ROMANIA - MONARHIA - REGINA MARIA A ROMANIEI 1



Incoronarea




Coroana Reginei Maria la Alba Iulia





Racla cu inima Reginei Maria - Bran



Capela cu inima Reginei Maria - Bran



Majestatea Sa Maria, Regină a României, Principesă a Romaniei, Principesă de Edinburg şi de Saxa Coburg şi Gotha, născută Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa-Coburg şi Gotha (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia — d. 18 iulie 1938, Sinaia, Regatul României), a fost mare prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi regină a României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.

Biografie

Regina Maria a României s-a născut la Eastwell Park în Kent, şi a fost iniţial Principesă de Edinburg. A fost fiica ducelui Alfred de Saxa Coburg şi Gotha, cel de al doilea fiu al Reginei Victoria, având ca mamă  pe Marea Ducesă Maria Alexandrovna, unica fiică a Ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei. In consecinţă, Prinţesa Maria era nepoata Regelui Edward al VII-lea al Marii Britanii şi verişoara primară a Ţarului Nicolae al II-lea şi a Regelui George al V-lea. Regina Maria a fost supranumită de popor "Mama răniţilor", sau "Regina-soldat", pentru atitudinea ei bravă din timpul Primului Război Mondial, când, alături de doamnele de la curte a activat direct pe front, în spitalele de campanie şi a coordonat activitatea unei fundaţii de caritate. Maria Alexandra Victoria s-a logodit la 16 ani cu Prinţul Ferdinand de Hohenzollern, moştenitor al tronului României. Căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892. Unul dintre exponatele Muzeului Naţional al României, o cupă de argint oferită de municipalitatea Capitalei, aminteşte de acest eveniment. Piesa are gravată inscripţia: „Bine ai venit mireasă de Dumnezeu, aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893“.



Regina soldat şi diplomat

Celebra sa bunică, Regina Victoria, a caracterizat România ca fiind o ţară „foarte instabilă şi având populaţia destul de coruptă“. In timpul Primului Razboi, aceste cuvinte s-au dovedit a fi premonitorii, căci România neîntregită, care se unificase în 1859, a fost ocupată după o serie de înfrângeri militare în faţa armatei germane ce atacase dinspre Ungaria şi din Bulgaria, concomitent, şi obligată să se restrângă în Moldova. Pe această suprafaţă restrânsă, cu capitala la Iaşi, s-a retras atât familia regală, cât şi toate instituţiile publice ale statului român, In scurt timp, în Rusia, aliata de la Răsărit a României, a izbucnit Revoluţia Bolşevică iar familia ţarilor ruşi, Romanov, au fost executată bestial. Dilema politică a României în perioada dintre 1914 şi 1916 a fost dacă să participe în Primul Război Mondial alături de aliaţi sau alături de germani, şi ţara rămăsese într-o poziţie de neutralitate timp de doi ani, nu în ultimul rând datorită prim-ministrului I.C. Brătianu. Dar alături de acesta, o influenţă deosebită în a determina pe regele Ferdinand (după 1914) să intre în război de partea Antantei, în 1916, l-a avut Regina României, Maria. Armata română, insuficient înarmată şi pregătită a luptat cu vitejie la trecerea Munţilor Carpaţi şi a învins o armată germană superior dotată, dar în cele din urmă a fost forţată să se retragă la sfârşitul războiului din faţa unor noi forţr trimise pe frontul ei.
Cu ocazia încherii păcii, au intrat în scenă diplomaţii care au obţinut o victorie prin recunoaşterea eforturilor şi faptelor de vitejie române şi deci recunoaşterea Romaniei ca membru valoros al taberei victorioase, în momentul semnării tratatului de la Versailles.

