GEOGRAFIE - JAPONIA - TURISM - MUNTELE FUJI-YAMA

 

Armenii au Ararat-ul, evreii au biblicul munte Sinai, tibetanii şi budiştii din toată lumea se înclină înspre Muntele Kailasa, arabii au muntele lor mitic Qaf, daco-geţii noştri aveau Kogaionon-ul, vechii greci aveau Olimpul. Toate marile culturi şi civilizaţii au munţii lor sacri. Japonezii nu s-au lăsat nici ei mai prejos. De milenii, Muntele Fuji veghează asupra destinului poporului nipon.

Fără seamăn

Cel mai înalt şi venerat munte al Ţării Soarelui Răsare, Fuji Yama sau Fuji San, cum mai este denumit, se înalţă semeţ, înţepând cerul cu silueta sa albă până la înălţimea de 3.776 m.
Este inclus de niponi în triada munţilor sacri ai Japoniei, alături de munţii Tate şi Haku.
Cu toate acestea, cel care a cucerit definitiv spiritul oamenilor acestor locuri este Fuji. Atât de mult l-au iubit, încât l-au numit Fuji Yama - Muntele fără Seamăn, fără rival, pe veci ancorat în sufletul oricărui japonez.
Din punct de vedere geologic, este un stratovulcan activ, care a erupt pentru ultima oară în anii 1707-1708.
A avut şi încă are o poziţie privilegiată în artele frumoase nipone, fiind subiect principal în capodoperele nemuritoare: " Cele 36 de vederi ale Muntelui Fuji" şi "Cele 100 de vederi ale Muntelui Fuji", create de marele Hokusai. Este menţionat în sute de poeme şi povestiri ale literaturii nipone. Prima sa ascensiune a fost săvârşită în anul 663, când un călugăr anonim a primit sprijinul şi încuvinţarea zeităţilor locale, reuşind să urce până pe vârful cel veşnic înveşmântat în zăpadă. Aura de sacralitate a muntelui a făcut să fie interzisă apropierea femeilor faţă de el. De-abia cu puţin înainte de începutul erei Meiji (anul 1868), a fost ridicată interdicţia care izgonea orice femeie din preajma muntelui. Locul avea şi o puternică încărcătură marţială, pădurile de la baza muntelui fiind locuri favorite de antrenament pentru generaţii de samurai. Prima ascensiune adevărată, în termeni de alpinism, a fost întreprinsă în anul 1860 de către Sir Rutherford Alcock. Acesta a străbătut traseul complet până la vârf, în 8 ore de urcuş, iar coborârea a durat doar trei ore.
Mileniile de interdicţii asupra femeilor au luat sfârşit în anul 1867, când Fanny Parkes, soţia ambasadorului britanic în Japonia, a reuşit să urce pe Fuji.
Muntele este situat în sud-vestul capitalei Tokyo, la o distanţă de circa 100 kilometri.
Astăzi, ca un preţ trist plătit poluării şi dezvoltării economice agresive, Fuji este foarte rar vizibil din capitala Tokyo, smogul împiedicând accesul vizual al japonezilor la muntele sacru al strămoşilor.

Cum ajungi

Muntele este accesibil pe toate traseele marcate, cu menţiunea că sezonul oficial de ascensiuni se întinde doar în lunile iulie şi august. Chiar şi în aceste luni de vară, când în Tokyo sunt 40 de grade cu plus, pe munte temperaturile coboară sub limita îngheţului, deci mare atenţie la hainele şi echipamentul luat în rucsac.
Din Tokyo, cel mai uşor şi accesibil mod prin care se ajunge la Fuji este unul dintre autobuzele speciale. Acestea pornesc din Shinjuku şi merg până la Kawaguchiko, a cincea staţie ; drumul dureaza cam 2 ore şi costă 2.600 de yeni. Şi mai ieftin ieşi dacă iei trenul Odaky din Shinkuku până la Gotemba. Dacă banii nu sunt o problemă pentru tine, poţi închiria un ghid particular, dar nu uita că eşti în Japonia, iar preţurile sunt mai mari decât aproape oriunde altundeva pe planetă.

