BUREBISTA - UNIFICATORUL DACILOR ŞI NIMICITORUL DE CELŢI

 

„Boerebistas, barbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceștia ticaloșiți de nesfarșitele războaie și i-a îndreptat prin abstinență și sobrietate și ascultare de porunci, așa încât, în cațiva ani, a intemeiat o mare stăpânire și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine; ba a ajuns sa fie temut chiar și de romani pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia și Iliria, iar pe celți, cei ce se amestecaseră cu tracii și cu ilirii, i-a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum si pe taurisci, i-a nimicit cu desăvârsire...” – Strabon, Geographia.

Nicicând nu au avut tracii, fie ei daci sau de altă sorginte, un lider mai impunător și mai influent decât a fost Burebista. Sunt cuvintele contemporanilor săi, locuitorii cetății Dionysopolis, Balcicul de astăzi, cei care il numeau cu mândrie "cel dintâi si cel mai mare dintre regii din Tracia". Este regretabil faptul că, astăzi, sursele care să ne redea adevarata complexitate a geniului lui Burebista, dimensiunile reale, fizice sau morale ale marelui rege trac, lipsesc cu desăvârșire. Au rămas doar ecourile faptelor sale în operele unora dintre cei mai iluștri istorici antici, acestea fiind, de fapt, singurele date pe care le deținem. Suficient, însă, pentru a ne crea o imagine despre personalitatea remarcabilă a celui care a influențat decisiv istoria în urmă cu mai bine de două milenii.

Bustul lui Burebista în parcul municipal din Călărași

Păstrând proporțiile, putem compara pe "cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia" chiar cu Alexandru Macedon... un lider ce a reușit într-un timp foarte scurt să îi unească pe cei de un neam cu el, să supună seminții îndepărtate și să sfârșească neînfrânt în luptă o existență demnă de marile personalități ale istoriei. Și tot asemenea lui Alexandru Macedon, Burebista a luat odată cu el ceea ce realizase. Uciși în urma unor comploturi, cei doi monarhi nu au lăsat în urmă imperiile pe care le creaseră, acestea fiind sfâșiate și împîrțite între cei care le-au urmat la conducere.

In prima jumătate a secolului I î.Hr. dezvoltarea societății geto-dacice, întărirea aristocrației tribale militare și transformarea ei în clasă politică au determinat trecerea la organizarea de tip statal. Regele dac, Burebista își începe domnia în anul 82 î.Hr. Conform istoricului Iordanes, Burebista a moștenit o puternică uniune tribală, care s-a transformat în stat odată cu supunerea treptată a tuturor triburilor și uniunilor de triburi geto-dace către autoritatea centrală. La acest proces de unificare nu au contribuit numai factori interni (aristocrația tribală și masa războinică, puterea și iscusința lui Burebista), ci și cei externi (creșterea amenințărilor celților și romanilor). Unificarea într-un regat a triburilor geto-dace s-a realizat pe două căi: pe cale pașnică, când șefii daci de trib acceptă supunerea față de Burebista de bună voie, și pe cale războinică, când se dorește păstrarea puterii tribale de către unii conducători locali (cetatea Tyras a fost arsă din temelii). Desigur, creșterea puterii militare a lui Burebista a determinat supunerea de bunăvoie a multor uniuni tribale geto-dacice. Strabon scria că, ascultându-l pe Deceneu, geto-dacii "s-au lăsat înduplecați să taie vița de vie și să trăiască fără vin".

Unificarea triburilor geto-dacice s-a terminat pe la 60 î.Hr.-59 î.Hr, când Burebista începe campania împotriva celților de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. In munții Orăștiei va fi centrul statului dac format de Burebista.

Aici el a ridicat un sistem de apărare din  cetăți de piatră, cele mai importante fiind: Costești, Blidaru, Căpâlna și Sarmizegetusa, ultima transformată, până la urmă, chiar în capitală a regatului.

Burebista a rămas un personaj enigmatic. Relatările istorice susțin că Burebista, marele rege al daco-getilor s-a înscăunat rege în anul 82 î.Hr și a căzut pradă unui complot al nobililor în anul 44 î.Hr., același an în care iși pierdea viața, într-un mod similar, Iulius Cezar. Chiar dacă nu sunt departe de adevar, astfel de afirmații sunt, însă, nesigure. Cu siguranță ca atari probleme nu s-ar fi ridicat dacă, din operele istoricilor antici care s-au ocupat cu istoria dacilor, s-ar fi păstrat măcar una. Pe lângă cea mai importantă dintre aceste lucrari, "Istoria Getilor", scrisă de Dion din Prusa (cca 40-120 d.Hr), sau Dion Chrysostomos (Gura de Aur), așa cum mai era cunoscut istoricul antic, mai există încă în sec. al VI-lea d.Hr. un alt istoric important, gotul Iordanes, care trsansmite unele informații. Chiar dacă acesta din urmă face o gravă confuzie confundându-i pe goți cu geți, cel mai probabil în ideea de a găsi pentru neamul său un trecut strălucit, informațiile preluate de acesta din opera lui Dion Chrysostomos sunt în masură să facă oarecare lumină asupra trecutului lui Burebista:
"Apoi, în vreme ce la goți (geți) domnea Buruista, a venit in Goția (Geția) Deceneu, pe vremea când Sylla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu-l pe Deceneu, Buruista i-a acordat o putere aproape regală. După sfatul acestuia, goții (geții) au început să pustiască pământurile germanilor pe care acum le stăpânesc francii".