Regina diplomat

Regina Maria a călătorit la Paris în timpul Conferinţei de Pace şi s-a instalat cu fiicele sale, extrem de frumoase, la Hotelul Crillon, în Place de la Concorde. Primul ministru francez Clemenceau, un fost ofiţer cu maniere impecabile şi cu o înclinaţie spre femei frumoase, a prezentat Reginei omagiile sale, care l-a primit în toată splendoarea sa. Frumuseţea ei era dublată de o inteligenţă ieşită din comun. Regina a pledat pentru cauza românilor, reamintindu-le aliaţilor occidentali enormul sacrificiu al Armatei Române. Serviciul adus României de regina Maria a fost crucial, deşi puţin înţeles şi cunoscut. Când negociatorul şef al delegaţiei româneşti, primul ministru Brătianu, a început să piardă teren, regele a rugat-o pe regină să intervină, iar aceasta a plecat într-o misiune neoficială la Paris şi la Londra.

A rezultat astfel România Mare, care reunea provinciile istorice ale Transilvaniei, Bucovinei, Moldovei, Basarabiei şi Munteniei. Deşi rolul femeilor în politică era redus, Regina Maria a fost sfetnicul regelui Ferdinand până la moartea acestuia în 1927. In momentul în care fiul său a moştenit tronul, el a izolat-o complet pe regină. S-a retras din viaţa publică până la moartea ei, în 1938. După 1990 a fost publicat jurnalul ei şi au început să circule tot mai multe poveşti legate de viaţa ei amoroasă extrem de agitată.

In 1924 a construit Palatul de la Balcic, într-un peisaj superb, şi a făcut din acesta un loc de întâlnire pentru artiştii epocii. Palatul a fost cedat Bulgariei, odată cu Cadrilaterul şi se găseşte acum pe teritoriul ţării vecine.



Inima reginei Maria

Inima reginei a fost înmormântată din ordinul ei la Balcic, reşedinţa sa de pe malul Mării Negre. Regina Maria a României Mari a avut ca ultima dorinţă ca trupul să-i fie înmormântat la mănăstirea Curtea de Argeş, iar inima la reşedinţa de la Balcic. După pierderea Cadrilaterului (1940), inima a fost adusă lângă castelul Bran, a doua reşedinţă a Reginei Maria. In anul 1968, comuniştii au spart cu răngile sarcofagul de marmură şi au luat caseta cu inima. Caseta a fost trecută în Tezaurul Istoric al României, iar inima reginei zace pe undeva prin Muzeul Naţional de Istorie. Oamenii din Bran au făcut numeroase apeluri ca inima reginei să fie readusă la locul ei.

Regina Maria, artistă şi colecţionară de artă

Regina Maria a iubit arta, poezia şi filosofia. Ea a continuat tradiţia Reginei Elisabeta de susţinere a acestora, ajutând cu burse de studiu şi bani o seamă de personalităţi din lumea literară şi artistică. A scris la rândul ei Povestiri pentru copii, poezii, a pictat , florile ei preferate fiind crinii si macii. A colecţionat lucrări de artă ale unor pictori foarte cunoscuţi precum Arthur Verona, Ştefan Popescu, Kimon Loghi, Cecilia Cuţescu Storck, Nicolae Vermont, Eustaţiu Stoenescu.

Multe din obiectele personale pot fi văzute la Maryhill Museum, iniţial locuinţa unui om de afaceri feroviare american din Washington, DC, Sam Hill, cu care Regina Maria a purtat o îndelungată corespondenţă. Muzeul, situat în statul Washington, la nordul fluviului Columbia, expune o mare parte din garderoba regală, mobilier precum şi alte obiecte, inclusiv coroana reginei.



Balcic - Bulgaria

 La începutul anilor ’30 ai secolului trecut, regina Maria era cunoscută sub numele de Soacra Balcanilor, datorită alianţelor matrimoniale pe care le-a făcut cu marile Case regale din Balcani şi în urma cărora copiii săi au fost căsătoriţi cu membri ai acestor familii: principele Carol, viitor rege al României, a fost căsătorit cu principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei, principesa Elisabeta a fost căsătorită cu principele George, viitor rege al Greciei, şi principesa Marioara a fost căsătorită cu regele Alexandru I al Serbiei

Regina -soldat

 

Regina Maria a fost supranumita “Regina-soldat” pentru atitudinea sa curajoasa din timpul Primului Razboi Mondial. În acea perioadă, zilnic, la Iaşi, în haine de soră medicală, întâlnea eşaloanele cu soldaţi răniţi sau bolnavi de tifos. Zi şi noapte, regina pe care ostaşii au numit-o şi “mama-răniţilor” avea grijă de răniţi şi bolnavi…