Sus

Odată ajuns(ă) la poalele măreţului munte, nu ai de ales. Trebuie să îl urci. Este vorba despre o ascensiune de peste 3.000 metri înălţime, dar nu trebuie să te sperie. Din contră, japonezii susţin dintotdeauna că urcatul pe Fuji Yama este o experienţă spirituală care marchează definitiv orice pământean. Popor înclinat spre artistic şi spiritual, niponii ştiu ce spun...
O veche zicală japoneză spune că un om înţelept va urca pe Fuji o singură dată în viaţă, pe când un prost va urca de mai multe ori şi tot degeaba.
Înapoi la munte: merită reţinut că oamenii activi, sportivii de performanţă sau cei cu o condiţie fizică de invidiat reuşesc să urce muntele în circa două ore, dar majoritatea oamenilor reuşesc aceeaşi performanţă într-un interval de 4-8 ore, depinzând de numeroşi factori, printre care vârsta, starea de sănătate şi condiţia fizică generală sunt cei mai importanţi. Pentru o ascensiune obişnuită, ghizii recomandă o pereche de ghete solide, echipament împotriva ocazionalelor ploi şi ceva de purtat pe cap. În nici un caz nu vă aventuraţi în pantaloni scurţi sau fuste. Potecile sunt mărginite de tufe şi arbuşti spinoşi, care, în acest caz, vă vor lăsa amintiri de nedorit, ca sa nu mai pomenesc de frigul pătrunzător de la înălţimi. În medie, pe muntele Fuji mor, în fiecare an, din cauza hipotermiei, 4 persoane care au ignorat sfaturile respective.
Alte ustensile folositoare, care nu ar fi de dorit să vă lipsească, sunt următoarele: lanternele, în caz de ascensiune de noapte; ochelarii de soare; saci de plastic pentru a vă căra înapoi gunoiul şi, mai ales, monede de 100 de yeni, foarte utile pentru accesul la toaletele instalate pe marginea drumului. Nu uitaţi nici de apa de băut, deoarece o ascensiune pe Fuji provoacă oricui o deshidratare serioasă. Aproximativ 300.000 de persoane urcă muntele anual, aşa că, dacă te vei pregăti serios şi nu vei ignora sfaturile ghizilor, vei reuşi fără probleme.

Ce faci acolo

Sunt patru mari trasee pentru vârf care pornesc de la a cincea staţie de popas, anume: Kawaguchi, Subashiri, Gotemba şi Fujinomiya.
De la poalele muntelui, pornesc traseele Shojiko, Yoshida, Suyama şi Murayama.
Traseul care porneşte de la Lacul Kawaguchi este cel mai popular, deoarece la baza sa este amenajată o mare parcare auto, precum şi numeroase cabane.
Dacă paragliding-ul se numără printre pasiunile tale, mergi pe traseul Gotemba. Între Subashiri şi piscul Hoei-zan există toate condiţiile necesare practicării acestui palpitant sport extrem, accesibil doar celor temerari.
Dacă vrei să înnoptezi pe munte, preţul mediu pentru o noapte într-o cabană încălzită, plus mâncarea, este de 5.250 yeni. Odată ajuns(ă) pe vârf, care este, de fapt, conul vulcanului, vei trece printr-o poartă tradiţională japoneza, celebra Torii.
Imaginile sunt superbe şi atât !
Dar muntele, în sine, ascunde multe alte locuri de neuitat, unde ai impresia că imaginarul mistic nipon s-a strecurat pe neaşteptate în lumea high-tech a Japoniei moderne.
Un astfel de loc, ocolit de tehnologizarea agresivă, este pădurea Aokigahara, situată la baza muntelui, spre nord-vest.
Pădurea este omniprezentă în poveştile folclorice japoneze cu demoni, fantome şi spiriduşi. Pădurea are un renume deosebit de sumbru, deoarece, în vechime, aici era locul unde familile sărace îşi abandonau copii bolnavi, precum şi pe bătrânii aflaţi în pragul Marii Treceri. Astăzi, pădurea deţine un alt trist record: după oraşul San Francisco, este a doilea loc celebru pentru numărul mare al sinuciderilor anuale. Din anul 1950, peste 500 de japonezi au ales să îşi încheie definitiv socotelile cu Viaţa. Pădurarii descoperă anual circa 30 de cadavre ale sinucigaşilor, cu un maxim de 80 de victime în anul 2002. Dacî lăsăsm la o parte renumele său, care strecoară fiori reci celor mai slabi de înger, pădurea este unul dintre ultimele refugii pentru speciile rare de plante şi animale din Japonia.
Cu toată pădurea sa plină de fantome şi suflete neodihnite, nopţi nefiresc de reci şi - cel mai rău lucru - preţuri piperate, experienţa Muntelui fără Seamăn merită trăită de oricine are privilegiul de a vizita Ţara Soarelui Răsare

