Ani de viață 9 - 79 d.Ch.
Impărat roman 69 - 79 d.Ch.
Nesigură şi instabilă, prin revolte şi moartea violentă a majorităţii împăraţilor, puterea imperială s-a întărit şi s-a stabilizat, în sfârşit, prin ridicarea la tron a familiei Flavia. Această familie, de origine obscură şi fără o genealogie bine cunoscută, a dat Romei conducători mult mai de valoare şi de încredere decât familia Claudia.
Bunicul lui Vespasianus a fost centurion, originar din localitatea Reate. In timpul primului război civil a luptat ca partizan al lui Pompeius Magnus şi a revenit acasă după bătălia de la Pharsalus. Obţinând retragerea din armată şi iertare, a devenit perceptor de impozite. Se numea Titus Flavius Petronius. Fiul acestuia cu supranumele de Sabinus, deoarece Reate era o localitate din ţara Sabinilor, a devenit şi el perceptor al impozitelor de drumuri în Asia. De acolo s-a retras în Helveţia, unde a devenit bancher. Din căsătoria cu Vespasia Polla au reyultat doi copii, dintre care cel mare, Sabinus, s-a ridicat până la gradul de prefect al Romei, iar cel de-al doilea a devenit viitorul împărat Vespasianus. Vespasia Polla era născută la Nursia, în Umbira şi provenea dintr-o familie onorabilă, tatăl său fiind de trei ori tribun militar, prefect de tabere, iar fratele senator, cu demnitate de pretor.
Vespasia Polla a dat numele familiei de Vespasianus . Obiceiul de a purta numele de familie de la mamă, în loc de al tatălui, a început odată cu imperiul, când divorţurile se înmulţiseră încât a trebuit să se intervină cu legi speciale pentru a le opri.
Vespasianus s-a născut într-un orăşel din ţara sabinilor, cu numele de Phalacrina, dincolo de Raete, în ziua de 15 a calendelor lui decembrie, anul 9 d.Ch. A fost crescut de bunica dinspre tată, Tertulla, la proprietăţile sale din Cosa, în Etruria.
El a preţuit aşa de mult amintirea bunicii sale încât în zilele de sărbătoare şi solemne îi plăcea să bea chiar din paharul de argint pe care-l avea de la ea. Când a devenit împărat, vizita des locul copilăriei, lăsând casa aşa cum fusese odinioară, fără să piardă ceva din obiectele cu care i se obişnuiseră ochii. A fost căsătorit numai odată, cu Flavia Domitilla, femeie de origine obscură, cu care a avut trei copii: Titus, Domitianus şi Domitilla. Soţia şi fiica le-a pierdut înainte de vreme, după care a trăit cu o libertă, pe nume Cenis. Pe aceasta o iubise şi înainte, iar ca împărat a ţinut-o aproape ca pe o soţie legitimă.
Cariera şi-a început-o ca tribun militar în Tracia şi apoi ca questor în Creta şi Cyrene. Când a devenit pretor nu a cruţat nimic ca să-şi atragă favoarea lui Caligula. Sub domnia lui Claudius, prin favoarea libertului Narcisus, a obţinut funcţia de legat al unei legiuni din Germania, ceea ce însemna că devenea locţiitorul comandantului acelei legiuni. Guvernatorul Germaniei era pe atunci Galba, viitorul împărat.
Din Germania a trecut în Britannia, unde a participat la treizeci de lupte, supunând două triburi foarte puternice, cucerind mai mult de 20 de localităţi întărite şi insula Vectes (azi Wigt). O parte din lupte le-a dus sub comanda lui Aulus Plautius, delegat consular, iar altă parte sub conducerea împăratului Claudius. Pentru mari merite în luptă a primit onoruri triumfale şi după un mic interval de timp a primit un dublu sacerdoţiu. In afara acelor onoruri, a primit şi consulatul pentru ultimele două luni ale anului. (43 d.Ch.)