A decedat în 1938, la 63 de ani. Înmormântarea sa a fost grandioasă. Bucureştiul s-a îmbrăcat în culoare violetă, culoarea sa preferată. După sicriu mergea calul său iubit, cu cizmele regale ataşate la scăriţe. „A fost înmormântat un soldat, scria un ziar al timpului. Regina Maria a fost doar un ostaş care a luptat pentru libertatea românilor”…

Opera literară

* The Lily of Life, Crinul Vieţii, 1912
* The Dreamer of dreams, Visătorul de vise, 1912
* Ilderim, 1915
* Patru anotimpuri, 1915
* Povestea unei inimi, 1915
* Why? A Story of Great Longing, Povestea unui dor nestins, 1915
* The Stealers of Night, 1916, Londra
* Regina cea rea, 1918
* The Story of Naughty Kildeen, Povestea neastâmpăratei Kildeen, 1917
* O poveste de la Sfântul Munte, 1917
* My country, Ţara mea, 1921 versiune digitală
* Minola, 1918
* Gânduri şi icoane din timpul războiului, Sibiu, 1919
* Peeping Pansy, Londra, 1920
* The Queen s of Romania Fairy Book, Cartea de basme a reginei României, 1923
* The Voice on the Mountain, Glasul de pe munte, 1923
* The Lost Princess, Londra, 1924
* Înainte şi după războiu, 1925
* The Magic Doll of Romania, New York, 1929
* Lulaloo, 1929
* Casele mele de vis, 1930
* Copila cu ochi albaştri, 1930
* Crowned Queens, Regine încoronate, 1930
* Stella Maris, 1933
* The Story of My Life, Povestea vieţii mele, 1934, ed. A II. A, Ed.Eminescu 1991

ROMANIA CAROL II LUNA BUCURESTILOR

Patriarhul ]n calitate de prim-ministru Miron Cristea
la "Luna Bucureştilor" 1938 Alături de miniştri, precum
Armand Călinescu şi Gen. Argeşanu

După cinci ani de domnie, regele Carol al II-lea se considera un urmaş direct al lui Carol I, ba chiar un  nou ctitor al României, cel care avea să dea un nou suflu economiei, culturii, sportului şi a tot ceea ce trebuia să funcţioneze în România. Mai mult, ziua de 9 iunie, considerată ziua "Restauraţiei", ziua când revenise pe tronul României, a transformat-o în zi naţională. Pentru a nu fi umbrită, de ziua de 10 mai, începând cu 1935, regele a inventat "Luna Bucureştilor".

Aceasta începea din 9 mai şi se sfârşea cu 9 iunie, lună menită să "concentreze eforturile celui dintâi oraş al ţării" şi care trebuia să fie "ziua cea mai frumoasă a anului". In această perioadă se organizau mai multe manifestări culturale, sportive, de divertisment, expoziţii ale Micii Antante, ale regalităţii, sau culturale. Expoziţiile erau amenajate în "Parcul Naţional Regele Carol al II-lea" (astăzi Herăstrău). In 1936, s-a deschis "satul românesc", care mai apoi s-a transformat în Muzeul Satului. In 1938, în calitate de prim-ministru, patriarhul Miron Cristea participa la deschiderea "Lunii Bucureştilor", alături de miniştri, precum Armand Călinescu, sau generalul Argeşanu, după cum se poate vedea în fotografia de epocă.