Nobil dac de pe arcul de triumf al lui Constantin I-ul de la Roma

Se întelege astfel că Burebista domnea deja în anul 82 î.Hr., an în care Sylla lua titlul de dictator la Roma. Că înscăunarea sa nu putea fi departe de aceasta dată o arată însăși durata domniei lui. Numai dac se presupune că moartea sa a avut loc în anul 44 d.Hr, se adună deja 38 de ani în care Burebista a stăpânit peste întregul neam al daco-geților. Cu atât mai mult dacă se sustine acea opinie a istoricilor care afirmă ca tragicul sfarșit al regelui dac a avut loc cu puțin timp înainte de războaiele panonice ale lui Octavianus (35-33 î.Hr). Evident, o domnie atât de îndelungată nu era ceva neobișnuit pentru lumea antică. Același Iordanes vorbește de un urmaș al lui Burebista, Scorilo/Coryllus, ce a condus destinele dacilor timp de 40 de ani. Teres, regele odrisilor (traci din sudul Dunarii), a trait nu mai putin de 92 de ani, după cum susține istoricul Theopompos, iar contemporanul lui Burebista, Mithridades al VI-lea Eupator a domnit 48 de ani (111-63 î.Hr.). Chiar dacă nu îl putem alătura regilor din sudul și nordul Dunarii, trebuie amintit si monarhul cu cea mai lungă domnie din istoria omenirii, anticul faraon Pepi al II-lea Neferkare, cel care a stat in fruntea Egiptului pentru nu mai putin de 94 de ani (cca. 2278 - 2184 î.Hr.).


Intinderea Daciei lui Burebista

Nu trebuie uitată, însă, nici acea parte a istoricilor care neagă vehement veridicitatea scrierilor lui Iordanes și implicit că Burebista ar fi fost un rege al dacilor în anul 82 î.Hr. Opinia acestora se bazează pe un document contemporan cu monarhul daco-get, stela ridicata în cinstea diplomatului Acornion din Dionysopolis (Balcicul de azi). Acornion, un apropiat al lui Burebista, este pomenit cu cinste de catre locuitorii Dionysopolis-ului, ca unul dintre cei mai de seamă cetățeni, iar printre faptele sale se numară și o misiune diplomatică efectuată undeva între anii 70-62 î.Hr., la tatăl unui important rege dac, în cetatea Argedava (o locatie inca neidentificată, aflată probabil undeva pe cursul râului Argeș). De aici și până la supoziția că ar fi vorba de o misiune pe langă tatăl lui Burebista, nu a mai fost decât un pas, ceea ce ar echivala cu o restrângere substanțială a anilor de domnie ai acestuia. Informația este, însă, supusă unor opinii total divergente în rândul oamenilor de știință, nu puțini fiind aceia care susțin că regele la care a mers Acornion în călătoria sa este chiar Burebista. De altfel, prietenia durabilă și ajutorul reciproc dintre cei doi sunt bine cunoscute. Mai mult, războaiele lui Burebista cu celții, care au avut loc în jurul anului 60 î.Hr., s-au petrecut după unirea triburilor dace, eveniment care nu putea fi realizat într-un timp extrem de scurt.

Cu siguranță, însă, că faptele marelui rege sunt mult mai importante decat biografia sa încă neelucidată.
Premizele pentru o unire a triburilor dacice într-un singur stat erau deja create în momentul venirii la tron a lui Burebista. Izvoarele vremii arată, fără putință de tăgadă, o migrație a clasei razboinice dace din nordul Dunarii către Transilvania, acolo unde se naște un puternic centru politico-religios al dacilor. In Germania, Ariovistus încercase unirea triburilor germanice impotriva Romei, în timp ce Mithridades al VI-lea Eupator întemeiase în Asia Mica un stat puternic si intins, ce se dorea un adversar pe masura Cetății Eterne. Roma își amplifica tendințele expansioniste. La celți și la tracii sud-dunareni apăruseră tendințe de unificare. Dacilor nu le lipsea decât un lider de geniu, iar acesta s-a dovedit, cu prisosință, Burebista.

Statuia lui Burebista dezvelită în 2001 la Orăștie

Este cert că denumirea de rege în lumea barbară desemna, mai degrabă, un șef de trib, sau al unei uniuni de triburi. Faptul ca Burebista este numit "cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia" (un fel de rege al regilor) nu poate însemna decaâ că el reușise să se impună în fața liderilor locali și să îi supună pe aceștia sub o singură conducere, fapt nemaîntâlnit în lumea tracilor. Este foarte posibil ca Burebista să nu fi avut de înfruntat fiecare trib dacic ci, mai degraba, să fi realizat o mare unire a unor uniuni de triburi deja existente. Ca dovada faptul că, dupa moartea sa, Dacia cea Mare s-a împărțit în patru, apoi cinci părți, conduse de lideri mai puțin însemnați, probabil urmașii sau chiar șefii uniunilor de triburi supuse. Dar unirea dacilor într-un singur neam nu era decât primul pas din tumultuoasa domnie a lui Burebista.

Așa cum anticipase Herodot, tracii uniți puteau fi cel mai puternic dintre neamuri, iar Burebista rivaliza de acum cu ceilalți doi coloși statali rămași în lupta pentru Europa, odată cu moartea lui Mithridades al VI-lea Eupator, Ariovistus si Cezar. Armata sa numara circa 200.000 de luptatori "ticaloșiti de nesfârșitele războaie", suficient cât să îl facă un rival de temut chiar și pentru Roma. De altfel, Burebista nu s-a temut să îi înfrunte pe gali, pe germanici și chiar pe romani. In lupta dată intre anii 73-72 î.Hr de guvernatorul Antonius Hybrida cu locuitorii Histriei, locuitori sprijiniți de o armată de barbari, prezența lui Burebista ca adversar al romanilor este una cât se poate de probabilă. Era doar prima luptă a regelui daco-get cu Roma și, totodată, prima dovadă pentru el că romanii nu erau invincibili. Luptele cele mai aprige s-au dat însă cu celții războinici aflați pe teritoriul Daciei.


