duminică, 5 iunie 2011

MARELE SFAT NAŢIONAL ROMÂN DIN TRANSILVANIA

Marele Sfat Naţional Român din Transilvania a fost instituit, potrivit articolului al IX-lea al Rezoluţiei Adunătii Naţionale de la Alba Iulia, „pentru conducerea mai departe a afacerilor Naţiunii Române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească”, drept pentru care avea „toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română, oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiile pe care le află necesare în interesul naţiunii. După constituire, Consiliul Dirigent a preluat o mare parte din aceste atribuţii, aşa încât atât presa vremii, cât şi studiile de specialitate au apreciat rostul Marelui Sfat Naţional în diverse moduri. Unele opinii l-au considerat o instituţie de tip parlamentar, ce trebuia consultată de către Consiliul Dirigent în cazuri importante, şi care avea să controleze activitatea Consiliului. Altele au conturat ideea că Sfatul trebuia să se ocupe doar de discutarea şi votarea proiectelor de lege privind reforma agrară şi legea electorală, cum s-a şi întâmplat de fapt. In şedinţa Marii Adunări Naţionale din 1 decembrie 1918 Alexandru Vaida Voevod a propus ca Marele Sfat Naţional să fie compus din 250 de membri, dintre care 200 aleşi în acea şedinţă şi 50 ulterior, prin cooptare. După acceptul adunării, a fost citită lista ce conţinea cele 200 de nume (după unele surse, este vorba despre un număr mai mare decât cel propus: 210 sau 212), pe care Adunarea a votat-o în unanimitate.
Din punct de vedere profesional, majoritatea membrilor aleşi erau jurişti (99) şi preoţi (39), fiind urmaţi de profesori (17), muncitori (14), proprietari (8), publicişti (7), directori de bancă (6), învăţători (4) şi medici (3). Explicaţia constă în faptul că, în condiţiile socio-politice din Austro-Ungaria de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, profesiile de jurist şi cleric erau cele mai accesibile românilor. Din punct de vedere politic, cei mai multi aparţineau Partudului Naţional Român. Partidul Socialist Democrat deţinea 17 locuri. Singura femeie aleasă în Sfat a fost Eleonora Lemeny-Rozvan, profesoară în Sibiu, membră a PSD. Criticile cu privire la componenţa Marelui Sfat Naţional vizau în special slaba reprezentare sau lipsa unor anumite categorii sociale şi au generat întrebări cu privire la modul în care a fost alcătuită votată de Marea Adunare Naţională. Drept răspuns, Biroul Presei din Sibiu a emis un comunicat publicat în numărul din 8 martie 1919 al ziarului „Patria”, prin care arăta că lista a fost alcătuită de către o comisie a conducătorilor Comisiilor naţionale comitatense, iar aceasta a respectat la rândul ei propunerile fiecărui judeţ în parte. Datorită acestei componenţe neechilibrate, Marele Sfat Naţional a fost întregit prin cooptarea unor membri din alte clase sociale decât cele reprezentate majoritar. La 2 ianuarie 1919 Ion Suciu, aflat la conducerea Resortului Organizării al Consiliului Dirigent, a solicitat Consiliilor naţionale judeţene româneşti ca în maxim 8 zile să trimită câte o listă cu propuneri de noi membri pentru Sfat. Suciu recomanda ca lista să cuprindă şi 2-5 ţărani, pentru ca „şi ţărănimea noastră să fie corespunzător reprezentată în Marele Sfat Naţional al Nostru” In cea de-a doua sesiune de lucrări, începută la 29 iulie 1919, a fost aleasă o comisie specială, care să se ocupe de analizarea propunerilor venite din teritoriu şi alegerea membrilor cooptaţi, care urmau să fie votaţi de membrii Marelui Sfat. Deşi au fost înscrişi şi avocaţi şi preoţi, aceştia nu au mai fost luaţi în considerare. In final, raportorul Axente Banciu a făcut cunoscute concluziile comisiei şi a propus să fie cooptate 48 de persoane: 13 învăţători, 11 ţărani, 10 diverşi, 4 muncitori, 3 medici, 3 ingineri, 2 publicişti şi 1 artist.