GEOGRAFIA - ROMANIA - TURISM - MUNŢII PIATRA CRAIULUI

 

In partea de răsărit a Carpaţiilor Meridionali, pe latura de vest şi nord-vest a culoarului Rucăr-Bran, încadrat între munţii Bucegi, Leaota, Iezer şi Făgăraş, tronează, de milioane de ani, masivul Piatra Craiului. Trageţi adânc aerul tare în piept, contemplaţi, fotografiaţi, opriţi-vă pentru o clipă gîndurile, gustaţi reveria cu toate simţurile lacom deschise, bucuraţi-vă şi mulţumiţi providenţei. Nu visaţi deloc.

Sunteţi cu adevărat pe o "gură de rai". Depinde doar de noi dacă vom păstra acest colţ de paradis, pentru ca şi copii noştri să trăiască senzaţia Raiului scoborât pe Pământ.

Caracteristicile unui munte aparte

Pentru mulţi semeni de-ai noştri, masivele muntoase din lanţul Carpaţilor, care ne străbate ţara, sunt, cumva, extrem de asemănătoare, chiar plictisitoare.

Din nefericire, nu este decât o dovadă a ignoranţei celor care nu îşi cunosc şi, spre ruşinea lor, nu îşi apreciază munţii la adevărata valoare.

Dacă luăm, spre exemplu, masivul Piatra Craiului şi ne concentrăm puţin asupra particularităţilor şi comorilor sale unice, vom fi uluiţi.

Cetatea naturală de piatră, îmbrăcată cu brâul verde al pădurilor, este un unicat între munţii noştri. Peisajul tipic al Pietrei Craiului, imortalizat în mii de fotografii, este caracterizat de creasta sa singuratică, unică în relieful montan al României prin 4 trăsături definitorii: altitudine, lungime, proeminenţă şi unitate.

Dacă studiem pe îndelete particularităţile masivului, vom descoperi o mare varietate a formelor şi dimensiunilor reliefului rezidual (colţi de stâncă, ace, piramide, muchii, turnuri, brâuri, hornuri); numărul mare de văi, grohotişuri, arcade naturale întregeşte spectacolul vizual, alături de abrupturi structurale deosebit de spectaculoase. Autorităţile române din perioada interbelică au fost sensibile la frumuseţile acestui munte. Au purces la implementarea primei acţiuni concrete de ocrotire încă din anul 1938, când Consiliul de Miniştri al României a hotărât înfiinţarea rezervaţiei mixte Piatra Craiului, cu suprafaţa iniţială de 440 hectare, majorată ulterior la 1.459 hectare. Parcul Naţional Piatra Craiului a luat naştere în anul 1971 la iniţiativa inspirată a inimoşilor silviculori din Ocolul Silvic Zărneşti. În anul 1990, suprafaţa Parcului a fost mărită până la 14.800 hectare, cuprinzând porţiuni din judeţele Braşov şi Argeş.

