TRONUL ROMEI - NERVA (MARCUS COCCEIUS NERVA)

Ani de viață  30-98 e.N.

Ani de domnie  96-98 e.N

A devenit împăratul romanilor între 18 septembrie 96 şi 27 ianuarie 98 d.Ch. Născut într-o familie de renume, la 8 ianuarie 30 d.Ch., la Narnia, în Umbria, a beneficiat sub regimul lui Nero de funcţia de pretor, în anul 66 d.Ch, iar sub dinastia Flaviilor a deținut demnitatea de consul, în anii 71 şi 90 d.Ch. Un unchi al său s-a bucurat de prietenia apropiată a lui Tiberius. In anul 93 d.Ch, Domitianus l-a exilat pentru câteva luni, la Tarent, după care a revenit în capitală. De-a lungul carierei s-a remarcat ca membru de vază al senatului.

            După asasinarea lui Domitianus, senatul l-a proclamat împărat pe Nerva, iar soldaţii pretorieni l-au acceptat. Implicarea armatei în numirea împăraţilor devenise o obişnuinţă datorită candidaţilor la tron care cumpărau aceste favoruri.

            Schimbările neprevăzute de împăraţi nu dădeau timp imperiului, sau mai bine zis forţelor armate puternice din provincii, să reacţioneze în timp util, datorită circulaţiei încete a ştirilor. In această situaţie cei din jurul tronului îşi făceau interesele ţesând şi desfăcând intrigi sub protecţia singurei forţe coercitive care putea să intervină, ostaşii pretorieni, în frunte cu conducătorii lor. Aceştia erau plătiţi, sau acceptau promisiuni de recompense, pentru a se afla de o parte sau de alta a partidelor.

Forţa armată pretoriană creată de Augustus, a devenit repede, şi s-a menţinut, ca o forţă destabilizatoare a conducerii imperiului, mai ales în momentele grele, de tranziţie. Impertinenţa acestor trupe pretoriene a crescut uneori într-atâta încât au întreprins atacuri asupra tronului, chiar din proprie iniţiativă.

            Numai o parte din împăraţi, cei ce aveau un trecut militar stabil şi glorios, au putut să stăpânească această forţă armată din capitală, sau chiar să o pedepsească, aducând-o la o ascultare înfricoşată.

            Nerva era un om bătrân și blând. Nu a făcut nimic fără aprobarea senatului în scurta sa domnie şi a militat pentru restabilirea prestigiului senatului. A jurat că nu va face nici-un rău și nu va executa nici-un senator, promisiune ţinută cu sfinţenie.

            Pe lângă măsurile de echilibrare a finanţelor statului, a rechemat şi repus în drepturi pe cei exilaţi şi prigoniţi de Domitianus, a interzis procesele privind afrontul la maiestate şi a pedepsit sever pe delatorii care nu puteau proba afirmaţiile. Sclavii şi liberţii care uneltiseră împotriva stăpânilor au fost condamnaţi toţi la moarte şi nu a mai îngăduit oamenilor din această condiţie socială să depună plângeri împotriva stăpânilor. Nu a mai acceptat nici denunţurile privind pe cei cu un mod de viaţă iudaic (evrei sau creştini). Mulţi delatori au fost chiar executaţi, cu toate că aveau statut de cetăţeni liberi.

            Imediat după venirea sa la putere, din ură faţă de Domitianus au fost topite numeroasele lui statui din argint sau din aur, ceea ce a condus la realizarea unor fonduri însemnate. S-au demolat şi arcurile de triumf de pe întinsul teritoriului, considerând-se că erau prea multe pentru un singur împărat şi mai ales pentru realizările lui militare minore.

            Eliminarea din viaţa cotidiană a delatorilor ascunşi a determinat o libertate a învinuirilor reciproce, la vedere, ceea ce a avut un efect negativ asupra relaţiilor interumane. Fronto, care era consul în acel an, a remarcat că este o nenorocire să ai un împărat sub care să n-ai voie să faci nimic şi parcă este şi mai rău când oricui îi este îngăduit să facă orice. Nerva a fost obligat să intervină şi în acest caz de indisciplină socială, interzicând acele învinuiri publice, libere, care nu erau însoţite şi de probe. Cetăţenii abuzau de libertatea de a se învinui reciproc, crescând alarmant numărul proceselor.