Prima sesiune

Cele dintâi lucrări ale Marelui Sfat Naţional Român au fost ţinute pe 2 decembrie 1918. La ora 9, membrii aleşi ai Sfatului s-au întrunit în clădirea tribunalului din Alba Iulia şi şi-au ales organele de conducere: Gheorghe Pop de Băseşti (preşedinte), Ion Papp, Demetriu Radu, Teodor Mihali, Andrei Bârseanu (vicepreşedinţi), Caius Brediceanu, Mihai Popovici, Ionel Pop, Silviu Dragomir, Gheorghe Pop şi Iosif Ciser (notari). De asemenea, au fost numiţi membrii delegaţiei care urma să prezinte regelui Ferdinand I şi guvernului Brătianu rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia: Miron Cristea, Iuliu HossuIuliu,Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevodşi, ulterior, Caius Brediceanu.
Marele Sfat Naţional a ales apoi un organ reprezentativ cu activitate permanentă, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului, şi ţinuturilor româneşti din Ungaria şi compus din membri ai Sfatului: Iuliu Maniu (preşedinte), Vasile Goldiş, Ştefan Cicio- Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad, Ion Suciu, Aurel Lazăr, Emil Haţieganu, Victor Bontescu, Romul Boilă, Ion Flueraş, Iofif Jumanca, Vasile Lucaciu, Vasile Branişte şi Octavian Goga. Consiliul Dirigent, aşa cum a hotărât Marele Sfat Naţional, „va aduce la îndeplinire hotărârile Adunării Naţionale, va prelua şi va dirigui viaţa de stat, va îngriji serviciile publice şi în acest scop va fi în drept de a ordona şi a lua toate măsurile pe care le va găsi necesare”. După ce au fost aleşi, membrii Consiliului, care erau prezenţi, au depus jurământul de credinţă în faţa episcopului Ion Papp. Profesorul Silviu Dragomir a propus să fie trimisă o telegramă regelui Ferdinand I, prin care să fie înştiinţat că „Adunarea Naţională a românilor din Transilvania, Banat şi ţara ungurească, ţinută la Alba Iulia, glorioasa cetate a lui Mihai Viteazul, a declarat într-un elan de entuziasm fără margini, unirea teritoriilor sale cu Regatul România”. Propunerea i-a fost acceptată. La închiderea şedinţei, preşedintele Marelui Sfat Naţional şi-a exprimat bucuria faţă de evenimentele întâmplate şi i-a sfătuit pe ceilalţi membri să răspândească vestea celor hotărâte la Alba Iulia.