Masivul Piatra Craiului este unic în Carpaţii Meridionali. Apariţia sa pare accidentală, deoarece acest munte consituie cea mai spectaculoasă formaţiune calcaroasă şi sinclinală din Meridionali, fiind compus din calcare mezozoice şi conglomerate stratificate pe roca de bază cristalină. Stratificaţia unică şi poziţia majoritar verticală a stratelor de calcar au influenţat decisiv crestele secundare, abrupturile, poliţele şi văile masivului, constituind un peisaj unic între toţi munţii noştri. Densitatea şi mărimea reliefului periglaciar situează Piatra Caiului pe primul loc în rândul masivelor calcaroase din România. Pe scurt, merită reţinut că Piatra Craiului prezintă cea mai lungă şi tipică creastă calcaroasă din Carpaţi, lungă de circa 25 kilometri, cea mai mare densitate de văi, cea mai înaltă creastă din Carpaţi, precum şi cea mai mare varietatea a reliefului rezidual.

Din punct de vedere structural morfo-geografic, masivul se împarte în trei mari părţi:

-Piatra Craiului Mică, cu altitudinea maximă de 1.816 metri, despărţită de restul masivului prin Şaua Curmăturii.

-Piatra Craiului Mare, cu înăţtimea maximă de 2.237 metri, cuprinsă între Şaua Curmăturii şi Şaua Funduri.

-Pietricica, cu altitudinea de 1.764, care constituie extinderea sudică a masivului până în bazinul Dâmbovicioarei.

Din secretele Pietrei Craiului

Principalul curs de apă care brăzdează Piatra Craiului este Dâmboviţa, cu cel mai mare afluent al său, Dâmbovicioara. În nord găsim apa Bârsei Mari, cu afluenţii săi. Reţineţi că masivul Piatra Craiului nu are multe izvoare cu apă permanentă, majoritatea acestora fiind sezoniere şi alimentate exclusiv cu apă din ploi sau topirea zăpezilor. Deci, dacă îl străbateţi, nu uitaţi de rezervele de apă din rucsac.

Clima este specifică regiunilor înalte din Carpaţii Meridionali, suferind influenţe considerabile din partea altitudinii, orientării crestei şi reliefului local. Orientarea muntelui de la nord la sud dă naştere unor microclimate diferite. Din acest motiv, versantul estic beneficiază de un climat mai blând, fiind încălzit la maximum în perioada dimineţii. Versantul vestic este mai rece, iar cel sudic prezintă o microclimă mai caldă.

Trebuie să fiţi foarte atenţi şi la vânturile din zonă, care au o frecvenţă şi intensitate considerabile. În special creasta Pietrei Craiului este expusă permanent acţiunii nemiloase a vînturilor. Direcţia acestora este, predominant, de la nord-vest la sud-est, fenomen care influenţează depunerea zăpezii în coroanele copacilor.

Piatra Craiului este un munte deosebit de noros, nebulozitatea locală exprimându-se în circa 200 de zile noroase pe an. Este şi ploios, cele mai bogate precipitaţii căzând în luna iulie.

Craiul este acoperit de zăpezi din noiembrie până în aprilie, iar zonele cu avalanşe frevente sunt: Valea Mărţoiului, Valea Funduri, Valea Cheii.

Comorile Craiului

Din punct de vedere al biodiversităţii vegetale şi animale, masivul este o comoară care trebuie ţinută cu orice preţ departe de drujbe, poluare de orice fel, drumuri asfaltate, braconieri, bulucul de turişti mitocani şi covorul de plastic, hârtii şi resturi alimentare aferent invaziilor românilor manelizaţi în Natură. Configuraţia orografică, dinamismul versanţilor şi relieful etajat fac ca muntele să prezinte condiţii optime de vegetaţie.

