duminică, 29 mai 2011

RĂZBOIUL ROMÂNO-UNGAR 1919- DE LA TISA LA BUDAPESTA

La data declanșării ofensivei de către regimul bolşevic al lui Bela Kuhn, aliaţii luau în calcul posibilitatea unei inttervenţii armate care să pacifice Ungaria şi să pună capăt regimului de teroare bolşevică. Dar această intervenţie nu s-a mai produs, nici măcar sprijinul minimal al trupelor franco-sârbe din sud, pentru ameninţarea liniilor de comunicaţie ale bolşevicilor în atac. Mai mult, sârbii ne-au pus şi beţe în roate, după cum se va vedea în alte.

Faza premergătoare ofensivei maghiare


Având informaţii despre pregătirea ofensivă a ungurilor, C.T.T. (Comandamentul Trupelor din Transilvania), a dispus forţele disponibile în două eşaloane, primul (circa 49.000 de oameni) în acoperire pe Tisa, pe un front de circa 300 km, de la Csap la gura Mureşului, cam jumătate din forţe în acoperire, iar restul eşalonat în adâncime, pe poziţii succesive de apărare. Al doilea eşalon (48.000 de oameni) grupat în adâncime, înapoia centrului dispozitivului. Această dispunere de forţe permitea să se facă faţă, în prima fază, ofensivei inamice ce ar fi trecut Tisa, să-i întârzie înaintarea şi să-i macine forţele câştigând timp, prin dispozitivul eşalonat ce asigura o bună economie a forţelor în timp şi spaţiu. Totodată, putea stânjeni avansul inamic prin contraatacuri locale care urmau a produce pierderi și ar fixa forțele, în vederea declanșării fazei a doua. Faza a doua consta într-un contraatac decisiv la locul şi momentul potrivit, executat de masa de forţe ce urma a se constitui în spate, libertatea de manevră a acestei mase fiind asigurată de acțiunile active ale forţelor de întârziere şi de fixare. Anticipând, generalul Gheorghe Mărdărescu, pentru a fi sigur de reuşită, a însărcinat cu conducerea acestui grup de manevră pe unul dintre cei mai capabili generali români ai momentului, pe nedrept uitat astăzi, generalul Traian Moşoiu.
Nu putem să nu constatăm faptul că armata română și comandanții ei, învățaseră enorm de mult în cei aproape trei ani de război. Concepția manevrei şi execuția erau cu nimic mai prejos decât cele executate de marile armate ale timpului. Un corp ofiţeresc capabil se ridicase dintre ofiţerii cu războiul făcut, iar mare parte dintre soldaţi erau veterani ai durelor încleştări de pe Jiu, de pe Argeş, de la Sibiu, Neajlov, Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti. Erau soldaţii care luptaseră împotriva bolşevicilor în Moldova şi Basarabia, care eliberaseră Tighina şi Cetatea Albă. Nu degeaba kaiserul german spusese în timpul bătăliei de la Mărăşeşti că armata română a devenit un adversar redutabil, iar în parlamentul englez, un ministru spunea de la tribună în aplauzele asistenţei: „Domnilor, România este invincibilă!”. Chiar şi ardelenii ce au fost încadraţi în noile divizii erau veteranii a patru ani de război, din Serbia şi Galiţia până în Italia, la Isonzo şi Caporetto. Iar mai apoi, mulţi făcuseră parte din gărzile naţionale române care au asigurat desfăşurarea adunării naţionale de la 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia. Dacă în prima fază a războiului fuseseră echipate şi trimise pe front două divizii ardelene (div a 16-a, general Alexandru Hanzu, şi div a 18-a, general Dănilă Papp, şef stat major lt-col Iacobici Iosif, viitorul general din al doilea război mondial), acum erau disponibile încă două: div 20 şi 21, precum şi 2 batalioane voluntari (Cloșca şi Crișan) și trei regimente (Alba Iulia, Avram Iancu şi Horea), toţi gata de luptă pentru Ardealul lor sfânt.
Pe parcursul lunii iulie trupele bolşevice ruseşti au continuat să fie agresive pe linia Nistrului, făcând improbabilă deplasarea de trupe de aici în sprijinul frontului de vest, de pe Tisa. Totuşi, M.C.G. (Marele Cartier General) a ordonat deplasarea diviziei a 7-a, care luptase în ofensiva din aprilie aici, dar fusese ulterior transferată pe Nistru, numai după ce ofensiva ungară începuse deja. Bolşevicii ruşi, din fericire pentru noi, nu au putut începe o ofensivă în stil mare împotriva Basarabiei concomitent cu ofensiva ungară, aşa cum era plănuit de Lenin şi Bela Kuhn, din cauza faptului că erau prinşi în luptă în sudul Ucrainei cu ruşii albi ai lui Denikin, cu ucrainenii petliurişti (Petliura) în nord, în Podolia, cu polonezii tot aici, şi cu ruşii albi ai lui Kolceak în Siberia (alături de care lupta şi un corp român, constituit din voluntari, din foştii prizonieri ardeleni şi bucovineni luați de ruși în decursul războiului). Legătura în nord a trupelor române din Pocuția cu polonezii a fost asigurată începând cu 17 iulie, când ucrainenii au fost respinşi la nord de râul Zbrucz şi polonezii au pus stăpânire pe întreaga Galiţie Orientală, tăind orice posibilitate de unire a bolşevicilor ruşi cu cei unguri. Astfel, spatele frontului din Transilvania era asigurat cu trei zile înainte de începerea ofensivei ungare.
In preziua ofensivei împotriva României, aproape întreaga armată maghiară se concentrase pe Tisa. Rămăsese doar o treime din divizia a 3-a pe frontul cehoslovac în zona Eipel-Retsag, două divizii de lucrători în Budapesta, divizia a 8-a, numai cu infanteria (artileria fiind trimisă pe frontul român), la vest de Dunăre în zona Hajmasker, în faţa forţelor franco-sârbe, şi 3 brigăzi de grăniceri care păzeau celelalte frontiere, respectiv cea cehoslovacă, sârbă şi austriacă. Cu atât mai condamnabilă apare pasivitatea aliaților, deși cu câteva zile înainte solicitau armatei române informații despre natura cooperării în cazul foarte posibil în care ungurii ne-ar fi atacat. Ultima solicitare în acest sens a venit chiar din partea generalului francez Franchet d’Esperey, în ajunul declanşării ofensivei (19 iulie), care cerea C.T.T. să i se comunice cum ar putea ajuta trupele franceze şi sârbe în cazul în care am fi fost atacaţi de unguri. I s-a răspuns că ar fi important dacă ar fi avansat suficient încât să taie liniile de comunicaţii ale agresorului, măcar în zona de sud, din imediata vecinătate. Şi nici nu ar fi fost prea greu, aceşti aliaţi având la dispoziţie 2 divizii, o brigadă de cavalerie şi două batalioane independente (francezii) şi 3 divizii (sârbii), asta contra unei singure divizii ungare (a 8-a) total lipsită de artilerie. Ar fi fost suficientă o mişcare, sau o tentativă de mişcare, ca atacul din sud să nu se producă, deoarece ar fi trebuit ca forţele ce forţau Tisa la sud, la Csongrad, ar fi trebuit să se replieze pentru a face faţă noii ameninţări din flanc sau chiar din spate. Această demonstraţie franco-sârbă nu s-a produs, ceea ce ne spune destul de multe despre atitudinea aliaților noştri. Doar cu patru luni în urmă, trupele române treceau Nistrul ocupând Tiraspolul şi Transnistria de sud, la solicitarea francezilor, pentru a asigura retragerea celor trei divizii franceze şi una greacă de la Odessa. Şi iată cum a fost returnat serviciul. Pe cehoslovaci armata română i-a susţinut când au fost atacaţi, cu doar două luni în urmă, atacând flancul şi spatele bolşevicilor în capul de pod Tokay, iar acum, în faţa unei treimi de divizie, au stat nemișcați, lăsând singure forțele române, când ar fi putut foarte uşor să ameninţe spatele corpului inamic ungar ce trecea Tisa tot la Tokay. Iar asta a costat vieţi de români, care înainte nu au pregetat să sară în ajutorul aliaţilor.
Armata maghiară era grupată la 20 iulie 1919 în 4 corpuri de armată, cu un total de 10 divizii de infanterie, 7 brigăzi mixte independente şi un detaşament mixt „Szanto” de mărimea unei divizii. La acestea se adăugau un număr variabil de batalioane de gardă roşie, parte voluntari internaţionali (mulţi ruşi). Se poate estima că ar fi fost vorba de 175 batalioane, 10 escadroane cavalerie şi 85 baterii de artilerie, total 100.000 de oameni și 314 guri de foc.


Gruparea forţelor ungare în vederea atacului era următoarea:
  • La nord, în zona Tokay – Miskolcz, brigada 3 lucrători, brigada 2 secui şi detaşamentul mixt „Szanto”, în linia întâi, şi divizia 1 infanterie, în linia a doua, un total de 28 batalioane, un escadron şi 20 baterii de artilerie.
  • La centru, zona Szolnok – Czegled, trei divizii infanterie (a 7-a, a 5-a şi a 6-a) plus două trenuri blindate, total 36 batalioane, 3 escadroane şi 24 baterii.
  • La sud, la Csongrad, 2 divizii (a 2-a în linia întâi şi a 4-a în linia a doua), total 20 batalioane, 2 escadroane şi 6 baterii.
Intre forţele de la nord şi cele de la centru se afla brigada 80 internaţională, în zona Poroszlo. In rezervă, jumătate din divizia a 3-a (de pe frontul cehoslovac), un detaşament din divizia a 4-a şi un regiment de husari, în spatele frontului de la Szolnok, la Czengled.
Aici apar trei zone de concentrare, cea mai puternică la Szolnok, în centru, şi două secundare, la nord la Tokay – Miskolz şi la sud la Csongrad şi mai la sud de Csongrad. Un total de circa 70.000 de oameni gata de atac.
Lor li se opuneau trupele române din Transilvania, 8 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie, plus trupe nedivizionare, cum ar fi brigăzile 11 şi 12 artilerie, 7 baterii de munte şi 2 autotunuri, două trenuri blindate. Mai existau cele 2 batalioane de ardeleni (Cloşca şi Crişan) şi cele trei regimente de voluntari ardeleni (Alba Iulia, Avram Iancu şi Horia), ca şi trupe de etapă, precum şi 3 companii grăniceri. Total 95 batalioane, 58 escadroane şi 85 de baterii. 90.000 de oameni eşalonaţi în adâncime, gata de apărare, grupaţi astfel:
- Grupul de nord, condus de generalul Mihăescu, compus din detaşamentul generalului Marcel Olteanu (2 batalioane, 8 escadroane şi 5 baterii, toatal 2000 de oameni), div 16 ardeleană (13 bat, 2 escadroane şi 16 baterii, 13700 oameni, sub comanda generalului Hanzu Alexandru), div 2 vânători (8 batalioane, 2 escadroane şi 8 baterii, 9500 oameni sub comanda generalului Gheorghe Dabija), acoperea frontul de la Csap la Abad Szalok.

- Grupul de sud, general Ştefan Holban, format din div 18 ardeleană (13 batalioane, 2 escadroane şi 16 baterii, 14300 oameni, general Papp Dănilă) şi div 1 vânători (8 batalioane, 2 escadroane și 8 baterii, 8400 oameni, general Lecca Aristide).
- Rezerva generală, div 2 cav (gen Constantinide), div 1 cav (gen Scărişoreanu), div 1 inf (gen Obogeanu), div 6 inf (gen Olteanu), precum şi infanteria div 20 şi 21 ardelene. Generalii Obogeanu şi Olteanu au luat comanda diviziilor 1, respectiv 6, imediat după începerea ofensivei ungare.
In rezerva generală, forţă combatantă, 48 batalioane, 42 escadroane şi 24 baterii, total 48.000 de oameni.
Greşelile ungurilor se văd încă de la această fază pregătitoare. In primul rând, românii se aflau în superioritate numerică şi în dispozitiv defensiv, fapt care dezavantaja atacatorul. Surpriza nu a putut fi realizată, din moment ce românii se aşteptau la atacul ungar, ba chiar aveau şi informaţii asupra concentrărilor de trupe. Mai mult, pentru a avea şanse de succes, ungurii ar fi trebuit să-şi asigure superioritatea locală, într-un punct al frontului, şi să poată exploata ofensiva ulterior prin posibilități de manevră. Dar atacul lor s-a dat în trei puncte care nu erau deloc convergente, cum ar fi trebuit să fie, pentru a avea posibilitatea să prindă şi să încercuiască importante forţe române încă din primele faze ale atacului. Punctele de forţare erau depărtate unele de altele (150 km între corpul de nord şi cel central şi 100 km între cel central şi cel de sud) astfel că nu puteau veni unul în ajutorul altuia şi nu puteau manevra să prindă în cleşte forţele române. Grupurile de nord şi cel de sud sunt prea aproape de cehoslovaci, respectiv de franco-sârbi, Dacă aceştia ar fi manevrat spre spatele lor, către liniile de comunicaţii, situaţia atacului ar fi devenit disperată încă de la început. Faptul că aliaţii noştri nu au făcut-o ridică încă mari semne de întrebare. Misiunile fiecărui grup în parte erau nerealiste prin faptul că erau puse să înainteze pe direcţii divergente, în loc să se strângă undeva în centru, pentru a se putea ajuta şi sprijini reciproc, silind armata română să primească lupta decisivă undeva în centru. Greşeli care au contribuit la victoria decisivă a armatei române. 

Bătălia de pe Tisa (20 - 26 iulie 1919)


Această bătălie poate fi împărţită în două etape, prima ar fi ofensiva maghiară peste Tisa (20 – 23 iulie) urmată de contraatacul român care a aruncat agresorii dincolo de râu (24 - 26 iulie).
Ofensiva ungară începe concomitent în zorii zilei de 20 iulie în cele trei regiuni destinate: Tokay, Szolnok şi Csongrad.
Pe frontul de Grupului de Nord (general Mihăescu), divizia a 16-a avea pe un front de 150 km 7 batalioane şi 13 baterii în prima linie şi 5 batalioane şi 5 baterii în rezervă (brigăzile 41 şi 42 infanterie). Mai în spate se afla divizia a 2-a vânători (general Dabija), ridicând totalul la 20 batalioane şi 25 baterii. In faţa lor, gata să treacă Tisa, se aflau 34 de batalioane și 20 de baterii inamice. Atacul a început la ora 4.45 printr-un violent bombardament de artilerie în sectoarele Rakamaz şi Tisza-Dob. Artileria noastră a răspuns, duelul durând până către ora 8 când patru batalioane inamice au început să treacă Tisa în subsectorul Rakamaz prin punctele Szabolcs, Timar, Tokay şi sud Tokay. Mai la sud, un batalion şi jumătate din reg 39 inf a trecut la Tisza-Dob. Trupele noastre, în faţa superiorităţii inamice şi conform ordinelor primite au cedat teren, luptând în retragere pas cu pas. Ordinele erau clare, dacă nu pot face faţă, retragere pas cu pas, şi prin rezistenţa lor să poată masca concentrarea în vederea contraatacului principal care va azvârli inamicul peste Tisa. Inamicul ungar a ocupat localităţile Balsa, Szabolcs, Rakamaz şi Tisza Eslar, iar mai la sud Tisza Dada. Încep să curgă întăririle de la div 2 vânători şi solicitarea către C.T.T. de a se proceda la un contraatac încă din seara de 20 iulie, înainte ca inamicul să treacă mai multe forţe peste Tisa. Reg 83 respinge forţele inamice trecute în sectorul Tisza-Dob, luând 140 de prizonieri şi câteva mitraliere. Reg 81 contraatacă cu două batalioane sprijinite de două baterii din reg 22 artilerie, bateria de autotunuri şi trenul blindat pe frontul nord Rakamaz – Titsza – Eszlar. Lupta durează până noaptea târziu, când este reocupat Rakamaz, capturând 23 de prizonieri şi două tunuri. Concentrarea brigăzii 3 vânători nu se realizează la timp, iar generalul Mărdărescu cere diviziei să nu-şi epuizeze rezervele şi să creeze o masă de manevră cu care să poată acţiona în momentul decisiv în locul în care inamicul va „gravita cu majoritatea forţelor”, iar încercărilor de trecere de mai mică importanţă să le facă faţă cu rezervele disponibile din divizia de acoperire. Oricum, forţele se concentrează pe frontul Grupului de Nord.
Pe frontul Grupului de Sud (general Holban), divizia 18 ocupă sectorul de acoperire pe Tisa de la Abad Szalnok până la gura Mureşului, de unde începea sectorul trupelor franco-sârbe. Pe frontul de 140 km se aflau 9 batalioane şi 12 baterii în prima linie, 5 batalioane şi 4 baterii în rezervă, iar împreună cu div 1 vânători din rezerva grupului ar fi 24 batalioane şi 24 baterii. În faţa lor, fără rezerve, inamicul avea 56 batalioane şi 40 de baterii, dintre care în grupul principal, din faţa Szolnokului, 36 batalioane, 3 escadroane şi 24 baterii. Nu am luat în calcul rezervele noastre de etape, aflate mai în spate (div 20 şi 21 ardelene), precum şi rezervele ungare, din urma primului val atacator.
Atacul ungar începe aici tot în zorii zilei de 20 iulie, în sectorul Torok Szt Miklos şi mai la sud (div a 2-a) la Kun Szt Marton şi Hodmezo Vasarhely. În primul sector, pregătirea de artilerie începe la ora 3.00 şi durează până la 4.00 când două reg inf din div 7 roşie urmate de două baterii autotunuri trec Tisa sub protecţia artileriei. Copleşite de superioritatea inamică şi de bombardamentul puternic care distruge inclusiv liniile telefonice, trupele noastre se retrag pe o linie defensivă la trei kilometri est de gara Sajol. Un contraatac programat aici la ora 20.00 este amânat din cauza informaţiilor cum că trupe inamice ameninţă dreapta sectorului.