Bustul lui Burebista ridicat la Selemet dincolo de Prut

O succesiune a bătăliilor date de Burebista este greu de realizat. Puținele izvoare antice nu dau detalii asupra cronologiei luptelor regelui dac, mai ales ca el nu intra in atentia istoricilor greco-romani decât în momentul în care era evident ca Dacia a devenit o problemă spinoasa pentru "lumea civilizată". Cel mai probabil, Burebista a declanșat războiul împotriva boiilor și tauriscilor aflați sub conducerea lui Critasiros în dorința de a elibera vestul Daciei de amenintarea și jafurile continue ale celților. Insuși Strabon afirma că, după ce cuceriseră Roma, în anul 390 î.Hr,, și după izgonirea lor de către romani "boiii se strămutaseră lângă Istru, trăind amestecați cu tauriscii și razboindu-se cu dacii, până când aceștia le-au sters neamul de pe fața pământului". Același Strabon a susținut că Burebista a "pustiit pe celții care erau amestecați cu tracii și cu ilirii și a nimicit pe de-a-ntregul pe boiii aflați sub conducerea lui Critasiros și pe taurisci". Atât de cruntă a fost răzbunarea lui Burebista încât pământul celților boiilor, anarților si tauriscilor a rămas loc de pășunat pentru neamurile vecine. Cu toate acestea, chiar și Strabon se lasa uneori purtat de exaltare. Faptul ca boiii nu au fost exterminați, asa cum susținea istoricul antic, o confirmă însuși Iulius Cezar, cel care îi descrie pe celții supraviețuitori încercand să scape de năpasta dacilor și cautând alianțe cu triburile galice pentru a prada din nou. In plus, boiii sunt cei care au dat numele Boemiei de astazi

Dispunând de o forță militară de apreciat, depășită doar de cea a Republicii romane, Burebista întreprinde o campanie fulgerătoare împotriva tribului celtic al boilor, aflat pe teritoriul actual al Slovaciei, conduși de către Critasiros, precum și împotriva aliaților acestora, taurisci pentru a diminua influența acestora care se extinsese până în Bazinul Panonic. Rezultatul a fost o masivă migrație a celților spre vestul Europei, iar hotarele Daciei s-au extins astfel până la confluența râului Morava cu Dunărea Mijlocie.

„Strămutându-se atunci în împrejurimile Istrului, boiii locuiră acolo împreună cu tauriscii ducând lupte împotriva dacilor, până ce fură nimiciți cu întreaga seminție; pământul lor, care aparținea Illyriei, îl lăsară pustiu pe seama vecinilor ca să-l pășuneze.

Intinderea cuceririlor lui Burebista

Nu la fel stau lucrurile si cu scordiscii aflați la gurile Tisei. Fosti aliați ai dacilor în campaniile de jaf de la sudul Dunării, ei au devenit adversari ai lui Burebista și au fost aproape sterși din istorie de uriașa armată a dacilor. Că astfel au stat lucrurile, o poate explica orice strateg militar. Pentru a elimina incursiunile de pradă ale scordiscilor, stabiliți în jurul anului 278 î.d.Hr. în vecinătatea muntelui  Scordus, în teritoriile locuite de către daci la sud de Dunăre, Burebista îi atacă și îi înfrânge atât de sever încât în cursul secolului I î.d.Hr aceștia nu au mai fost consemnați în niciun izvor al lumii antice.

Este greu de imaginat ca, atâta vreme cât Roma era principalul advesar al lui Burebista, acesta sa fi încercat o campanie împotriva latinilor știind că poate fi impresurat de celții cei războinci și imprevizibili. Doar un nepriceput ar fi riscat un război pe cel puțin două fronturi, astfel ca, o campanie îndreptată inițial spre celți și apoi spre cetățile de la Marea Neagra și către Balcani este cea mai plauzibilă desfășurare a lucrurilor.
Cele mai sângeroase lupte ale lui Burebista se încheiaseră. Dacia fusese eliberată de pericolul celt dar, pentru regele dac, misiunea sa în fruntea dacilor era departe de a se fi încheiat. Ducând o politică expansionistă, demnă doar de marii luptatori ai Antichității, el și-a îndreaptat atenția către bogatele colonii grecești de la malul Marii Negre. In anul 55 î.Hr, cetatea Olbia de la gurile Bugului a fost prima care s-a pleacat în fața dacilor. A urmat Tyras, Histria (unde Burebista a ars din temelii cetatea ce cutezase să îl înfrunte), Tomisul,  Mesembria, Apollonia Pontica. Alte cetăți au refuzat lupta și s-au predat pașnic, asa cum s-a intamplat cu cetatea Dyonisopolis. Munții Haemus au fost și ei trecuți în stăpânirea regelui neinvins al daco-getilor. De acum, conflictul cu Roma parea inevitabil.

Sfidând practic pericolul, Burebista a întreprins campanii de jaf în Macedonia și Iliria, acolo unde romanii s-au văzut nevoiți să se recunoască înfranți. Mai mult, monarhul dac a încearcat să se influenteze în politica Romei și să se implice puternic în razboiul civil dintre Pompei și Cezar. Același Acornion din Dyonisopolis a fost omul care a negociat din umbră cu Pompei în favoarea dacilor. Privită astazi ca o eroare, alegerea lui Burebista a fost, însă, una cât se poate de logică în momentul respectiv. Cezar avea toți sorții impotriva sa. Pierduse prima bătălie împotriva lui Pompei, iar acesta din urmă se autointitula deja lider al Romei. Mai mult, într-un discurs public el lăsa de înțeles că se baza pe ajutorul unui puternic rege barbar. Cine altul putea să fie puternicul susținator al romanului dacă nu dacul Burebista?

Istoria nu este, însă previzibilă. Deși o armată numeroasă a dacilor mărșăluia în ajutorul lui Pompei, Cezar anticipase pericolul și atacase fără să mai stea pe gânduri. La Pharsalos, el a obținut o victorie ce avea să schimbe fața lumii pentru totdeauna. Nu se poate decât să se imagineze ce s-ar fi întamplat dacă războinicii daci ar fi ajuns la timp în ajutorul lui Pompei. Drept răspuns, noul lider al Romei nu se gandea decat la razbunare. In Macedonia, el a masat o armată uriașă, circa 150.000 de legionari, cu mult mai mult decât a avut nevoie pentru a cuceri Galia. Singurul său gând era acela de a da o lecție cutezătorului rege dac. Nu a apucat să își ducă planul la îndeplinire. A fost asasinat în anul 44 î.Hr, în urma unui complot al senatorilor. La scurt timp, Burebista a căzut pradă unui complot similar pus la cale, cel mai probabil, de regii daci pe care îi supusese. Dacia a fost sfâșiată aproape imediat în patru parti, apoi în cinci, așa cum spune istoricul Strabon. In Transilvania, acolo unde preotul Decenu preluase puterea regelui și acolo unde se găsea cea mai puternică facțiune dacică, avea să se nască, cât de curând, un alt rege pe masura lui Burebista… nimeni altul decat Diurpaneus - Decebal.
Marele rege Burebista, își ocupase deja locul printre zeii neamului său.