Forum Nerva - Reconstituire

             Tot pentru echilibrarea finanţelor statului a desfiinţat un mare număr de sacrificii rituale, a limitat jocurile de circ şi alte genuri de spectacole, respingând, pe cât posibil, cheltuielile neeconomice şi nejustificate. A înfiinţat trei colonii pentru cetăţenii săraci și a împărţit săracilor pământuri în valoare de o sută cincizeci de mii de denari.

            Pentru aceste donaţii caritabile a pus în vânzare o mare cantitate de haine, vase de argint şi de aur, mult mobilier din propria casă şi din palat, adică a vândut tot ce se putea, afară de strictul necesar.

            Reglementările financiare au continuat cu constituirea unui fond pentru funerariile celor săraci şi a unui fond pentru hrănirea copiilor orfani. Totodată, s-a întrerupt, pentru un timp, distribuirea gratuită de grâu, către plebea neproductivă şi parazitară a Romei.

Divi Nerva et traianus

            Calpurnius Crassus Frugi Licinianus a pus la cale un complot împotriva lui Nerva, deoarece se considera îndreptăţit să devină princeps în locul acestui bătrân. El era urmaşul acelui Licius Calpurnius Piso Licinianus desemnat de Galba drept caesar şi ca succesor la tron. Nerva s-a mulţumit să-l exileze la Tarent, unde fusese şi el exilat de Domitianus cu câţiva ani în urmă, în sudul peninsulei.

            Curând, Aelianus Casperinus, care, încă de pe timpul lui Domitianus, rămăsese comandantul cohortelor pretoriene, i-a instigat pe soldaţi împotriva împăratului, cerând condamnarea la moarte a celor ce conspiraseră împotriva lui Domitianus. Nerva s-a opus, deoarece tocmai prin acea conspiraţie ajunsese el la tron, cu ajutorul lui Parthenius şi a lui Titus Petronius Secundus, prefectul pretoriului. Cu toate acestea cei doi au fost omorâţi, cu mare cruzime, chiar în faţa împăratului. Faptul denotă puterea şi impertinenţa gărzilor pretoriene la Roma, în faţa unor împăraţi care nu aveau susţinere militară din provincii. Execuţia a provocat, lui Nerva, una din crizele lui vomitive datorate unei boli de stomac semnalate de istorici. Boala aceea îl făcea să vomite tot ce mânca şi îl slăbea foarte mult.

Roma - Forum Nerva

            In urma acelor evenimente jignitoare, Nerva s-a simțit neluat în seamă. Determinat de bătrâneţe, dar şi din dorinţa de a face bine imperiului, s-a dus pe Capitoliu pentru a face o declaraţie cu voce tare: “Numai bine şi fericire pentru Senatul şi Poporul Roman. Îl adopt pe Marcus Ulpius Nerva Traianus. “

            La declarat oficial caesar, pe Traianus, şi i-a scris o epistolă cu popria sa mână. Departe de Roma, Traianus se afla la comanda legiunilor din Germania. Scrisoarea bătrânului împărat cuprindea o frază preluată din Iliada:” Plătească danaii lacrimile mele sub lovitura săgeţilor tale “( cuvintele preotului lui Apollo, Chryses, a cărui fiică fusese luată în robie). Prin aceste cuvinte ale lui Homer, Nerva îi transmitea lui Traianus sarcina de a-l răzbuna de nemernicia celor ce colportau în jurul tronului şi îi cerea să facă ordine şi disciplină (27 octombrie 97 d.Ch.).

            După numai trei luni, Nerva a murit subit (27 ianuarie 98 d.Ch.), la vârsta de şaizeci şi opt de ani. Senatorii l-au purtat pe scut, pe umerii lor, şi l-au înmormântat în mausoleul lui Augustus. Senatul i-a decernat, ulterior, apoteoza și gloria eroilor.

            Domnia lui Nerva a fost scurtă dar demnă, raţională şi bună, cu o viziune excepţională pentru conducerea în viitor a imperiului. Viitor în care, foarte repede, imperiul va atinge maxima lui întindere şi putere. A domnit un an şi patru luni.

Denar - Nerva

            Alegerea lui Traianus drept viitor suveran s-a dovedit o strălucită inspiraţie. Nerva şi-a legat numele de tânărul general fără a gândi să lase moştenirea tronului unei rude. A avut grilă să-l investească repede şi cu demnitatea de caesar, cu puterea tribuniciană (tribunicia potentas ) şi cu puterea de guvernator (imperium proconsulare ).