Mai la sud, în zona de atac a diviziei a 2-a ungare, ce forţase Tisa pe la Csongrad, Mindsent şi Hodmezo Vasarhely, cu două ore înainte de începerea atacului se predase trupelor franceze din Szeghedin un ofiţer ungur ce avea asupra lui ordinul de atac al diviziei a 2-a roşie, ordin pe care francezii ni-l transmit nouă telegrafic. La ora 2.30 ungurii deschid un puternic foc de artilerie până la ora 3.30. Încep să treacă Tisa în bărci şi pe cele două poduri de şosea şi cale ferată de la Csongrad şi Szentes. Batalionul 1 din reg 89, sprijinit de bateriile 2 şi 6 din reg 35 artilerie rezistă, dar în faţa superiorităţii inamicului se retrage spre Szentes. Întărit cu cu o companie şi jumătate din brigada 45 contraatacă, dar deşi are succes la centru, inamicul se menţine în capul de pod datorită superiorităţii numerice. În urma trecerii inamicului şi pe la Mindsent şi Hodmezo Vasarhely, batalionul 1 din reg 90, răspândit pe un front de 20 km, este nevoit să cedeze şi să se retragă spre Oroshaza, descoperind stânga diviziei 18 spre Szentes. Stânga primeşte întăriri, dar se retrage pe frontul gura râului Kurcza către marginea de est şi sud Szentes.
După prima zi de ofensivă inamică, situaţia era următoarea:
Pe frontul Grupului de Nord, în sectorul Rakamaz, inamicul ocupase un cap de pod de 14 km şi 5 km adâncime, în care reuşise să introducă aproximativ 4 batalioane.
Pe frontul Grupului de Sud, la Torok Szt Miklos, în faţa Szolnokului, un cap de pod pe un front de 20 km şi adâncime de 9 km, în care se aflau cam 2 regimente din div a 7-a inamică şi capete de pod la Szentes (4 km adâncime) şi Mindsent (10 km) şi Hodmezo Vasarhely, toate realizate de div a 2-a inamică.

Încă din seara zilei de 20 iulie, C.T.T. era edificat asupra intenţiilor inamice. Era clară dispunerea forţelor şi planul de atac, ofensivă cu un grup principal la centru, în zona Szolnok şi două secundare, unul la nord, la Tokay, şi unul la sud, la Csongrad. Conform acestor informaţii, C.T.T. pregăteşte riposta şi dă primele ordine în acest sens încă din ziua de 20 iulie. Pe lângă cele transmise Grupurilor de Nord şi de Sud, de rezistenţă şi contraatacuri locale unde este posibil şi de retragere pas cu pas, după caz, se remarcă cel din seara zilei:
Rezerva comandamentului trupelor (div 2 cav, div 6 şi div 1) se va concentra prin marşuri pe jos şi cu trenul după cum urmează: div 2 cav în regiunea Madaras şi Karczag, div 6 în regiunea Barand şi Bihar Udvari, div 1 în regiunea Puspok Ladany şi Caba. Concentrarea se va termina în seara zilei de 21 iulie 1919. Toate garniturile de rezervă ale comandamentului se vor întrebuinţa pentru transportul trupelor, precum şi toate garniturile ce se vor putea constitui de către direcţiile Oradea, Debreţin şi la nevoie Arad. Acest grup formează grupul de manevră sub comanda generalului Moşoiu.
Deci, încă din ziua de 20 iulie 1919, de la începerea ofensivei ungare, generalul Gheorghe Mărdărescu şi C.T.T. pregăteau deja dezastrul trupelor ungare, prin constituirea unei forţe puternice sub comanda unuia dintre cei mai talentaţi generali, generalul Traian Moşoiu, care va izbi ca un ciocan la locul şi momentul potrivit când se va ivi ocazia.
Între timp, în ziua următoare, ofensiva ungară continuă. Pe frontul Grupului de Nord, contraatacul românesc început la ora 3 în sectoarele Buj şi Rakamaz (7 batalioane şi 9 baterii) nu are succes, deoarece la aceeaşi oră 3 batalioane inamice atacă spre Rakamaz, pe frontul reg 81, şi reocupă satul din care sunt nevoite să se retragă două companii, primejduind flancul contraatacului românesc. Totuşi, contraatacul nostru reuşeşte să ocupte până la 9.30 localităţile Balsa şi Szabolcs. Reg 81 reia înaintarea spre Rakamaz şi Timar şi reuşeşte să pătrundă în ele, dar atacat de forţe superioare se retrage la ora 10.00 la nord-est şi est de Rakamaz. Patru batalioane inamice atacă Timar, silind brig 3 vânători să-şi retragă flancul, ocupând linia est Balsa sud-est Szabolcs. Către ora 14.00 inamicul atacă spre Balsa, dar este respins de vânători, iar regimentul inamic din Rakamaz (un regiment) presează stânga (bat 3 reg 81), iar ai noştri cedează teren luptând pas cu pas spre Nyreghzaha. Între timp continuă trecerile peste Tisa, la Tokay începând construirea unui pod, iar inamicul va putea avea a doua zi în capul de pod circa două divizii, cărora reg 81 inf (470 oameni rămaşi) şi brig 3 vânători (1300 oameni), nu ar avea cum să le facă faţă. Se discută la nivelul comandamentului opţiunile: ori un contraatac care să rupă frontul inamic la centru, ori retragere (cea mai indicată în situaţia actuală) pe o linie la vest de Nyreghaza, unde vor sosi întăririle. Se decide a doua variantă, precum şi transportul urgent al întăririlor: un batalion din reg 23 (de la Bud Szt Mihaly) şi unul din reg 82 (de la Desecser), în spatele liniei de retragere. Urmează alte transporturi, de la nord (Csap) bat 2 reg 16 vânători şi 2 bat munte la Kis Varda şi bat 1 din acelaşi reg la Demecser. Reg 9 vânători se deplasează în această noapte la Nyreghzaza şi reg 10 la Debreţin. Se decide şi posibilitatea angajării trupelor din rezerva grupului sau a C.T.T, după caz. În noaptea de 21 spre 22 iulie, brigada 80 internaţională inamică, ce ar urma să facă legătura între grupul de atac de la Tokay cu cel de la Szolnok trece Tisa în bărci şi ocupă localităţile Tisza Fured şi Tisza Szollos. Trupele noastre de acoperire resping primele unităţi, dar fiind întinse pe un front prea lung, sunt nevoite să se retragă.

Pe frontul Grupului de Sud situaţia este mult mai dinamică, deoarece aici inamicul trecuse Tisa pe mai multe sectoare şi cuprindea chiar sectorul în care inamicul făcea efortul principal, cel de la Szolnok. În acest sector, ordinele C.T.T. erau clare, forţele noastre să cedeze teren la nevoie, dar trebuiau să se oprească pe linia Kis Ujszallas – Turkeve – Mezo Tur – Szarvas, de unde „este strict necesar să nu se mai cedeze teren, în sprijinul manevrei proiectate”. În acest sens, div 18 pregăteşte un contraatac de la sud, al grupului colonel Pascu (7 batalioane şi 9 baterii), de pe linia de la sud-vest de Torok Szt Miklos. Din informaţiile deţinute în seara zilei de 20 iulie, se ştia că în faţa sa se găsea o brigadă din div 7 inamică şi câteva baterii, dar de fapt până dimineaţa inamicul trecuse întreaga divizie a 7-a dincoace de Tisa. După o pregătire de artilerie între orele 7.45-9.00, grupul colonel Pascu trece la atac, cu două grupuri de câte trei batalioane în aripa stângă şi dreaptă. Resping primele elemente inamice şi la ora 11.00 ajung la frontul principal, de unde sunt primiţi cu focuri puternice de artilerie şi infanterie. Întreaga divizie inamică trece la contraatac pe tot frontul, în timp ce două batalioane şi un escadron inamic înaintează pe la nord în flancul drept şi spatele dispozitivului nostru de luptă. Frontul nostru cedează. Flancul nostru drept încearcă să opună rezistenţă pentru a preîntâmpina mişcarea de învăluire inamică, la centru intervine rezerva de un batalion şi opreşte înaintarea inamică, dar flancul stâng, deşi rezistă, este izolat şi se retrage pentru a se uni cu batalionul I la Psz Tenyo. Către amiază, inamicul ocupă Torok Szt Miklos iar mişcarea de învăluire a flancului nostru drept pe la nord făcea progrese. În această situaţie, trupele noastre continuă retragerea pe tot frontul, până aproape de linia stabilită de C.T.T. de la care nu se mai cedează nici un pas.
Mai la sud, divizia 2 inamică continuă atacul în capul de pod gura Crişului – Szentes, obligând trupele noastre (colonel Brătuianu) să se retragă la 3 km est de oraş. Mai la nord, în urma unui atac care ameninţa flancul drept descoperit de retragerea colonelului Pascu pe frontul de la Szplnok, trupele noastre (colonel Benţa) se retrag de pe Tisa pe Criş. Între timp, la aripa stângă a Grupului de Sud, div 1 vânători începe înaintarea cu scopul de a ataca inamicul debarcat în cel mai sudic sector, Szegvara – Mindszent – Hodmezo Vasarhely. De la Oroshaza începe înaintarea pe două coloane, prima (bat 1 reg 1 vânători, reg 5 vânători divizionul 1 din reg 23 art) sub comanda colonelului Basarabescu, pe direcţia Osorhaza – Deregeghyaza – Szegvar, cu scopul de a ataca inamicul din zona Szegvar - Mindszent şi a doua coloană (bat 2 reg 1 vt, şi bateria a 6-a din reg 23 art) sub comanda maiorului Gheorghe Păunescu, pe direcţia Osorhaza – Hodmezo Vasarhely, pentru a ataca şi reocupa localitatea. Coloana de nord ajunge până seara la Deregeghyaza, iar cea de sud respinge din Hodmezo Vasarhely un batalion inamic care se retrage spre Mindszent. În ziua următoare, cele două coloane înaintează concentric spre Szegvar care este ocupat prin luptă de coloana de nord, în timp ce cea de sud respinge un atac maghiar şi trece la urmărire, inamicul retrăgându-se parte peste Tisa, parte la nord, către Mindszent, în capul de pod de acolo. Pătrunderea de la Hodmezo Vasarhely fiind lichidată, se trece la atacul spre Mindszent, înfrângând în drum rezistenţa inamică de la Martely. În seara zilei, trupele noastre întâmpină rezistenţă serioasă la Mindszent, aşa că revin la Martely de unde se pregătesc de un nou atac pentru a doua zi.
Între timp, pe sectorul principal, generalul Holban ordonă ca divizia a 18-a să-şi reconstituie frontul, fragmentat în urma retragerii din faţa atacului inamic, şi să opună rezistenţă hotărâtă menţinând cu orice preţ la vest de linia Kis Ujszallas – Turkeve – Mezo Tur – Szarvas – Oxod – Kun Szt Marton şi est Szentes. Pentru asta este întărit cu ceea ce mai rămăsese din rezerva grupului. În 22 iulie se mai semnalează debarcări la Fegyvernek – Szarpafalu (chiar la nord de pătrunderea principală de la Szolnok) a două regimente şi o baterie artilerie din div a 6-a inamică, cu scopul de a face legătura cu Brigada 80 internaţională (debarcată mai la nord, la Tisza Fured) şi prin ea de a realiza contactul şi coordonarea dintre cele două capete de pod, de la Tokay şi de la Szolnok. Neputând face faţă presiunii, detaşamentul maior Savu se retrage şi intră sub ordinele diviziei 2 cavalerie, din Grupul de Manevră Traian Moşoiu, care terminase între timp concentrarea la Madaras.
La sfârşitul zilei de 22 iulie, inamicul, în cele trei zile de ofensivă, reuşise să edifice capete de pod solide ce asigurau trecerea celorlalte forţe peste Tisa şi continuarea ofensivei cu toate forţele. Astfel, pe frontul Grupului de Nord, capul de pod era de 20 km şi adâncime 10 km, iar mai jos, Brigada 80 internaţională ocupase cu 2 batalioane Tisza Fured şi Tisza Szollos, urmând să mai treacă încă 4 batalioane aici. Din totalul de 34 bat şi 20 bat artilerie, inamicul trecuse în capul de pod cam o treime. În faţa lor, Grupul de Nord avea 28 bat şi 24 baterii, cu tot cu rezerve. În concluzie, pe acest front, Grupul de Nord se găsea în situaţia de a face faţă atacurilor inamice în poziţiile organizate pe care le ocupa şi care sporeau forţele, prin puterea rezistenţei, cu un coeficient care le aducea până la echilibru. Comandamentul grupului, profitând de faptul că inamicul încă nu trecuse toate forţele peste Tisa, era în măsură ca prin contraatacuri să împiedice inamicul de a se consolida sau de a trece Tisa prin alte părţi.
Pe frontul Grupului de Sud, inamicul era de două ori superior numeric, având în prima linie 4 divizii (5, 6,7 în sectorul Szolnok şi a 2-a la Szentes – Mindszent), aproximativ 40 batalioane şi 32 baterii faţă în faţă cu 22 batalioane şi 25 baterii româneşti. Pe frontul principal, la Szolnok, inamicul trecuse o divizie în capul de pod ce se dezvoltase pe un front de 40 km şi 25 km adâncime. În faţa lui se aflau 11 batalioane şi 10 baterii din div 18 şi 1 vânători, din care majoritatea erau răspândite şi oarecum izolate, fără legături clare între ele. Mai la sud, divizia a 2-a roşie ocupa cu 12 batalioane un cap de pod pe un front de 20 km şi 8 km adâncime, în zona gura Crişului – Szentes – Csongrad. În plus, 1-2 batalioane inamice trecuseră Tisa mai la nord de Criş, la Tisza Veseny. În faţa forţelor inamice se afla grupul colonel Marcovici din div 18, compus din 5 bat şi 7 baterii. La Mindszent se afla un regiment inamic (3 bat) cu o baterie de artilerie, iar în faţa lor Brig 1 vânători cu 5 bat şi 3 baterii, deci superioritate numerică de partea noastră. În concluzie, inamicul era de trei ori superior nouă în sectorul Szolnok şi cu o superioritate mică în zona Szentes, în schimb noi îi eram supăeriori la Mindszent.
Ca rezerve generale, ungurii nu dispuneau decât de divizia a 8-a de la vest de Dunăre, dar care putea fi adusă cu oarecare întârziere. Restul diviziilor le erau necesare pentru supravegherea frontierelor cehoslovace şi sârbe, iar cele două divizii de lucrători din Budapesta încă nu erau formate în totalitate. În schimb, C.T.T. dispunea de Grupul de Manevră condus de generalul Traian Moşoiu (2 divizii inf şi 1 cav, brig 5 roşiori şi o parte din infanteria div 20 şi 21 ardelene, respectiv 6 bat, deci un total de 30 bat, 19 baterii şi 26 escadroane). Totul depindea de locul şi momentul în care va trebui aplicată economia forţelor prin realizarea unei mase superioare grupului principal inamic pentru a-i da lovitura decisivă, precum şi condiţiile de organizare în aşa fel încât să i se poată da suficientă libertate de acţiune acestei mase superioare pe timpul atacului.
Încă din prima zi a atacului ungar, datorită faptului că situaţia pe frontul de est se mai liniştise, M.C.G. decide transferul urgent al diviziei a 7-a din rezerva frontului de est pe frontul de vest, la Oradea prin trecătoare Palanca. Transportul se face cu oarecare dificultate datorită penuriei de garnituri, a fost nevoie ca Consiliul Dirigent să pună la dispoziţie un număr suplimentar de trenuri din Transilvania.
În dimineaţa zilei de 22 iulie, generalul Constantin Prezan, şeful M.C.G., însoţit de locotenent-colonel Ion Antonescu (viitorul mareşal şi conducător al ţării în al doilea război mondial), şeful biroului operaţiuni din M.C.G., soseşte la Oradea şi va rămâne în zona de operaţiuni până la ocuparea Budapestei. La ora 9.00, generalul Ştefan Panaitescu, şeful de stat major al C.T.T. are o convorbire la aparatul hugues cu locotenent-colonelul Ion Antonescu, şeful biroului operaţiuni din M.C.G., de la postul de comandă al Grupului general Holban, la Oradea, în care este expus în linii generale planul de manevră conceput de C.T.T. pentru contraatacul inamicului, acţiune plănuită să înceapă încă din 23 iulie. Planul prevedea următoarele: „Inamicul va fi atacat pe frontul Bereteului de către Grupul de Sud, iar între Tisa şi Bereteu, în flancul drept, de către Grupul de Manevră general Moşoiu. În cursul zilei de 22 şi în noaptea de 22 spre 23, Grupul general moşoiu va executa marşurile de apropiere. Grupul de Nord va căuta să se menţină cu orice preţ pe linia pe care se găseşte, la nevoie, prin contraatacuri, să respingă pe inamic”.
Antonescu comunică aprecierile M.C.G. asupra situaţiei, în urma convorbirilor avute la Oradea cu comandantul Grupului de Sud, generalul Holban, şi prin hugues cu comandantul Grupului de Nord, generalul Mihăescu. Aceste aprecieri şi concluzii nu diferă în concepţie de cele ale C.T.T., la Grupul de nord, deşi situaţia este serioasă, grupul va putea face faţă cu forţele care le are, mai ales că aceste forţe se găsesc într-o formă organizată defensivă şi sunt în afara artileriei inamice de pe malul drept al Tisei, focurile acesteia contribuind la eşecul contraatacului din 21 iulie. La Grupul de Sud, pentru a crea un avantaj major, este necesar ca trupele noastre de pe frontul capului de pod Szolnok să atragă pe inamic cât mai adânc spre est, dar nu forţat, pentru a asigura efectul maxim al loviturii ce urmează a fi dată de Grupul de Manevră, dinspre nord pe flancul stâng al inamicului de aici.
Pentru a asigura deplina reuşită, şeful M.C.G. decide să constituie cât mai multe disponibilităţi de forţe. Divizia a 2-a, care fusese destinată iniţial să ocupe Banatul (de la sud de Arad, care fusese ocupat de trupele române în luna mai), era în curs de transport cu calea ferată de la garnizoanele sale din Oltenia. M.C.G. decide să aducă şi o parte din această divizie peste Mureş, pentru a putea participa la acţiunea în curs, ca o forţă ce ar putea suplimenta trupele ce presau capul de pod de la Csongrad sau chiar cel de la Szolnok. Mare parte din aceste divizii, chiar cele de cavalerie, nu aveau destui cai, aşa că mare parte din soldaţi erau utilizaţi ca şi trupe pe jos. Divizia a 2-a începuse trecerile în Banat din 21 iulie, pe linia Vârciorova - Lugoj. Schimbându-se destinaţia, a trebuit modificat şi planul de transport, rămânând doar regimentul 19 inf din divizie să ocupe localităţile din Banat după evacuarea lor de către sârbi, evacuarea întregului Banat trebuind să fie încheiată până la 30 iulie. Cum cea mai directă cale ferată spre Arad trecea prin Timişoara, care încă nu era evacuată de trupele sârbeşti, C.T.T. intervine pe lângă colonelul Economu (membru în comisia mixtă româno-franco – sârbă pentru delimitarea liniei de demarcaţie din Banat până la hotărârea Conferinţei de Pace de la Paris) care să transmită generalului de Tournadre (şeful comisiei) cererea de a trece trenurile cu trupe prin Timişoara spre Arad. Comandamentul francez al trupelor de Ungaria satisface cererea, dar comandamentul sârb din Banat se opune, deşi ei trebuiau să evacueze Timişoara într-o săptâmână. Şeful M.C.G. intervine pe lângă generalul Franchet d’Esperey, arătând că acest refuz se face „în momentul în care suntem angajaţi într-o acţiune serioasă, contra unui inamic comun”. În urma acestei intervenţii, M.C.G. sârb dă ordin comandamentului sârb din Banat să lase trecerea transporturilor române. Dar era prea târziu, aprobarea venise la 27 iulie, iar noi, neputând aştepta, am deviat transportul pe linia de cale ferată ocolitoare şi de capacitate mai redusă Lugoj – Ilia – Deva – Arad, iar restul prin Râmnicu Vâlcea – Câineni – Arad. Astfel, în loc să ajungă la Arad într-o zi, maxim două, divizia a ajuns abia în 28 iulie.
Halal aliaţi sârbii, după ce că ne-au luat o treime din Banat la Conferinţa de Pace, făcându-se stăpâni pe această regiune deşi niciodată n-au stăpânit vreun petic la stânga Dunării, după ce că au dus cât au putut din Banatul ocupat înainte de a-l evacua, nici nu ne-au lăsat să ne transportăm trupele pentru a ne bate cu un inamic comun, în timp ce ei stăteau în totală inactivitate. Dacă ăştia ne erau aliaţii, ce să mai spunem de duşmani?