DINASTIA ASAN - O PRIMĂ AFIRMARE IMPERIALĂ A VALAHILOR

 

Auzim deseori dispute variate pe seama importantei unor date din istoria comuna a poporului nostru, insa o perspectiva generala asupra a ceea ce s-a intamplat in trecut ne-ar ajuta sa intelegem ca fiecare decizie pe care predecesorii nostri au luat-o intr-un moment sau altul, a facut ca noi sa fim ceea ce suntem astazi. Fiecare actiune intreprinsa de locuitorii stravechi ai Balcanilor, fiecare lupta, a constitut, in parte, cate un fir important din marea urzeala care s-a tesut, nimic altceva decat istoria pe care s-au ridicat civilizatiile moderne, asa cum le cunoastem noi in prezent.

Cu cat inaintam mai mult in lunga noastra calatorie pe firul trecutului, cu cat ne afundam mai mult in negura istoriei si in ceata vremurilor, cu atat documentele si sursele sunt mai neclare, mai evazive si mai ales, influentate de diverse dorinte meschine sau de incercari de mistificare a adevarului istoric. Un astfel de episod emblematic din istoria Balcanilor este rascoala vlahilor si a bulgarilor din anul 1185. Ironia face ca, in ciuda importantei pe care o poarta, controversele pe marginea subiectului sa intreaca chiar faima si importanta rolului pe care aceasta rascoala l-a jucat in contextul politic si social al vremii.

Biruri nedrepte si nunti fastuoase
Totul a inceput in anul 1185, cand in fruntea Bizanțului se afla imparatul Isaac Anghelos al II-lea. Acesta urma sa se insoare cu fiica regelui ungar Bela al III-lea si nu isi putea imagina o nunta in afara fastului cuvenit celebrarii unei astfel de uniuni imparatesti. Pentru ca visteria bizantina nu putea sustine cheltuielile enorme prevazute de catre imparat, acesta din urma gaseste solutia cea mai usoara pentru iesirea din criza: marirea birurilor pe care supusii sai erau datori sa le plateasca catre imparat. Noua dare prevazuta ii afecta in primul rand pe crescatorii de animale, iar printre acestia se numarau vlahii si bulgarii din zona Muntelui Haemus. Dintre toate sursele epocii, cronica bizantinului Nicetas Choniates Akominatos este cea care reda destul de exact desfasurarea evenimentelor din acea vreme.

Nicetas consemneaza ca noul bir, introdus abuziv, a adus multa nemultumire vlahilor si bulgarilor care locuiau pe muntele Haemus. Pentru a aduce la cunostinta imparatului nemultumirea lor, acestia trimit doi soli, alesi deloc intamplator. La drum pleaca fratii Petru si Ioan Asan, fruntasi printre semenii lor. Departe de a fi luati in seama, cei doi sunt palmuiti, umiliti in fata curtii imperiale si trimisi acasa. Intorsi cu apasarea esecului si cu pata rusinii pe obrazul lor, cei doi frati planuiesc o revolta a poporului din acea zona, formata in cea mai mare parte din vlahi si bulgari. La inceput, populatia mixta a intampinat cu scepticism si cu teama propunerea lor, o atitudine deloc exagerata in acele vremuri, cand contestarea unei astfel de puteri echivala cu un act de nebunie. Mai mult decat atat, localnicii purtau cu ei amintirea unei alte infrageri dureroase suferita de catre stramosii lor, nu cu mult timp in urma, in timpul miscarii de la Tesalia din 1066.

Nicetas povesteste cum, pentru a-i convinge de necesitatea acestei miscarii, fratii nu s-au dat inapoi de la folosirea unor trucuri menite, nu atat sa pacaleasca populatia, cat sa le inspire o farama de credinta in soarta glorioasa ce le era rezervata. In acest scop, se spune ca cei doi frati ar fi adunat mai multi oameni despre care se credea ca sunt indraciti si stapaniti de duhuri rele (foarte probabil epileptici, dupa cum ne-a revelat medicina moderna), si i-au invatat ca in timpul crizelor lor sa spuna: "Dumnezeul neamului bulgarilor si vlahilor a binevoit si a incuviintat scuturarea jugului celui de demult", si ca o urmare a acestui semn divin "sa puna mana pe arme si sa porneasca asupra romeilor si pe cei prinsi in razboi sa nu-i crute, ci sa-i injunghie si sa-i omoare fara mila". Ca acest episod este adevarat sau nu, cert este ca populatia de pe muntele Haemus avea destule motive pentru a porni aceasta rascoala, chiar si fara artificii. Momentul nici ca putea fi mai bine ales. Puternicul Imperiu Bizantin trecea printr-o perioada tulbure, in care siguranta sa era amenintata serios de hoardele de unguri care navalisera cu doi ani in urma dinspre nord-vest si care repurtase deja primele succese. Ungurii ocupasera Belgradul, Branicevo, Nisul, ajungand pana la Sofia.

In acelasi an in care vlahii si bulgarii isi pregateau rascoala, dinspre Sicilia se iveste o noua amenintare in prezenta normanzilor, care inregistreaza cateva victorii de scurta durata, prin cucerirea oraselor Durazzo, Serres, Amfipolis si chiar Salonic. Scurtul avant al acestora este potolit in toamna aceluiasi an de catre generalul bizantin Alexios Vranas. Misiunea lui era sa aplice ulterior aceeasi strategie si in cazul rasculatilor de la Muntele Haemus, insa mana destinului hotaraste ca lucrurile sa se aseze altfel. In loc sa porneasca impotriva vlahilor si bulgarilor, generalul bizantin intoarce armele impotriva imparatului Isaac Anghelos, isi aduna trupele la Adrianopol si se proclama pe sine imparat. Pe acest fond complicat, tesut din lupte interne si amenintari externe, isi pregatesc fratii Asanesti rascoala. Primele miscari ale acestora inregistreaza cateva victorii notabile. Ametit de succes, Petru chiar indrazneste sa poarte insemnele imparatesti, rezervate exclusiv conducatorului bizantin: coronita aurie si incaltarile rosii.