În total, botaniştii entuziasmaţi vor admira aici circa 1.300 specii de plante, dintre care 150 specii ocrotite. Lichenii sunt reprezentaţi prin 220 specii, muşchii sunt şi ei prezenţi cu peste 100 de specii. Jnepenişurile ocupă suprafeţe mari din versantul nordic şi din cel nord-vestic, fiind acompaniate de merişor, afin, bujor de munte. Pajiştile alpine sunt acoperite majoritar de păiuş roşu, trăstioară, margarete şi ciuboţica-cucului. Vegetaţia din zona stâncoasă este caracterizată de floarea-de-colţ, arginţica, mălaiul-cucului, macii de munte, ghinţura albastră.

Între Valea Crăpăturii şi Padina lui Călineţ, la altitudinea medie de 1.200 metri, se remarcă prezenţa a numeroase pâlcuri de tisă, arbore declarat Monument al Naturii şi specie ocrotită în România. În zona pădurilor propriu-zise, găsim etajul montan mijlociu, cu păduri de amestec din fag, brad, paltin, molid şi ulm de munte. Etajul montan superior prezintă molidişuri pure, care se întâlnesc până la altitudinea de 1.759 metri. Aceste molidişuri de limită, care cresc pe versanţii calcaroşi abrupţi, sunt arborete naturale care nu au fost niciodată exploatate de om, fiind unice în România. Din fericire, datorită condiţiilor naturale specifice, sunt foarte greu accesibile, fapt care le-a salvat de lăcomia drujbelor. În aceşti munţi au fost catalogate 30 de tipuri de pădure în cadrul habitatelor forestiere

Fauna Pietrei Craiului are, încă, multe secrete de dezvăluit.

Nevertebratele sunt bine reprezentate, aici întâlnindu-se două specii endemice, un păianjeni, Nesticus constantinescui, respectiv acarianul Rhagidia carpatica. "Fluturimea" muntelui este reprezentată cu onoare de peste 200 de specii, dintre care Erebia pronoe trăieşte doar în Piatra Craiului şi Bucegi.

Dintre amfibieni şi reptile, găsim aici viperele, şerpii de casă, guşterul şi alte specii de şopârle. Broasca roşie de munte, buhaiul de baltă, salamandra şi alte două specii de tritoni reprezintă fauna de amfibieni a zonei.

Avifauna cuprinde un număr de cca. 110 specii de zburătoare, între care 50 de specii care trăiesc pe munte sunt ocrotite prin Convenţia de la Berna. Cele mai impozante reprezentante sunt acvilele de munte, care au fost observate sporadic aici, dar nu s-a descoperit, până în prezent, nicio pereche clocitoare. Mai pot fi văzuţi corbi, ulii şorecari, ulii porumbari, cocoşi de munte, ierunci, şoimi călători, vinderei. Alte păsări importante sunt buha mare, fluturaşul de stâncă, brumăriţa, drepneaua, lăstunul, ciocănitoarea neagră şi diferite specii de paseriforme.

În peşterile, scorburile şi văgăunile din Crai îşi găsesc adăpost 21 specii de lilieci.

Lupii, urşii, râşii vulpile, jderii, bursucii, cerbii, mistreţii, şi caprele negre constituie principalii reprezentanţi ai mamiferelor mijlocii şi mari.

Floarea Craiului şi alte minuni ale Naturii

Cea mai valoroasă reprezentantă a plantelor de aici, precum şi simbolul viu al Parcului Naţional Piatra Craiului, este reprezentată de Garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus callizonus). Priviţi-o cu mare respect, admiraţi-o şi ocrotiţi-o. Este singura plantă care creşte doar în România, mai precis aici, pe culmile Craiului. Este unică şi deosebită, un endemism perfect. Nu există în nicio altă ţară, fiind un motiv în plus de mândrie.

A fost descoperită abia în anul 1853, cînd botaniştii saşi Kotschy şi Schot au descris-o ştiinţific în premieră. Numele său latinesc, Dianthus callizonus, este cum nu se poate mai potrivit, însemnând "garofiţa cu prea frumoase brâuri". Din punct de vedere sistematic, planta este o specie izolată, fără "rude" apropiate în Europa, botaniştii considerând că întruneşte caracteristici ale grupurilor Alpini şi Glauci din cadrul genului. Această plantă unică, purtând flori superbe, este o specie relictă, supravietuitoare a ultimelor glaciaţiuni, care a evoluat izolat pe creasta Pietrei Craiului. Creşte doar pe stâncăriile înierbate şi însorite din zona alpină inferioară sau la limita superioară a pajiştilor alpine.

