, păstrând corul bisericii lui Honorius al III-lea (216-227). Cealaltă navă, cea nouă, a lui Honorius, se prelungeşte până la faţada de la apus. In această parte biserica se deschide spre drumul public printr-un portic, unde se poate vedea, între altele decoraţiuni, portretul papei Honorius al III-lea(1216-1227).

            Refolosind coloanele antice, pontiful Honorius al III-lea a amenajat un portic la faţadă. Acela oferea umbra şi un spaţiu de relaxare pentru pelerini înainte de a intra în sanctuar. Un mozaic strălucitor impresiona în portic, înainte de a se păşi în spaţiul emoţionant din interior.

In ziua de 19 iulie 1943, pe timpul celui de al doilea război mondial, basilica a fost bombardată de aliaţi, fiind singura care a avut de suferit. Au fost distruse acoperişul, părţile de sus ale zidăriei, acoperişul şi porticul. Restaurarea a durat până în 1948/1949 şi a urmărit readucerea lăcaşului la forma sa din sec.al 13-lea.

Faţada

Porticul, extrem de elegant, a fost reconstruit după anul 1943 cu elemente recuperate din cel vechi. Reconstrucţia a urmărit să reproducă aspectul din timpul lui Honorius (sec.al 13-lea). Coloane cu linii foarte pure, poartă, deasupra arhitravei, o frumoasă friză ornată cu mozaicuri în culori vii. Dedesupt curge o cornişă sculptată fin cu frunze de acant, cu flori şi fructe, între care se inserează burlane scurte cu cap de leu. Acest frumos exemplu de sculptură decorativă medievală este atribuită lui Vassalletto (1154-1186), din familia de lucrători în marmură care a lucrat printre Cosmaţi (Cosmas) la începutul sec.al 12-lea.



Secţiunea de biserucă din sec-al6-lra - vedere spre est

Cu toate că se afla în afara zidurilor Romei, basilica se putea localiza de la depărtare datorită unei clopotniţe (campanilla) zvelte cu care a fost înzestrată în sec. al 12-lea, probabil odată cu claustrul. Clopotniţa a fost restaurată în sec.al 14-lea, probabil în urma unui cutremur sau a unui incendiu.  Ea a tras pelerini din toată Europa, care îi admirau eleganţa. Sub portic, în dreapta, un rar exemplu de sarcofag, acoperit cu dublă pantă, a servit pentru marcarea amplasamentului unui mormânt din sec. al 11-lea. Alături, tot în dreapta, un sarcofag din sec. al 4-lea, are sculptată efigia defunctului ţntr-un medalion. In rest dispune de prelucrări sumare cu scene din Vechiul şi Noul testament, dispuse unuele după altele.

La stânga porticului, este remarcabil sarcofagul cu scene din recoltarea viei. In formă de pat funerar, el este decorat de ramuri de viţă, ciorchini culeşi de către amoraşi, de animale şi păsări diverse în plină mişcare. A fost sculptat în sec. 5 sau 6 e.N. Execuţia, cu reliefuri săpate net pe suprafeţe largi este caracteristică evului mediu timpuriu.

Tot sub portic, două opere moderne aduc omagiu papei Pius al XII –lea şi lui Alcide De Gasperi, preşedintele Consiliului între 1945-1953, pentru ajutorul dat lucrărilor de refacere imediat dupăteribilul bombardament. De o parte şi de alta a porţii centrale sunt aşezaţi doi lei de origine romană.

Interior



Cripta Sf. Laurentius

Se deosebeşte unirea a două părţi de biserică, dispuse pe două axe diferite, separate prin arcul triumfal.

In biserica lui Honorius, lângă intrare, în dreapta, monumentul funerar al lui Gugliemo Fieschi (m. 1256), nepotul papei Innocentius al IV-lea, a fost recompus în 1943. Sub un edicul care seamănă cu un ciborium din sec.al 13-lea, a fost depus un sarcofag din sec.al 3-lea, decorat cu o scenă de căsătorie. Biserica lui Honorius este divizată în trei nave de frumoase coloane antice de granit şi cu diametre diverse. Capitelele ionice, asemănătoare cu cele de la portic, datează din evul mediu şi sunt atribuite lui Vassalletto. Este de observat cu câtă măiestrie au putut imita lucrările antice meseriaşii în marmură din evul mediu. Sistemul de luminare al navei centrale este asemănător celui din sec.al 13-lea. Plafonul a fost refăcut în 1943, după modelul celui existent în sec.al 19-lea. In acea epocă, Vespignani, care a lucrat pentru papa Pius al IX-lea, substituise şarpanta aparentă cu un plafon de lemn cu casete. Parterul distrus de bombă prezintă acum culorile frumoase date de Cosmaţi în sec.al 13-lea.

Cele două amvoane, plasate în nava centrală a lui Honorius nu sunt asemănătoare. Sunt opera Cosmaţilor          , care au armonizat marmura albă, porfirul şi marmura cu nervuri, acoperind-le cu inserţii multicolore, sau cu fragmente aurite sclipitoare. Cel din dreapta este rezervat citirii Evangheliei, iar cel din stânga pentru citirea Epistolelor. Cel din urmă are o simplitate elegantă a artei cosmatice anterioare sec.al 13-lea.