In garda, bizantini!

Isaac Anghelos refuza sa se lase intimidat de incercarile celor doi frati vlahi, prin urmare demareaza mai multe campanii impotriva acestora. In prima incercare, trece neobservat Balcanii si ataca din spate rasculatii. Armata vlaho-bulgara este infranta, insa cei doi frati reusesc sa fuga peste Dunare, refugiindu-se la vecinii cumani. Imbatat de victorie si crezand ca le-a dat o lectie binemeritata moesilor, imparatul bizantin neglijeaza sa isi ia masurile rudimentare de precautie si se multumeste sa dea foc granelor. Cum in plan politic, orice greseala se plateste, Isaac Anghelos avea sa simta cat de curand consecintele erorii sale. Departe de a-si invata lectia dorita de bizantini, cei doi frati, care acum se bucura de ajutorul cumanilor, incep o actiune larga de pradare a Traciei. O a doua incercare de oprire a campaniei de cucerire initiata de catre conducatorii vlahi si de catre aliatii cumani va demara in primavara anului 1187. Pentru ca rezultatele intarziau sa apara, bizantinii sunt de acord sa incheie un armistitiu. Trimisul Asanestilor la Constantinopol va fi Ionita, cel de-al treilea frate, care va da bir cu fugitii doi ani mai tarziu.

Ostilitatile reincep, iar lui Petru ii vine ideea de a se alia cu armata cruciatilor condusa de catre imparatul german Frederic Barbarossa, care tocmai traversa in acea perioada Peninsula Balcanica. Targul parea avantajos pentru ambele parti: Frederic Barbarossa primea un ajutor de 40.000 de soldati, iar Petru spera sa primeasca mai usor recunoasterea titulaturii de "tar". In cele din urma, propunerea a fost primita, insa Barbarossa nu a apucat sa se bucure de acest avantaj numeric, pentru ca ostilitatile cu bizantinii s-au aplanat. Cu toate acestea, Petru si Ioan si-au continuat planurile de invadare ale Traciei, fortandu-l pe Isaac Anghelos sa organizeze o alta campanie impotriva vlahilor dezlantuiti. Soarta nu s-a aratat prea favorabila bizantinilor, iar dupa ce armata lui Isaac a fost surprinsa intr-o trecatoare de catre rasculati, printre pierderile insemnate era cat pe ce sa se numere chiar si viata imparatului. Aceasta ultima victorie intari si mai mult pozitia Asanestilor, ramasi stapani peste tara dintre Dunare si Balcani.

Din nefericire pentru imparatul Isaac Anghelos, acesta este detronat chiar inainte de a incepe o noua campanie, in 1195. Locul sau este luat de catre Alexie al III-lea Anghelos, insa nici acesta nu are mai multe sanse de reusita in fata rasculatilor vlahi si bulgari, a caror putere in zona parea sa creasca de la o zi la alta.

Curand insa, Asanestii incep sa isi numere propriile pierderi insemnate. Dupa ce s-a opus bizantinilor timp indelungat pe campul de lupta, Ioan Asan este ucis de catre Ivanko/Iovanke, un nobil valah, dintr-o cauza care nu avea nimic de a face cu razboiul sau cu politica, ci cu… dragostea. Desi Petru razbuna moartea fratelui sau, doar un an mai tarziu il paste aceeasi soarta. In 1197 moare in urma unei conspiratii boieresti. A mai ramas in viata doar cel de-al treilea frate din dinastia Asanestilor, Ionita, pe care grecii il numisera Kaloioanes (Cel Frumos). Desi nu exista nicio indoiala ca tocmai calitatile extraordinare ale celor trei frati au fost cele care au ajutat la propulsarea lor in fruntea rascoalei impotriva Imperiului Bizantin, dintre toti, Ionita parea sa fie cel mai daruit cu remarcabile calitati militare si politice. In vremea lui Ionita, ceea ce a inceput ca o rascoala in semn de nemultumire pentru introducerea unui nou bir, s-a transformat in instaurarea si extinderea unui nou stat.

Datorita importantelor miscari de ordin politic si militar pe care le-a generat, Ionita a devenit una dintre cele mai insemnate personalitati valahe din Balcani. Acesta a intins granitele statului pe care il conducea, a obtinut recunoasterea oficiala atat a Bizantului, cat si pe cea a papei. De la acesta din urma, a obtinut recunoasterea titlului de rege pentru sine si cea de primat pentru arhiepiscopul bisericii noului stat. In acest sens, s-au pastrat documente care atesta corespondenta acestora, prin intermediului carora Ionita ii cerea papei Inocentiu al III-lea coroana de imparat si sceptrul si demnitatea de patriarh pentru arhiepiscopul bisericii bulgare si vlahe. Papa, in schimb, i-a cerut supunerea religioasa fata de Roma. Ambele parti reusesc sa ajunga la un consens si fiecare a obtinut, maimult sau mai putin, ceea ce si-a dorit. Pe 8 noiembrie 1204, Ionita este incoronat ca rege al bulgarilor si vlahilor, nu imparat asa cum a cerut initial. I se preda diadema, sceptrul si bula trimise de papa. Odata cu acestea a primit si dreptul de a bate moneda. Ionita a promis, in schimb, respectarea legilor bisericii romane.

