ROMA V - BISERICA SAN LORENZO IN MIRANDA (FORUM ROMANUM)

Biserica a fost construită în Forum romanum pe structura templului lui Antoninus și al Faustinei. Templul a rezistat tuturor vicistitudinilor de după căderea Imperiului Roman, incendii, cutremure și jafuri, dar a rezistat și intențiilor sălbatice și răzbunătoare ale creștinilor, în evul mediu timpuriu. Astăzi se mai văd încă urmele de frecarte ale frânghiilor cu care creștinii au încercat să prăbușească coloanele porticului de la fațadă.

Locașul creștin inițial, dedicat Sfântului Laurentius de Roma, poate să fi fost clădit în sec.al 7-lea, dar, în mod cert, a fost menționat în sec.al 11-lea în diverse surse, printre care Mirabilia Urbis Romae. Numele de Miranda provine de la cuvântul mirare, care înseamnă contemplare. Mirarea putea fi provocată de poziția dominatoare a edificiului în Forum, sau de numele unei binefăcătoare. Biserica a avut un pronunțat caracter paleocreștin și romanic, lipsită de elementele de ornamentație obișnuite mai târziu în lăcașurile catolice.

In anul 1429, papa Martin al V-lea a cedat biserica către Universitas Aromatorium, adică „Colegiului de chimiști și botaniști”, care a continuat să o folosească și ca muzeu care poseda un protocol de medicină semnat de marele pictor Raphael (Raffaelo Sanzio).

Cu ocazia vizitei împăratului Carol al V-lea (Quintul), în 1536, vechea biserică a fost demolată pentru a se reda amplitudinea originară templului antic. Cu acea ocayie dinastul medieval a trecut pe sub arcurile de triumf ale lui Constantin, Titus și Septimius Severus, urmând un traseu imaginar pe Via Sacra.

In 1602, arhitectul Orazio Torriani a realizat o nouă reconstrucție a lăcașului creștin, ocazie cu care a creat o navă unică mai înaltă și trei noi capele pe laturi.

Biserica adăpostește deasupra altarului principal o pânză a pictorului Pietro de Cortona, intitulată Martiriul Sfântului Laurentius (1646) și în prima capelă din stânga o Madona cu Pruncul și cu sfinți (1626), de Domenico Zampieri zis Dominichino.   

ROMA V - TEMPLUL LUI ANTONINUS ȘI AL FAUSTINEI (FORUM ROMANUM)

Templul lui Antoninus și al Faustinei este un edificiu reprezentativ din Forum Romanum. El este plasat în partea de est (nord-est) a Forum-ului, având pe partea opusă templul Vesta și mai aproape Regia, pe centrul laturii estice a Forum-ului.
Impăratul Antoninus Pius (138-161 e.N.), care i-a succedat lui Hadrianus (117/138 e.N.), a aparținut unei bogate familii originare din Colonia Nemausa (astăzi Nimes în Franța). Navând moștenitori direcți, Hadrianus l-a adoptat și i-a dechis calea către tronul imperial. Apreciat pentru bunătatea și pentru luciditatea sa, Antoninus domnit 23 de ani cu calm și moderație, într-un moment de maximă dezvoltare și putere a Romei.

Pe soția sa, Faustina, care a murit în 141 e.N, a ridicat-o la rang divin, în ciuda unei conduite scanaloase. Pentru ea a ridicat în Forum un templu impunător.

Când a murit Antoninus, în 161 e.N, senatul a decis să-l sanctifice și să dedice templul celor doi soți imperiali.

Templul era unul dintre cele mai frumoase exemple de arhitectură corintică și se distingea prin simplitate. Era un edificiu prostil și hexastil, având  în fața sălii centrale, cella, un singur portic. Era așezat pe un podium (stilobat) înalt, la care se ajungea pe o scară lată cât toată fațada și cu 21 de trepte. Porticul era compus din șase coloane la fațadă și câte trei pe laterale, măsurând 17 metri înălțime. Fusurile coloanelor erau monolitice și realizate din marmură cipolin, provenită din Eubeea (fond alb-verzui, cu vinișoare ondulate verzi  și albăstrui, cu inserții de mică). Bazele coloanelor și capitelurile au fost realizate din marmură albă. Antablamenul nu era decorat nici ci denticuli și nici cu modilioane (mici console răsturnate, bogat ornamentate  și plasate pe plafomul de sub cornișă). Friza este sculptată cu grifoni, ornamente de frunze și plante încolăcite (ghirlande) și instrumente de sacrificiu, totul admirabil executat. Pereții templului și soclul înalt erau din tuf aoperit cu marmură.