A doua sesiune

La 19 iulie 1919 Consiliul Dirigent a hotărât reconvocarea Marelui Sfat Naţional pentru ziua de 29 iulie, la Sibiu, pentru a dezbate şi vota proiectele de legi privind reforma electorală şi cea agrară, elaborate anterior de către Consiliu. Ion Suciu a trimis telegrame în acest sens către toţi membrii aleşi ai Sfatului, chemarea fiind publicată şi în ziarele româneşti, sub semnătura vicepreşedintelui Theodor Mihali (întrucât Gheorghe Pop de Băseşti decedase între timp). Lucrările celei de-a doua sesiuni au fost ţinute în sala de şedinţe a prefecturii din Sibiu, între 29 iulie şi 11 august 1919. In cadrul acestora au participat şi membrii Consiliului Dirigent, ziarişti, oameni politici şi reprezentanţi ai Aliaţilor la Bucureşti. Primele şedinţe au fost dedicate discursurilor, citirii telegramelor şi mai apoi întregirii prin cooptare a Marelui Sfat. Pe parcursul sesiunii, Marele Sfat a mai completat Consiliul Dirigent atunci când, din diferite motive, unii membri ai acestuia au trebuit să demisioneze.
După încheierea preparativelor, la începutul lunii august s-a a trecut la discutarea principială a proiectului de lege electorală. Acesta prevedea drept de vot pentru toţi cetăţeni români de sex masculin, în vârstă de peste 21 de ani. Votul era universal, egal, direct şi secret, sistemul electoral fiind de tip uninominal. Cetăţenia română urma să fie acordată tuturor locuitorilor născuţi în provinciile unite cu România care nu optaseră pentru o alta; de asemenea tuturor celor care începând de la 1 ianuarie 1914 şi-au stabilit domiciliul în aceste locuri şi optează pentru cetăţenia română şi, în fine, tuturor românilor care alegeau cetăţenia română, fie că erau născuţi sau îşi aveau domiciliul în aceste provincii sau nu. Reprezentanţii PSD au protestat faţă de faptul că proiectul nu respecta întru-totul Rezoluţia Marii Adunări Naţiobale de la Alba Iulia (articolul III) şi au cerut includerea dreptului de vot şi pentru femei, precum şi reprezentarea proporţională în parlament, prin adoptarea sistemului electoral pe liste. Majoritatea a respins aceste cereri, pretextând că problema votului pentru femei este de competenţa viitoarei Adunări Constituante a României Mari, iar reprezentarea uninominală era, pentru moment, cea mai simplă şi cea mai potrivită soluţie.
Pe 2 august 1919 a avut loc un incident care a determinat retragerea membrilor PSD din Marele Sfat. In cursul expunerii sale, Ion Suciu a spus „avem un rege”, moment în care membrii Sfatului, mai puţin cei socialişti, s-au ridicat în picioare. Cei care au rămas pe scaune au fost pe acest motiv apostrofaţi, drept pentru care au părăsit sala definitiv. Intr-o telegramă trimisă pe 4 august şi citită în plen, socialiştii şi-au explicat gestul, amintind că ei au convingeri republicane şi că acest fapt a fost cunoscut şi acceptat de către Marea Adunare Naţională atunci când i-a ales ca membri. De asemenea, au precizat că întrucât Marele Sfat nu înţelege să le respecte principiile, ba continuă dezbaterea şi votarea proiectului de lege în absenţa lor, se văd nevoiţi să îşi depună mandatul.
Proiectul de lege privind reforma electorală a fost discutat pe articole începând cu 4 august şi a fost adoptat cu mici modificări şi un singur vot împotrivă pe 6 august. Consiliul Dirigent a trimis Consiliului de Miniştri de la Bucureşti, la 12 august, un exemplar legalizat al proiectului, care a fost discutat în şedinţa din 20 august şi promulgat ca decret-lege pe 24 august. Acelaşi traseu a fost urmat şi de către proiectul de lege privind reforma agrară. El a fost luat în discuţie de către Marele Sfat Naţional Român în şedinţa a 13-a, din 6 august 1919, iar varianta adoptată a devenit decret-lege pe 10 septembrie. Potrivit acestei reforme, marile proprietăţi urmau a fi reduse prin expropriere la un preţ stabilit de către comisiile judeţene de împroprietărire, iar ţăranii aveau dreptul la o suprafaţă de pământ cel puţin atât cât puteau s-o lucreze ei şi familiile lor. Marele Sfat Naţional Român a fost dizolvat de facto pe 11 august 1919, după încheierea celei de-a 21-a şi ultima şedinţă a sa, iar de jure pe 20 noiembrie 1919, la întâlnirea Corpurilor Legiuitoare ale României Mari