CRAIOVA - BISERICA SFÂNTUL ILIE

Vornicul Ilie Otetelișanu a ridicat această biserică, cu hramul Sfântul Proroc Ilie, între anii 1710-1715. Biserica și-a păstrat hramul neschimbat până în zilele noatre. In lista bisericilor din plasă pentru mănăstirile și bisericile câte sunt în cuprinsul acestei plăși și de cine sunt zidite – 1838, se dă ca dată a zidirii bisericii Sfântul Ilie, anul 1720. Este foarte posibil ca ridicarea să fi fost realizată între 1710-1715, după care finalizarea, până la târnosire, să mai fi durat până în 1720. Intreruperea preocupărilor legate de finalizarea lucrărilor și a dotării cu ornamente, odoare, venituri și slujitori, trebuie să se fi datorat și situației internaționale, a războiului austro-turc, război care a dus la ocuparea efectivă aOlteniei între 1716-1737 (și nominală între 1718-1739 conform tratatelor). Este deci de presupus că vornicul să fi avut multe alte preocupări politice, printre care și participarea la revolta împotriva înscăunării primului domnitor fanariot Nicolae Mavrocordat, în 1716. Vederile lui politice l-au determinat să și accepte colaborarea cu ocupanții austrieci, devenind Consilier împărătesc.

Piatra cu pisania ridicării lăcașului, la începutul sec.al 18-lea, nu se mai păstrează. Este posibil să se fi deteriorat și pierdut cu ocazia reparațiilor de după cutremurul din anul 1838.

Biserica ridicată de vornicul Ilie Otetelișanu era un edificiu de dimensiuni restrânse, care urma stilul timpului, stil numit brâncovenesc. Avea o singură turlă, fapt ce rezultă din însemnarea stricăciunilor suferite de biserici pe timpul cutremurului din noaptea de marți spre miercuri, 11-12 ianuarie 1838. Stricăciunile se regăsesc consemnate în Arhivele Statului, Prefectura Dolj, dosar 104 și au fost publicate în revista Arhivele Olteniei din 1931. Pentru biserica Sfântul Ilie era consemnat: Turnul bisericii au crăpat în trei locuri. Doi stâlpi ce sunt în lăuntru au crăpat căzând câteva tencuială.

In urma acelui cutremur, familia ctitorului, prin Iordache și Grigore Otetelișanu, au întreprins refaceri generale, ocazie cu care s-a schimbat total înfățișarea lăcașului. S-a dărâmat turla și s-a construit un acoperiș în două ape, iar spre răsărit (spre altar) și spre apus (intrare), s-au ridicat două frontoane triunghiulare în partea superioară. In acest fel, biserica a luat o înfățișare foarte apropiată de una protestantă.

Pridvorul brâncovenesc a fost înlăturat, iar ca adăpost pentru intrare s-a amenajat, deasupra ușii, o marchiză semiconică acoperită cu tablă. Brâul și registrele care împodobeau exteriorul, ca la toate bisericile brâncovenești, au fost înlăturate. După reparație, numai crucile mai arătau că acel mare șopron era un lăcaș de închinăciune creștin, dar nu spunea nimic despre tradiția ortodoxă. Crucile erau așezate la extremitățile de răsărit și de apus.

La mijlocul sec.al 19-lea, în Oltenia s-au folosit meșteri din Transilvania, atât pentru edificarea de biserici, cât și pentru clădiri civile diverse. Unii dintre aceia au lucrat și la refacerea bisericii Sfântul Ilie. Acei meșteri transilvăneni au impus stilul și planurile lor de construcție, ambele influențate de austeritatea protestantă. Din mâna meșterilor transilvăneni a rezultat un edificiu asemănător cu o magazie mare mai îngrijit finisată.

Pe latura de la intrare, deasupra marchizei, era prevăzută o nișă dreptunghiulară, puțin adâncită, destinată probabil adăpostirii pisaniei celei vechi, sau a uneia noi, din anul 1839. In mijlocul frontonului triunghiular era practicată o fereastră ovală. Pe sub baza frontoanelor și pe sub acoperiș, biserica era înconjurată de un ornament liniar foarte puțin proeminent în afara zidăriei. Datorită ornamentului și al concepției, strașinile era aproape inexistente. Cele două ape ale acoperișului se terminau la nivelul acelui ornament sărăcăcios. Pe laturile de nord și de sud, pereții erau străpunși de câte trei ferestre dreptunghiulare, așezate în partea de jos. In acest fel se crea un dezechilibru între partea de jos a edificiului și cea de sus extrem de sărăcăcioasă.