Fațada fără fronton a rămas intactă. Frontonul, astăzi dispărut, putea să poarte o quadrigă pe vârful de sus și câte o statuie a Victoriei pe colțurile laterale. In porticul de la fațadă s-au așezat ulterior statui ale unor alte personalități, la intervale în timp. 

Pe linia superioară a arhitravei stă scris:

DIVO. ANTONINO. ET DIVE. FAVSTINAE. EX S(ENATUS). C(ONSVLTO)

            Divinului Antoninus și Divinei Faustina prin decretul senatului

Este unul dintre cele mai bine păstrate monumente din Forum Romanum, scăpând de incendii, jafuri, cutremure și de invidia creștinilor. Pe fusurile coloanelor se văd urmele de frecare ale frânghiilor cu care s-a încercat doborârea coloanelor în evul mediu. Probabil că după acele încercări răzbunătoare ale creștinilor, s-a decis amenajarea și folosirea edificiului antic ca biserică. Din sec.al 11-lea structurile antice au protejat biserica San Lorenzo in Miranda, fapt ce a salvat monumentul de la dispariție. Unii autori au susținut că biserica s-ar fi amenajat în  sec.al 7-lea, dar nu există date certe.

In anul 1429, papa Martin al V-lea a cedat biserica către Universitas Aromatorium, adică “Colegiului chimiștilor și botaniștilor”. Biserica a continuat să fie folosită, în mod tradițional, ca muzeu și a posedat un protocol de medicină semnat de Raphael (Raffaelo Sanzio).

In anul 1536, cu ocazia unei vizite a împăratuli Carol al V-lea (Quintul), monumentul a fost degajat de adăugirile bisericii creștine, reprimind volumele antichității. In 1602, biserica a fost reconstruită. Arhitectul Orazio Torriani a creat o navă unică și trei capele laterale noi. Din acel an datează și frontonul anost în stil baroc. Biserica păstrează deasupra altarului principal o pânză de Pietro da Cortona intitulată Martiriul Sfântului Laurentius (1646), iar în prima capelă de la stânga o Madonă cu Pruncul și Sfinți (1626), de Domnico Zampieri zis Dominichino.  
In apropierea templului, spre răsărit, s-a descoperit o necropolă din sec.7-8 e.A, din timpul legendarului Romulus. 

       

ROMA V - TEMPLUL ZEIȚEI VESTA ȘI ATRIUMUL VESTALELOR (FORUM ROMANUM)

Cele două edificii importante ale antichității romane sunt plasate la sud de Via Sacra, în partea de răsărit a Forum-ului Romanum, urmând pe această direcție după templul Dioscurilor. In dreptul temlului Vesta, pe centrul Forum-ului se găsește Regia, reședință a celui ce deținea demnitatea de Pontifex Maximus și care dirija colegiul vestalelor. Pe latura opusă a Forum-ului, dincolo de Via Sacra și de Regia, se află templul lui Antoninus și al Faustinei, în dreptul templului Vesta și apoi, spre răsărit, templul lui Romulus, în dreptul Atrium-ului vestalelor. Cele două edificii erau alăturate bazei Palatinului și pe terenul ce urcă spre mica colină Velia. De aceea ele se aflau pe terenul cel bine protejat de inundațiile Tibrului.

In epoca în care nu era ușor pentru om să aprindă focul, satul instalat pe Palatin, unde trăia Romulus, trebuia să aibă un loc acoperit, circular ca și toate locuințele, unde se păstra focul public.

Instituirea acestui cult al focului la Roma urcă în timp până la Romulus, sau la Numa Pompilius (715-672 e.A). Un grup de patru preotese, apoi șase și șapte, au fost însărcinate să asigure cultul zeiței Vesta, ele fiind numite vestale. Zeița Vesta a fost considerată drept protectoarea familiei și a statului roman. Slujitoarele templului aveau sarcina de a păstra nestinsă flacăra sacra, simbol al vieții eterne a Romei. Vestalele trebuiau să fie virgine și să aparțină unor familii aristocratice. aveau datoria să servească timp de 30 de ani, timp în care erau obligate să rămână virgine. In caz de încălcarea consemnului riscau să fie pedepsite prin îngropare de vii.