Timpul de până la proconsulat l-a petrecut în retragere şi repaus, temându-se de Agrippina, mama lui Nero, care era încă puternică faţă de fiul său şi ura de moarte pe prietenii lui Narcisus, care deja murise.
In anul 63 d.Ch. i-a căzut la sorţi proconsulatul, adică guvernarea provinciei Africa, pe care a administrat-o foarte bine şi cinstit, câştigând o mare consideraţie. Sigur este că s-a întors din Africa fără a deveni mai bogat şi a trebuit să ipotecheze toată averea fratelui său. Pentru a putea rezista băneşte a devenit geambaş, adică negustor de cai şi de alte animale de tracţiune.
Insoţind pe Nero în călătoria din Grecia, a avut un mare ghinion. Pe când împăratul cânta, foarte adesea se retrăgea, sau adormea. Această atitudine i-a atras o drastică disgraţie, fiind îndepărtat din intimitatea lui Nero, dar şi exclus de la salutul în public. A trebuit să se retragă într-un mic oraş izolat, oarecum ascuns şi cu teama de a nu îşi pierde chiar viaţa.
Intr-un târziu, Nero i-a oferit de navoie conducerea Indeei şi o armată pentru a reprima răscoala antiromană declanşată în 66 d.Ch și care se extindea. Vespasianus s-a bucurat de această favoare deoarece era cel mai capabil pentru o astfel de treabă şi încercat în lupte. Pe de altă parte nu putea inspira teamă lui Nero, că ar putea deveni un adversar, datorită obscurităţii familiei şi numelui său. Un altul de origine nobilă ar fi putut deveni periculos dacă avea sub comandă o forţă considerabilă de legiuni.
Şi-a întărit trupele cu două legiuni, opt escadroane şi zece cohorte, iar pe fiul său mai mare, Titus, l-a luat între locotenenţi.
Indată ce s-a stabilit în Iudeea, s-a făcut remarcat în faţa provinciilor vecine prin disciplina întărită impusă lagărelor. Primele lupte le-a dus cu atâta energie (67 d.Ch.) încât a impus respect atât inamicilor cât şi propriilor oşteni.
Intr-una din lupte, la asediul unei fortăreţe, Vespasianus a fost rănit de o piatră la genunchi şi a primit în scut câteva săgeţi. Era mereu animatorul trupelor şi de aceea se bucura de succese.
După moartea lui Nero, când ceilalţi trei guvernatori s-au luptat pentru tron, s-a trezit și apetitul lui Vespasianus pentru putere, mai ales că se ştia mult mai capabil şi mai puternic, prin disciplina trupelor.
Trupele, care îşi legau totdeauna soarta şi speranţele de comandantul capabil, au fost gata să-şi propună propriul candidat la tronul Romei, sperâd în recompense pe măsură. El a devenit candidatul trupelor din Orient, dar nu s-a avântat în vâltoarea luptei pentru tron decât atunci când s-a simţit destul de sigur pe forţele şi sprijinul de care ar fi putut dispune.
In acele momente, două mii de ostaşi din legiunile din Moesia mergrau spre Roma în ajutorul lui Otho: Auzind pe drum de moartea aceluia nu s-au înapoiat cu mâna goală, ci au trecut la jafuri în Aguileea, pe malul Adriaticei. Apoi, gândind la pedepsele posibile, au plînuit să scape propunându-şi un împărat propriu, deoarece nu se considerau mai prejos decât trupele din Germania, sau din Spania.
Ostaşii din legiunea a III-a, care avusese în Siria, l-au lăudat pe militărosul Vespasianus, aşa că hotărârea s-a luat pe loc. Cu toată adeziunea lor, respectivii ostaşi scăpaţi de sub control au fost disciplinați ulterior, dar opinia lor s-a răspândit, astfel că Vespasianus a aflat că mai poate avea aliaţi şi lângă Dunăre. Pe de altă parte aceeaşi veste de la Dunăre l-a determinat şi pe Tiberius Alexandru, prefectul Egiptului, să fie cel dintâi care a împins legiunile să jure în numele lui Vespasianus, în ziua calendelor lui iulie 69 d.Ch. (adică 1 iulie). Armata din Iudeea i-a jurat şi ea credinţă imediat, în ziua a 5-a, înainte de idele lui iulie.