Din motive mai mult decât evidente, nu voi dezvălui locurile exacte unde creşte...

Printre minunile naturale a căror vizionare directă are darul de a-ţi vindeca sufletul prin pitorescul, grandoarea şi frumuseţea lor, se numără Cheile Dâmbovicioarei, Cheile Brusturelui, Avenul Vlăduşca, Prăpăstiile Zărneştiului, Zaplazul, Turnurile Dianei, Degetul lui Călineţ, Acul Crăpăturii, Creasta Dinţată.

În interiorul graniţelor parcurilor există doar două sate, Măgura şi Peştera.

Muntele oferă un total de 33 trasee turistice, care acoperă toate gradele de dificultate, dintre care 21 sunt trasee turistice principale, iar 7 sunt destinate doar alpiniştilor experimentaţi.

GEOGRAFIA - AFRICA - MUNŢII ATLAS

 

Vechile mituri greceşti ne povestesc despre gigantul Atlas, titanul primordial, cel care a pierdut războiul cu zeii olimpieni şi, în consecinţă, a fost obligat să poarte pe vecie întreg Pământul pe umeri. Astăzi, pe locul unde grecii antici credeau că pătimeşte titanul cel cutezător, se înalţă un lanţ muntos unic. Munţii Atlas domină de milenii peisajul arid, oferind turistului iubitor de frumos şi pitoresc imagini şi experienţe magnifice, nostalgie faţă de spectaculosul naturii nord-africane şi ospitalitatea localnicilor.

Pavăză în calea Saharei

Din punct de vedere geografic, lanţul muntos al Atlasului, cu cei 2.500 kilometri întinşi pe suprafeţele Marocului, Algeriei şi Tunisiei, este o eficientă barieră naturală care separă zonele costiere ale Mediteranei şi Atlanticului de cel mai mare deşert al lumii.

Din punct de vedere meteo-biotic, Atlasul este o binecuvântare pentru clima, plantele şi vietăţile unor ţări din sud-vestul Europei.

Fără înălţimile sale abrupte - care blochează, în bună parte, acţiunea negativă a fronturilor atmosferice care aduc spre Europa masele de aer ucigător de fierbinţi ale Saharei -, Spania, sudul Franţei, Insulele Mallorca, Corsica, Sardinia, precum şi mare parte din Peninsula Italică ar arăta, astăzi, ca nişte zone deşertice, presărate din loc în loc cu formaţiuni stâncoase, unde temperaturile nu ar coborî sub 40 de grade o bună parte a anului.

Djebel Toubka, cel mai înalt pisc al Atlasului, situat în parcul naţional cu acelaşi nume din sud-vestul Marocului, străpunge cerul albastru cu ai săi 4.167 metri.

 

Atlasul este un cu adevărat un lanţ muntos bătrîn, cu mult mai vârstnic decât miticul titan cu care îşi împarte numele, geologii estimând că ar fi apărut acum circa 300 milioane ani, în plină Eră Paleozoică, ca un rezultat direct şi firesc al coliziunii continentale din regiune.

Adrar sau Adras, cum îl mai denumesc păstorii berberi în dialectele locale, este un masiv deosebit de bogat în resurse naturale şi depozite de diverse minereuri. Geologii care l-au prospectat de-a lungul timpului au descoperit aici importante zăcăminte de fier, plumb, cupru, argint, mercur, sare gemă, marmură, fosfaţi, cărbuni şi gaze naturale.

A fost şi încă a rămas gazda unor specii de plante şi animale unice în peisajul african. Din nefericire, în urma vânătorilor fără oprelişte, destul de recent au dispărut leul berber, elefantul nord-african, bourul african, precum şi ursul brun de Atlas.