REPUBLICA AUTONOMĂ BĂNĂŢEANĂ 1918

Republica Autonomă Bănăţeană a fost o formaţiune statală efemeră, nerecunoscută, proclamată la Timişoara la 31 octombrie1918 de socialiştii unguri conduşi de dr. Otto Roth şi susţinuţi de guvernul ungar, în încercarea de a împiedica iminenta unire a Banatului cu România. Republica ar fi urmat să fie un organism autonom în cadrul Ungariei, cu un comisar civil şi unul militar, iar lider avea să fie dr. Otto Roth, iar comandant al armatei Albert Bartha.
In paralel se vroia înfiinţarea unui „Sfat al Poporului din Banat”, care îi excludea pe români. Drept urmare românii conduşi de Aurel Cosma, au respins iniţiativa maghiară şi au înfiinţat separat un Consiliu Militar Naţional Român. Republica Bănăţeană a încetat să existe două săptămâni mai târziu, la 15 noiembrie, când trupele sârbe au intrat în Banat şi au instaurat administraţia provizorie sârbească.
Republica Banat (în română : Republica Banaţeana, germană : Banater Republik, sârbă : Banatska republika / република Банатска, maghiară : Bánáti Köztársaság) a avut de trăit  un timp scurt. A fost un stat fals proclamat la Timişoara pe 1 noiembrie 1918, la o zi după dizolvarea imperiului Austro-Ungar . Rcunoscută numai de către Ungaria, republica fantomă a fost invadată imediat de armata Serbiei, pe 15 noiembrie. In anul următor teritoriul său a fost împărţit între Romania şi Serbia.
Banatul este o regiune geografică naturală din sud-esrul Câmpiei Panoniei. Din 1552, a devenit fost o provincie otomană, numit Eyalet de Temesvar.  După 1718, prin Tratatul de la Passarowitz , regiunea a devenit o provincie habsburgică, numitîă Banatul Timişoarei . Această provincie a fost abolită în 1778.  Intre 1849 şi 1860, regiunea Banat, împreună cu Bačka şi Srem, au făcut parte dintr-o nouă provincie Habsburgică, Voievodatul Serbia şi Banatul Tamiš. Capitala tuturor acestor provincii a fost Timişoara.
 La data de 31 octombrie 1918, au fost stabilite consilii militare de către grupurile etnice care trăiau în regiunea Banat: români , maghiari , germani , evrei şi sârbi .  La o întâlnire, dr. Otto Roth, membru al Partidului Social-Democrat, a propus crearea unui Consiliu Popular al Banatului autonom, cu reprezentanţi de la fiecare grup etnic, dar ofiţerii români s-au distanţat de acest obiectiv, atâta timp cât nu a existat nici o rezoluţie privind Consiliul Naţional Român.
 A doua zi, pe 1 noiembrie 1918, Roth a proclamat Republica Banat din balconul a consiliului local Timişoara. Liderul civil din Republica a devenit dr. Roth, în timp ce comandantul militar a fost desemnat Albert Barta . Guvernul Ungariei a recunoscut independenţa Republicii Banat.
 In aceeaşi zi, în reuniunea fondatorilor Consiliului Popular Banat au intrat 20 de membri proveniţi din Consiliul Local, 60 de membri din consiliile Militarr Naţionale, 40 de reprezentanţi din consiliile muncitorilor, şi 70 din partidele burgheze.  A fost ales un comitet executiv de 20 de membri.
Cu toate acestea, românii, cel mai mare grup etnic, nu a vrut autonomie, ci mai degrabă unificarea cu România.
Consiliul Naţional Banat a organizat echipe militare şi de protecţie civilă pe 4 noiembrie pentru a stabili controlul asupra teritoriului Banatului. Cu toate acestea, pe 15 noiembrie, trupele sârbe au intrat în Banat şi au pus capăt Republicii. Consiliile naţionale au fost dizolvate de către forţele sârbe pe 21 februarie, 1919.  Câteva luni mai târziu, în urma Declaraţiei de la Alba-Iulia şi a Rezoluţiei Marii Adunării Populare de la Novi Sad , Banatul a fost împărţit în primul rând între România şi Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor .

 La data de 16 aprilie 1920, etnicii germani din Banat au trimis o cerere la Conferinţa de Pace de la Paris cerând restabilirea Republicii  sub numele de Republica Banatia, această nouă republică să includă nu numai terirorii ale Banatului, dar şi regiunea vecină Bačka. Republica urma a fi împărţită în cantoane, fiecare administrat de popilaţia, sau degrupul etnic majoritar. Cu toate acestea, această propunere a fost respinsă.
Populaţia
Populaţia republicii puse în discuţie a avut 1.582.133 de oameni, din care 592,049 (37.42%) erau români , 387545 (24.50%) germani , 284329 (17,97%) sârbi  şi 242,152 (15.31%), maghiari şi un număr mai mic din alte grupuri etnice, cum ar fi slovaci, croaţi, bulgari şi ruşi. Compoziţia religioasă a fost, după cum urmează: 855852 (54.10%) au fost creştinii ortodocşi , 591,447 (37.38%) au fost romano-catolici  şi o pleiadă de aderenţi de la alte grupuri religioase, cum ar fi calvinişti , luteranii şi evrei .

sâmbătă, 4 iunie 2011

UNIREA BANATULUI CU REGATUL ROMÂNIEI LA 1 Decembrie 1918

Unirea Banatului cu România a fost proclamată la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, însă preluarea administraţiei Banatului de către autorităţile româneşti s-a desfăşurat cu întârziere şi cu multe obstacole, datorită ocupaţiei sârbe şi franceze. Administraţia românească s-a instalat abia în vara anului 1919, unirea fiind consfinţită prin intrarea armatei române în Timişoara la 3 august 1919. Revendicat în graniţele sale naturale, până la Tisa şi până la Dunăre, Banatul a sfârşit prin a fi împărţit între România şi Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, în proporţie de circa 2/3 României şi 1/3 Regatului sârb.