Succesul acestor începuturi a fost influenţat de circulaţia unei scrisori, adevărată sau falsă, adresată lui Vespasianus de către Otho, scrisoare prin care îi încredinţa grija răzbunării şi rugămintea să vină în ajutorul statului. Dacă se analizează bine, Otho, cel ce plănuise asasinarea mârşavă a lui Galba, nu merita nici consideraţie şi nici răzbunare, dar istoria este plină de contradicţii şi de fapte întâmplătoare. In acelaşi timp se răspândise zvonul că Vitellius decisese să schimbe taberele de iarnă ale legiunilor şi să trimită pe cele din Germania în Orient, la un serviciu mai sigur şi mai liniştit. Faptul a creat o nouă nemulţumire a trupelor din Orient, favorabilă lui Vespasianus.
De mare valoare pentru Vespasianus a fost ajutorul lui Licinus Mucianus, guvernatorul Siriei şi al lui Vologes, regele parţilor. Primul renunţând de moment, la rivalitate, i-a asigurat ajutorul armatei din Siria, iar al doilea i-a promis patruzeci de mii de arcaşi.
Incepând războiul, primele trupe care s-au îndreptat spre Roma au fost cele de la Dunăre, conduse de Antonius Primus, devenit, prin voinţa oştenilor, comandant suprem atât al trupelor din Moesia cât şi al celor din Pannonia, unde era legat. Nero îl condamnase la exil, iar Galba îl rechemase. Primus nu apucase să dea curs anulării exilului, datorită repeziciunii cu care se desfășurau schimbările de forțe. Evenimentele se succedaseră rapid, aşa că s-a reîntors în metropolă, ca avangardă a lui Vespasianus. Pe de altă parte, generalul Mucianus venea în ritm alert dinspre Siria cu forţele de bază.
In bătălia de la Cremona (24 octombrie 69 d.Ch.) trupele lui Vitellius au fost înfrânte şi apoi au devenit aliate împreună cu comandantul lor, Alienus. La 20 decembrie 69 d.Ch., împăratul Vitellius era ucis de ostaşi la Roma.
Ca principe nou şi neaşteptat, lui Vespasianus îi lipsea autoritatea şi o oarecare maiestate ce se cerea unui împărat. Dar seriozitatea, fermitatea, claritatea în decizii şi corectitudinea l-au impus. Pe deasupra era dotat cu acea calitate a conducătorilor de oşti cu experienţă, de a se impune trupelor şi comandanţilor, ştiind până în cela mai mic amănunt ce şi cât se poate cere de la un executant. Caracterizat de un echilibru psihic natural, de experienţa vieţii şi de spiritul ponderat al vârstei, el s-a trasformat într-o salvare pentru imperiul şi poporul roman.
Sosit la Roma, după ce a primit onorurile cuvenite pentru triumful împotriva iudeilor, a adăugat în timp încă opt consulate la cel vechi pe care îl deţinuse. S-a urcat pe tronul Romei la vârsta de 60 de ani, dar era plin de vigoare, cu un spirit nativ de observaţie, de economisire şi de umor. In tot timpul domniei sale nu a socotit nimic mai de preţ decât întărirea statului slăbit până aproape de prăbuşire, precum şi înfrumuseţarea lui.