Printre speciile şi subspeciile care au reuşit cu greu să supravieţuiască gloanţelor şi suliţelor până în zilele noastre, se numără bursucul de Atlas, leopardul berber, macacul berber, cerbul şi capra de munte din Atlas, vipera de Atlas, pinul negru european, stejarul algerian şi cedrul de Atlas.

Mecca drumeţiilor montane

Fără a exagera deloc, putem considera Munţii Atlas o adevărată Mecca pentru "trekkeri". Mai ales dacă dorim să ne menţinem în specificul musulman al locului, omniprezent de altfel.

Munţii nord-africani oferă condiţii meteo ideale pentru drumeţii pe tot parcursul anului, trasee libere de colcăiala şi poluarea fonic-vizuală produsă de grupurile mari de turişti, peisaje spectaculoase, alături de ocazia de neratat a unei incursiuni în interesanta cultură şi civilizaţie berberă, prin intermendiul încântătoarelor sate montane ale acestei populaţii umane deosebite şi originale.

Una dintre cele mai recomandate rute de călătorie începe odată cu aterizarea pe aeroportul internaţional din Marrakech. De la aeroport, distanţa de 65 de kilometri până la poalele munţilor este străbătută, de obicei, în circa 65 de minute de condus, în condiţii excelente.

Cu toate că Munţii Atlas sunt recunoscuţi ca o destinaţie pentru tot anul, există unele mici secrete şi recomandări pe baza cărora poţi vizita anumite porţiuni în momente optime.

Astfel, împrejurimile oraşului Marrakech sunt abordabile îndeosebi în lunile de toamnă, iarnă şi primăvară, cănd temperatura se situează în jurul valorii de +20 de grade, pe când Parcul Naţional Djebel Toubkal este recomandat să fie vizitat în lunile februarie, martie, aprilie şi mai, perioadă în care pot fi admirate piscurile acoperite de zăpezi. Însă în lunile de iarnă, Toubkal este acoperit de zăpezi şi gheţuri, astfel încât poţi să juri că eşti în Alpi sau Carpaţi. Ai nevoie, aşadar, de un ghid experimentat şi de încălţăminte specială prevăzută cu crampoane metalice.

 

Versantul Atlasului orientat spre Sahara oferă condiţii ideale de vizitare chiar pe timpul verii, când temperaturile depăşesc 40 de grade, deoarece valurile de căldură au umiditatea foarte scăzută, fiind relativ uşor de suportat. Pe timpul iernii, chiar şi aici ai nevoie de un sac de dormit, fiindcă temperatura scade noaptea sub limita celor 0 grade.

Indiferent de anotimp, o incursiune în Atlas necesită o condiţie fizică bună, haine impermeabile la apă şi, mai ales, încălţăminte specializată, plus o trusă de prim ajutor, deoarece, în caz de Doamne Fereşte!, vei fi la mare depărtare de orice centru medical marocan.

Facilităţile legate de cazare şi hrană în Atlas se găsesc în satele berbere, aşa-numitele Gîtes Berberes, unde vei găsi hrană şi adăpost la preţuri simbolice. Un gîte (se pronunţă jit; este un cuvânt francez, trecut şi în engleză şi care desemnează o structură de cazare mai simplă decât un hotel şi deţinută de localnici; să zicem, un fel de pensiune ori casă de oaspeţi) oferă băi fierbinţi şi camere simple. Aceste gîtes Sunt deţinute de oamenii locului, fiind amplasate pe coastele munţilor, o dimineaţă aici oferind un adevărat spectacol pentru ochi şi suflet!

O alternativă la gîtes o reprezintă refugiile montane tipice, unde pot găsi adăpost până la 20 de persoane.

Trasee şi obiective

Valea Draa, Valea Azzadan cu pădurile sale de alun, alături de Valea Ourika, sunt considerate de mulţi drept unele dintre cele mai frumoase locuri din bătrânul Atlas. O altă atracţie turistică este lacul Lalla Takerkoust, apărut relativ recent, în urma construirii unui baraj pentru o hidrocentrală.