Începând cu toamna anului 1918, numărul acţiunilor protestatare organizate în localităţile urbane s-a înmulţit, pe fondul unei atmosfere tot mai tensionate. La 6 şi 20 octombrie, la Timişoara au avut loc demonstraţii pentru încheierea ostilităţilor militare. La 26 octombrie, participanţii la manifestaţia organizată pe străzile oraşului au dărâmat statuia generalului austriac Antoniu Scudier precum şi monumentul lui Coronini. Publicaţia locală Temesvári Hírlap consemna că monumentul „a fost dărâmat cu o rangă. Nu are importanţă de cine. Nici nu merită să mai fie ridicată. Ea reprezenta o lume veche, dispărută, militarismul, servilismul şi închinarea la idoli”.
La 31 octombrie 1918, a avut loc o mare demonstraţie de stradă la Timişoara. În aceeaşi zi, în sala cazarmei militare, a avut loc o întrunire a celor mai importante personalităţi politice şi militare locale şi s-a înfiinţat un Consiliu Naţional al Banatului, condus de dr. Aurel Cosma. În zilele următoare, soldaţii întorşi de pe front, revoltaţi de lipsurile în care se zbăteau familiile lor iau cu asalt conacele celor avuţi împărţind celor înfometaţi stocurile de alimente şi de alte bunuri rechiziţionate. În multe localităţi, autorităţile făceau apel la aparatul represiv. Jandarmii şi aşa numitele „gărzi de oţel” intervin cu brutalitate, mulţi locuitori nevinovaţi căzând victime măcelurilor. Românii din Banat s-au constituit în Consilii şi Gărzi naţionale româneşti, ca răspuns la dezordinea care se crease, la atrocităţile jandarmilor şi ale „gărzilor de oţel” ungureşti. Lupta lor pentru emancipare naţională şi autodeterminare intra acum în ultima fază.

Cercurile maghiare proclamă „Republica Autonomă Bănăţeană”

Cu o zi înainte, dr. Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria şi adversar al unirii Banatului cu România, împreună cu locotenent-colonelul Albert Bartha, şeful Statului Major al Comandamentului Militar Timişoara, au participat la Budapesta la întrunirea liderilor politici maghiari. Întorşi la Timişoara, au avut convorbiri, în seara de 30 octombrie, cu fruntaşii maghiari locali şi au decis ca la adunarea populară din ziua următoare, care încheia demonstraţia de stradă, să proclame „Republica Autonomă Bănăţeană” şi să înfiinţeze „Sfatul Poporului din Banat”, subordonat guvernului din Budapesta. Acest Sfat al Poporului îi excludea însă pe români.
Republica ar fi urmat să fie de fapt un organism autonom în cadrul Ungariei, cu un comisar civil şi unul militar. Lider avea să fie dr. Otto Roth, iar comandant al armatei Albert Bartha. La adunarea din 31 octombrie, dr. Otto Roth a proclamat Republica Bănăţeană şi a declarat că va rămâne ataşat noului guvern maghiar. Republica nu avut viaţă lungă datorită opoziţiei opuse de către români. Manevra cercurilor legate de Budapesta nu era deloc agreată de români, pentru că era o clară încercare de a împiedica unirea Banatului cu Regatul Român şi de menţinere a stăpânirii maghiare.
Aurel Cosma, liderul românilor din Banat, a răspuns deciziilor lui Otto Roth astfel: "Noi, românii, nu putem primi propunerea domnului Otto Roth. Aspiraţiile neamului nostru ne îndeamnă să urmăm altă cale. Vom constitui Consiliul nostru naţional." Fruntaşii românilor au părăsit consfătuirea şi, într-o întrunire separată, au alcătuit Consiliul Militar Naţional Român, având ca preşedinte pe dr. Aurel Cosma.