In armată domnea indisciplina. Soldaţilor, care ajunseseră la culmea îndrăznelii şi obrăzniciei, datorită conducătorilor anteriori foarte slabi, conducători care le cumpărau prietenia şi trădarea, le-a aplicat pedepse drastice. In oraşele libere, în provincii şi chiar în regatele clientelare erau tulburări. De aceea Vespasianus a început cu ordinea în armată, concediind cea mai mare parte a soldaţilor lui Vitellius şi pedepsind pe alţii. Nici chiar soldaţilor care-l sprijiniseră nu le-a promis nimic extraordinar şi nu le-a acordat decât târziu ceea ce li se cuvenea.
Reforma moravurilor l-a preocupat în cel mai înalt grad şi nu a scăpat nici-un prilej de a le îndrepta. Un tânăr care mirosea a parfum, când a venit să-i mulţumească pentru o prefectură, a fost respins cu următoarele cuvinte:”Preferam să miroşi a usturoi “ şi i s-a revocat pe loc numirea.
Cererile fără justificare economică şi impertinente le respingea cu fermitate. Astfel, marinarii care mergeau cu schimbul de la Ostia şi de la Puteoli la Roma, au cerut să li se prevadă o sumă pentru încălţăminte. Nu i-a lăsat fără un răspuns. Le-a ordonat să parcurgă acele distanţe desculți şi de atunci aşa au făcut, de frică. Pe plan militar şi administrativ era tot hotărât în măsuri. A transformat în provincii romane Ahaia, Lycia, Rhodos, Bizantion şi Samos, răpindu-le libertatea, iar Tracia, Cilicia, Commagene, care până atunci încă mai aveau o conducere regală clientelară, au devenit tot simple provincii. A trimis noi legiuni în Cappadocia, pentru a stăvili atacurile barbare din zonă.
Roma se prezenta foarte urât după jafurile şi incendiile din ultimul timp. Pentru a schimba imaginea de oraş în ruină şi dezordine, a permis ca oricine să ocupe terenurile virane şi să ridice clădiri pe ele, dacă nu făceau acest lucru posesorii lor.
El însuşi a început reconstrucţia Capitoliului, dând exemplu personal. A pus mâna primul la curăţirea terenului şi la cărarea materialelor. In plus, a luat asupra lui refacerea celor trei mii de table de aramă care arseseră odată cu Capitoliul pe timpul lui Vitellius. Căutând pretutindeni piese de muzeu, a realizat cea mai frumoasă şi mai veche colecţie a imperiului. Aceasta conţinea decretele senatului şi rezultatele plebiscitelor privind alianţele, tratatele şi privilegiile acordate cetăţenilor aproape de la întemeierea Romei.
Exemplul său personal în efortul de reconstruire şi înfrumuseţare a Romei, de reconstituirea tezaurelor de valori, a impresionat adunătura de colpartori, de lipitori de capitală, de trântori cu ifose şi fără merite, impunând totodată deosebit respect şi plebei turbulente şi leneşe.
Vespasianus era în vârstă aşa că trebuia să se hotărască repede şi să execute repede ceea ce dorea. Timpul vieţii nu-l lăsa să întârzie. A făcut noi construcţii. Templul Păcii l-a ridicat foarte aproape de for şi l-a împodobit cu obiecte de artă luate din diferite ţări şi cu vase din Ierusalim. Templul divinului Claudius, început chiar de Agrippina şi distrus aproape până la temelie de Nero, a fost reînălţat pe fostul său loc, pe colina Caelius. A ridicat cel mai mare amfiteatru (“Colosseum”) din lumea romană şi antică, monument ce a rămas până în zilele noastre cea mai mare construcţie a Romei, o minune a lumii antice. Nu a apucat să vadă terminată lucrarea în toată măreţia ei, aceasta fiind inaugurată, la numai un an după moartea sa, de către fiul său, Titus, care i-a urmat la tron.