Contraatacul trupelor române (24 iulie – 26 iulie 1919)


În după amiaza de 22 iulie, planul era fixat definitiv de generalul Mărdărescu. Cuprindea următoarele dispoziţii:
Grupul de Nord se va menţine cu orice preţ cu mijloacele ce le are la dispoziţie pe poziţia de rezistenţă pe care se găseşte, pe tot timpul cât se va desfăşura acţiunea de la Szolnok (5-6 zile) şi prin contraatacuri energice va zădărnici ca inamicul să-şi constituie cap de pod la stânga Tisei. Acestui grup i se ataşează operativ, în mod provizoriu, brig 49 inf, aflată la Nyreghaza.
Grupul de Sud, în sectorul Szolnok, prin manevre abile, va atrage cât mai multe forţe duşmane în direcţia Mezo Tur – Turkeve şi chiar spre est de Bereteu. În acelaşi timp, va căuta să acopere concentrarea şi marşurile de apropiere ale Grupului de Manevră, nedepăşind spre est linia Kenderes – Kis Ujszallas, localităţi care trebuiesc menţinute cu orice preţ. În sectorul de la sud, de la confluenţa Crişului cu Tisa, după ce va curăţa complet zona de forţele inamice care au trecut la stânga Tisei, va dirija forţele div 1-a vânători, trimise în acest scop spre Szentes, către nord pentru a lua parte la acţiunea principală de la Szolnok.
Grupul de Manevră general Moşoiu va ataca în flanc şi spate trupele inamice trecute de Szolnok. Atacul se va desfăşura între Tisa şi Bereteu, cu toată energia, distrugând în cel mai scurt timp toate forţele duşmane care au trecut Tisa.” Mai urmează alte dispoziţiuni de apropiere, subliniind faptul că momentul, acţiunea şi coordonarea cu forţele Grupului de Sud din sectorul Szolnok se va face de către generalul Moşoiu, comandantul Grupului de Manevră. Apoi urmează alte ordine de apropiere şi deplasare ale trupelor din rezervă, pentru a fi gata să fie trimise în foc atunci când va fi cazul.
Pe parcursul zilei de 23 iulie, Grupul de Nord, a cărui acţiune trebuia să acopere din flanc şi spate acţiunea Grupului de Manevră, îşi concentrează forţele în subsectoarele Rakamaz, unde inamicul trebuia cel puţin fixat pentru a fi împiedicat să se consolideze în capul de pod, şi Tisza Fured, unde inamicul trebuia aruncat peste Tisa cu orice preţ. Pe restul frontului acestui grup, trupele trebuiau să-şi menţină poziţiile şi să execute demonstraţii prin incursiuni şi bombardamente de artilerie. Contraatacul în sectorul Rakamaz trebuia executat de div 2 vânători, mai puţin brig 4 vânători şi 2 divizioane de artilerie, şi întărită cu cu unităţile div 16 din subsector şi brig 49 inf. În sectorul Tisza Fured trebuia executat de div 16 (2 batalioane din reg 84, brig 4 vânători şi 2 bat din reg 31 art şi un divizion din reg 29 obuziere). În acest sector inamicul nu întreprinde nimic important în ziua de 23 iulie.
La Grupul de Sud, pentru a masca concentrarea şi marşurile de apropiere ale Grupului de Manevră, div 18 caută prin recunoaşteri ofensive să oblige inamicul să-şi angajeze cât mai multe forţe spre Bereteu, dar sunt supuse unei presiuni puternice a inamicului care atacă cu totalitatea celor trei divizii. Astfel, grupul lt-col Cernăuţeanu este nevoit să se retragă de la Kis Ujszallag spre Karkzag în faţa div a 6-a maghiară, colonelul Pascu, în ciuda rezistenţei îndârjite în faţa div a 7-a ungară, cedează capul de pod de la Mezo Tur şi podurile de pe Bereteu şi se retrage pe malul drept al Crişului, la vest de Gyoma. În faţa div a 5-a ungare, trupele noastre (lt-col Cristescu) cedează Turkeve şi se retrag pe stânga Bereteului la Terehalom.
La sud de Criş, cele două coloane din div 1 vânători de la Szarvas şi Martely atacă şi resping inamicul care ocupa Mindsent aruncându-le cu piedreri peste Tisa. La fel, inamicul este scos şi din Szentes, dar având în faţă forţe prea puternice şi nefiind susţinute, trupele noastre se grupează la est de oraş pentru a ataca din nou a doua zi. La sud de Szentes div 1 vt curăţise zona de inamic, mai rămâneau de respins trupele din div a 2-a ungară dintre Szentes şi Tisa, la sud de Criş, pentru curăţirea totală a capului de pod sudic inamic, după care trupele noastre din div 1 vânători şi stânga div 18 puteau fi întrebuinţate pentru a ataca dinspre sud pătrunderea principală inamică de la Szolnok. Aici, deşi respinsă de inamic, div a 18-a îşi făcuse datoria, atrăgând forţele inamice adânc în dispozitiv, astfel ca lovitura pregătită de Grupul de Manevră să aibă efect maxim.
În ziua de 23 iulie pregătirile fiind terminate, trupele noastre dezlănţuie contraofensiva în zorii zilei de 24 iulie 1919. Ordinele rămân valabile, generalul Mărdărescu deplasând unele rezerve şi accentuând necesitatea aruncării peste Tisa a infiltrării de la Tisza Fured, pentru protecţia flancului drept al Grupului de Manevră şi pentru disponibilizarea div 2 vânătroi care urma să primească alte misiuni în sprijinul Grupului de Manevră. Pe frontul Grupului de Sud, forţele aflate la est de pătrunderea inamică de la Szolnok, respectiv cele din zona Kis Ujszalass – Mezo Tur, sunt grupate în grupul general Papp, iar cele de la sud, de la Szavras şi brig 4 roşiori, grupul general Lecca. Sectorul cel mai de sud, între gura Crişului şi cea a Mureşului, după aruncarea inamicului rămas dincolo de Tisa, va rămâne sub supravegherea unei forţe suficiente, iar restul trupelor disponibilizate urmând să fie dirijate spre nord, spre efortul principal din regiunea Szolnok.
A sosit ziua de 24 iulie 1919, zorii uneia dintre cele mai strălucite victorii româneşti, o victorie sută la sută românească, fără ajutorul sau concursul vreunui aliat.
La Grupul de Nord, la Rakamaz, trei regimente inamice (reg 21 secui, 39 inf şi 23 lucrători) încearcă în cursul amiezii două atacuri consecutive respinse de reg 81, 83 şi 89 inf române. Începe bătălia de la Tisza Fured, unde inamicul avea cam, 5 batalioane. Acestea sunt atacate dinspre est de detaşamentul colonel Oprescu pe două coloane, în timp ce de la sud sunt atacate de un detaşament din div 2 cav, un escadron făcând legătura între ele. După o luptă îndârjită, detaşamentul colonel Opreascu zdrobeşte rezistenţa inamică şi pătrunde în Tisza Fured capturând 11 ofiţeri şi 300 soldaţi inamici, 3 mitraliere şi un tun. Detaşamentul din div 2 cav respinge inamicul din Tisza Sollos şi avansează spre Tisza Orveny pentru a cădea în spatele inamicului respins de colonelul Oprescu şi a-i tăia retragerea. Acţiunea reuşeşte pe deplin, reg 9 roşiori capturând un ofiţer şi 100 de soldaţi cu o mitralieră. Restul forţelor ungare care se retrag spre Tisa sunt măcelărite sau aruncate peste Tisa. În seara zilei de 24 iulie, inamicul nu mai are la stânga Tisei pe frontul Grupului de Nord decât forţele din capul de pod Rakamaz.
Grupul de Manevră general Moşoiu începe acţiunea în zori, la ora 4.00. La dreapta Grupului de Manevră, parte din div a 2-a cavalerie, pivotează cel mai mult, pentru a asigura dreapta şi spatele Grupului. Brig 2 roşiori (general Davidoglu) cu reg 4 (col Moruzzi) ocupă localităţile Tisza Szt Imre, Tisza Dersz şi Abad Szalok, pe Tisa, asigurând flancul, în timp ce cealaltă parte (reg 9) acţionează la Tisza Fured, după cum s-a văzut. Odată lichidat capul de pod de la Tisza Fured, flancul drept era asigurat.
Acţiunea decisivă cădea în sarcina centrului, div 1 (general Obogeanu Mihai), care începe avansul până la linia de 5 km nord-est de Kunhegyes – 9 km nord-est Kenderes, unde se opreşte (ora 9.00) pentru a aştepta rezultatul acţiunii spre Kunhegyes, unde trimisese un batalion pentru a concura cu div 2 la ocuparea localităţii. După ocuparea acesteia de către detaşamentul colonelului Ressel, div 1 reia înaintarea, dar nu cu întreaga linie deodată,, brigada 1 pornind mai târziu, deoarece ştirea ocupării localităţii i-a parvenit cu întârziere. Între timp brigada a 2-a de la stânga se angajase în luptă cu linia principală inamică, atacând cu energie, dar atacul progresează încet din cauza terenului şi focului puternic inamic, precum şi din lipsa acoperirii pe flancuri. Inamicul primind întăriri contraatacă pe flancuri, dar este respins de intervenţia batalionului 3 reg 31 din rezerva brigăzii. Între timp, brig 1 ajungând pe câmpul de luptă, angajează inamicul ce ocupa fermele de la 4 km nord Kenderes, iar reg 17 înaintează şi pronunţă o mişcare de învăşuire a flancului stâng şi a spatelui inamic. Faţă de această situaţie, trupele din divizia a 6-a inamică ce ocupau Kenderes se retrag în grabă spre sud şi sud-vest.
La aripa stângă a Grupului de Manevră, ordinul era de a ataca spre Kis Ujsallas, concomitent cu grupul general Papp, care va ataca dinspre vest şi sud-est. Brig 12 inf din Grupul de Manevră respinge primele elemente inamice, apoi se opreşte pentru a-şi organiza rezervele, tot în jur de ora 9.00. O încercare inamică de contraatac pe aripa dreaptă este respinsă. Inamicul, văzându-şi flancul descoperit prin înaintarea div 1 la Kenderes, începe retragerea. Ai noştri încep urmărirea, când două companii inamice surprind flancul stâng descoperit al reg 12 inf, care încă nu făcuse legătura cu dreapta Grupului de Sud, aflat încă la 15 km. Reg 12 se retrage, antrenând după el şi reg 11 de la dreapta sa, pentru a nu rămâne descoperit. Contraatacul inamic este respins, dar se pierduse momentul prielnic pentru urmărire.
Grupul de Sud, respectiv detaşamentul general Papp, care avea misiunea de a imobiliza inamicul la Bereteu, ordonă detaşamentului Cristescu să atace spre Turkeve şi detaşamentului colonel Pascu să atace cu stânga acoperită de Cristescu spre Kis Ujszallas, în cooperare cu stânga Grupului de Manevră. Lt-col Cristescu respinge primele linii inamice până la marginea oraşului Turkeve, dar ameninţat să-i fie înconjurate flancurile de superioritatea inamică şi terminând muniţia, reuşeşte să iasă din încercuire prin lupte la baionetă şi se retrage la Szeghalom, dar inamicul nu urmăreşte. Detaşamentul Pascu luptă cu îndârjire la vest de Gyoma până seara, când respinge inamicul spre Mezo Tur.
În sectorul gura Mureşului – gura Crişului sunt respinse noi încercări de trecere a Tisei de către div a 2-a roşie la Szentes, între timp continuând concentrarea forţelor grupului general Lecca, cu misiunea de ataca intrândul inamic de la Szolnok dinspre sud.