Tot Asanestii sunt cei care transforma din temelii Tarevetul, ridicand in mijlocul Balcanilor o cetate demna de orice mare imperiu al vremii. O cetate ce avea sa ramana cunoscuta in istorie sub numele de Tarnovgrad - a treia Roma si al doilea Constantinopol. Asezata pe colinele Tarevet, Trapezita, Momina Krepost si Sveta Gora, pe ambele maluri ale raului Iantra, cetatea ocupa o suprafata de 110.000 de metri patrati, imensa fortificatie fiind intarita cu ziduri uriase cu o inaltime de peste 10 metri si o grosime de pana la 3,40 metri. Trei porti succesive si tot atatea randuri de turnuri si creneluri au stat mai bine de doua secole in calea navalirilor barbare. Nu mai putin de 21 de biserici ortodoxe se aflau in incinta cetatii, fiecare dintre ele reprezentand centrul unei mici comunitati. Alaturi de ele se regasea si palatul tarilor, iar deasupra tuturor, in punctul cel mai inalt al muntelui, fusese ridicata patriarhia, poate si ca un semn care sa aminteasca viitorilor monarhi ascendentul puterii religioase asupra celei civile. Construit pe ruinele unei basilici bizantine, complexul patriarhal ocupa 3.000 de metri patrati si a fost inconjurat, la randul lui, de ziduri cu creneluri. Timp de peste 200 de ani, aici s-a aflat unul dintre cele mai mari centre culturale ale Balcanilor, lacas de invatatura pentru multi dintre carturarii vremii. Atat patriarhia, cat si restul cetatii au fost incendiate de otomani in anul 1393, anul prabusirii Tarevetului si al Imperiului Vlaho-Bulgar. Printre cei cazuti in apararea cetatii s-a aflat si Eftimie din Tarnovo, ultimul patriarh din Tarnovgrad, cea mai distinsa personalitate a sfarsitului de secol XIV.

Desi noul stat, intemeiat de vlahi si de bulgari, a devenit in scurta vreme un stat totalmente bulgar din diverse considerente, aceasta miscare indrazneata a avut ca rezultat instaurarea puterii exemplului, avand in centrul ei trei emblematice figuri, a caror nationalitate reala a devenit ulterior un subiect aprins de discutie.

Descendenta Asanestilor
Chiar daca faptele si miscarile istorice care dateaza deja de 900 de ani au fost in mare parte reconstituite, nationalitatea rasculatilor care au instaurat "Cel de-al doilea tarat bulgar", asa cum a ramas in cartile de istorie, este inca controversata. In privinta acestui aspect, istoricii romani si cei bulgari inca nu au reusit sa ajunga la un consens. Cert este ca invatatii bulgari contesta originea romana a Asanestilor. In opinia lor, acestia ar fi fost bulgari sau chiar cumani, iar titlul pe care il purta Ionita de "Rege al bulgarilor si al vlahilor" nu ar fi decat varianta modificata de catre scribii cancelariei papale, care au inlocuit cuvantul "graecorum" din documentele slave de la Tarnovo, in "blachorum". Prin urmare, Ionita nu era "Rege al bulgarilor si al vlahilor", ci al "bulgarilor si grecilor". Pentru ca afirmatiile acestora nu sunt sustinute in ochii invatatilor romani, acestia din urma considera ca nationalitatea valaha a Asanestilor este mai presus de orice indoiala. Dovezile citate se bazeaza pe o serie de documente, provenind din surse si zone geografice diferite. Istoricul roman Constantin C. Giurescu face in a sa lucrare "Istoria Romanilor"o expunere detaliata a surselor pe care invatatii romani se bazeaza in sustinerea nationalitatii valahe a Asanestilor.

Cea mai importanta dintre acestea este cronica lui Nicetas Choniates Akominatos, care mentioneaza in repetate randuri ca Petru si Ioan erau vlahi si ca apartineau "acelui neam de oameni care locuiesc pe Muntele Haemus si care inainte se numeau Mysi (locuitori ai Moesiei) si care acum vlahi se cheama". Intr-o alta mentiune detaliaza cum intr-una din expeditiile bizantinilor, un preot a fost luat prizonier, iar acesta "s-a rugat lui Asan, graindu-i in limba lui, stiutor fiind de limba vlahilor, sa aiba mila de el si sa il sloboada". Mai departe, cronica lui Ansbertus, descrie trecerea cruciatilor prin Peninsula Balcanica si povesteste cum, la un moment dat, acestia au fost luati prin surprindere de acel valah Ionita (in textul original "Blachus ille Iohannitius"), care avea pe langa el "valahi si cumani si altii". Iata cum, un al doilea izvor, de origine germana de aceasta data, sustine nationalitatea valaha a Asanestilor. Mai departe, vine randul cronicarilor francezi sa "depuna marturie" in favoarea romanilor. Geoffroy de Villehardouin, Henri de Valenciennes si Robert de Clary il mentioneaza pe Ionita sub numele de "Jehan le Blac" sau "Johanice le Blac". In ultimul rand, dar nu in cele din urma, sunt documentele cancelariei papale, in care se consemneaza originea valahă a lui Ioniță si chiar faptul că acesta se trage din vechii romani.

Toate aceste cronici, mențiuni și documente, luate laolaltă, reprezintă pentru istoricii români o dovadă de netăgăduit a nationalității valahe a celor trei frați Asanești care, prin perseverența și dârzenia lor, au scris episodul în care istoria românilor s-a întâlnit cu cea a bulgarilor pentru a crea una dintre cele mai surprinzatoare pagini din istoria Balcanilor. O istorie pe care ambele popoare ar trebui să și-o recunoască reciproc, în spiritul adevărului istoric.

NEGRU VODĂ - DOMNITORUL MISTERIOS

De mai bine de sapte secole, istoria ne vorbeste despre Intaiul Domn al Tarii Romanesti, Intemeietorul (sau Descalecatorul daca preferati) Negru Voda. Cu totii am invatat despre el inca din clasele primare si, daca ne este permis, l-am asemuit cu un erou legendar capabil sa infrunte toate imperiile vremii si sa ii uneasca pe valahii munteni intr-un singur stat. Stie, insa, cineva cine a fost acest enigmatic personaj? Ii cunoastem originile, numele real sau macar fizionomia din vreo gravura medievala? Stim despre el mai mult decat faptul ca i-a supus, cel mai probabil prin forta armelor, pe voievozii si cnejii locali din Muntenia si ca s-a autointitulat „Mare voievod”?