De desfigurarea acelor reparații, din 1839, a scăpat numai clopotnița, dar și aceea a fost demolată în anul 1889. După spusele  unor oameni în vârstă acea clopotniță era foarte înaltă, rivalizând cu vestitul Turn al Colții din București. Cei care au apucat să o vadă apreciau că înălțimea ei ar fi egalat șapte etaje. Nu s-a păstrat nici o imagine a ei prin schiță, desen sau pictură. În anii 1840-1841, noua biserică a fost pictată de pictorul craiovean Constantin Lecca.

Profesorul C.D.Fortunescu își amintea din anii 1880: Uneori ducându-mă în târg, spre locuința tatii, în loc ca de la Foișorul de Foc (în spatele Casei Albe de astăzi) să țin drumul drept până în strada uniri, o apucam la stânga, pe lângă căsuța bătrânească a lui Sabor Ștefănescu, pe ulicioara ce ducea pe lângă vechea primărie (pe locul blocului cu patru etaje din partea sudică a grădiniței English Park), de mult dărâmată (1922), trecând chiar prin curtea acesteia și pe sub gang, ieșeam în fața cârciumii lui Coșoveanu și de aici în dosul fierăriei lui Petrache Andreescu, pe lângă gardul bisericii Sfântul Ilie (nu menționează mănăstire), ctitoria cea veche a Otetelișenilor, cu clopotnița ei înaltă, a cărei singură temelie a rămas aceeași și azi, ieșită din linia trotuarului și după casele lui Crăpătoreanu, ieșeam pe din dos în curtea unde îmi locuiau părinții. Vechea Biserică Sfântul Ilie era mai mică decât cea de azi, cu un turn cu ceasornic în față.

Turmul cu ceasornic trebuie să fi fost chiar turnul clopotniței celei vechi, care fusese înzestrat cu un ceasornic în perioada de după renovarea din 1839. Atât biserica, cât și clopornița ei semeață, se aflau „mijlocul târgului”.

In lucrarea Istoria Generală, a lui Dionisie Fotino, această biserică era desemnată ca mănăstire, împreună cu bisericile Sfântul Dumitru, Obedeanu, Maica Precista ot Dud, Sfântul Gheorghe (poate „cel Nou”), Sf\ntul Nicolae- Gănescu, Sfântul Spiridon, și altă Sfântul Nicolae (probabil Sfântul Gheorghe Vechi  care avea și hramul Sfântul Nicolae).

Nu există documente care să ateste mănăstiri decât la Obedeamu și la Sfântul Nicolae-Gănescu. Probabil că locuințele pentru preoți, cântăreți și poslușnici, precum și acareturile făceau ca aceste biserici să fie considerate mănăstiri. Informațiile lui Dionisie Fotino sunt, în acest caz, eronate.

Sfântul Ilie este cea mai centrală biserică din oraș, cuprinsă în inima centrului negustoresc.

Rușii, din armata de ocupație de după revoluția din 1848, au cerut-o drept locaș de închinăciune pentru ei, deși Episcopia de Râmnic și Protopopia Craiovei hotărâseră să li se pună la dispoziție biserica “ot Dud”, unde numai proții ruși să slujscă, ceilalți (cei români) să se ducă la alte biserici.

Rușii au preferat biserica Sfântul Ilie din două motive: era centrală și pentru că biserica Maica Precista ot Dud era prea apropiată de partea vestică a orașului, ocupată de armatele turcești. Craiova era ocupată atunci de cele două armate străine, rușii în partea de răsărit și turcii în partea de apus. Datorită apropierii de linile turcești biserica Maica Precista ot Dud s-ar fi dovedit nesigură, aceasta cu toate că era mai spațioasdă și mai înzestrată cu odoare. Pe tot timpul cât au rămas trupele de ocupăație rusești în Craiova, întrte 1848-1851, serviciile religioase cu character official au avut loc în această biserică, devenită astfel și catedrală vremelnică. După retragerea rușilor, în 1851, și-a pierdut acea calitate.

Catedrala orșului fusese din vechime biserica domnească Sfântul Dumitru, unde existau și odăi pentru șederea vremelnică a Episcopului de Râmnic, pe când făcea călătorii de control. Intre anii 1774-1779, episcopul de Râmnic s stat la biserica Obedeanu. Probabil că biserica mănăstirii a îndeplinit și ea rolul de catedrală.