Generalul Prezan, şeful M.C.G. ordonă Grupului de Nord să aibă o atitudine agresivă la Rakamaz, chiar să efectueze incursiuni peste Tisa, pentru a împiedica cu orice preţ trimiterea de forţe din acest sector. La Grupul de Manevră ordonă ca acesta să-şi acopere stânga cu o brigadă de cavalerie întărită cu artilerie, pentru a acoperi stânga sa şi a face cât mai rapid legătura cu aripa dreaptă a grupului Papp. Grupul Lecca să înceapă acţiunea de atac dinspre sud încă din zorii zilei de 25 iulie. mai mult, în cazul în care rezistenţa inamică va fi zdrobită de către Grupul de Manevră, este necesar să se exploateze victoria la maximum, pentru asta va trebui ca trupele de cavalerie să fie gata să treacă Tisa în sectorul Tisza Bo – Fegyvernek, apreciat ca cel mai bun loc de trecere. Iată că ideea de trecere a Tisei până la completa zdrobire a inamicului, implicit prin ocuparea Budapestei, apare în ordinele date de generalul Prezan, şeful M.C.G. încă din data de 24 iulie, prima zi a contraofensivei trupelor române.
Pe frontul principalei pătrunderi inamice de la Szolnok luptele puternice reîncep din zorii zilei de 25 iulie. Grupul de manevră îşi continuă înaintarea spre sud. La ora 6.00, reg 17 inf este primit cu puternice focuri de artilerie şi infanterie de la Fegyvernek şi fermele nord Szarpafalu. Acest regiment atacă reuşind ocuparea acestora. Batalionul 2, care ocupase fermele de la nord de Szarpafalu continuă înaintarea spre acesta până când se produce un gol între el şi batalionul 3, care ocupase Fegyvernek. În acest gol se produce un contraatac inamic, silind batalionul cu muniţia pe terminate să se retragă. Intervin în luptă brig 3 roşiori, precum şi două batalioane de infanterie, dar nu reuşesc să oprească înaintarea forţelor inamice superioare. Către ora 16.30 situaţia devenise periculoasă pentru divizia 1, deoarece brigada 1 de la aripa dreaptă şi brigada 3 roşiori se afla în retragere, iar brigada 2 de la aripa stângă se afla mai înapoi, neputând interveni în timp util. Faţă de această situaţie, divizia 1 ordonă un contraatac general, cu tot cu rezervele, inclusiv batalionul de pionieri, contraatac început la ora 17.00, pe frontul Fegyvernek – Szaparfalu, contraatac ce opreşte înaintarea inamică. Soseşte pe câmpul de luptă şi brigada a 2-a care pune artileria în bătaie şi trece la atac, respingând trupele inamice care încep retragerea. Trupele noastre se instalează pe linia Fegyvernek – Szaparfalu – gara Fegyvernek la ora 21.30. În sectorul Tizsa Bo, încercările de trecere ale inamicului începând cu ora 9.30 au fost respinse după câteva ore de luptă.
Între timp, Kis Ujszallas a fost ocupată, brig 11 inf din div 6 începând înaintarea spre sud pe două coloane spre Torok Szt Miklos, în timp ce rezerva Grupului de Manevră se îndreaptă pe la nord de Kis Ujszallas spre Kenderes - Fegyvernek – Szaparfalu.
Grupul de Sud îşi continuă acţiunea de fixare a inamicului pe Bereteu (lt-col Cristescu) şi Mezo Tur (col Pascu), în timp ce aripa dreaptă a grupului Lecca înainta spre sud spre aceeaşi localitate, în intenţia de a tăia retragerea inamicului de aici, dar inamicul se retrage la timp şi col Pascu intră în Mezo Tur la ora 14.00. Grupul Papp continuă urmărirea spre Torok Szt Miklos, iar Lecca spre direcţia generală Szolnok. La sud de Criş, grupul colonel Pirici aruncă peste Tisa forţele inamice rămase la Szentes, până seara ajungând la podurile de la Csongrad.
Rezultatele până în seara de 25 iulie fiind strălucite, inamicul retrăgându-se în debandadă aproape de pe tot frontul, se impunea urmărirea şi desăvârşirea victoriei prin zdrobirea totală a inamicului ce ar mai încerca vreo rezistenţă, mai mult, tăierea retragerii spre Szolnok şi eventual, trecerea Tisei odată cu el, în urmărire, la vest de Tisa. În acest sens, Grupul de Manevră reia înaintarea în zorii zilei de 26 iulie, la ora 4.00, pe două coloane. Divizia 1, ajunsă pe linia Tisza Sajol – Torok Szt Miklos, urmează să pivoteze spre sud, pentru a tăia retragerea inamicului, dar retragerea lui s-a făcut în aşa grabă încât cea mai mare parte au reuşit să scape. Localităţile cad una după alta în mâinile noastre, iar C.T.T. ordonă ca „urmărirea să se facă şi dincolo de Szolnok, dacă se va putea păşi repede pe urma inamicului”. Brigăzile 1 şi 2 ajung în faţa podurilor (de şosea şi cale ferată) pe care le ţin sub tiruri de artilerie şi infanterie, acoperind înaintarea brigăzii a 12-a, care ar fi trebuit să se angajeze la trecerea Tisei. dar această brigadă ajunge prea târziu, inamicul aruncând podurile în aer. Trupele maghiare în retragere se aruncă în Tisa, după descrierea lui Radu Cosmin, cei care au reuşit să treacă podurile înainte de a fi aruncate în aer aruncându-şi armele să poată fugi mai repede, strigând că „Românul nu iartă!”. Grupurile general Papp şi general Lecca ajung la Tisa pe flancul stâng al Grupului de Manevră general Moşoiu, după ce o grupare din grupul Lecca (detaşamentul general Niculescu) respinge nişte grupări inamice la Tisza Foldvar. La Grupul de Nord se semnalează atacuri inamice în sectorul Buj şi Rakamaz în noaptea de 24 spre 25 iulie, atacuri menite să fixeze forţele noastre în timp ce grosul inamic se retrage peste Tisa. Trupele noastre încep urmărirea aruncând peste Tisa ultimele elemente inamice ce au operat în sectorul Tokay.
Astfel, în seara zilei de 26 iulie 1919, întreg malul stâng al Tisei era curăţat de inamic.

Trecerea Tisei şi ocuparea Budapestei (29 iulie – 4 august 1919)


Generalul Mărdărescu propune generalului Prezan „urmărirea imediată a inamicului peste Tisa până la distrugerea lui completă”. Răspunsul M.C.G. vine în seara de 26 iulie, când ultimele elemente inamice erau aruncate peste Tisa: „Trebuie să urmăriţi pe inamic până la completa lui distrugere. În acest scop, vi se mai pune la dispoziţie regimentul vânători de munte şi diviziile 2 şi 7 inf. Operaţiunea trebuie executată cu toată energia, pentru a profita de panica în care se găseşte inamicul şi a nu-i da timp să se reculeagă”. De data asta, românii nu vor repeta greşeala din aprilie. Generalul francez Franchet d’Esperey chiar o spune explicit imediat după aruncarea ungurilor peste Tisa: „ar fi o greşeală ca românii să se oprească din nou pe Tisa”. Şi nu au să se oprească pe Tisa. La 1 august, după trecerea Tisei, generalul d’Esperey felicită M.C.G. român pentru reuşita operaţiunii, comunicând că după ocuparea Budapestei, va ceda armatei române caii şi parcul de artilerie al armatei franceze de Ungaria, pe care doreşte să o disloce imediat după această ocupaţie.
Pregătirile pentru trecerea Tisei se înteţesc, astfel, pe toată lungimea Tisei încep demonstraţiuni, trageri de artilerie, incursiuni din ce în ce mai îndrăzneţe, atât pentru testarea rezistenţei inamice şi grupării de forţe, cât şi prin mascarea locului şi manevrei adevăratei treceri. S-a văzut eşecul tentativei de la Szolnok, din 26 iulie, când brigada a 12-a ar fi trebuit să teacă Tisa odată cu trupele maghiare în retragere şi să ocupe un cap de pod împiedicând distrugerile provocate podurilor. Generalul Moşoiu nu mai încearcă din nou a doua zi, deoarece concluzia împărtăşită şi de generalul Prezan este că trecerea la Szolnok „nu se poate face prin surprindere după cum se credea ieri, nu este bine să se forţeze acţiunea pentru că scopul poate fi atins printr-o operaţiune indirectă şi fără sacrificii”. Adevărat, inamicul completase distrugerile la poduri şi se întărise pe malul opus, crezând că aici vor încerca românii să treacă. Pentru a prelungi iluzia la maxim, demonstraţiile continuă. În sectorul de nord, la Tisza Lok (la Tokay podul fusese distrus), reg 83 inf trecuse la dreapta Tisei un batalion de infanterie.
La 27 iulie generalii Prezan şi Mărdărescu au o întrevedere la Oradea, unde se stabilesc deplasările şi concentrările de trupe în vederea forţării Tisei. Pe tot parcursul zilelor următoare continuă inducerea în eroare a inamicului, în capul de pod de la Tisza Lok este trecut încă un batalion peste Tisa.
Instrucţiuni operative ale M.C.G. către C.T.T., 28 iulie, ora 23.50: „Pentru a nu da inamicului timp să-şi repună trupele în mână şi să le regrupeze, este absolut necesar să se reia urmărirea. În consecinţă se ordonă: Trecerea Tisei va trebui să se facă în noaptea de 29/30 iulie pe tot frontul. Atacul principal se executa în sectorul Tisza Kores – Fegyvernek, aruncându-se podurile în preajma acestor 2 localităţi. După stabilirea capului de pod, toată cavaleria, întărită cu regimentul vânători de munte, autotunurile şi 2-3 baterii de câmp va fi trimisă înainte, cu misiunea de a cădea în spatele celor 2 grupă de forţe inamice, a le tăia legătura cu Budapesta şi a le împiedica să se unească”.
Forţele inamice estimate erau de circa 55000 de oameni pe Tisa (14000 în nord în regiunea Tokay – Miskolcz, 19000 în regiunea Szolnok, între ele 8-9000 de oameni din detaşamentul Szanto şi brigada 80 internaţională, 15000 în regiunea Csongrad). În interiorul Ungariei, 7000 de oameni la vest de Dunăre (divizia 8), 19000 de oameni la Budapesta în 2 divizii de lucrători în curs de organizare, pe frontul cehoslovac şi sârb cam 3000 de oameni. În total aproximativ 85-90000 de oameni.
Comandamentul român dispunea de 10 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie, prin aducerea diviziei a 7-a de pe frontul de est, a 2-a din Oltenia, şi alte forţe mobilizate, un total de circa 120000 de oameni. La 29 iulie generalul Mărdărescu hotărăşte o nouă grupare de forţe, după cum urmează:

Grupul general Holban, divizia 1 şi 2 vânători, la Fegyvernek;
Grupul general Moşoiu, divizia 6 la Torok Szt Miklos şi div 1 inf în sectorul Szolnok;
Grupul general Dumitrescu, infanteria div a 7-a, brig 12 artilerie, regimentul vânători de munte, div 2 cav şi brig 4 roşiori, în regiunea Madaras.

În acoperire pe Tisa, Grupul de Nord general Mihăescu, div 16, întărită cu brig 49 inf din div 20 şi 3 baterii de munte, în sectorul Csap – Abad Szalok (vechiul sector al Grupului de Nord) şi grupul general Papp, întărit cu reg 107 din div 20 şi brig 11 artilerie, în sectorul Abad Szalok – Hodmezo Vasarhely.
În rezerva generală, div 2 inf.

La 29 iulie, divizia 2 vânători, urmată de divizia 1 vânători în spatele ei, grupul general Holban, se apropie de satul Tisza Bo, pe malul Tisei, la nord de Szolnok, unde Tisa face o buclă formând un intrând către malul stâng. La ora 2.30, în zorii zilei de 30 iulie 1919, artileria diviziei a 2-a vânători, întărită cu două baterii grele de 155 mm şi instalată pe laturile intrândului, deschide un foc ucigător în interiorul acestui intrând. Inamicul răspunde cu focuri de mitraliere. La ora 3.05 artileria noastră lungeşte tirul iar regimentul 9 vânători condus de colonelul Gheorghe Rasoviceanu începe trecerea Tisei în bărci. Rezistenţa inamică este slabă, astfel că întreaga brigadă 4 vânători (reg 9 şi 10) trece până la ora 6.00, urmată de reg 3 vânători din brig 2. Două companii de pontonieri au început la ora 5.00 construcţia unui pod care este terminat la ora 7.15. Artileria diviziei este trecută pe pod. Până la ora 11.00, întreaga div 2 vt este pe malul drept al Tisei, urmată de div 1 vt. Până seara sunt ocupate mai multe localităţi şi capturate mai multe depozite de arme şi muniţii, iar capul de pod avea o dezvoltare de 10 km, în acest cap de pod fiind trecute deja trei divizii, 1 şi 2 vt, precum şi div 6 din Grupul general Moşoiu. În sectorul de la sud Tokay cele trei batalioane trecute aici continuă acţiunea, iar la sud, pe frontul diviziei 18, inamicul se retrage în faţa incursiunilor noastre executate la Tisza Veszeny, Szentes şi Mindszent, fapt care demonstra că inamicul renunţase la apărarea pe linia Tisei şi pregătea o acţiune în interior.
În noaptea următoare, 30 spre 31 iulie, ora 3.30, sub protecţia unui puternic bombardament de artilerie, Grupul general Dumitrescu începe trecerea Tisei la Kis Kore, mai la nord de Tisza Bo şi la sud de Tisza Fured. Rezistenţa inamică este mai serioasă, fapt care întârzie aruncarea podului până la ora 11.00, iar podul este gata la ora 16.00. Până seara capul de pod ajunge la o dezvoltare de 20 km şi 11 km adâncime.
Între timp, grupurile general Holban şi Moşoiu lărgesc capul de pod, iar trupele continuă să treacă peste podul de pontoane în prezenţa Regelui Ferdinand, Reginei Maria şi generalului Prezan. Timp de trei zile, regele, regina şi generalul Prezan asistă la trecerile de la Tisza Bo şi Kis Kore, ba chiar înaintează până la posturile înaintate, îmbărbătând cu prezenţa lor soldaţii şi ofiţerii, şi aşa cu moralul deosebit de ridicat.
Prima rezistenţă mai serioasă o întâmpină generalul Moşoiu la Besenzog, unde atacă cu două batalioane pe front şi al treilea învăluie pe la sud, ocupând satul. Acţiunile continuă pe tot frontul, o nouă rezistenţă fiind întâmpinată de divizia a 6-a din Grupul Moşoiu la Rekas, din partea trupelor maghiare care ocupau râul Zagya până la Szolnok. Szolnokul este atacat şi de divizia a 16-a cu generalul Papp, care îl ocupă întorcând apărarea inamică de pe râul Zagya. Contraatacul inamic dinspre Ujsasz şi Abony scoate din oraş cele două batalioane, care se retrag la nord de Szolnok, unde fac legătura cu detaşamentul trimis de div a 6-a, cu care revin şi reocupă Szolnokul prin luptă. Pe tot frontul, incursiunile curajoase ale trupelor noastre care distrug căile ferate de legătură cu Budapesta au efect.
În zilele următoare, urmărirea şi dezorganizarea forţelor inamice continuă. Sunt interceptate toate comunicaţiile cu Budapesta, tăind căile de retragere ale forţelor inamice, care încep să se predea rând pe rând. La 3 august generalul Rusescu, cu patru sute de călăreţi şi două secţii de mitraliere, intră în Budapesta şi ocupă cazarma Herzog Iosif, aşteptând atacul diviziilor de lucrători care nu se mai pronunţă. A doua zi intră grosul trupelor, care defilează pe strada Andrassy în faţa generalului Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania. Trupele maghiare sunt dezarmate în totalitate, iar românii iau măsuri pentru reînceperea aprovizionării capitalei maghiare. Bela Kuhn fuge în Uniunea Sovietică prin Austria, unde este executat de Stalin în epurările din 1938. Trupele române evacuează Budapesta la 7 noiembrie 1919, în câteva luni, până în martie 1920, întreg teritoriul Ungariei este evacuat.
La 4 iunie 1920 se semnează la Trianon, în Versailles, tratatul de pace între Ungaria şi puterile aliate. Articolul 45 al tratatului de la Trianon prevede:
Ungaria renunţă în ceea ce o priveşte în favoarea României la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei astfel cum sunt fixate la art 27 partea a II-a şi le recunoaşte prin prezentul tratat, sau prin orice alte tratate încheiate, în scop de a regla teritoriile actuale ca făcând parte din România”.
Astfel s-a scris istoria războiului româno-ungar din 1919, un război pe nedrept uitat.