Partea de biserică a lui Pelagius apare supraînălţată şi poartă altarul principal. Vechea ei absidă este ocupată astăzi de arcul trimfal al întregii basilici. Două scări urcă la nivelul bisericii din sec.al 6-lea. Compusă dintr-o navă principală şi două laterale acel locaş a devenit corul bisericii ample a lui Honorius. Din nava principală nu se văd decât vârfurile coloanelor antice canelate. Ele susţin o magnifică arhitravă sculptată şi făcută din fragmente disparate, care au aparţinut unei frize sau unui boiandrug de portal, etc. Deasupra, arcadele matroneelor (tribune rezervate femeilor) se sprijină pe frumoase colonete cu capitele decorate cu frunze (sec. 6 e.N).

Arcul triumfal este ornat cu un mozaic de la sfârşitul sec.al 6-lea. In centru este reprezentat Christos botezând. La dreapta sa sunt sfinţii Petru, Lauremtius şi papa Pelagius al II-lea, care oferă biserica sa Domnului. La stânga lui Christos sev află sfinţii Paul, Ştefan şi Hippolyt.

In partea din fund a corului, adică la extremul răsărit se găseşte tronul pontifical, o operă a lucrătorilor în marmură Cosmas (1254). Culorile vii şi albul marmurei, încrustaţiile de aur transmit un efect decorativ deosebit. Eleganţa tronului este subliniată în plus de fondul corului, lucrat cu extremă fineţe.

Altarul principal este plasat sub un  ciborium sau baldachin cu patru colonete de porfir. Ultimele două etaje ale colonetelor au fost refăcute în 1862. Această lucrare a marmurierilor Cosmas (1148), poartă semnătura a patru marmurieri care erau fii lui Paolo, cel mai vechi membru al corporaţiei. Ea costituie unul din primele exemple a unui astfel de tip de edicul cu colonete ce susţin o arhitravă. Sub altarul principal, cripta adăposteşte resturile Sfântului Laurentius, Ştefan şi Justin.

Baza edificiului din sec.al 6-lea a fost adusă la lumina zilei în sec.al 19-lea, pe timpul lucrărilor iniţiate de papa Pius al IX-lea, ca şi nartexul. Se poate ajunge la ele coborând două scări amenajate la capătul bisericii lui Honorius al III-lea. Decorat cu mozaicuri moderne de meşteri ai şcolii din Veneţia, nartexul adăposteşte mormântul lui Pius al IX-lea.

In claustru se poate ajunge prin nava din drapta şi prin sacristie, dar şi din exterior. Cu un farmec arhaic, claustrul, din sec.al 12-lea, a făcut parte dintr-o mănăstire fortificată, întreaga bazilică fiind o pradă uşoară pentru jefuitori, datorită aşezării în afara zidurilor Romei. Sub galerii se găsesc diverse inscripţii provenite în special din catacombe.

Intre anii 1374-1847, basilica Sfântul Laurentius a devenit sediul şi locuinţa Patriarhului Latin de Ierusalim.

             

ROMA - CELE ŞAPTE BISERICI PENTRU PELERINAJ

Turul celor şapte biserici este o expresie tradiţională şi oficială a pelerinajului la Roma, instituit de Sfântul Philip Neri la 25 februarie 1552. Acest tur de pelerinaj cuprinde cele patru basilici majore ale Romei şi încă trei basilici minore, care sunt:

- Basilica Sfânta Cruce de Ierusalim, care adăposteşte relicvele Patimilor

- Basilica Sfântul Laurenţiu din afara zidurilor, care adăposteşte mormintele Sfinţilor Ştefan şi Laurenţiu.



Basilica Sf. Laurentius din afara zidurilor

- Basilica Sfântul Sebastian din afara zidurilor, aflată pe Via Appia, deasupra unor catacomde.



Basilica sfânta Cruce de ierusalim

            Numărul de şapte are o valoare simbolică: evocă numărul de coline ale Romei, cele şapte minuni ale lumii antice, cele şapte zile ale săptămânii Creaţiei, etc. Numărul nu are legătură directă cu „cele şapte Biserici”, din cartea Apocalipsului.



Basilica Sfântul Sebastian din afara zidurilor

            Parcursul măsoară în total 25 de kilometri, pentru că trece pe la multe basilici aflate în afara centrului istoric antic şi mediaval. La început pelerinii au urmat numai traseul indicat de Sfântul Philip Neri, el putând fi parcurs pe parcursul unei zile, cu plecarea la ora 7 dimineaţa, de la Basilica Sfântul Petru şi cu final la Basilica Santa Maria Maggiore, la ora 7 seara. In timpul din urmă s-a apelat şi la mijloace de transpot, chiar la cele de transport în comun.

            Din anul 1575 pelerinajul pe la cele şapte biserici a devenit o normă pentru obţinerea unei indulgenţe plenare, a jubileului, atâta timp cât acea formă de îmbogăţire a Biseicii catolice a mai putut rezita şi a mai putut fi credibilă. In anul 2000, bula papală de proclamarea jubileului a cuprins din nou cele şapte biserici romane alături de sanctuarele de pe Pământul Sfânt ca locuri unde vizita permite obţinerea de indulgenţă plenară.