O enigma cat o istorie

Legendele si povestirile cu privire la "descalecarea" Negrului Voda in Muntenia, undeva in jurul anilor 1290-1310, apar nu numai in hrisoavele medievale valahe ci si in cele straine, fapt ce scoate din discutie lipsa de autenticitate a acestei realizari. Este cert ca un personaj important a venit atunci din "Tara Ungureasca" pentru a-i supune pe liderii locali sub o unica stapanire, eveniment favorizat, probabil, si de tensiunile politico-militare din Europa (Ungaria era cuprinsa de puternice tulburari interne, in timp ce tatarii isi continuau ofensiva catre Portile de Fier). De ce trebuie sa acceptam o astfel de teorie? Un motiv important il constituie chiar Diploma Ioanitilor, document intocmit in anul 1247, la numai cinci decenii distanta de presupusa "descalecare", document prin care regele ungur Bela al IV-lea vorbeste, printre altele, de prezenta voievozilor locali Litovoi si Seneslau, precum si de cea a cnejilor Ioan si Farcas. Este cert ca orice personaj din afara sferei de influenta a coroanei ungare care ar fi incercat sa se impuna in fata acestor lideri locali, nu ar fi putut fi decat unul care sa o faca prin forta armelor si mai putin prin diplomatie.

Un argument in plus al luptelor duse de misteriosul Negru Voda cu voievozii si cnejii munteni il constituie si scrisoarea ambasadorului regelui Dusan al Serbiei, Nicolo Luccari, cel care scria, in anul 1352: "Negro Voeuoda din natione Ungaro padre di Vlaico nel 1310 s'era impadronito di quella parte di Valachia" - Negru Voda, de natiune ungara, tatal lui Vlaicu, cucerise in 1310 acea parte din Valahia. Vom reveni asupra acestui citat.

Inainte de a aprofunda aceasta afirmatie, trebuie sa mentionam si numele personajelor asupra carora planeaza banuiala "intemeierii Tarii Romanesti". Este vorba de cunoscuta dinastie domnitoare: Thocomerius/Tihomir (cca 1290 - cca 1310), Basarab I (1310 - 1352), Nicolae Alexandru (1352 - 1364) si fiii acestuia din urma, Vlaicu (1364 - 1377) si Radu I (1377-1383). Ei sunt cei care domina politica interna valaha pe toata durata secolului al XIV-lea, deci, doar unul dintre ei poate fi misteriosul Negru Voda.

Revenind la scrisoare ambasadorului Nicolo Luccari, nu putem decat sa concluzionam ca diplomatul in cauza se afla in fata unei grave erori ( nu singura, din pacate, Luccari facand grave confuzii intre geti si goti si intre daci si dani). Vlaicu, cel la care face referire italianul, este fiul lui Nicolae Alexandru dar, nici macar acesta din urma nu putea cuceri Valahia in anul 1310 (an asupra caruia italianul pare destul de sigur), atata vreme cat a fost asociat la domnie cu tatal sau de abia in anul 1342. Mai mult ca sigur ca, in anul 1310, Nicolae Alexandru nu era decat un copil. Ramane astfel, prezumptia ca doar Basarab I sau tatal sau, Thocomerius/Tihomir, ar fi putut fi acel atat de enigmatic Negru Voda.

In aceeasi ordine de idei, patriarhul Macarie de Antiohia trimite data descalecarii in anul 1290, in vreme ce un hrisov din vremea lui Matei Basarab indica anul 1292 ca an al intemeierii Tarii Romanesti.

Si totusi, cine este Negru Voda?

Cu siguranta ca, pana la descoperirea unor noi documente medievale care sa faca lumina in acest caz, misterul va continua sa planeze asupra personajului atat de controversat, Negru Voda. Istoricul Neagu Djuvara afirma in a sa "Thocomerius - Negru Voda, un voivod de origine cumana la inceputurile Tarii Romanesti", ca doar tatal lui Basarab I putea fi acel Intemeietor. Ca argument, istoricul aduce in discutie faptul ca anul 1310 este, de fapt, anul mortii lui Thocomerius si cel al urcarii pe tron a lui Basarab I. Nici vorba de lupte in acel an. Mai mult, Neagu Djuvara afirma ca Basarab a fost recunoscut ca primus inter pares (Mare voievod intr-o traducere libera) de catre toti voievozii si cnejii munteni, fapta ce ar fi ramas in memoria boierilor valahi ca adevarata data a descalecarii. Cu siguranta ca o astfel de recunoastere nu ar fi putut veni decat ca urmare a unor merite deosebite ale tatalui sau.

Numele lui Thocomerius il cunoastem dintr-un document intocmit de catre regele ungur Carol Robert de Anjou, in anul 1332, la doar doi ani dupa dezastrul armatei ungare de la Posada. Prin acest document, monarhul recunoaste faptele de vitejie ale lui Laurentiu, comite de Zarand, si ale fratelui sau in batalia mai sus amintita: " ...Si mai ales atunci cand, pornind oastea noastra stransa prin porunca regala, am ajuns in niste tinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau tinute pe nedrept in Tara Romaneasca de catre Basarab, schismaticul, fiul lui Thocomerius". Este, practic, unica sursa din care aflam numele tatalui voievodului Basarab. Important este, insa, modul in care monarhul ungur face referire la acest Thocomerius. Faptul ca numele lui este retinut intr-o cronica regala nu poate decat sa confirme ipoteza conform careia Thocomerius era un personaj important si recunoscut, cel mai probabil, o capetenie razboinica. De asemenea, lipsa unor titluri (voievod, cneaz si, cu atat mai mult, mare voievod) sustine ideea ca nu el a fost Intemeietorul ci, poate, cel care a pregatit terenul venirii acestuia.