IMPRESII ALE FELDMAREŞALULUI VON MACKENSEN

August von Mackensen a transmis prime impresii despre viaţa in Bucureştiul inceputului de secol XX din poziţia de sef al ocupaţiei germane (din decembrie 1916 până în noiembrie 1918 feldmaresalul a fost guvernatorul României, controlată de Puterile Centrale):

Feldmareşal von Mackensen
        "Există în Bucuresti delicatese admirabile, care în Germania şi Austria nu mai sunt cunoscute decât din auzite... Ce nu se poate cumpara cu 3 lei ! O farfurie cu salată savuroasă, cu friptură rece, cârnaţi, rinichi şi creier, foarte gustat aici, o minunată pâine albă pufoasă, cu un vin local magnific, din care trebuie băut cât se poate. O placintă cu mere şi brânză cu unt încheie, de obicei, masa. Inimaginabil de minunat: în România au încă săpun veritabil fară argilă si parfumat. Se găseşte la fiecare colţ de stradă cu o jumatate de leu."
Şi cucoanele de la Bucuresti au parte de o descriere plastică:
         "Femeile au piciorul mai puţin acoperit decât la Pesta şi la Viena şi par puţin impresionate de înfrangerea patriei (...) Bătranul feldmaresal (avea 68 de ani când a ajuns la Bucuresti) a vorbit şi despre "inclinatia doamnelor din Bucuresti de a se arăta pe stradă cu mari decolteuri, mâneci şi ciorapi transparenţi şi cât mai puţin îmbracate".

REVOLUŢIA ROMANA 1918-1919 - ATROCITAŢILE UNGARO-SECUIEŞTI


Vasile Goldiş
Anul 1918 a fost un an cumplit pentru naţiunea românã. Poate niciodată, în istoria multimilenară a acestui neam, românii nu au trecut într-un răstimp atât de scurt de la extaz la agonie şi apoi, ca şi renaşterea păsării Phoenix din propria-i cenuşă, de la agonie la extaz.
Acest an, 1918, începea pentru România sub auspiciile cele mai nefavorabile. După marile victorii de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, din vara lui 1917, s-a spulberat prestigiul marelui spărgtor de fronturi, feldmareşalul von Mackensen. Inainte de a pleca pe linia frontului, mareşalul spusese tuturor, „Peste două sptmâni, la Iaşi!”, dar nu a ajuns niciodată în capitala vremelnică a lui Ferdinand. A urmat debandada rusească, consecinţă a revoluţiei comuniste, urmată de pacea de la Brest-Litovsk. România a rămas singură pe frontul de est, înconjurată de duşmani, inclusiv de imperiul rus pe cale de bolşevizare, care se comporta mai rău ca un duşman. In aceste condiţii, România s-a văzut nevoită să accepte tratative de pace cu Puterile Centrale, tratative finalizate cu pacea de la Buftea-Bucureşti, în martie 1918, dar neratificate de regele Ferdinand.
Singura rază de speranţă venea din Republica Democratică Moldovenească (n.r. fosta Basarabie ţaristă 1812-1917), unde Sfatul ţării proclamase unirea cu România la 27 martie 1918. Bravii soldaţi români, învingtori ai austro-germanilor cu câteva luni mai înainte, au trecut la pacificarea trupelor ruse boşevizate puse pe jaf şi revoluţie. Românii intraţi în Basarabia au asigurat dezarmarea bandelor de bolşevici şi a agitatorilor care sperau într-o raliere la revoluţia comunistă a fostei Basarabii ţariste, ba chiar şi a României. In acelaşi timp, în Transilvania şi Bucovina starea de criză se acutiza din ce în ce mai mult.
Transilvania pe drumul spre independenţă
Iuliu Maniu

Spre sfârşitul anului 1918, monarhia habsburgică trosnea din toate încheieturile. Loviturile dure primite pe toate fronturile de luptă, în Franţa, prin intervenţia americană, în Italia, sau în Orientul Mijlociu, zguduiau Puterile Centrale din temelii. Eliberarea multor trupe de pe  frontul de est, în urma trdrii ruseşti şi a păcii forţate impuse României, nu puteau compensa deficitul de forţe, înfrângerea fiind doar o chestiune de timp. In scurt timp, s-au prbuşit turcii şi bulgarii, nevoiţi să cear armistiţiu. Germania şi Austro-Ungaria abia mai rezistau.
In schimb, clasa politică ungară prea lovită de o miopie politică cum rar s-a mai vzut. Incercând să-şi obţină independenţa faţă de Viena, sperau, împotriva tuturor evidenţelor, că-şi vor putea păstra, la conferinţa de pace, teritoriile subjugate, inclusiv Transilvania. Crizele politice de la Budapesta se succedau una dup alta, dar nimeni nu putea concepe pierderea Ungariei Mari, în numele „salvării integrităţii statului naţional maghiar”, chiar dacă acest aşa zis stat naţional cuprindea mai multe naţiuni cu aspiraţiile lor de libertate.
Programul preşedintelui american Woodrow Wilson, expus cu câteva luni în urmă sub forma a paisprezece puncte, din care reieşea clar posibilitatea naţiunilor din imperiul austro-ungar de a-şi decide singure soarta, a fost o grea lovitură dată aspiraţiilor maghiare de a păstra între graniţele sale naţiunile ce doreau libertatea. Dorinţa naţiunilor de libertate trebuia clamată şi revendicată ca atare. A fost rolul Partidului Naţional Român să facă asta, şi a făcut-o prin glasul lui Alexandru Vaida-Voevod, deputat în parlamentul maghiar, care, la 18 octombrie 1918, a ţinut un discurs istoric în camera maghiară, prin care, în numele naţiunii române, a afirmat hotrât dreptul naţiunii române din Ardeal şi Ungaria de a fi de sine reprezentată şi că diplomaţia austro-ungară nu avea îndreptţirea de a vorbi pe viitor în numele naţiunii române şi de a reprezenta interesele ei la viitoarea conferinţă de pace. Acest discurs a provocat o furtună în clasa politică budapestană, mai ales că la aceeaşi dată Statele Unite nu mai recunoşteau monarhia austro-ungară să reprezinte popoarele sale.
Imperiul se clătina, gata de prbuşire. La 23 octombrie 1918, regimentul 79 croat a ocupat Fiume, în urma revoltei declanşate de executarea de către amiralul Horthy a marinarilor răsculaţi. Era începutul sfârşitului autorităţii austro-ungare asupra imperiului.
In Transilvania, revoluţia a izbucnit în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie.
General traian Moşoiu
Cu viteză fulgertoare, s-a extins pe întreg cuprinsul monarhiei. Au fost trei zile de jaf cumplit. Lumea săracă a crezut că a sosit vremea răzbunrii pe aceia care i-au supt seva secole de-a rândul. Au spart grânarele, şi-au împărţit maşinile fabricilor, cirezile de vite ale marilor domenii. Cu toate acestea s-au organizat factori de ordine.
Pentru aprarea averii şi garantarea siguranţei s-au constituit atunci organele revoluţionare: consiliile şi grzile naţionale în fiecare localitate. Ordinul guvernului budapestan era ca aceste gărzi să jure credinţă statului maghiar. Pentru a se asigura de asta, guvernul maghiar a organizat trupe militare, bande de soldacţi şi dezertori, cete de jandarmi, pe care i-a expediat cu trenuri blindate. Acestea aveau rolul de stăvili impulsurile revoluţionare şi de a înfricoşa pe români. Aceste bestii bine poltite s-au dedat la excese şi crime înfiortoare, dar românii nu au cedat, ascultând de singurul organ în care aveau încredere, Partidul Nacional Român.
Viena şi Praga sub stpânire românească
Va trebui făcută o scurt paranteză, pentru a vedea şi evalua activitatea românească revoluţionară în restul imperiului austro-ungar, pentru a vedea contribuţia română la reuşita mişcării de independenţă a altor popoare din cuprinsul monarhiei ce îşi tăria ultimele zile.