Pe calea însănătoşirii societăţii romane şi mai ales a celei din capitală, a purces la epurarea celor două ordine înalte ale statului, slăbite prin execuţiile ocazionate de schimbarea împăraţilor şi compromise prin diverse practici de trafic de influenţă, sau de corupţie la palat. După un recensământ al celor două ordine a expulzat pe cei nedemni şi a chemat în locul lor pe cei mai cumsecade cetăţeni din peninsulă şi din provincie. Numărul proceselor devenise covârşitor prin întreruperea unora în timpul războaielor interne şi prin adăugarea celor noi, provocate de situaţia tulbure în anul celor patru împărați. A desemnat, la sorţi, judecătorii care să se ocupe de restituirea bunurilor risipite de război şi pe alţii să judece, în mod extraordinar, prin reducerea cât mai mult posibil a formalităţilor proceselor. A luat măsuri drastice împotriva destrăbălării şi a luxului fără frâu.
I-ar fi trebuit o viaţă ca să repare cu tenacitate, fermitate şi cu bunul simţ al omului fără pretenţii, toate relele cultivate de fostele domnii şi de bogăţiile ce se revărsau, asupra Romei din provincii.
De la începutul domniei şi până la sfârşit a fost sociabil şi blând. Nu şi-a ascuns obârşia modestă, ba chiar se fălea cu ea, fără nici-un complex de autoritate. Nu era doritor de pompă exterioară, astfel încât şi la triumful său s-a plictisit de încetineala cortegiului, mirându-se, în gura mare, cum fiind aşa bătrân, a dorit prosteşte triumful. Nu a vrut să primească puterea de tribun, iar titlul de “părinte al patriei “ l-a admis târziu. Obişnuinţa, rămasă din timpul războaielor civile, de a cerceta pe cel ce venea să-l salute, a dat-o de o parte fără nici o teamă de atentat.
Suporta cu multă blândeţe sinceritatea prietenilor, aluziile avocaţilor, sau mândria filosofilor. Motivase odată atitudinea demnă şi neranchiunoasă prin cuvintele:” Eu totuşi sunt bărbat “. Şi într-adevăr era bărbat prin comportare și demnitate. Nu se ocupa de minciuni, de fraze cu două înţelesuri, de nuanţe şi de clevetiri. Nu a vrut niciodată să ţină minte ofensele şi duşmăniile. Pe fiica lui Vitelllius a măritat-o foarte bine cu Valerius Asiaticus, guvernatorul Galliei Belgica, a înzestrat-o şi chiar s-a ocupat de instruitrea ei.
Nu s-a întâmplat ca sub domnia lui cineva să fie pedepsit nevinovat, cu ştirea lui. Nu s-a bucurat niciodată de moartea cuiva şi nici nu a dorit să o ordone. O singură dată a dat acest ordin împotriva lui Helvidius Priscus, care depăşise orice limită de impertinenţă, dar ulterior a revenit. Singura mare învinuire pe care i-au adus-o contemporanii a fost lăcomia de bani. Această lăcomie a fost pusă în slujba statului roman căci el “ întrebuinţa foarte bine ceea ce câştiga rău “. A restabilit toate impozitele eliminate de Galba, a adăugat altele noi şi grele şi a urmărit tributurile provinciilor până la dublare, în unele cazuri. A făcut pe faţă afaceri ruşinoase, chiar pentru un particular, numai pentru a aduna banii necesari tezaurului imperial. Cumpăra obiecte cu un preţ ca să le revândă cu un alt preţ mărit. N-a şovăit să vândă onorurile candidaţilor, să primească bani pentru achitarea acuzaţilor, fie vinovaţi, fie nevinovaţi. Obişnuia să ridice dinadins la cele mai înalte demnități pe toţi care erau mai hrăpăreţi. Aceasta pentru a-i condamna la confiscarea averii, când aceia se îmbogăţeau. De aceştia, se zicea în popor, că se servea ca de nişte bureţi, pe care îi înmuia atunci când erau uscaţi, ca să-i stoarcă atunci când se umpleau.
Totuşi contemporanii şi-au dat seama că el se preta, de nevoie, la aceste manevre de atragere a banilor. Declarase încă de la începutul domniei că sunt necesari circa 4 miliarde de sesterţi, ca statul să poată rezista.