După anul 1779, Episcopul Chesarie (Kesarie) s-a stabilit la mănăstirea Sfântul Nicolae-Gănescu. Ca urmare biserica acelui metoh s-a folosit drept catedrală până la sfârșitul anului 1863 (Arhiva Colegiului Național Carol I-ul, dosar 201, fila 596).

La 13 decembrie 1863 a apărut Legea Secularizării Averilor Mănăstirești, astfel că mănăstirea Sfântul Nicolae-Gănescu a fost afectată, rămânâd pentru un timp numai biserică de mie, cu venituri drastic diminuate. Chiliile ei au devenit sediu al tribunalelor și al restului celor aduși în fața judecății. Odată cu plecare episcopului și biserica și-a pierdut calitatea vremelnică de catedrală.

Inainte de ocupația rusească exista o altă prioritate în desemnarea bisericii de primă importanță. Astfel, în 1846, cârmuitorul Doljului, Iancu Bibescu, a poftit pe Inspectorul Școalei Centrale și pe profesori, la Te-Deum-ul ce urma să aibă loc la biserica Episcopiei în ziua de 8 septembrie, fiind ziua Doamnei. Apoi, la 5 decembrie 1853, Cârmuirea a poftity pe Inspector și profesori pentru un Te-Deum în cinstea Impăratului rusesc (Arhiva Colegiului Național Carol O-ul, dosar 262, fila 274).

Din cele două evenimente locale se înțelege că atât înainte de revoluțiadin 1848, cât și după pleacarea trupelor de ocupație, rolul de primă biserică a fost acordat bisericii Sfântul Nicolae- Gănescu, cu excepția anilor de ocupație rusească. Inainte de revoluție întâietatea bisericii domnești Sfântul Dumitru se pierduse datorită stării grave de deteriorare. De altfel, aceasta a fost închisă definitive în anul 1849. Biserica Obedeanu avea și ea greutăți în acea perioadă, așa că Biserica Sfântul Nicolae –Gănescu a păstrat rolul de catedrală până după legea secularizării. Odată cu anul 1864 a devenit biserică parohială (fără mănăsture), până în anul 1884 când a fost demolată pentru a se ridica în locul ei Palatul de Justiție.

In acele condiții a ajuns catedrală biserica Maica Precista ot Dud. După 1913, când aceasta a fost demolată, biserica Sfântul Ilie, reclădită în 1890, a devenit iarăși cea mai mare și mai centrală din oraș. De atunci și până în 1933, când s-a terminat și sfințit catedrala istorică Sfântul Dumitru, biserica Sfântul Dumitru a servit drept catedrală. După acea reconstrucție de la sfârșitul sec.al 19-lea, biserica a fost pictată de pictorul Ioanid din București, sub supravegherea eminentului pictor național Gheorghe Tăttărăscu. Pictura aceea poate fi admirată și astăzi.
La sfârșitul deceniului 2000-2010, biserica a fost reacoperită cu tablă de cupru, care strălucește în soare. Cu trecerea anilor aceasta se va oxida și va deveni verzuie, dar reprezenta un acoperământ rezistent.

In anii 1889-1890, biserica Sfântul Ilie a fost refăcută pentru a doua oară de membrii familiei ctitorului. A apărut o biserică luxoasă cu exteriorul decorat din cărămizi aparente, de culoare gălbuie, cu o arhitectură greu de precizat, dar, cu siguranță, netradițională. Inscripția așezată la terminarea noii clădiri, în 1890, arăta că noul lăcaș s-a ridicat pe locul celui vechi, cel zidit „pe la anul 1751 de Dvornicul Ilie Otetelișanu”. Inscripția a fost greșită din punctul de vedere al datării. In condica mănăstirii Hurezu se păstrează, în copie, testamentul primului ctitor, act care contrazice data zidirii la 1751.  Dată acestui testament este 11 decembrie 1732 și în el se vorbește despre a mea dulce nădejde, biserica mea din Craiova. Biserica avea nevoie atunci să i se termine tâmpla și să fie acoperită din nou cu șindrilă.