Feldmareşal von Mackensen
Iar asta nu poate fi făcut fără a evoca personalitatea marelui român care a fost Iuliu Maniu, la monumentul căruia ar trebui să se închine nu numai fiecare român, dar şi cehii, slovacii, ba chiar şi austriecii, care, fără intervenţia şi hotrârea acestuia, cine ştie pe ce făgaş al istoriei zbuciumate ar fi apucat.
Iuliu Maniu s-a nscut în Şimleul Silvaniei, în 1873, din prinţii, dr.Ioan Maniu, magistrat, şi Clara Coroianu, descendenţi ai unor vechi familii nobiliare din Ardeal, care au dat pe Meteş, redactorul actului politic Suplex Libellus Valachorum, de la 1791, şi pe Simion Brnuţiu, profetul de la 1848. A terminat universitatea la Cluj, Viena şi Budapesta. Şi-a luat doctoratul în drept la Budapesta, în 1896. A devenit unul dintre fruntaşii români din Ardeal, foarte activ şi fervent. Ca deputat român de Vinţu de Jos, ales în 1906, a înfierat politica maghiară din camera budapestană, făcând ca ziarul Budapesti Hirlap să strige cum că Iuliu Maniu ar trebui lovit în cap precum o fiară slbatică. In 1915, pentru a i se închide gura, a fost înrolat ca simplu soldat şi trimis pe front. A absolvit şcoala de ofiţeri ţi a fost trimis pe frontul rusesc şi italian.
In momentul prbuşirii frontului bulgar, Iuliu Maniu se afla acasă, venit în concediu de pe front. Comandamentul maghiar, speriat de posibila influenţă a sa asupra românilor, i-a cerut să se întoarcă pe frontul de la Piave înaintea expirării concediului. Revenit pe front, a plecat cu ajutorul unui oficer superior ceh, pentru a participa la marile evenimente ce aveau să vină. La 24 septembrie se afla la Budapesta, unde Comitetul Nacional Român l-a însrcinat să facă parte din noul guvern ce urma să reprezinte Ardealul, cu portofoliul afacerilor externe şi militare. In această calitate s-a stabilit la Viena, în timp ce împratul încerca cu disperare o împcare cu românii, încercare eşuată în cele din urmă.
Alexandru Vaida Voevod
La Viena, încercând să formeze o armată românească din regimentele româneşti din Viena şi Praga, cu ajutorul căpitanului Traian Popa, a convocat pe toţi oficerii români din cele dou garnizoane la o consftuire. In urma convocării s-a constituit Sfatul soldaţilor români din Viena. O sută de ofiţeri de origine română s-au pus la dispoziţia sublocotenentului de artilerie Iuliu Maniu. Acesta a ordonat regimentului 64 Orăştie, staţionat la Viena, să se supună necondiţionat dispoziţiilor sale. Primul ordin a fost acela de ocupare a celei mai importante cazărmi vieneze, Ferdinadskaserne, şi destituirea colonelului austriac ce comanda regimentul, numindu-l pe căpitanul Lochiţa în locul său.
Acesta era doar începutul. In aceeaşi zi, au fost trimişi delegaţi la Praga şi în celelalte garnizoane româneşti de pe cuprinsul imperiului pentru a răscula regimentele ardelene şi a le pune sub comanda unică a centrului de la Viena. Mai mult, din moment ce la Viena izbucnise revoluţia, Iuliu Maniu, îmbrcat în aceeaşi uniformă de sublocotenent, alături de Iosipescu-Grecul, deputat bucovinean, cu rol important în unirea ulterioară a Bucovinei cu România, s-au prezentat la ministerul de război austriac, în faţa ministrului, generalul  Stroger-Steiner. L-au anunţat că în numele Comitetului Naţional Român a luat comanda efectivă a trupelor româneşti şi i-a cerut să-i pună la dispoziţie o parte din minister pentru a putea conduce afacerile militare române. Generalul s-a pierdut şi a cerut timp de gândire, dar după o jumtate de oră, în care a constatat că Viena era în fierbere şi cinci mii de români ascultau doar de acest sublocotenent, mai mult, un regiment austriac se răzvrătise şi începuse jefuirea în suburbiile vieneze, a declarat lui Maniu că se supune evenimentelor şi îi pune la dispozicie un apartament al ministerului. Era printre puţinele evenimente în istorie când un general, ministru de război, ceda puterea unui simplu sublocotenent.
Intreaga suflare românească, militari şi civili, se aflau, în acel moment, sub ordinele lui Iuliu Maniu, secondat de generalul Ioan Boeriu, devenit secretar al acestuia. Cu patriotism era gata să-şi jertfească vieţa în slujba cauzei româneşti. Cei doi urmăreau două obiective: primul, ca trupele ce se întorceau de pe front să nu treacă prin Ungaria, care le-ar fi putut dezarma şi reţine pe timp nedefinit, şi al doilea, ca trupele româneşti să nu depună jurmânt republicii ungare, ci Consiliului Nacional Român. Acest din urmă obiectiv a putut fi atins cu ajutorul ministrului român plenipotenciar de la Budapesta, dr. Ioan Erdeli, care a obţinut de la ministrul de război Bartha o ordonanţă prin care soldaţii români nu sunt obligaţi să depună jurmânt pe steagul maghiar. Pentru unguri acest act a reprezentat o mare greşală. Ca urmare, ministrul a fost dur criticat de partidele şoviniste ungare, ducând chiar la căderea guvernului Wekerle.
Intre timp, revoluţia făcea prăpăd prin Viena şi împrejurimi. Regimentele austriece s-au descompus şi au început să jefuiască oraşul şi depozitele. In întreaga capitală a Imperiului Habsburgic nu exista nicio trupă disciplinată care să poată impune ordinea. Până şi jandarmeria şi poliţia începuseră a se bolşeviza. In situaţia dată, ameninţat cu o totală anarhie, guvernul austriac a intervrnit pe lângă Iuliu Maniu să asigure ordinea. Iuliu Maniu a acceptat, cu condiţia ca să se pună la dispoziţia Sfatului Militar Român, de către comandamentul austriac, toate alimentele necesare trupelor române, întreaga tabără militară de la Wiener Neustadt şi trenurile necesare pentru transport. Guvernul a acceptat fără rezerve.
Au urmat aproape două săptămâni în care ordinea publică în Viena a fost păstrată exclusiv de Regimetul românesc 64 Orăştie. In cazrmile Vienei se aflau cam 15.000-20.000 de români, iar în Wiener Neustadt 30.000-40.000 care, instruiţi şi cu jurmântul depus pe steagul românesc, urmau a fi expediaţi acasş, în Transilvania, pentru a întări gărzile naţionale române abia formate. Plebea vieneză recalcitrantă şi turbulentă, a rămas liniştită şi redusă la tăcere de patrulele române ce traversau zilnic străzile sub flamura tricolor şi cântând „Deşteapt-te române”. Viena a fost ferită de pericolul bolşevizării de tinerii ostaşi români care au impus ordinea. Era singura trupă disciplinată şi organizată, gata să intervină împotriva haosului ce se prefigura.
Cu trei sute de ani mai devreme, viteazul voievod român, Mihai, suprat că după ce ocupase Transilvania cu forţa armelor, habsburgii ezitau să-i recunoască dreptul asupra acestei provincii româneşti, striga către căpitanii săi: „La nevoie, ardem şi Viena!”. Iar vorbele sale nu erau aruncate în vânt. Mihai Viteazul trecuse prin foc şi sabie aproape întreaga Bulgarie de astzi, zdrobise armatele turceşti la Călugăreni şi pe Dunre, la Sfântu Gheorghe, îl bătuse pe Andrei Bathory la Şălimbăr, şi era gat să-şi arunce cei cincizeci de mii de soldaţi împotriva oricui. Doar trdarea l-a oprit. Iar trei secole mai târziu, Viena era în mâna unor feciori români, ce o stăpâneau prin puterea armelor, putând face orice sprijinindu-se pe vârfurile baionetelor. Dacă ar fi dorit, ar fi putut arde Viena, ca rzbunare pentru uciderea mişelească a lui Mihai Viteazul, decisă aici de către împratul Maximilian, dar nu au făcut-o. Au apărat-o şi au predat-o mai departe austriecilor, singurii care puteau decide mai bine pentru soarta lor.
La Praga, vestea dezastrului austro-ungar la Vittorio-Veneto, în Italia, a grăbit declanşarea revoluţiei, la 28 octombrie. Aici îşi aveau garnizoanele Regimentului 2 Infanterie din Braşov şi Regimentul 51 Cluj, precum şi o parte din Regimentul 37 Oradea, toate integral româneşti, cu excepţia comandanşilor superiori. Era o practică binecunoscută, aplicată de guvernul maghiar, pentru evitarea fraternizării, regimentele româneşti erau trimise în garnizoane cât mai deprtate de Transilvania şi de celelalte ţinuturi româneşti subjucate, iar în locul lor, pe teritoriile româneşti, erau stabilite regimente străine, cehe, slovace, maghiare, austriece, croate. Pentru ca proclamarea independenţei s devină un act ireversibil, cehii şi slovacii aveau nevoie de susţinere militară, mai ales că în oraş se găsea Regimentul ungar 68 Szolnok, precum şi un regiment german de artilerie, 73 Eger. Comandanţii români au refuzat să folosească armele împotriva cehilor răsculaţi, ba chiar au arestat comandamentul superior al armatelor din Praga. Garda românească a predat serviciul socolilor (socialişti) cehi, prin intermediul locotenentului Morariu.
De partea cehă, dr. Scheiner, şi de partea română, Gheorghe Repede, Laurenţiu Curea şi V. Cioban, au încheiat o încelegere care prevedea inclusiv concursul trupelor române în cazul unei rezistenţe maghiaro-germane. Românii i-au înarmat pe cehoslovaci cu arme din depozitele lor, şi chiar au organizat Legiunea românească din Praga. La 25 noiembrie, o parte a legiunii a plecat înarmată spre ţară, pentru a sprijini gărzile naţionale de acolo. Au ales o cale ocolitoare, pentru a evita Ungaria, dar, din pcate, la Zagreb a fost dezarmaăt de către sârbi, care ocupaseră Banatul alturi de trupele franceze comandate de Franchet d’Esperey. Generalul francez a fost montat de sârbi contra românilor. Românii dezarmaţi au reuşit totuşi să ajungă acasă.
Prin puterea armelor lor, soldaţii din Legiunea românească din Praga au asigurat victoria revoluţiei cehoslovace. Conduşi de căpitanul din Regimentul 2 Infanterie, Alexandru Simon, românii au apărat cu arma în mână eliberarea fraţilor cehoslovaci. Chiar dacă planul iniţial, cel de a înainta în luptă prin Slovacia, spre ţară, nu s-a mai materializat, contribuţia românilor la independenţa cehă nu a fost uitată.
In anul 1935, guvernul cehoslovac a dezvelit o placă de bronz pe palatul Comandamentului Militar din Praga, în prezenca reprezentantului României, participant la evenimente, dr.Gheorghe Repede. Placă comemorativă dovedea că oficialiţile cehoslovace recunoşteau aportul ostaşilor români la independenţa Cehoslovaciei şi transmiteau poporului român mulţumirea şi dragostea poporului cehoslovac pentru ajutorul în acele timpuri de renaştere naţională.
Pe acea placă era scris doar atât: „In această căldire s-a preluat imperiul cehoslovac, cu preţiosul concurs al soldaţilor români din armata poporului aliat”.
Transilvania sub stpânirea gărzilor naţionale
Organizaţiile politice şi militare ardelene, sub forma consiliilor şi gărzilor naţionale, au apărut în mod spontan, alături de gărzile ungureşti, proporţionale cu structura populaţiei. Tot ce a avut mai valoros neamul românesc s-a găsit în aceste gărzi naţionale, pentru a avea autoritate morală asupra poporului. Demn de menţionat este că aceste organizări româneşti nu s-au răzbunat, n-au vărsat sânge, deşi ar fi putut să o facă, în urma împilării de veacuri sub stpânirea maghiară. Poporul s-a dezlănţuit doar asupra depozitelor grofilor, luându-şi ceea ce le-a fost stors din munca lor. In unele cazuri au fost arse doar registrele primăriilor. Aşa se răzbunau ei, arzând registrele oprimante. Nu s-a menţionat nici un asasinat produs de români în acele de vremuri de anarhie. Chiar şi membrii gărzilor maghiare ucişi în acele zile, au fost victimele, culmea, camarazilor aflaţi în stare de ebrietate.
Românii au dovedit o rară stpânire de sine şi o dovadă de civilizaţie. Poate una din explicaţii să îl constituie faptul autoritţii morale de care se bucura Partidul Nacional Român, cel care a interzis în mod expres orice fel de excese. Mişcarea naţională română era condusă de acest partid şi se afla la Arad, în casa lui Ştefan Cicio Pop din strada Fabian numrul 7 (devenită ulterior strada Unirii). Spre acest sediu se îndreptau coloane întregi de oameni din satele din jur, sub conducerea preoţilor şi a învăţăorilor. Oamenii depuneau jurmânt de fidelitate Consiliului naţional, sub flamurile tricolorului ce fâlfâia mândru în bătaia vântului. Fiica domnului Ştefan Cicio Pop îi nota cu grijă pe toţi într-un registru. Poporul petrecea, chiar dacă nori negri se adunau deasupra proaspetei independenţe a Ardealului.
De pe fronturile din Italia, regimentele româneşti veneau spre casă. Trenuri cu soldaţi înfometaţi străbăteau întinderile imense ale fostei monarhii dualiste. Regimentul 50 Alba Iulia a făcut 9 zile până la Viena. In fiecare gară se debarcau câte 40-50 de morţi în urma gripei spaniole care bântuia lumea. La Bratislava au înotat prin petrolul românesc jefuit şi deversat în urma spargerii depozitelor. După nenumrate peripeţii, au reuşit să ajungă acasă.
La cererea lui Iuliu Maniu, susţinut şi de ministrul român la Budapesta, ministrul de război maghiar Bartha a recunoscut organizarea nacională şi militară a românilor şi a dat o ordonanţă prin care românii nu mai erau obligaţi să depună jurmânt pe drapelul maghiar. Atacat de partidele şoviniste, cabinetul maghiar Wekerle a căzut.
Tratative eşuate
Ion Flueraş
In Ardealul condus de Partidul Naţional Român, cu sediul la Arad, prin intermediul grăzilor naţionale, era linişte. Chiar dacă comitetul de la Cluj, sub conducerea lui Amos Frâncu, a încearcat să preia conducerea, problema s-a rezolvat şi sediul românismului a rămas la Arad. Aici urmau a se duce tratativele cu guvernul maghiar asupra stpânirii Ardealului. Tot de aici va pleca, la 10 noiembrie 1918, ultimatumul românilor către guvernul budapestan, prin care cerea recunoaşterea puterii depline a guvernrii asupra tuturor teritoriilor româneşti din Transilvania şi Ungaria. locuite de români.
Guvernul Karolyi a reacţionat şi l-a trimis pe ministrul naţionalităţilor, Oskar Jaszi, la tratative la Arad. Jaszi, un sociolog până atunci bine văzut de ăctre români cu simpatii faţă de Antantă şi moderat, a făcut câteva greşeli majore. Una dintre ele a fost includerea în delegaţie a lui Apathy Istvan, un reprezentant al clasei stpânitoare din Ardeal. Totuşi, respingerea lui de către delegaţii români Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Ion Erdely, Eneas Grapini, Iosif Jumanca şi Ion Flueraş l-a lăsat pe acesta în afara tratativelor. Cu toate acestea, propunerea lui Jaszi referitoare la crearea unor enclave este respinsă pe motivul unor false cifre referitoare la populaţiile române şi maghiare din Transilvania. Ulterior au apărut în delegaţia română Aurel Vlad ţi Aurel Iosif, iar a doua zi a sosit de la Viena şi Iuliu Maniu.
Tratativele au luat o nouă turnură, ungurilor reproşându-li-se masacrele asupra românilor, mai ales cel de la Beliş, în cursul căruia patruzeci şi doi de români au fost arşi pe rug. Delegaţia maghiară a asigurat partea română că faptele vor fi cercetate, dar a insistat pe ideea rămânerii Ardealului în graniţele Ungariei, cu recunoaşterea drepturilor românilor. Românii au respins ideea, iar după ce reprezentanţii saşilor au părut să încline spre ideea românităţii, ministrul Oskar Jaszi s-a ridicat în picioare şi a întreabat exasperat:
- Totuşi, ce vor românii?
Faţă în faţă cu el, Iuliu Maniu, s-a ridicat de asemenea şi l-a privit fix în ochi. Fără să clipească, i-a rspuns direct:
- Despărţire definitivă !
A fost punctul de încheiere al negocierilor. Delegaşia maghiară a pleacat grăbită la Budapesta. Chiar dacă românii şi-au exprimat punctul de vedere, mai rmâneau multe probleme şi semne de întrebare asupra viitorului.
Adunarea națională de la Alba Iulia
Românii, prin reprezentanţii lor, au decis, la Arad, despărţirea de Ungaria. Dar decizia trebuia adusă la îndeplinire numai prin consultarea poporului. Iar poporul trebuia chemat să se pronunţe. Intre timp, doi fruntaşi români bihoreni, George Crişan şi Teodor Roxin, au fost trimişi în România pentru a testa starea de spirit de acolo şi de a chema armata română în sprijinul revoluţiei transilvănene. Situaţia de ansamblu era deosebit de dificilă. Chiar dacă frontul bulgar se prăbuşise şi trupele franceze ajunseseră la Dunăre, iar armata română se mobilizase din nou pornind spre Bucureşti, pentru a da mâna peste Dunăre cu generalul Berthelot, atât de drag românilor din timpul refacerii  şi a luptelor din 1917, posibilitatea intervenţiei în Ardeal era destul îndeprtată. Armata română ducea lipsă de multe, iar germanii conduşi de mareşalul Mackensen se retrgeau pe etape, chiar prin Ardeal, cu avizul gărzilor naţionale române. Cei doi ardeleni au reuşit să ajungă la regele Ferdinand şi să obţină promisiunea lui pentru intervenţie. Se prefigura un imens efort al armatei române, prea puţin cunoscut şi înceles astzi.
La Arad se dezbtea ideea convocării unei adunări naţionale, cu întrebarea dacă era oportună, posibilă, sau nu. Erau multe lucruri ce stăteau împotrivă. Era iarnă, ameninţările cu aruncarea în aer a trenurilor de către secui se repetau. Unii dintre fruntaşii ardeleni erau de părere de a amâna adunarea până după sosirea trupelor române, pentru a evita posibilele vărsări de sânge. Dar alţii, în frunte cu Vasile Goldiş, au insistat pentru cinerea adunării cât mai grabnic, la 1 decembrie, deoarece în ochii lumii va fi cu atât mai valabilă, cu cât va fi mai liberă, lipsită de susţinerea baionetelor româneşti.
Goldiş susţinea că alta era importanţa istorică a unei adunări în împrejurări atât de grele, şi alta a unei adunări sub scutul baionetei române. In libertate completş se pot ţine adunări câte vrei, dar în condiţii grele, de nesiguranţă şi abuz, fără armată regulată şi fără bani, să strângi un popor din toate colţurile Ardealului  şi Banatului şi să vorbeşti tare lumii întregi despre idealurile tale, înseamnă să ai dreptatea alturi de tine şi să nu se mai îndoiască nimeni din străintate de necesitatea fondării unui stat naţional unitar român.
Partida lui Vasile Goldiş a ieşit învingtoare. Adunarea Naţională a Românilor urma a se  ţine la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Iar gărzilor naţionale române le revenea datoria de a proteja şi apăra această manifestare a voinţei românilor de pe întreg cuprinsul ţinuturilor subjugate.
Odată decisă organizarea Adunrii Naţionale de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, s-a trecut la fapte. A fost făcută cunoscută hotrârea Consiliului Naţional Român, în aşa fel încât toate regiunile şi localitcile să-şi poată trimite delegaţii, în numele fiecărei comunităţi. Delegaţii urmau să-şi exprime mandatul în baza căruia erau împuterniciţi de cei pe care îi reprezentau.
S-a scris mult despre Adunarea Nacională de 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, dar mai trebuie menţionat şi repetat un aspect important. A fost singura adunare naţională, practic un plebiscit, un referendum, singura adunare naţională ţinută în toate provinciile desprinse din Imperiul Austro-Ungar, prin care populaţia să fie întrebată ce doreşte să facă cu viitorul ei. Independenţa cehoslovacilor, polonezilor, slovenilor, croacilor, s-a decis de către conductorii lor, era un curent favorabil, de necontestat pentru independenţă, dar singurii din cuprinsul întregului imperiu care au chemat populaţia să se exprime liber, au fost românii ardeleni. Şi ei au spus prin glasul celor peste o sută de mii de delegaţi, reprezentând poporul din toate colţurile Transilvaniei: „Noi vrem s ne unim cu ţara!

