ROMANIA -MONZMENTE -Mănăstirea Bistriţa, Neamţ

        Mănăstirea Bistrița, zidită de domnitorul Alexandru cel Bun în anul 1406, este o comoară medievală ortodoxă din județul Neamț. Se află în satul Bistrița, din comuna Alexandru cel Bun, și are o foarte mare valoare istorică și arheologică.

Fiind situată la aproximativ 8 kilometri mai spre vest de orașul Piatra Neamț, în comuna Viișoara - Alexandru cel Bun, mănăstirea a dăinuit timp de peste șase veacuri la adăpostul pădurilor ce o acoperă, înfruntănd, ca toate lăcașurile noastre de credință și cultură, greutățile să încercările istoriei.

Mănăstirea Bistrița ocupă un loc deosebit între vetrele de credință ortodoxă și de cultură romănească ce înnobilează trecutul acestei țări, numarându-se printre cele mai vechi ctitorii voievodale, adăpostind oseminte domnești și fapte de neuitat din istoria și viaȚa spirituală a poporului nostru.

Scurt istoric

Potrivit tradiției, începuturile obștei monahale din vatra Bistriței nemțene se regăsesc în vremea domniei lui Petru I Mușat, spre sfârșitul sec.al 14-lea, când s-a ridicat aici o micuță biserică de lemn, prin purtarea de grijă a ieromonahului Pafnutie. In anul 1402, pe locul bisericuței de lemn, domnitorul Alexandru cel Bun a zidit, a o minunată biserică de piatră. Lăcașul are 30 de metri lungime, cu pronaos, gropniță, naos și altar, A fost zidit și cu gândul de a-i folosi acestuia drept loc de îngropare.

Mănăstirea Bistrița ocupă un loc important in sistemul religios și institutional creat de Alexandru cel Bun (1400-1432), potrivit documentului din 7 ianuarie 1407, emis de către mitropolitul Iosif Mușat, prin care acest lăcaș era pus pe picior de egalitate cu Mănăstirea Neamț, stabilindu-se o conducere comună a acestor doua așezăminte, în persoana preotului chir Domentian: Domnitorul a înzestrat ctitoria sa cu sate, moșii și odoare scumpe.

Printr-un hrisov din 6 ianuarie 1411, mănăstirea a primit două sate și Biserica de la Bohotin, împreună cu zece butii de vin, zece "coloane de grâu" și tot atâtea postavuri de Cehia, în fiecare an. Acestora lise mai adaugau și multe altele, precum vămile de la Bârlad și Tazlău,, iar in timpul lui Ilie Vodă și pe cea de la Bacău.

              In anul 1498, Ștefan cel Mare a zidit un turn clopotniță, cu paraclis, închinat Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, cu o pictură în frescă de o mare valoare artistică și iconografică, care se păstrează până astăzi. În 1546, Petru Rareș a renovat mănăstirea și a construit un zid împrejurul ei. Tot el i-a dăruit satul Mojeștii cu tot cu venitul produs de acesta. La 1554, Alexandru Lăpușneanu a renovat mănăstirea complet.

"

Mănăstirea Bistrița este inclusă în Lista monumentelor istorice din România,

         

         In anul 1418, doamna Ana a fost înmormântată sub lespedea din gropniâa bisericii, iar la 1 ianuarie 1432 a fost adus și Alexandru cel Bun, in mormântul de lângă aceasta. In afară de domnitor și doamna sa, mai sunt îngropați aici , Alexandru - fiul lui Ștefan cel Mare, Chiajna - soția lui Ștefan Lăcustă, Anastasie - Mitropolitul Sucevei.

           Mănăstirea Bistrița are o foarte mare valoare istorică și arheologică. Este zidită în stil bizantin, bogat ornată, având ușa de la intrare păstrată din momentul construirii fiind lui crată cu multă artă. Se remarcă icoana Sfintei Ana, mama Maicii Domnului. După tradiție, această icoană a fost dată ca „dar de patron” Doamnei Ana, soția lui Alexandru cel Bun, de către împărăteasa Irena (Ana), soția împăratului bizantin Manuil al II-lea Paleologul (1391-1425) și de Patriarhul Matei, ai Constantinopolului, în 1401. Ulterior, familia voievodală dăruiește icoana Sfintei Ana Mănăstirii Bistrița..
         Mănăstirea Bistrița este locul în care a fost creat unul dintre cele mai vechi monumente ale culturii medievale românești: Pomelnicul de la Bistrița. Acest pomelnic oferă cele mai interesante date despre începutul istoriei voievodale și bisericești din Moldova.