Adunarea românilor din 31 octombrie

În seara de 31 octombrie, mii de români din Timişoara şi din satele învecinate au participat la o impresionantă adunare naţională în Piaţa Libertăţii şi au aprobat cu ovaţii cuvintele rostite de dr. Aurel Cosma: „De astăzi înainte s-au rupt pentru totdeauna lanţurile robiei naţiunii române." Consiliul Militar Naţional Român s-a impus încă din primele zile cu o importantă forţă politică, iar prin Comitetul Executiv a susţinut interesele locuitorilor români şi a acţionat cu hotărâre pentru Unirea Banatului cu România. A avut o contribuţie majoră la impulsionarea procesului de instaurare a conducerii politico-administrative în localităţile bănăţene. Într-un comunicat adresat populaţiei a arătat că s-a ataşat Consiliului Naţional Român Central de la Arad şi a recunoscut numai dispoziţiile acestuia. Era o declaraţie fermă prin care respingea ideea autonomiei Banatului sub forma Republicii Bănăţene şi totodată o exprimare limpede a voinţei de Unire cu România.

Ungaria semnează armistiţiul cu Antanta. Situaţia Banatului se complică

La 10 noiembrie, Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad, a trimis o notă ultimativă Consiliului Naţional Maghiar pentru predarea guvernării şi administraţiei Banatului şi Transilvaniei. Nota avea termen 2 zile. Budapesta a cerut o prelungire cu 48 ore a termenului, până pe 14 noiembrie. Guvernul maghiar începuse tratativele de pace cu Antanta şi a încheiat armistiţiul cu aceasta chiar la 13 noiembrie, la Belgrad.
Convenţia de armistiţiu a complicat planurile românilor de a prelua Banatul. Antanta convenise cu Ungaria ca soarta Banatului să fie definitivată după Conferinţa de Pace. Armata maghiară trebuia să se retragă la nord de Mureş, iar teritoriul evacuat să fie ocupat de forţele aliate sârbe şi franceze.

Armata sârbă ocupă Banatul

Sesizând oportunitatea creată, trupele sârbe au trecut Dunărea chiar înainte de parafarea acordului de armistiţiu şi au ocupat oraşul românesc Biserica Albă, unde au instaurat administraţia sârbească. La 14 noiembrie 1918 sârbii au ocupat Timişoara, iar la 20 noiembrie ajung la Mureş şi se stabilizează între Szeged şi Lipova. Imediat comandamentul sârb a preluat administraţia militară a Banatului, a dizolvat gărzile naţionale, iar mai târziu a preluat şi administraţia civilă. Între timp, armata română era ocupată cu neutralizarea trupelor germane ale lui Mackensen, situaţie de care sârbii au profitat pentru a ocupa Banatul.
Ajunse la Timişoara, trupele sârbeşti au fost întâmpinate cu amiciţie, ca trupe ale Antantei, deci aliate României. La scurt timp însă, lucrurile s-au schimbat radical, după ce românii bănăţeni au devenit ţinta predilectă a persecuţiilor noii administraţii. Iniţial, sârbii au deţinut doar administraţia militară şi au lăsat administraţia civilă pe mâna maghiarilor. Ambele însă vedeau în români primejdia cea mai mare. Sistematic s-a trecut la anihilarea mişcării naţionale româneşti, la desfiinţarea consiliilor naţionale române şi a gărzilor româneşti. În funcţiile oficiale au fost numiţi tot mai mulţi sârbi. Otto Roth şi reprezentanţii social-democraţilor din rândul minorităţilor maghiare şi şvăbeşti, vedeau în armata sârbă un ajutor pentru perpetuarea stăpânirii maghiare. Ei sperau în continuare că războiul se va termina cu o Ungarie Mare, care să cuprindă şi Banatul. Pe de altă parte, sârbii duceau în occident o puternică propagandă pentru cauza lor, urmărind politica "faptului împlinit" şi încheierea războiului cu un Banat aflat de facto sub suveranitate sârbească.

