VIA APPIA

Spiritul constructiv al romanilor s-a manifestat viguros în trasarea şi amenajarea cu soliditate a căilor de legătură dintre Roma şi extremităţile imperiului şi totodată dintre provincii. In perioada imperială de înflorire drumurile principale au atins o lungime de circa 90.000 de kilometri iar cele laterale (secundare) o lungime de circa 200.000 de kilometri.

Via Appia poartă numele magistratului Appius Claudius Caecus, care a deschis-o în anul 312 e.A. fiind, în principal, la început, o arteră militară. Evitarea ocolirilor a pretins substricții și excavații de teren importante, până la Terracina. Pavajul acestei căi a rezistat până astăzi. Inainte de construirea incintei fortificate a lui Aurelianus, în a doua jumătate a sec. al 3-lea e.N, Via Appia ieşea din Roma prin poarta Capena a zidului servian. Atunci ea urma cu aproximaţie traseul actualei artere Via delle Terme di Caracalla şi Via di Porta San Sebastiano. Dincolo de Poarta San Sebastiano, adică dincolo de zidul lui Aurelianus, Via Appia se îndrepta spre Capua, Benevent şi sfârşea la Brindisi pe celălalt mal al peninsulei italice.

Numele de San Sebastian dat porţii oraşului este de origine creştină.
Până la Terracina era perfect rectilinie.  Evitarea ocolirilor a pretins amenajări - subscripții - și excavații de teren. Pavajul aceatei căi a rezistat până astăzi. Folosind ca suport un strat  gros de piatră presată ca un beton, Via Appia este pavată în apropiere de oraș cu plăci - cuadre - de tuf, iar în rest cu blocuri poligonale de lavă.

Via Appia a fost mărginită de morminte , ca şi alte căi de ieşire din Roma. Acest fapt se datora unei legi din sec. al 5-lea e.A. care interzicea înmormântarea în interiorul oraşului.

In evul mediu, această cale de ieşire şi acces în oraş a devenit mai puţin sigură datorită banditismului. Clanul Caetani, transformând mormântul mausoleu al Ceciliei Metella în fortăreaţă a trecut la jefuirea călătorilor. Pe atunci s-a deschis Via Appia Nuova, iar la sfârşitul sec. al 17-lea cele două au fost unite de Via Appia Pignatelli.

Spre deosebire de alte căi de legătură ale Romei cu exteriorul, Via Appia s-a bucurat de mai multă căutare şi de apreciere, probabil şi din cauza vechimii ei. De o parte şi de alta s-au înşirat monumentele funerare unor familii avute, dar şi cimitire prin incinerare ale săracilor. Tradiţia s-a prelungit şi în perioada dezvoltării creştinismului, când în lungul acestei artere s-au săpat catacombe creştine pentru înmormântări. Cele mai renumite erau catacombele San Callisto, San Sebastian (de al cărei nume s-a legat probabil numele porţii de ieşire din Roma) şi Domitilla. Alte catacombe din zonă erau Basileo, Balbina şi Martiri non identificati.

Astăzi, Via Appia, loc al unor catacombe celebre şi al bisericii Domine, quo vadis? Este unul dintre locurile de mare interes ale Romei creştine.

Biserica Domine, quo vadis? evocă o legendă celebră. Fugind din Roma de frica persecuţiilor, Sfântul Petru a întâlnit pe drum pe Christos şi l-a întrebat „Domine, quo vadis?“ Christos se pare că i-ar fi răspuns: „La Roma pentru a mă crucifica a doua oară!“ După aceasta Christos a dispărut lăsând pe paviment amprenta tălpilor sale. Sfântul Petru, ruşinat de slăbiciunea sa, a reluat drumul spre Roma unde a fost martirizat mai târziu.

MONT TESTACCIO

Acest cartier de pe colina Aventin cu atmosferă populară a rămas nelocuit timp de 1500 de ani, după devastările barbare, până a fi integrat în planurile moderne de urbanism, planuri puse în aplicare între anii 1873-1883. S-a născut drept cartier plebeian şi reproduce profilul urbanistic al epocii romane.

Curiozitatea locală, Mont Testaccio, este o colină artificială, înaltă de circa 35 de metri care şi-a luat numele de la resturile de amfore (în latină testae), provenite de la antrepozitele vecine, sau de la portul Ripa Grande (de la care au rămas prea puţine mărturii). 

Această colină de resturi ceramice mai este cunoscută şi sub numele de „monte dei cocci“ (muntele de cioburi). In această colină artificială s-au tăiat un mare număr de grote. Unele dintre ele au fost transformate în încăperi strâmte pentru locuit, sau pentru activităţi meşteşugăreşti şi altele în restaurare cu bucătării tipic romane.

FAMILIA BONAPARTE LA ROMA

        La începutul arterei Via del Corso, când acesta porneşte din Piazza Venezia spre Piazza di Popolo, adică spre ieşirea din nord a Romei antice, se găseşte, pe partea stângă, un palat cu aparenţă modestă. Palatul, construit în sec. al 17-lea, a fost achiziţionat de către mama lui Napoleon I-ul Bonaparte, care s-a instalat aici în anul 1815 după disoluţia Imperiului francez creat de fiul său.

           Fără ostilitate, papa Paul al VII-lea a acordat azil tuturor membrilor familiei imperiale franceze exilate. Lucien, Jerome şi Louis, ex-regele Olandei, au înconjurat pe mamă în acest palat. Din loggia acoperită, de la etajul întâi, mama împăratului îşi petrecea timpul cu observarea animaţiei de pe stradă, fără a se arăta.

Pauline Bonaparte - sculptură de Canova 

        La 8 februarie 1836, având alături pe fiul său Jerome şi pe cardinalul Fesch, s-a stins din viaţă, cu 15 ani mai târziu decât celebrul său fiu imperial. A fost îngropată discret, pe timpul unui carnaval, în biserica Santa Maria in Via Lata.

         In nordul oraşului, lângă Porta Pia, la apus, s-a găsit Villa Paolina, edificiu care astăzi este sediul Ambasadei Franţei de pe lângă Sfântul Scaun.

Villa poartă numele surorii lui Napoleon I-ul, care, în 1803, s-a căsătorit cu prinţul Camillo Borghese, strănepot al papei Paul al V-lea. Ea s-a instalat aici după prăbuşirea Imperiului francez al fratelui său. Intre timp părăsise cu câţiva ani înainte pe soţul italian care ducea acum o viaţă liberă şi independentă. Paolina Bonaparte i-a refuzat aceluia accesul în palatul familial. A trăit aici până la moartea sa survenită în 1825.

           Din Villa Paolina se pot vedea zidurile de nord ale incintei fortificate realizate de Aurelianus, iar dincolo de ele, spre răsărit, sub un cartier nou (de după anul 1900) sunt săpate galeriile catacombei San Nicomede.