Pentru a se simți nevoia refacerii unui acoperiș în 1732, trebuie ca locașul să fi avut o oarecare vechime, deci se poate conta pe zidirea lui între 1710-1715, așa cum s-a precizat la început.

Biserica s-a aflat pe fosta stradă Regina Maria la Nr. 1 (stradă devenită sub regimul comunist Str. 24 rebruarie). Prin anul 1925, această stradă era consemnată drept Strada Nouă și pornea din Str. A.I.Cuza și ajungea numai până în str. Lipscani. Ulterior, în anii 1930, strada a fost străpunsă până în Str. M. Kogălniceanu, despărțind curtea Bibliotecii Aman de grădina restaurantului Minerva. După evenimentele din 1989 strada a primit numele omului de cultură Nicolăescu-Plopșor.

              Din veniturile acestai biserici, membrii familiei Otetelișanu au putut întreține mult timp școala de fete Lazaro-Otetelișanu, „în case luate cu chirie” și au contribuit, prin sârguința lui Grigore Otetelișanu, la înființarea Liceului Elena Cuza, liceu numit sub regimul comunist Școala Medie Nr. 3 și apoi Liceul de filologie-istorie. După evenimentele din decembrie 1989, tradiționalul așezământ școlar craiovean a reluat numele de Liceul Elena Cuza, iar în ultimul deceniu al sec.al 20-lea a devenit Colegiul Național Elena Cuza.

            Având caracter privat, biserica Sfântul Ilie nu a pierdut din moșii cu ocazia secularizării, dar ulterior a fost afectată de expropieri. Ca urmare a făcut cu greu față la cheltuielile legate de susținerea învățământului craiovean de fete. Biserica a avut în proprietate moșia Calafatului, iar în 1826 avea 16 prăvălii în Craiova, date cu embalic (chirie), aproape toate grupate în jurul ei.

            Parohia bisericii a avut întindere mare încă de la începuturi. Cu timpul, însă, numărul enoriașilor a scăzut datorită infiltrării multor străini în zona comercială centrală, străini cu alte credințe. Numărul de enoriași a scăzut atât înainte de al doilea război mondial, cât și după aceea, dar sarcina întreținerii școlii Lazaro-Otetelișanu se anulase de mult.

            In istoria învățământului de fete craiovean s-au diatins doi membri ai ai familiei Otetelișanu. Ambii s-au aflat la conducerea Pensionatului Lazaro-Otetelișamu. Primul a fost Iordache Otetelișanu, urmat, prin moștenire, în 1844, de Aga Grigore Otetelișanu.

            Deși acel pensionat a fost atribuit, încă de la început, în grija Epitropiei de la biserica Maica Precista ot Dud (Madona Dudu de astăzi), unele fonduri erau dirijate de la biserica Sfântul Ilie, ctitoria Otetelișenilor, Aceasta, cu toate că începând cu anul 1860 pensionatul, sau cum i se mai spunea Institutul Lazaro-Otetelișanu a trecut în grija statului.

Subvențiile bisericești către anumite unități școlare au continuat, sub diverse forme, până la proclamarea Republicii (sub formă de premii, burse, de ajutoare pentru elevii meritoși, cărți, icoane, etc.).

            In anul 1870, epitropia bisericii Madona Dudu aăsura de a reorganiza corul înființat încă din 1856. Doi ani mai târziu, epitropia bisericii Sfântul Ilie i-a urmat exemplul, înființând o formație similară, care a funcționat multe decenii, cu unele întreruperi. Pe timpul reclădirii bisericii Madona Dudu (1913- 1932) a rămas singurul cor bisericesc din oraș. In 1933 a luat ființă și corul de la catedrala Sfântul Dumitru.

            In perioada anterioară înființării societăților muzicale din Craiova: Buciumul (1900), Filantropia (1904), Hora (1904) și Armonia (1910), alături de formația similară de la Madona Dudu, corul bisericii Sfântul Ilie nu și-a limitat activitatea la cea pur religioasă, ci a urcat și pe scena culturală a orașului, contribuind la educația muzicală.