Bănăţenii la Marea Adunare de la Alba Iulia. Proclamarea unirii Banatului cu România

În ciuda restricţiilor şi impedimentelor de tot felul impuse de trupele de ocupaţie, mii de bănăţeni au răspuns la chemarea Consiliului Naţional Central şi s-au îndreptat către Alba Iulia pentru a lua parte la Marea Adunare care avea să proclame Unirea. Alegerea delegaţilor a fost un eveniment de mare importanţă pentru comunităţile româneşti. Procesul de alegere a fost pe toate căile împiedicat să aibă loc, iar cei care au reuşit să fie aleşi, au fost împiedicaţi să părăsească Banatul. Armata sârbă a patrulat constant graniţa cu Ardealul pentru a împiedica trecerea bănăţenilor în Ardeal. Unul din cele mai păzite locuri era punctul de trecere de la Bouţari. Însăşi episcopul de Caransebeş Miron Cristea, unul dintre vicepreşedinţii Adunării şi viitorul patriarh al României, a fost reţinut o zi şi o noapte în gara de la Bouţari, dar a reuşit totuşi să treacă. Aşteptat cu însufleţire la Alba Iulia, a ajuns aici cu o zi întârziere, dar la timp pentru a participa la actul solemn.
Delegaţia bănăţenilor a avut în final 359 de membri oficiali, reprezentând toate categoriile sociale şi principalele organizaţii politice, sociale şi culturale bănăţene. (vedeţi şi Participanţi bănăţeni la Marea Adunare de la Alba Iulia) Pe lângă aceştia au participat un număr mare de români bănăţeni de pe întreg cuprinsul Banatului. Se estimează că au participat români din cel puţin 255 de localităţi bănăţene. Dar participarea ar fi fost şi mai mare dacă autorităţile sârbeşti de ocupaţie n-ar fi împiedicat mai mulţi delegaţi să se îndrepte către Alba Iulia, fiind reţinuţi sau împiedicaţi să părăsească localităţile de reşedinţă, „călătoria la Ardeal fiind interzisă” În fruntea delegaţiei s-a aflat o serie de personalităţi de prim-rang din viaţa publică a românilor bănăţeni, de un şir de delegaţi din rândurile preoţilor (printre care şi episcopii Miron Cristea şi Valeriu Frenţiu), zeci de profesori şi învăţători aleşi delegaţi de satele şi oraşele de baştină.
Marele Sfat Naţional avea în componenţa sa 44 de membri din tot cuprinsul Banatului. Printre cei 6 secretari se aflau şi bănăţenii Caius Brediceanu şi Traian Novac. Adunarea a proclamat fără echivoc: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat, Ţara ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, decretează Unirea acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România.” În acelaşi timp, pe întreg cuprinsul Banatului, de la satele cele mai mici până la oraşele mari, s-au organizat manifestări şi ceremonii solemne, însoţite de urale, arborări de steaguri, cântece şi dansuri, salve de armă.

Administraţia sârbă şi persecuţia românilor

După proclamarea Unirii, persecuţiile armatei sârbe se intensifică şi se perpetuează de-a lungul întregii zone de ocupaţie sârbeşti. Astfel, despre situaţia românilor din Banat sub administraţie sârbească, maiorul Alexandru Dumitrescu raporta Marelui Cartier General Român la 11 decembrie 1918: „În Banat se duce acum o luptă îndârjită asemănătoare cu aceea pe care o duceau ungurii înainte contra românilor. Zilnic se fac internări şi arestări de români din diferite localităţi din Banat şi actualmente Aradul are un mare număr de români din Banat refugiaţi de frica persecuţiei autorităţilor militare sârbe.”
Între timp în Banat a sosit generalul francez Berthelot, favorabil cauzei românilor. Ca urmare a intervenţiilor acestuia şi ale reprezentanţilor Consiliului Dirigent pe lângă Antantă, s-a decis retragerea treptată a trupelor sârbeşti şi preluarea de către trupele franceze. Acestea au preluat estul Banatului în ianuarie 1919.