Când s-a construit primul templu, probabil la sfârșitul sec.al 6-lea, s-a păstrat forma rotunjită a caselor primitive. Templul a ars și a fost reconstruit de numeroase ori, mereu în plan circular, până la Septimius Severus. De la fondarea Romei, templul zeiței Vesta a avut numai o structură tradițională din lemn și ornamentații de ceramică arsă, în aceeași tradiție cu cea a templelor cu plan rectangular. In aceste condiții nu este de mirare că templul a căzut victimă unor incendii obișnuite în istoria orașului. Ultima lui reconstrucție a fost realizată într-o formă majestoasă și numai din marmură, pe timpul lui Septimius Severus. Nu mai subzistă decât centrul platformei de bază și câteva elemente din marmură, care au fost refolosite la reconstrucția, din 1930, de sub guvernarea lui Benito Mussolini.

Ăn prima jumătate a sec. 1 e.A., centrul Romei republicane, Forum Romanum, a început să capete o configurație care se poate recunoaște în ruinele de azi. In timpul dictaturii lui Sulla (82-79 e.A.) s-au reconstruit o seamă de componente ale ansamblului preexistent, printre care templul Vestei și Casa Vestalelor. Aceasta nu a fost decât una din reconstrucțiile venerabilelor edificii.
Pe timpul incendiului din anul 64 e.N, partea de răsărit a Forum-ului a fost distrusă, inclusiv Regia, templul Vesta și Atrium-ul vestalelor. Nero le-a restaurat din vechile materiale. Un alt mare incendiu, din anul 191 e.N a atins și el cele două edificii. Restaurarea s-a terminat în 193 e.N, sub diriguirea împăratului Septimius Severus.

După dizolvarea colegiului vestalelor și instaurarea creștinismului obligatoriu, casa vestalelor a revenit funcționarilor curții imperiale și apoi curții pontificale. Prin săpături s-a găsit un tezaur de 397 monede romane din sec.al 5-lea și un altul de 830 monede anglo-saxone din sec.9-10 e.N.

Perioada de abandonare dintre secolele al 9-lea și al 12-lea, este aceea care a dus la ruinarea edificiilor vestalelor și la îngroparea lor.

Era un sanctuar închis, înconjurat de un portic cu 20 de coloane canelate, cu capiteluri în stil corintic. Friza era sculptată cu baso-reliefuri ce figurau instrumente de sacrificiu. Cella adăpostea un altar pe care focul ardea în permanență. Intr-un ungher erau păstrate cu mare grijă câteva obiecte despre care se spunea că aduseseră norocul Romei. Printre acestea se găsea faimosul Palladion (obiect care apără), statuia de lemn sau din os care reprezenta pe zeița Vesta, care avea puterea să păstreze integritatea orașului care o poseda. Ea căzuse din cer în Troia, probabil aruncată chiar de Zeus. Roma credea că o avea datorită lui Eneas (Aeneas), care o salvase de la Troia și o adusese în Italia.

Spre răsărit, foarte aproape de templu se găsea mănăstirea în care trăiau vestalele, Atrium Vestae. Incăperile acestei vaste locuințe, cu două etaje, erau dispuse în jurul unei curți rectangulare cu lungimea de 69 de metri, împodobită cu trei bazine dreptunghiulare de apă, cu dimensiuni diferite, de grădini și înconjurată de un portic. Bazinul central a fost acoperit ulterior de un edificiu octogonal cu utilizare necunoscută. Unele dintre încăperi erau pavate cu marmură de diverse culori. Existau scări de urcare la etaj și deschidere spre Via Nova.

Vestalele își petreceau toată viața în această locuință. Provenite din familii patriciene, ele intrau în colectiv la zece ani și erau obligate să rămână timp de treizeci de ani. Zece ani erau consacrați instruirii lor, alți zece ani practicii și ultimii zece învățământului. Regulile erau extrem de dure. Vestalele erau îngropate de vii în cazul că încălcau jurământul de castitate și foarte sever pedepsite în cazul că lăsau să se stingă focul sacru, fapt care anunța mari nenorociri pentru Roma.

Incepând cu sec.al 3-lea e.N, a apărut obiceiul de a se ridica statui ale vestalelor celor mai renumite, statui ce erau dispuse în curtea Atrium-ului. Era o atitudine de bunăvoință față de ele. Unele dintre statui purtau inscripții pe soclu.