Vizitarea satelor Tahanaoute, Amizmiz, Asni, Tin Mal, Ijoukak este asemenea unor călătorii în timp în lumea păstorilor şi a războinicilor berberi.

Odată ce ai ajuns în Marrakech, poţi încerca un traseu relativ uşor în văile verzi şi abrupte din jurul pitorescului sătuc berber Imlil. Aşezarea este situată la înălţimea de 1.740 metri şi este considerată, pe bună dreptate, centrul turismului montan din Maroc. Din Imlil porneşte cel mai sigur traseu spre piscul Djebel Toubkal. Reţine însă că parcurgerea sa necesită 2 zile întregi de mers, plus un popas de o noapte. Dacă dispui de timp berechet, este recomandată vizitarea Văii Azzaden, urmată de o ascensiune directă spre Toubkal. În acest caz, parcurgerea întregului traseu dureaza 3 zile, plus 2 nopţi. În cazul în care eşti un montagnard experimentat, încearcă traseul care leagă satul Imlil de Valea Ourika, plus vizitarea cascadelor din Setti Fadma.



Un alt obiectiv turistic de prim rang apare sub forma maiestuoasă a masivului Mgoun, al cărui pisc este situat la doar 100 metri de Djebel Toubkal. Experţii consideră că Mgoun oferă trasee mai antrenante şi mai dificile decât cele ale "vecinului" său mai înalt. Pe de altă parte, peisajul este mai sălbatic şi mai variat, presărat cu sătucuri berbere izolate în spaţiu şi timp, defileuri abrupte, văi garnisite cu vegetaţie luxuriantă, stânci şi promontorii sculptate sub forme fantastice de acţiunea milenară a vânturilor şi ploilor, privelişti care îţi taie răsuflarea, precum şi ocazia de a surprinde apariţiile fugare ale vieţuitoarelor din Atlas.

Un alt obiectiv de neuitat este Valea Dadès, cunoscută sub renumele de Valea celor o mie de Kasbah-uri. O incursiune în lumea sa magică oferă ocazia vizitării celebrelor Kasbah-uri, fortăreţe montane zidite din piatră roşiatică în stil arhitectural nord-african, folosite de secole drept loc de refugiu şi rezistenţă al clanurilor berbere în faţa nenumăratelor invazii care au răvăşit, în trecut, Atlasul. În imediata apropiere a Văii Dadès este o altă vale de poveste, a cărei vizitare este un deziderat care trebuie îndeplinit cu orice preţ dacă tot vă aflaţi în regiune. Este vorba de magnifica (şi aici epitetele pot continua la nesfârşit) Vale a Trandafirilor - doi versanţi montani, pe care berberii cultivă, de sute de ani, doar trandafiri. Dacă sunteţi aici în luna aprilie, efectul vizual creat de verticalele multicolore pline de trandafiri înfloriţi care parcă se caţără spre albastrul cerului, combinat cu mirosul suav şi îmbătător al milioanelor de corole deschise, poate crea adevărate stări de extaz al tuturor simţurilor!



La mică distanţă de aceeaşi Vale Dadès, găsim pitorescul defileu Todra. Închipuiţi-vă un drum lat de doar 10 metri, care străbate doi versanţi stâncoşi cu înălţimea medie de 160 metri... Ei bine, l-aţi găsit!

Acestea sunt doar o parte din bogăţiile turistice cu care Atlasul îşi aşteaptă drumeţii curajoşi care vor descoperi, cu această ocazie, o lume străveche, unică şi incomparabilă, presărată de istorie vie şi omniprezentă la fiecare pas. În plus, s-ar părea că "puternicii lumii" nu organizează încă revoluţii (foarte "la modă" în ultimele luni) în Maroc, considerată în prezent, pe bună dreptate, ca fiind una dintre cele mai stabile şi sigure ţări arabe, din punct de vedere turistic.