Cu toată zgârcenia sa proverbială, s-a purtat cu mare dărnicie faţă de toată lumea când a putut să-şi permită aceasta. A complectat veniturile senatorilor, a dat pensii anuale de cinci sute de mii de sesterţi consularilor săraci, a reclădit foarte multe cetăţi din imperiu distruse de incendii sau de cutremure.
A protejat cu grijă talentele şi artele, fiind primul care a dat retorilor greci şi latini o pensie anuală de o sută de mii de sesterţi. A răsplătit cu dărnicie pe poeţii de valoare ca şi pe artişti, cum a fost cel care a executat statuia lui Venus, sau cel ce a restaurat Colosul. Colosul era statuia lui Nero, înaltă de circa 33 de metri, lucrată de sculptorul grec Zenodorus şi aşezată în atriul Casei de aur (Domus Aurea). Statuia, care după moartea împăratului fusese dedicată soarelui, a împrumutat numele său de Colos arenei din apropiere, clădită de Vespasianus Colosseum sau Arena Flaviana. Unui mecanic ce a prezentat planurile de ridicare a unor coloane enorme în Capitoliu i-a oferit o sumă destul de mare pentru deviz, dar nu a lăsat să se treacă la executarea lucrării, argumentând că doreşte să aibă grijă şi de bietul popor. Darurile sale băneşti s-au extins după inaugurarea teatrului restaurat al lui Marcellus, ele fiind atribuite tragedienilor, cântăreţilor din chitară şi altor actori. Cu toate că dădea regulat mese populare, iar de Saturnale făcea daruri bărbaţilor şi la calendele lui martie, femeilor, nu i s-a şters numele de zgârcit.
Chiar şi la înmormântarea lui Vespasianus, şeful pantomimilor, Favor, care conform obiceiului îl imita şi îl contrafăcea pe cel dispărut, a făcut o glumă privind zgârcenia. A întrebat public pe procuratori cât costă înmormântarea şi când a auzit că 10 milioane de sesterţi a exclamat că să-i dea o sută de mii şi să-l arunce în Tibru. Voia, în acest fel, să puncteze, încă o dată, zgârcenia proverbială a lui Vespasianus, care poate ar fi preferat o înmormântare mult mai ieftină. Vespasianus avea o talie îndesată şi vânjoasă, cu membre puternice, cu o faţă care exprima permanent un efort fizic. Se bucura de o sănătate excelentă, deşi pentru aceasta nu făcea nimic deosebit, decât nişte frecţii şi un joc cu mingea într-o sală specială. O zi pe lună ţinea post negru. Se scula devreme, iar după ce citea corespondenţa se îmbrăca şi se încălţa singur, purtând convorbiri cu prietenii care veneau să-l salute. In timpul meselor avea cea mai bună dispoziţie, fiind şi mai iertător. Acele momente erau speculate de oamenii casei pentru obţinerea unor favoruri. Uneori se plimba în lectică însoţit de către o concubină dintre cele atrase după moartea libertei Cenis.
Foarte comunicativ în orice împrejurare, trata multe lucruri în glumă, căci era foarte ironic, spontan, cu un limbaj mucalit şi liber. Nu se abţinea nici de la cuvinte cazone. Au rămas de la el o serie de glume foarte spirituale. Mestrius Florus, mare prieten al lui Plutarh şi mare pedant, l-a sfătuit pe Vespasianus că trebuie să pronunţe “plaustra “ nu “plostra “. In ziua următoare Vespasianus l-a salutat zicându-i: “Flaurus “. Altă dată, asaltat de o femeie, care zicea că se prăpădeşte de dragoste pentru el, a plătit patru sute de mii de sesterţi pentru întâlnirea intimă. Când intendentul l-a întrebat, pe împărat, cum dorea să fie consemnată suma în socoteli, i s-a răspuns:” Scrie: pentru Vespasianus iubit dezinteresat.”