            Nerva a îmbinat pentru prima dată două lucruri de neîmpăcat: principatul şi libertatea. A rămas o figură luminoasă, în panteonul suveranilor romani.

Unul dintre forum-urile imperiale poartă numele lui Nerva, dar lucrările lui au început sub Vespasian sau Domitianus, dar a fost inaugurat sub domnia lui Nerva și i-a purtat numele.

ROMA V - COLOANA LUI ANTONINUS PIUS

Coloana Antonină (Columna Antonini Pii) a fost o coloană triumfală ridicată, în anul 161 e.N, pe mica colină de astăzi Montecitorio, la nord de Câmpul lui Marte, de către succesorii meritosului împărat Antoninus Pius (138-161 e.N). Succesorii săi la tron au avut calitatea de co-împărați: Marcus Aurelius și Lucius Verus. In realitate conducătorul adevărat al imperiului a rămas numai împăratul filozof, Marcus Aurelius, atât pe timpul vieții celuilalt, cât și după dispariția lui.

Din coloană nu a mai rămas întreg decât soclul sculptat minunat în marmură, păstrat actualmente la Vatican. Din coloana propriu-zisă de granit roșu s-a păstrat puțin, iar din ce s-a recuperat o parte s-a folosit la recondiționarea unui obelisc plasat în piața Montecitorio de astăzi.

Coloana a fost ridicată imediat după moartea împăratului, în 161 e.N, în apropierea unui ustrinum (incintă destinată incinerării cadavrelor umane) construit chiar de împărat după decesul soţiei sale, în 141 e.N. Acel ustrinum se găsea spre nord-vest faţă de piaţa Montecitorio de astăzi înspre mausoleul lui Augustus.

Diametrul coloanei era de 1,90 metri și avea o înălțime de 14,75 metri, în jur de 23 de metri împreună cu soclul și statuia așezată deasupra. Această alcătuire a coloanei este atestată de monedele emise după moartea împăratului.

Blocul de branit roșu, din care s-a dăltuit coloana, se pare că a fost extras în anul 106 e.N, așa cum atestă o inscripție aplicată de la carieră pe baza sa. Fusul coloanei era neted în întregime, spre deosebire de celelalte două coloane triumfale păstrate la Roma până în zilele noastre, coloana lui Traianus și coloanalui Marcus Aurelius, amândouă bogat ornamentate cu scene în baso-relief și în alto-relief.

Soclul de marmură al coloanei a fost acoperit în întregime de pământ și moloz pe timpul evului mediu, dar partea inferioară a fusului coloanei se ridica încă cu 6 metri deasupra solului. Vestigiile se găseau pe Via degli Uffici del Vaticano. Ele au fost decopertate integral în anul 1703, în același timp cu demolarea ustrinum-ului lui Antoninus Pius.

Deși degajate complet, nu au făcut imediat obiectul unei decizii de restaurare. De aceea monumentul a avut din nou de suferit pe timpul unui incendiu, din anul 1759, din apropierea sa. S-a emis un nou proiect de restaurare, în 1764, dar nu s-a pus în practică. In final, fragmente de granit din coloană au fost refolosite, în 1789, pentru completarea obeliscului egiptean reamplasat în piața Montecitorio, obelisc care fusese folosit drept ac central pentru orologiul solar, de mari dimensiuni, al lui Augustus 27 e.A-14 e.N).

Soclul sculptat din marmură albă de Italia a fost restaurat între anii 1706-1708 și așezat în centrul pieței Montecitorio, în anul 1741. Apoi, în anul 1787, a fost mutat la Vatican, atunci când s-a decis ca pe locul său să fie reașezat obeliscul solar al lui Augustus, Soclul s-a păstrat mult timp în nișa Michel Angelo din Cortila della Pigna, iar astăzi se află în curtea de la intrare în pinacoteca Vaticanului.

Soclul de marmură are o secțiune patrată și este ornat pe trei fețe cu alto-reliefuri și cu o dedicație pentru Antoninus Pius, pe cea de a patra.