Decorarea unos ostaşi români

Este un fapt de necontestat, şi nimeni nu a îndrznit să conteste adunarea naţională de la Alba Iulia. Pân şi cei mai extremişti maghiari contestă tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, dar despre valabilitatea rezoluţiei de la Alba Iulia nimeni nu zice vreun cuvânt, deoarece s-ar acoperi de ridicol.
In mai 2006, pe teritoriul Muntenegrului s-a ţinut un referendum la care cetăţenii au fost întrebacţi dacă doresc sau nu ca Muntenegru să fie o republică independentă. Cu 55% pentru, muntenegrenii au votat pentru independenţă, ieşirea din uniunea cu Serbia. Muntenegrenii au devenit independenţi prin referendum, şi nimeni nu poate contesta asta. La fel, nimeni nu poate contesta voinţa liber exprimată de transilvăneni la 1 decembrie 1918 la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, iar presa internacională a momentului a subliniat asta.
In aceeaşi zi, de 1 decembrie 1918, Regele Ferdinand şi Regina Maria, alături de generalul Berthelot, şi-au făcut intrarea triumfală în Bucureştiul evacuat în grabă de trupele germane ce se scurgeau prin Ardeal spre casă. După o primire entuziastă, în cadrul căreia regelui Ferdinand i s-a conferit de către generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Mărăşeşti, gradul de mareşal al armatei române, a urmat dineul de gală, în cursul serii. In timpul acestui dineu a sosit vestea că la Alba Iulia s-a proclamat, în cursul zilei, Unirea Transilvaniei cu România. Din cuvântul Regelui, după aflarea acestei veşti se poate reproduce:
... ceea ce strămoşii noştri au visat, ideea pentru care generaţiile trecute au suferit şi au lucrat, idealul pentru care toată suflarea românească a nădăjduit, iar ostaşii noştri şi-au vărsat sângele, azi a devenit un fapt îndeplinit. Azi Mama România poate strânge pe toţi copiii la sânul ei. Basarabia şi Bucovina, cele două fiice răpite, s-au întors una după alta la casa printească; iar Ardealul, frumosul leagn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai ţărilor Româneşti, a votat astzi, la Alba Iulia, Unirea cu Regatul Român. Salutând printre noi pe solii din ţările româneşti, care ne-au adus din partea fracţilor lor aceste bune veşti, să-mi fie îngduit să aduc prinosul meu de adâncă şi nepieritoare recunoştinţă poporului meu şi tuturor bărbacţilor cu iubire de neam, care în patriotismul lor cald, cu sfatul lor chibzuit, cu voinţa nestrămutată, m-au ajutat pe mine şi ţara să putem înfăptui visul nostru secular. Să unim deci sufletele noastre, să unim toate puterile noastre, închinând toate energiile binelui obştesc, ca să putem face faţă unui viitor strălucit care se deschide înaintea privirilor noastre, întemeiat pe baze sănătoase şi democratice. Binecuvântarea generaţiilor viitoare va fi răsplata noastră nepieritoare. Şi acum, în această zi măreaţă, să unim glasurile noastre şi să strigăm din adâncul sufletului: Trăiască scumpa noastră Românie, întregită şi pururi nedespărţită!
Rezultatul adunrii de la Alba Iulia nu se putea contesta, dar se putea acţiona împotriva îndeplinirii dezideratelor româneşti, şi asta au făcut inamicii crerii statului român unitar, România Mare.
Regele Ferdinand
Linia de demarcaţie
La semnarea armistiţiului de către Austro-Ungaria, la 3 noiembrie 1918, la putere, la Budapesta, se afla guvernul lui Mihaly Karolyi, aristocrat cu vederi proantantiste. Contele Istvan Tisza, unul dintre autorii morali ai rzboiului şi un mare duşman al românilor ardeleni, precum şi al tuturor minorităţilor, fusese ucis de proprii soldaţi în timpul revoluţiei din Ungaria.
La Belgrad, la 13 noiembrie 1918, s-a semnat un armistiţiu cu generalul Louis Franchet d’Esperey, comandantul armatei aliate din Balcani, pe baza căruia s-a stabilit şi o linie de demarcaţie între România şi Ungaria, în Transilvania, pe cursul mijlociu al Mureşului, iar Banatul şi Baranya au fost puse sub administraţie franco-sârbă. Această linie de demarcaţie a fost stabilită total arbitrar, fără participarea şi fără a se cere părerea părţii române, direct interesate şi fără se ţine seama de considerentele etnice. Semnatarii nu aveau nicio împuternicire, nici măcar nu aveau aprobarea Parisului. A fost doar o linie de demarcacie pur militară, în aşteptarea delimitării graniţelor de către conferinţa de pace de la Paris, care urma să-şi deschidă lucrările.
Intre timp, trupele române intraseră în Ardeal (13 noiembrie) ocupând Târgu Mureş (25 noiembrie), Bistriţa (4 decembrie), Braşovul (7 decembrie), iar la mijlocul lui decembrie ajungând pe linia stabilită de Franchet d’Esperey. Având aprobarea generalului Berthelot, pe atunci comandant al trupelor aliate din România şi din sudul Rusiei, pe baza hotărârii de la Alba Iulia, trupele române au avansat şi au ocuat Clujul (24 decembrie) şi Gherla, instalându-se pe linia Sighetu-Marmaţiei–Zalău–Zam, în ciuda opoziţiei generalului d’Esperey şi a preşedintelui francez Clemeceau, care favorizau mai mult inamicii decât aliaţii.
Timp de patru luni, această linie de demarcaţie va fi un teren de luptă, de hărţuieli şi ciocniri militare de joasă şi medie intensitate, incursiuni militare, mergând uneori la angajamente serioase, inclusiv de artilerie. Timp de patru luni, populaţia românească de la vestul acestei linii a fost jefuită şi maltratată de bandele ungureşti la care s-au adugat mai târziu călăii bolşevici şi armata maghiară. S-a trecut la crime şi masacre greu de imaginat. In tot acest timp, soldatul român a stat la datorie, de veghe, cu mâna încleştată pe armă, gata de luptă, ripostând provocărilor, dar fără să poată acţiona decisiv, urmrindu-i pe mişei, din cauza directivelor de la Paris.
Parisul era atât de departe încât nu auzea geamtul populaţiei româneşti oprimate, deşi ofiţerii francezi din teren ce trebuiau să vegheze la păstrarea liniei de demarcaţie anchetau crimele şi trimiteau rapoarte la Paris, acolo unde Conferinţa de pace îşi deschisese lucrrile.
O mare dezamgire şi această Conferinţă de pace, care a deviat din primele zile de la idealurile de egalitate între naţiuni atât de propovăduite în timpul rzboiului, ajungându-se ca doar „cei patru mari” (guvernele Angliei, SUA, Francei şi Italiei) să hotărască şi restul statelor să se supună. Primul ministru român, Ion C. Brtianu, prin atitudinea sa intransigentă referitoare la drepturile ţării sale, a trezit de la început antipatia „marilor”, deranjacţi de dârzenia „sprâncenatului” Brtianu.
Intre timp, luptele şi provocrile pe linia de demarcaţie continuau, trupele române fiind ţinta permanentă a incursiunilor şi atacurilor bandelor ungureşti, iar în teritoriul rămas neocupat de armata română, masacrele asupra patrioţilor români deveniseră un fapt la ordinea zilei. Gărzile naţionale au fost desfiinţate, în zona românească membrii lor intrând, în mare parte, voluntari în armata română, în diviziile ardelene a 16-a (general Alexandru Hanzu) şi a 18-a (general Dănilă Pop sau Papp, fost general în armata austro-ungară). In zona rămasă ungurilor, membrii gărzilor au fost dezarmaţi, bătuţi, umiliţi, şi unii dintre ei ucişi de către bandele revoluţionare maghiare.
Banatul sub ocupaţie sârbească
De dezagregarea monarhiei austro-ungare au profitat în primul rând sârbii. Garnizoanele lor s-au strecurat şi instalat în Banat, începând cu luna noiembrie a anului 1918. Atunci au ocupat Neoplanta şi chiar Lipova de Mureş. La 19 februarie 1919, generalul sârb Gruici a intrat în Timişoara şi a dizolvat toate gărzile şi consiliile naţionale, preluând comanda asupra judeţului Timiş. Era de aşteptat un tratamrnt frceasc din partea tovarşilor de suferinţă în lupta cu tiranul bicefal reprezentat de monarhia austro-ungară, la fel cum au fost  trataţi sârbii de către români în toate ocaziile.
Deputatul român Ştefan Cicio Pop, cel care a condus ulterior de la Arad renaşterea naţională sub flamurile Partidului Naţional Român, l-a apărat în proces pe redactorul ziarului sârbesc Zastava în 1892, mai mult, s-a zbtut şi a intervenit pentru cei zece mii de prizonieri sârbi deţinuţi în cetatea Aradului în condiţii insalubre, în 1914. Din cauza condiţiilor grele de detenţie, printre ei izbucnise tifosul şi zilnic mureau 40-50 de oameni. La interpelarea sa din Parlamentul ungar, primul ministru, Istvan Tisza, i-a replicat plin de furie, din tribunele aceluiaşi parlament: „mulţumeşte-te că trăieşti şi că poţi infecta şi astăzi aerul curat al maghiarilor!”. Deputatul român Ştefan Cicio Pop nu s-a resemnat şi a continuat lupta sa, mergând până în pânzele albe, trimiţând inclusiv memorii în ţările vestice prin intermediul unui prizonier sârb deghizat în lucrtor austriac. Până la urmă a obţinut condamnarea călăului sârbilor, colonelul Hegedus, degradat şi închis, iar regimul prizonierilor sârbi a fost considerabil ameliorat. Ulterior, dup război, congresul întemniţaţilor şi internaţilor de la Novisad i-a adresat calde mulţumiri deputatului Ştefan Cicio Pop.
Ne-am fi aşteptat la recunoştinţă, sau măcar la tratament demn şi egal din partea unui popor care a suferit din plin din partea aceloraşi asupritori. In schimb, după ocuparea Banatului, tot în baza aceluiaşi ciudat acord semnat de generalul francez Franchet d’Esperey, sârbii s-au dedat la prigoniri, arestri şi ameninţări, ba chiar au luat pe unii plugari români şi i-au dus în Serbia la munci agricole, un fel de muncă forţată.
Alături de sârbi apăruseră şi ofiţerii francezi, care s-au lăsat cuceriţi rapid de atmosfera pregtită lor de nobilii unguri din Arad şi Timişoara, de banchete şi chefuri, astfel că  ajunseseră cei mai mari avocaţi ai drepturilor maghiarilor asupra Banatului. Excepţia notabilă a fos-ot Lugojul, puternic centru românesc, unde francezii au fost fermecaţi de societatea românească.
Profitând de bunvoinţa sârbilor şi de indiferenţa francezilor, ungurii din Banat s-au pregătit de luptă împotriva românilor. Dezarmarea şi dizolvarea gărzilor române din judeţul Arad erau gata la 10 februarie 1919, ulterior au fost ucişi gardienii din Chişinău-Criş de către un detaşament din Puspoklandany. La 20 februarie 1919, două batalioane din divizia ungaăr a 23-a, sub comanda generalului Soos, au atacat cea mai puternică gardă română, cea din Şiria, unde au masacrat familia doctorului Hotăranu şi pe alţi săteni. De acolo, au invadat întreg ţinutul până la linia demarcaţională, trenurile blindate de la Seghedin ajungând până la Hălmagiu, în Muncii Apuseni. Vreo 60 de gardieni de la Şiria au trecut dincolo şi s-au înrolat în armata română.
Un aspect mai puţin cunoscut îl constituie faptul că sârbii au împiedicat plecarea delegaţilor români din Banatul ocupat de ei la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, la început prin şicane, iar mai apoi chiar prin interzicerea deplasării lor. Nu întâmpltor, hotrârea de la Alba Iulia, în articolul I, spune aşa: Adunarea Nacţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
General Mărdărescu
Dar sârbii înţelegeau altfel. Chiar şi după ce convenţia de la Paris ne-a făcut o dreptate imperfectă, lăsând o treime din Banat sârbilor, care până atunci nu stăpâniseră nicio clipă vreun teritoriu la stânga Dunrii. Ei tot nu se lăsau împinşi din Banat. Ar fi trebuit să evacueze porţiunea atribuitţ României pânţ în a doua jumtate a lunii iulie, dar profitând de ofensiva ungaţr de peste Tisa, începută la 20 iulie 1919, împotriva noastră, au tergiversat lucrurile, jefuind tot ce puteau din teritoriul atribuit României, pe care trebuiau să-l prsească. Armata română a trebuit să-şi trimită toate forţele să se bată împotriva bolşevicilor unguri, lăsând Banatul la mila sârbilor şi a ofiţerilor francezi montaţi împotriva românilor.
După cum spunea generalul Mărdărescu în memoriile sale: „Situaţia reală însă, lăsată de sârbi, era de aşa natură, încât nu mai era nevoie de cercetări. Atât bunurile şi instituţiile publice, cât şi proprietăţile private, trebuiau dijmuite de armata şi autoritcile sârbeşti cu un astfel de procent, încât să ne rmână prea puţin din ce-a fost şi, dacă era cu putinţă, să nu ne mai rămână nimic”. (General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului ţi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii, editura Marist, 2009).
Generalul Mărdărescu era un om foarte echilibrat, aşa că a vorbit prea puţin despre ceea ce a găsit în Banat, în ideea că sârbii erau aliaţii noştri. Dar dacă de un astfel de tratament am avut parte din partea unui aliat, atunci la ce ne puteam aştepta din partea unui duşman, cu care stăteam faţă în faţă, pe linia de demarcaţie, linie hotrâtă tot de aliaţii noştri? In acelaşi timp, păzeam frontiera estică, pe Nistru, împotriva bolşevicilor ruşi, luptam în nord împotriva ucrainenilor bolşevizaţi încercând să facem jonccţiunea cu cehoslovacii şi polonezii. Dar nici în sud nu eram prea siguri cu vechii inamici bulgari. România era în război pe frontiere lungi de 1400 de kilometri la vest, de 1000 de kilometri la est, iar la sud în expectativă armată. Ca şi cu un an înainte, România era înconjurată, în continuare, de duşmani, iar armata română ducea lipsă de orice, mai puţin de încredere şi entuziasm. Şi acest lucru se va dovedi hotrâtor.
In interiorul zonei rămase sub unguri
După 1 decembrie 1918, şi mai ales, după intrarea trupelor române în Transilvania, unitţile militare secuieşti şi ungureşti s-au retras şi s-au pripăşit în zona de vest, mai ales în judecele Bihor, Sălaj şi Arad. Incurajate de oprirea românilor pe linia de demarcaţie, s-au dedat la jafuri, incendieri şi crime împotriva populaţiei româneşti care aştepta sosirea armatei române. Aceasta întârzia, ţinută pe loc de hotrârile aliaţilor care menajau sentimentele revanşarde ale ungurilor, care încercau prin orice mijloace să păstreze Ungaria Mare, în ciuda tuturor dovezilor populaţiilor majoritare ce doreau să urmeze propria cale.
In Transilvania rămaăs sub ocupaţia lor, unguri şi-au revărsat întreaga ură asupra românilor care continuau să rămână paşnici, aşteptând încreztori în împlinirea istoriei, aşa cum hotrâseră prin delegaţi la Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Prin gărzile lor naţionale, românii restabiliseră ordinea şi aşteptau în pace sosirea armatei române. Ei nu comiseseră crime, întreaga revolucţie din Ardeal a fost paşnică, fără vărsare de sânge. Românii şi-au luat doar tributul muncii lor din depozitele păstrate pentru nevoile armatei austro-ungare. Nu au ucis nobilii maghiari, ci doar şi-au luat ce era al lor, din munca lor.
Totuşi, pentru cei rămaşi la vest de linia de demarcaţie, calvarul abia începea. Unităţile militare ungureşti şi secuieşti şi-au îneput teroarea, ucigând preoţi şi învăţători, pe fruntaţii românilor. Armate teroriste, purtând la chipiuri însemne ca „Legiunea morţii”, „Garda de oţel”, „Garda roşie”, etc, au  apărut şi au început, după dezarmarea gărzilor naţionale româneşti, o adevrată vântoare de români. Doar în Bihor, au fost ucişi preotul Dănilă din Dijir, Filip Vasile, primarul din Birtin, primarul din Blanca, fata sa fiind aruncată în cuptorul încins şi mulţi alţii. Episcopul de Oradea, Roman Ciorogariu, în cartea sa „Zile trite” descrie calvarul îndurat, felul în care el şi alţi preoţi români au fost nevoiţi să se ascundă de furia ungurească. Intr-un memoriu, el a descris crimele bandelor secuieşti în Bihor până la 10 martie 1919, data la care s-a trimis memoriul, cuprinzând 41 de cazuri grave de omoruri, jafuri şi maltratri. Dar grosul atrocitcilor abia urma.
La 20 martie 1919, aliaţii au trimis guvernului maghiar al lui Karolyi o nouă linie de demarcaţie, pe care acesta a refuzat-o şi a demisionat, oferind puterea comuniştilor. Şeful noului guvern a devenit Sandor Garbai, dar de fapt puterea va fi exercitată de ministrul de externe Bela Kuhn, care va crea Republica Sovietică Ungară a Sfaturilor, practic un regim comunist în Ungaria, după modelul celui sovietic din Rusia. Ungurii ar fi făcut orice doar pentru să-şi păstreze imperiul.
Dup ce au pierdut rzboiul, s-au făcut antantişti, prin persoana lui Mihaly Karolyi, iar dacă nu a mers, au devenit comunişti, sperând că ceea ce nu le-a dat vestul, le va oferi estul. Şi aşa s-a şi întâmplat. Lenin s-a grăbit să salute noul aliat, ba chiar să pună la punct o ofensivă comună împotriva României, sovieticii prin Basarabia şi Moldova, iar ungurii prin Transilvania, având ca scop final desfiinţarea statului român. Telegramele schimbate între Lenin şi Bela Kuhn certifică acest fapt. Doar ofensiva generalului alb Denikin în sudul Ucrainei şi contraofensiva armatei române în vest a împiedicat ca acest plan să devină realitate. Totuşi, aliaţii au fost păcăliţi încă odată, reproşând României răspunsul militar categoric.