Nu sustinem ca Basarab I ar fi, 100%, Negru Voda, desi istoria si putinele dovezi adunate de istorici sustin aceasta ipoteza. Cel mai probabil, insa, Basarab ar fi venit pe tronul Valahiei din postuira fiului unei mari capetenii si ar fi fost recunoscut de catre majoritatea liderilor munteni drept unic stapanitor. Iar faptele sale aveau, cat de curand, sa confirme o atare titulatura.

Batalia de la Posada - actul de nastere al Tarii Romanesti

Desi vasal al regelui Ungariei, asa cum este numit in mai multe documente ale vremii, Basarab daduse destule semne de rebeliune fata de cel ce ar fi trebuit sa ii fie suveran… Carol Robert de Anjou. In anul 1323, Basarab il sprijina militar pe tarul bulgar Mihail Sisman in lupta impotriva Imperiul Bizantin, o actiune ce incalca vasalitatea sa fata de regele Ungariei. Sapte ani mai tarziu, la 28 iulie 1330, voievodul muntean este alaturi de acelasi Mihai Sisman in lupta de la Velbuzd, impotriva regelui sarb Stefan Decanski, un aliat al lui Carol Robert de Anjou. Probabil, acesta a si fost motivul pentru care regele ungur decide sa dea o lectie rebelului valah si sa il indeparteze de la domnie.

Trecusera doar cateva saptamani de la infrangerea vlaho-bulgarilor de la Velbuzd si Carol da ordinul de adunare a armatei celei mari a Ungariei. Cu toate acestea, 8000 dintre cei mai buni cavaleri unguri se aflau in Polonia, luptand impotriva cavalerilor teutoni. Este evident ca nu toata armata a putut fi stransa in campania indreptata impotriva lui Basarab. Cu toate acestea, circa 30.000 de cavaleri, cu mult mai mult decat putea strange valahul, luau drumul Tarii Romanesti. Dionisie Szecsi, castelan de Mehadia, si voievodul Transilvaniei, Tamas Szecsenyi, se aflau alaturi de rege. Primului ii fusese promis Severinul, in timp ce al doilea urma sa primeasca o mare parte din Valahia. In fata unei asemenea forte, Basarab cere pacea si ofera in schimbul ei Severinul, plus o suma importanta in bani. Carol il refuza, insa, si il ameninta teatral, anuntand ca "il va scoate de barba, din muntii lui, ca pe un urs pe acel Bazarada…"

In timp ce Basarab isi aduna oastea, circa 10.000 de osteni, tarani si cavaleri, preferand sa se ascunda in munti si sa duca o tactica de hartuire, mandra armata ungara marsaluia catre Castru, Argys (Curtea de Arges) resedinta domnului muntean. Severinul cade primul iar Curtea de Arges este incendiata de regele razbunator. Bolile si lipsurile armatei cauzate de pustiirea pamanturilor valahe de catre Basarab il silesc pe Carol Robert sa ceara retragerea. Nu era chiar victoria zdrobitoare pe care si-o dorise, dar era o lectie pe care valahul ar fi trebuit sa o inteleaga odata pentru totdeauna. Drumul de intoarcere al invingatorilor nu este cunoscut nici astazi, Posada ramanand o locatie enigmatica pentru absolut toti istoricii. Cert este ca Basarab, intelegand ca aceasta este singura lui sansa de a invinge floarea cavalerilor unguri, actioneaza fara sa stea in dubii.

In misterioasa trecatoare de la Posada, el taie copacii astfel incat sa poate fi pravaliti peste dusmanii sai la o simpla impingere. Mii de pietre sunt stranse cu acelasi scop pe marginea prapastiei. Prin paduri, arcasii si calaretii sai nu asteptau decat semnalul de atac. Iar acesta nu a intarziat sa apara. La 9 noiembrie 1330, Basarab lanseaza atacul surpriza asupra ungurilor. Si ce mai surpriza a fost pe cei care se considerau invingatori. Mii de cavaleri isi pierd viata inca din prima zi a luptelor. Zdrobiti sub pietre si trunchiuri de copaci, strapunsi de miile de sageti valahe, ei vad cum victoria lor se transforma intr-o infrangere catastrofala. Macelul dureaza pana pe 13 noiembrie, iar din insemnarile regelui Carol Robert de Anjou, aflam ca apogeul luptei a fost acela in care cavalerii valahi (nicidecum taranii) au sarjat in mod repetat asupra supravietuitorilor. Regele ungur este salvat cu pretul vietii garzilor sale personale si scapa doar dupa ce isi schimba hainele cu Desev, fiul lui Dionisie, "cel pe care valahii crezandu-l insusi regele l-au ucis cu cruzime".

Important de mentionat este ca, desi in gravurile vremii, valahii apar imbracati in sumane si purtand straie taranesti, este greu de crezut ca doar cu o armata de tarani, Basarab ar fi putut invinge una dintre cele mai mari armate ale Europei. Mult mai probabila ne pare ipoteza in care cavalerii valahi ar fi fost unii atrenati si echipati asemenea celor occidentali, ei constituind nucleul armatei regulate. Ca o dovada, Radu I, nepotul lui Basarab este reprezentat pe monede in armura vestica. Tot el comandase de la Venetia 11.000 de camasi de zale (echivalentul platii lor de astazi s-ar ridica, cu siguranta, la zeci de milioane de dolari), ori astfel de armuri nu erau destinate unei armate formata exclusiv din tarani. In aceeasi ordine de idei, sa ne reamintim ca Basarab luptase alaturi de Mihail Sisman impotriva bizantinilor si sarbilor. Sa fi facut oare aceste expeditii de lupta cu o armata de tarani? Putin probabil…

Aproape toti cavalerii unguri au fost ucisi in stramtoarea Posadei, oferind posteritatii una dintre cele mai mari si mai rusinoase infrangeri din istoria Ungariei. Regele Carol Robert de Anjou nu a mai intrat niciodata in Valahia si nici nu a mai incercat sa lupte impotriva lui Basarab. Tara Romaneasca se nascuse iar visul Ungariei de a atinge Marea Neagra se sfarsise pentru totdeauna. Pe tronul tarii Romanesti, pentru 42 de ani, avea sa stea cel pe care astazi il banuim a fi… Negru Voda Intemeietorul.