Pe fața opusă dedicației figurează un alto-relief al apoteozei lui Antoninus Pius. Impăratul care ține în mână un sceptru cu un vultur în vârf, este purtat spre cer împreună cu Faustina, soția sa, de către un geniu înaripat, identificat ci Aeton (Eternitatea), care poartă, la rândul său,  o sferă pe care se urcă un șarpe. Din dreapta, scena este privită de zeița Roma, cu cască și cu un scut, ornat cu Romulus și Remus, alăptați de lupoaică. La stânga tabloului de marmură se află geniul Câmpului lui Marte, purtând obeliscul solar al lui Augustus (obelisc plasat acum în piața Montecitorio). Doi îngeri însoțesc de deasupra pe soții imperiali spre ceruri.

ROMA V - USTRINUM



Ustrinum - Hadianus

In Roma antică termenul de ustrinum se folosea pentru incintele speciale în care erau permise incinerările celor decedați. Acele incinte nu aveau legătură cu locurile de depunere a rămășițelor.

Ustrinum se deosebea de bustum, termen care desemna locul unui rug aprins de incinta funerară propriu-zisă. Ustrinum era un teren public care putea fi folosit pentru incinerarea decedaților. Acolo erau duse corpurile decedaților care nu erau destul de bogați pentru a achiziționa un mic teren pentru propriul mormânt. Decedații erau duși la un ustrinum de către rude sau prieteni. Resturile incinerării erau apoi duse la mormântul familiei, care era, de cele mai multe ori o casetă zidită în care se depunea urna, casetă plasată pe un perete de cimitir alături de alte sute de astfel de casete.

Ustrinum - Antoninus Pius

Pentru astfel de cazuri de sărăcie, un loc public pentru incinerare era absolut necesar. Legea interzicea incinerarea unui decedat pe un teren pe care familia nu avea stăpânire și nu era destul de larg pentru o incinerare.

La o distanță de circa 8 kilometri de Roma, pe Via Appia, exista unul dintre marile locuri publice de incinerare, un ustrinum. Acesta era înconjurat pe două laturi de un zid înalt, construit în stil etrusc, cu piatră de un gri întunecat sau roșietic, piatră care, astăzi, este numită peperin. Ustrinum-ul era pavat cu piatră de aceeași calitate, care rezista bine la acțiunea focului de la ruguri.

Unul din ziduri avea 106 metri lungime, iar celălalt 60 de metri. Pe partea dinspre drum erau amenajate porticuri speciale, destinate a adăposti pe cei veniți să asiste la funerarii, sau pe cei care formau cortegiul funerar. O altă folosință a porticului era de a adăposti pe cei ce serveau și păzeau locul, precum și pentru a cuprinde magazii cu lemne și cu unelte folosite în timpul arderii rugului.

Mausoleul și Ustrinum-ul Augustus

Un alt ustrinum era cel construit de Antoninus Pius, în 141 e.N, în nordul Câmpului lui Marte, la nord-vest de piața Montecitorio. Era constiuit din trei incinte patrulatere concentrice. Incintele interioare erau realizate din travertin, iar cea exterioară avea un trotuar din travertin pe care se găseau stâlpi din același material uniți cu grilaj de fier. Cea mai profundă incintă avea latura de 13 metri, cea de a doua avea latura de 23 de matri, iar ultima de 30 de metri. Intrarea se făcea prin partea de sud. Ustrinum-ul era plasat exact la sud de coloana lui Antoninus Pius.  Pe acest loc a fost incinerată Faustina, soția împăratului, în anul 141 e.N. și apoi el, în 161 e.N.

Cu o suprafață mai mică decât ustrinum-ul lui Antoninus Pius, în apropierea aceluia s-a aflat un alt ustrinum construit de Marus Aurelius, care era totuşi un monument important al Câmpului lui Marte, tot cu trei incinte concentrice. Lîngă acesta nu se afla nici-o coloană.
A mai existat un ustrinum al familiei lui Augustus, în imediata apropiere de mausoleul lui Augustus, pe Via Flaminia. Deşi era construit din patrulatere concentrice, acesta nu a dispus de mari incinte sau porticuri.

Un ustrinum construit de Hadrianus se afla în marginea cea mai vestică a Câmpului lui Marte. Acesta avea un plan de labirint, cu trei incinte sub formă de potcoavă patrulateră cu capetele închise pe un perete de fund. Spaţiile dintre acestea aveau tot formă de potcoavă patrulateră.

Toate ustrinum-urile construite de împăraţi erau rezervate membrilor familiilor imperiale şi probabil unor apropiaţi foarte apreciaţi.