 |
| Aureus - Vespasianus |
Folosea vorbele de spirit mai ales în unele afaceri necurate, pentru ca să uşureze necazul celui păcălit şi să-l schimbe în voie bună, printr-o glumă. Intr-o zi, unul dintre slujitori i-a cerut o numire pentru un străin pe care îl dădea drept fratele său. Vespasianus a chemat separat pe candidat şi i-a cerut exact suma pe care trebuia să o dea ca mită mijlocitorului, numindu-l imediat în funcţia dorită. Când l-a reîntâlnit pe mijlocitor i-a spus: “Caută-ţi alt frate. Acesta pe care îl considerai fratele tău, acum este al meu.” Altă dată, pe drum, bănuind că vizitiul nu coborâse ca să întărească potcoavele catârilor, ci să dea timp unui avocat să se apropie de el pentru o intervenţie, l-a întrebat pe vizitiu:”Cu cât a potcovit catârii “şi i-a luat o parte din câştig. Dispunând să se construiască locuri speciale pentru necesităţile fizice a stabilit şi un preţ pentru folosirea acestuia. Fiul său Titus i-a reproşat acest mod de a câştiga bani. Atunci Vespasianus a scos o monedă din buzunar trecându-i-o pe sub nas:” Banii nu au miros “. Unor delegaţi care îl anunţau că i s-a decernat o statuie colosală pe un preţ destul de mare, le-a poruncit să i-o pună imediat în palmă, arătând că mâna scobită este piedestalul deja gata. Când a simțit semn al unei boli grele a spus: “Cred că devin zeu “.
Moartea i-a survenit la latifundia sa din Reate. Se retrăsese acolo după un mic acces de friguri ce se produsese pe când se afla în Campania. La Reate starea sănătăţii s-a agravat, dar a continuat să se achite de datoriile imperiale, după cum obişnuia. Primea delegaţii chiar stând culcat. La un moment dat simţindu-se mult mai rău a zis că:”Un împărat trebuie să moară în picioare “.
S-a stins în mâinile celor ce îl ridicau.
Era a noua zi înainte de calendele lui iunie anul 79 d.Ch. şi Imperiul Roman suferea o mare pierdere.
.jpg) |
| Vespasianus - Iudeea |
Personalitate energică, lucidă şi modestă, Vespasianus a fost preocupat numai de restabilirea liniştii şi seninătăţii statului după războiul civil. Talentat în administraţie, econom şi tenace, el a reorganizat finanţele şi armata. A întărit frontiera Dunării şi a organizat flota dunăreană (Classis Flavia Moesica). A acordat cetăţenia romană oraşelor din Spania și a arătat o deosebită înţelegere față de toate provinciile. In august 70 d.Ch., fiul său Titus a cucerit Ierusalimul şi a încheiat, între 7273 d.Ch. războiul cu Iudeea, care a fost reorganizată ca provincie de sine stătătoare. Armenia de la apus de Eufrat (Armenia Minor) a fost alipită imperiului, la fel ca şi provincia Cappadocia.
Tot în timpul domniei sale la frontiera nordică a fost ocupată regiunea dintre Rhin, Main şi Neckar şi alipită Germaniei Superior, iar în Britannia generalul Agricola a extins stăpânirea romană până la podişul Scoţiei. Vespasianus a întemeiat o nouă dinastie, cea a Flaviilor, dinastie care a stat la cârma imperiului între 69 - 96 d.Ch. Roma nu ar mai fi fost Roma dacă n-ar fi avut astfel de oameni de valoare. Păcat însă, că majoritatea unor astfel de oameni s-au aflat pe câmpurile de luptă şi nu la conducere. Imperiul milenar a stat în braţele, curajul şi fermitatea generalilor şi conducătorilor modeşti, echilibraţi şi lucizi ca Vespasianus.