Noua teroare comunistă, dublată de ura etnică, s-a rsfrâns puternic asupra populaţiei româneşti din partea de transilvanie rămasă sub stpânirea duşmanului de veacuri. In Bihor, de exemplu, înşelegerea dintre români şi unguri a fost distrusă odată cu invazia bandelor şi „legiunilor” secuieşti, care şi-au început opera de crimă şi teroare asupra românilor paşnici. La 10 noiembrie 1918, un fruntaş român din comuna Hotar, Moise Grec, a fost ridicat de la casa sa, dus lâng Criş şi împuşcat. A doua zi, la Câmpeni, au fost executaţi trei fruntaşi români (Ioan Pele, Ilie Cismaş, şi Atanasie Pele) şi la Şighişel alţi patru (Şofron Baicu, Teodor Pele, Macsin Zoica şi Sandre Zoica). Tot atunci au fost ucişi la Marghita preotul Dănilă şi învăţătorul Vasile Filip, iar studentul Sever Pele, ce organiza garda naţională română din Tinca, a fost bătut crunt de unguri, încât a murit în scurtă vreme la Clinica din Cluj. La 30 ianuarie 1919, a  pătrus în Beiuş un tren blindat încărcat cu armaăt secuiască, condus de căpitanul Verboczy, care a dezarmat garda naţională şi a pus stpânire pe întregul ţinut, dezlănţuind o teroare cruntă. Bihorul nu era în zona de demarcaţie, era paşnic şi liniştit, dar acestor aşa-zişi războinici, nu le păsa de asta. Spuneau că au venit să apere Ungaria, deşi trupele române se aflau mai departe, pe linia Sighet–Zam-Ciucea. Românii prinşi pe stărzile Beiuşului, sau în împrejurimi, erau duşi la comandament şi bătuţi crunt până spuneau că sunt unguri şi că de acum vor vorbi şi simţi ungureşte. Doloc Filimon (55 ani) a fost ucis în bătaie. Alţii au fost împuşcaţi pe câmp, unde se aflau la muncă: Stoica Ştefan, Rădaţ Vasile, Toma Petrişor, Tulvan Gheorghe, Micula Petru, Elena Tomşa (14 ani), sunt doar câteva nume de români ucişi mişeleşte, cu bestialitate de secuii sălbatici.
In întregul ţinut, secuii descindeau prin satele româneşti, intrau în case şi gospodrii, jefuiau şi incendiau, violau şi omorau:
·          La Şeghiştel s-a organizat un măcel în masă, rezultând 14 morţi: Ghergar Vasile, împuşcat, Paşca Ilie (60 ani), împuşcat, Tuduc Costan (66 ani), strpuns cu baioneta şi carbonizat în propria-i casş, Baicu Nicolae (73 ani), împuşcat şi ars în casş, Boldor Marinca, arsă de vie, Haneş Ileana şi Haneş Zoica (11 ani), înjunghiate cu baioneta şi arse în casă, Paşca Anisie, împuşcat şi ars. Se adaugă mulţi răniţi, care au scăpat cu viaţă, dar au rămas invalizi pentru totdeauna. Au fost incendiate 15 case şi tot atâtea şuri.
·          La Tinca au fost ridicaţi în noaptea, dintre 3 spre 4 aprilie 1919, fruntaşii români, doctor în drept Ioan Ciordaş, conductorul celor trei consilii naţionale, român, maghiar şi muncitoresc, şi doctor în drept Nicolae Bolcaş. Au fost duşi înafara localităţii, puşi să-şi sape groapa, schingiuţi şi ucişi (doctorului Ioan Ciordaş i-au fost scos şi ochii cu baioneta). La fel a fost asasinaţi la Vaşcu, Nicolae Bogdan şi la Finiş Gheorghe Plăcuţ.
S-au amintit doar de câteva dintre crimele şi atrocitţile petrecute numai în judecul Bihor, dar acestea au avut loc pe o arie mult mai mare. Aradul, Sălajul, Sătmarul, Clujul, Maramureşul, toate şi-au adus jertfele în numr mare. Dar dintre toate atrocităţile, cea mai îngrozitoare rămâne cea de la Beliş, din judecul Cluj. Din această înfiorătoare tragedie a fost inspirată şi scenariul filmului „Capcana mercenarilor”.
Lucrurile s-au petrecut cam aşa: la Beliş îşi avea moşia Janos Urmanczy, 28.000 de iugre de pădure, o exploatare forestieră şi un castel modern pe vârful unui deal. In timpul rzboiului, exploatarea forestieră era lucrată de ăctre copii şi bătrânii satelor, rămaşi acasă fără drepturi şi apărare, precum şi cu prizonieri italieni, ţinuci în înfometare şi mizerie. La izbucnirea revoluţiei, italienii s-au prezentat la exploatarea forestieră cerând mâncare de drum, deoarece doreau să plece acasă, să scape din acel iad, din moment ce războiul se sfârşise. Au fost refuzaţi, dar au distrus cantina, luându-şi alimentele necesare şi au plecat în drumul lor. Atunci au fost ucişi trei dintre oamenii exploatării forestiere. Janos Urmanczy fugise între timp spre Ungaria, speriat de spectrul revoluţiei. Românii au venit şi şi-au luat ceea ce au avut nevoie, ce li se luase din munca lor.
Dar fratele lui Janos era şi el membru al aristocraţiei maghiare, proprietar în Ardeal, cu o moşie întinsă la Clăcele şi un castel la Reghin. Dar, în plus, Nandor Urmanczy, fratele lui Janos, era şi deputat în parlamentul maghiar, unul dintre cei mai şovinişti şi intoleranţi. Aflat la Budapesta, a scăpat de valurile revoluţiei de acolo pe motiv că era în opoziţie cu primul ministru, Istvan Tisza. Aflând de cele întâmplate la moşia fratelui său, a publicat un apel în ziarul budapestan „Pesti Hirlap”, prin care invita un număr de soldaţi curajoşi de a se prezenta la dânsul pentru o însrăcinare de încredere, promiţând solda obişnuită dată de Consiliul Naţional Maghiar. După ce s-a întrunit, detaşamentul a fost organizat, înarmat şi aprovizionat cu alimente şi echipament în cazarma de pe strada Falk Miska, cu ştirea şi consimţământul ministerului de război. Detaşamentul pus sub comanda căpitanului Antal Dietrich, cuprindea încă un cpitan, pe nume  Korosi, 14 oficeri şi 60 de oameni, majoritatea subofişeri, având şi patru mitraliere. Ordinul expres al lui Urmanczy era de a nu-i cruţa pe români.
Cu un tren special au ajuns la Clăcele, la 8 noiembrie 1918, de unde au pornit cu căruţele şi pe jos spre Beliş. Incă de pe drum au început o adevrată vânătoare de oameni, ţăranii români întâlniţi în drum fiind împuşcaţi fără milă, indiferent dacă erau bătrâni, copii sau femei. Auzind salvele de armă, mulţi au reuşit să fugă spre păduri, dar mulţi au căzut sub gloanţe.
Ajunşi la exploatarea forestierş, soldaţii căpitanului Antal Dietrich nu au mai găsit niciunul dintre prizonierii italieni, ci doar urmele jafului organizat de ei, depozitul de cherestea încă ardea cu flăcări imense. Oamenii căpitanului au instalat mitralierele în turnurile castelului şi au continuat masacrul. Casele românilor erau luate cu asalt şi jefuite, nimeni nu era cruţat. Cum vedeau un ţăran sau o ţărancă, deschideau focul asupra lor. Mai mulţi români, printre care şi o femeie, au fost capturaţi, duşi la podul din comuna Beliş, şi împuşcaţi de plutonul de execuţie comandat chiar de căpitanul Dietrich. Apoi au fost adunate cadavrele şi aruncate în focul de la depozitul de cherestea. A fost ceea ce s-a numit rugul de la Beliş, unde au pierit de mâna acestor ticloşi 46 de români.
O comisie mixtă, româno-ungară, sosit la şase zile de la comiterea masacrului, a fost îngrozită de ceea ce a gsit la Beliţ. Procesul verbal a fost contrasemnat de doi magistraţi, unul român (doctor Emil Haţieganu) ţi unul maghiar (doctor Grampiere Emil), alturi de membrii comisiei, dr. Balazs Endre, dr. Kertesz Jeno şi dr. Valentin Poruciu. In acea perioadă, ministrul Oskar Jasi încerca să negocieze la Arad, cu membrii Consiliului Naţional Român, conduşi de Ştefan Cicio Pop, rămânerea Transilvaniei într-o federaţie cu Ungaria, când a sosit vestea măcelului de la Beliş. Poate că acest eveniment să fi avut o contribuţie la ruperea tratativelor. Intreaga Europă a fost cutremurată de unul dintre cele mai mari masacre de după rzboiul mondial, cel puţin până atunci.
in primvara lui 1919, ofiţeri francezi au trimis la Paris dovezile măcelului, câteva oase carbonizate, precum şi procesul verbal. Totuşi, Parisul a rămas intransigent şi nu a permis armatei române să avanseze pentru a face dreptate, pentru a mântui odată pe fraţi de teroarea ungurească.
Numrul exact al celor ucişi la Beliş poate nu se va cunoaşte niciodată, dar în mod sigur este mai mare de 45. De exemplu, exist mărturii că a fost ucis pe drum şi un român zdravăn, îmbrcat în haină militară, probabil un biet soldat român ce se întorcea acasă de pe front. Pe el nu avea cine să-l revendice, din moment ce probabil nu se ştia nimic de el de ani de zile. Ungurii l-au sprijinit aşa cum era, mort, de un stâlp, şi i-au pus o sticlă în mână, râzând şi zicându-şi că încă mai bea.
Iată câteva nume ale celor ucişi la Beliş:
·          Din comuna Beliş: Dumitru Tripon (26 ani), Gheorghe Mihuc (35 ani), Ioan Ble (36 ani), Simion Mihuc (60 ani), Nicolae Bâle (24 ani), Varvara Pop (44 ani), Popa Pascu (41 ani), Puica Alexandru şi soţia (49 şi 41 ani), Maria Matiş, toţi împuşcaci şi arşi pe rug.
·          Din comuna Tufeni: Gavril Dreve (54 ani), Ioan Dreve (22 ani)
·          Din comuna Mănăstireni: Petru Calo (38 ani), Ioan Michilie (18 ani), Petru Girgiu (54), Gavril Vsar (62), Ion Morar (57), Ioan Goia şi Ioan Nistor.
·          Din comuna Mrişel: Gheorghe Mriş, Avram Costea, Dumitru Giurgiu, Ioan lazr, Francisc Muller.
·          Din comuna Arada: Stan Sântioana, Ioan Neagu, Todea Petru, Lazăr Ana, Nicolae Radaţ, Neag Savu, Dumitru Lazăr, Gheorghe Neag, Rafila Oneţ, Dumitru Nicola, Ana Todea.
Prin ceea ce au însemnat toate aceste masacre, ne dăm seama de ura acestor potentaţi unguri împotriva românilor. Nu este un eveniment izolat, dacă ne uitm la trecut, la evenimentele precedente, inclusiv la anii 1848-49, sau în viitor, la masacrele dintre 1940-44 de la Ip, Trăznea sau Moisei. Ce fel de oameni sunt aceia care, ca şi la Trznea, au lăsat o grenadă în mâna unui copil de doi ani, aşteptând să reuşească să-i scoată cuiul. Bietul copil, neştiutor, l-a scos, şi rămăşiţele lui sunt îngropate în cimitirul satului Trăznea, la cinci kilometri de Zalău.
Referitor la Beliş, chiar dacă ungurii moderaţi au cerut la Budapesta pedepsirea vinovaţilor, aceştia nu au păţit nimic. Nandor Urmanczy, autorul moral şi organizatorul, s-a aprat spunând că expediţia era cunoscutţ de ministerul de război, din moment ce detaşamentul a fost echipat şi înarmat într-una dintre cazrmile din Budapesta. Mai mult, Nandor Urmanczy a rămas deputat în continuare, chiar dacă nu şi-a mai vzut niciodată moşiile din Ardeal, care au fost expropriate (pe motiv că nu s-a prezentat să le revendice), iar cu pământul respectiv au fost împroprietriţi ţăranii, poate chiar rudele celor ucişi. Dar, ironia vieţii, în anul 1938, la aproape douzeci de ani de la masacrul de la Beliş, un foc de armă a răsunat în foişorul parlamentului de la Budapesta. Deputatul Nandor Urmanczy şi-a zburat creierii cu revolverul.
Pe linia de demarcaţie
In tot acest timp, încrâncenaţi de aşteptare, soldaţii români priveau peste linia de demarcaţie şi nu încelegeau de ce nu pot trece dincolo, să le aducă izbvirea fraţilor schingiuiţi de bandele maghiare şi secuieşti, devenite mai nou comuniste şi revoluţionare. Ocupaseră linia hotrâtă la mii de kilometri, de politicieni ce habar nu aveau de ce se întâmplă în regiune, dar care sperau să câştige bunvoinţa ungurilor, de parcă ar fi însemnat ceva în aritmetica geopolitică a estului european. Boală lungă, moarte sigură, spune un vechi proverb românesc. Au trebuit câteva luni ca până ca decidenţii noii lumi să înceleagă realitatea, şi când au înţeles-o era deja târziu. Degeaba ziarele franceze, engleze şi americane pledau pentru înarmarea României, ca singur garant al păcii în regiune, calculele politice de la Conferinţa de pace de la Paris aveau preponderenţă. Iar această întârziere, de doar  câteva luni, avea să fie scump plătită cu sânge, mai ales cu sânge românesc, după cum am ilustrat mai devreme.
Imbrăcaţi în zdrenţe, cu hrană insuficientă, echipaţi şi înarmaţi necorespunzător, soldaţii români aşteptau. Aşteptau şi credeau, deoarece ei aveau un atu pe care adversarii lor nu-l aveau, poate nici nu-l încelegeau: moralul şi credinţa, credinţa în justeţea cauzei lor, credinţa în justeţea divină, credinţa că a sosit momentul în care să tranşeze odată pentru totdeauna diferendul vechi de secole între români şi unguri. „O dispută de secole se rezolvă cu sabia” spunea istoricul român Constantin Kiriţescu, iar soldacţii români ştiau că ei au fost aleşi să rezolve, atunci şi acolo, odată pentru totdeauna, această dispută. Era o misiune istorică, iar cu ochii la ei nu stătea cu speranţă numai întregul popor român, de dincolo sau de dincoace de linia de demarcaţie, ci întreaga Europă, poate chiar lumea întreagă, din moment ce şi Washingtonul era atent.
Gheorghe Pop de Băseşti
Pe linia de demarcaţie, soldaţii români aşteptau şi luptau.
Dincolo de linia de demarcaţie, în Maramureş, se află satul Băseşti, căminul marelui patriot român Gheorghe Pop de Băseşti. Acest mare român, care şi-a închinat peste ţaizeci de ani luptei pentru drepturile românilor asupriţi de unguri, apoi de dubla monarhie austro-ungară, a fost liderul Partidului Naţional Român, unul dintre semnatarii memorandumului pentru drepturile românilor, condamnat la închisoare pentru asta.  A trăit să-ţi vadă visul cu ochii, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, pe care a ţi prezidat-o. Aici, văzând împlinirea visului pentru care a luptat mai bine de şaizeci de ani, bătrânul octogenar a luat cuvântul cu o voce tremurândă: „Acum slobozeşte, Doamne pe robul tău, căci ochii lui au văzut mântuirea. De acum pot muri fericit, căci am vzut marele ideal împlinit”. Bietul badea Gheorghe, cum îi spuneau românii, a murit la 23 februarie 1919, în satul său, Băseşti, aflat dincolo de linia demarcaţională, sub stăpânirea ungară. In acea zi, în momentul în care bandele maghiare s-au năpustit asupra satului, jefuind şi incendiind totul în cale, badea Gheorghe le-a ieşit în întâmpinare, încercând să-i potolească, dar văzând slbăticiile la care s-au dedat, a făcut un atac de apoplexie şi a murit. Cu puţin timp înainte de a muri, a adresat o telegramă Consiliului Dirigent din Sibiu: „Pe teritoriul neocupat şi cel mai precios, bande nenumrate ungureşti jefuiesc pe locuitori, maltratează şi alungă pe fruntaşii satelor, preoţi şi învăţători, care şi-au părăsit locurile, ele demoralizeaăz poporul cu bolşevism şi ruperea de România, ajungând până la proxima apropiere de Băseşti. Gardele sunt desfiinţate, jandarmeriile reînfiinţate, ocupaţiunea trebuie executată fără amânare ca să nu rămână poporul fără apărare. Rog a lua măsurile necesare, la ceea ce mă simt îndreptţit pe baza luptelor mele de 60 de ani”.
După plecarea vandalilor, la înmormântarea venerabilului luptător român s-au adunat sute de oameni din satele vecine ca să-l petreacă pe ultimul drum. Dar cortegiul a fost atacat cu salve de puşcă şi rafale de mitralieră de către ungurii poziţionaţi în apropiere. inspimântaţi, românii s-au împrştiat. Fugarii au dus vestea trupelor române, aflate la câciva kilometri, iar comandamentul român a dat ordinul de ocupare a satului Băseşti. Ungurii au fost alungaţi, şi numai aşa bătrânul luptător Gheorghe Pop de Băseşti a putut avea o înmormântare cu toate onorurile, inclusiv din partea armatei române.
In tot acest timp, ciocnirile pe linia de demarcaţie continuau. Este suficient să spicuim din Jurnalul de Operaţii al Comandamentului Trupelor din Transilvania, ca să vedem în ce a constat această expectativă în spatele liniei demarcaţionale (de menţionat că denumirile localitcilor sunt cele ungureşti, după hărţile vremii).
16 martie 1919:
Divizia a 7-a: La ora 1, unităţi inamice au atacat posturile noastre de la Erdoszada, au fost însă respinse. In cursul zilei, patrule de recunoaştere inamice au încercat să se apropie de posturile noastre de la Nagy-Sikarlo, Egerespatak, Hengo şi Also Varkza (5 km NV Sdaky-Csek), au fost însă alungate cu focuri. Posturile noastre de la Hadad-Gyortelek (Giurtelecul Hododului) au respins o încercare de atac asupra acestor localităţi.
30 martie 1919
Divizia a 7-a: Intre orele 10-11, artileria inamică a tras 25 proiectile de 105 mm din direcţia cotei 344 (est Hadad), asupra satelor Hadad-Gyortelek (Giurtelecul Hododului) şi Mutos, însă fără niciun efect, după care infanteria inamiăc, în forţă de 2 plutoane, ieşind din pădurea Dadodului a căutat să atace postul nostru de la cota 261, a fost oprită însă de focurile posturilor noastre şi după un scurt schimb de focuri, a fost nevoită să se retragă. La ora 12 o subunitate inamică aflată la cota 362 (800 m SE Haraklu) a deschis focul cu 2 mitraliere asupra unui post al nostru din Regimentul 15 Infanterie de la vest de Czigany, s-a ărspuns cu focuri de armă mitralieăr, după care inamicul a încetat focul. Intre 12-13 artileria inamiăc din direcţia Remetemezo, a tras 8 proiectile asupra satului Nagy-Sikarlo, trei în Valea Mare, iar două în sat, toate însă fără efect...
Şi tot aşa, nu a existat zi fără schimburi de focuriă sau incursiuni inamice. Această linie de demarcaţie poate fi numită front, deoarece în această manieră s-au desfşurat ostilitţile, la fel ca şi pe linia Nistrului.
La 20 martie 1919, primind ordinul aliaţilor de a se retrage la vest, pe o nouă linie de demarcaţie stabilită, cam târziu, de aliaţi, guvernul Karolyi a cedat puterea comuniştilor lui Bela Kuhn, care nu s-au retras, ba dimpotrivă, au intensificat atacurile asupra soldaţilor români. Atunci Comandamentul Trupelor din Transilvania, condus de generalul Traian Moşoiu, ardelean de origine, a pregătit riposta. Intre timp, la 12 aprilie, a sosit noul comandant pe frontul transilvan, generalul Gheorghe Mărdărescu, generalul Moşoiu preluând comanda grupului de nord, cel mai important. Ungurii, acum bolşevici, continuau atacurile şi provocrile, care au culminat cu cele din noaptea dintre 15 şi 16 aprilie 1919. Dar armata română îi aştepta şi era pregtită. Impotriva lor, în acea noapte, s-a  declanşat contraatacul românesc, a cărui izbitură de ciocan a reprezentat-o grupul de nord, condus de generalul Traian Moşoiu. Ungurii aveau să primească ceea ce căutaseră cu lumânarea. Bătaie.....