Banatul disputat

În 1919 Banatul a fost împărţit între România şi Regatul Serbiei, Croaţilor şi Slovenilor (numit mai târziu Iugoslavia). Revendicarea sârbilor nu se baza pe vreun drept istoric, ci pe existenţa a 250.000 de sârbi locuitori la nord de Dunăre. Alt argument al sârbilor a fost poziţia geografică a capitalei Belgrad, aflată exact la graniţa cu Banatul şi prin urmare vulnerabilă din punct de vedere strategic şi militar.
Mai târziu, o ultimă încercare de independenţă a venit din partea germanilor din Banat, care în data de 16 aprilie 1920 au trimis o petiţie la Conferinţa de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul, dar şi regiunea vecină Bačka. Noua republică urma, după planurile germanilor, să fie împărţită în cantoane care să fie administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton. Conferinţa de Pace de la Paris a refuzat însă această propunere.
În 11-13 iunie, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris a comunicat României decizia finală privind graniţa dintre România şi Ungaria şi dintre România şi Serbia. Astfel, două treimi din Banat reveneau României şi o treime revenea Serbiei.

Unirea Banatului românesc cu Regatul Român

În 28 iulie administraţia română s-a instalat în Banat. Gheorghe Dobrin a fost numit prefect pentru judeţul Caraş-Severin cu sediul la Lugoj, iar Aurel Cosma la Timişoara pentru judeţul Timiş-Torontal, cu sediul la Timişoara.
La 3 august 1919 în Timişoara au intrat primele unităţi ale armatei române, sub comanda colonelului Economu, în uralele mulţimii entuziasmate. În piaţa care de atunci se va numi „Piaţa Unirii” din centrul oraşului, armata este primită de oficialităţile locale şi de reprezentanţi ai minorităţilor. Pentru a pecetlui actul unirii Banatului cu România, sosesc la Timişoara dinspre Arad prim-ministrul Brătianu şi ministrul Consiliului Dirigent Ştefan Cicio-Pop. În ziua următoare Regatul român a încheiat tratatul cu puterile aliate în urma căruia Banatul intra în graniţele României Mari.

Marea adunare populară din Timişoara

La 10 august 1919 se ţine la Timişoara o mare adunare populară a tuturor bănăţenilor, veniţi în număr de peste 40.000, din toate colţurile provinciei, să consfinţească unirea Banatului cu România. Adunarea adoptă o rezoluţie prin care declară:
1.      Declarăm unirea pe vecie a întregului Bănat cu Statul român sub sceptrul dinastiei române.
2.      Jurăm credinţă şi supunere M.S. Regelui Ferdinand I, domnitorul tuturor românilor.
3.      Aducem omagiile noastre glorioasei armate române pentru măreaţa operă şi jertfă depusă pe altarul dezrobirii noastre de sub jugul de o mie de ani, pentru învingerea bolşevismului maghiar şi pentru intrarea triumfală în capitala Ungariei.
4.      Luăm cu mulţumirea la cunoştinţă hotărârile Suveranului nostru şi a sfetnicilor săi de a impune tuturor respectarea drepturilor istorice, teritoriale şi suverane ale statului şi neamului românesc.
5.      Pretindem respectarea tratatului din 4 august 1916, încheiat de către Regatul român cu marile puteri aliate, pretindem întreaga provincie „Banatul” cu hotarele sale naturale Dunărea, Tisa şi Mureşul, din punct de vedere istoric, etnografic şi economic, protestăm prin urmare contra oricărei încercări de schimbare arbitrară a hotarelor României Mari.
6.      Protestăm contra oricărei încercări de a ştirbi, sub orice pretext, suveranitatea neamului şi statului românesc, contra oricărui amestec în chestiunile interne ale statului român. [...]

Stabilirea graniţelor

La Conferinţa de Pace de la Paris, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu cerea recunoaşterea graniţelor unei Românii care includea întreg Banatul, cu graniţa pe Tisa inferioară până la vărsarea acesteia în Dunăre şi apoi cursul Dunării. Conferinţa însă a decis linia de demarcaţie care s-a păstrat până astăzi, cu excepţia unei rectificări care a avut loc în 1923. La 24 noiembrie 1923, România şi Regatul Sârb au încheiat la Belgrad un protocol pentru un schimb teritorial. România se angaja să cedeze comunele Pardany, Modoş, Surgan, Crivobara şi Nagy Gaj, în timp ce Regatul Serbiei ceda României Beba Veche, Pusta-Kerestur, Ciorda, Iam-ul şi oraşul Jimbolia, care a intrat oficial în componenţa României abia în 1924.