       Mănăstirile reprezintă cea mai importantă categorie a monumentelor ce au supraviețuit intemperiilor vremurilor, multe dintre ele fiind oglinzi ale epocilor trecute. În jurul mănăstirilor s-a dezvoltat atât viața religioasă a comunității cât și cultura națiunii. Ele, mănăstirile, mai pot ilustra și o dimensiune militară, multe dintre ele fiind adevărate cetăți și jucând un rol activ în sistemul defensiv al țării, având în vedere restricțiile impuse de dominația otomană mai ales după mijlocul sec.al 16-lea. Mănăstirile și schiturile construite de voievozi și boieri, înzestrate cu un bogat patrimoniu și importante privilegii, sunt depozitare ale unui bogat tezaur de cultură și civilizație românească. Mesajul istoric transpare din picturile murale, din pomelnicele străvechi păstrate, obiecte de cult, cărți tipărite, monumente funerare și inscripții în piatră, conservate, dar și în glorificarea voievozilor care le-au clădit, o parte a acestor monumente reprezentând un gest de mulțumire adus lui Dumnezeu pentru ajutorul în lupte.

Unul din principalele monumente istorice, vatră de credință și de cultură românească, ostrov al evlaviei străbune, cu o existență de mai bine de șase sute de ani, adăpostind oseminte domnești și fapte de neuitat din istoria și viața spirituală a neamului nostru este și Mănăstirea Bistrița din Județul Neamț. Ctitorie a patru voievozi mușatini, Alexandru cel Bun (1400-1432), Ștefan cel Mare (1457-1504), Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546) și Alexandru Lăpușneanu (1552-1561), Mănăstirea Bistrița este locul în care a fost creat cel mai vechi monument al culturii noastre medievale, și anume, Pomelnicul de la Bistrița. Acest pomelnic oferă cele mai interesante date despre începutul istoriei voievodale și bisericești din Moldova. Pomelnicul de la Bistrița arată că, pentru români, cultura nu poate fi despărțită de cult și, de fapt, cultul este rădăcina cea mai adâncă a culturii noastre. În jurul Bisericii s-a plămădit și s-a binecuvântat, s-a consolidat și s-a transfigurat cultura noastră și istoria. De aceea, Mănăstirea Bistrița este taină și simbol pentru istoria neamului nostru. Este taină și simbol al statorniciei noastre în credința, a îmbinării dintre cult și cultură, a legăturii dintre istorie și veșnicie.

           Spre sfârșitul secolului, prin anul 1498, Stefan cel Mare se trece si el pe lista ctitorilor acestui sfânt lăcaș de rugăciune. El va ridica o impunătoare clopotniță cu paraclis, după cum se spune în inscripția votivă, așezată pe peretele sudic al construcției:

"Evlaviosul si de Hristos iubitorul Io Stefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Tarii Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit aceasta clopotnita si biserica aseza intr-insa, intru numele Sfantului Mucenic Ioan cel Nou din Cetatea Alba, pentru rugăciunea sa și a Doamnei sale, Maria, și a copiilor lor, in anul 7006 (1498), și tot in anul acela le-a și săvârsit, in luna lui septembrie, 13 zile."

Urmatorul ctitor al Bistriței a fost Petru Rares care, în toamna anului 1538, a trebuit sa părăsească țara, invadată de ienicerii lui Suleyiman Magnificul. Părăsit de toți cei ai săi, fiul lui Ștefan cel Mare a găsit adăpost la Mănăstirea Bistrița.

"

Lucrările realizate de Petru Rareș la Mănăstirea Bistrița s-au întreprins între anii 1541-1546. Petru Rareș a refăcut zidul de incintă, cu turnul de la intrare, unde a amenajat un mic Paraclis cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, a refăcut casa domnească, pe care a împodobit-o cu frescă si a extins paraclisul din clopotnița ridicată de Ștefan cel Mare, adăugându-i o navă susținută de elegante arce de zid. Tot lui Petru Rareș i se datorează și cladirea de piatră din colțul sud-vestic al incintei, unde a funcționat, până în sec.al 19-lea, o școală domnească și care găzduiește astăzi muzeul mănăstirii.

Contribuția lui Petru Rareș la refacerea bisericii mari se găsește amintită în documentul din 1546, în care se menționează: "am înnoit din temelie sfânta mănăstire". Petru Rareș, vorbind de "înnoirea mănăstirii", s-a referit la întregul ansamblu de lucrări executate aici, ce i-au revenit,, deoarece actuala biserică a fost zidită de Alexandru Lapușneanu, după cum rezultă din inscripția fixată în peretele sudic, sub o superba stemă a Moldovei:

"

           Mnăstirea Bistrița a fost o puternica și rodnic vatră de spiritualitate și cultură medievală romanească, până spre mijlocul veacului al 17-lea, când, în anul 1677, Doamna Safta, soția voievodului Gheorghe Ștefan, a închinat mănăstirea Locurilor Sfinte - Patriarhiei Ierusalimului, inaugurând o lungă epocă de înstrăinare și nechibzuită gospodărire, când s-a pierdut și cea mai mare parte din patrimoniul care mai rămăsese.

          Evenimentele din 1821 au afectat și Mănăstirea Bistrița, deoarece chiar în biserică s-au desfășurat adevărate lupte între turci și eteriști. Atunci, toate construcțiile au avut de suferit de pe urma incendiilor, au fost profanate mormintele ctitorilor si au fost jefuite numeroase manuscrise, broderii și obiecte de cult. Doar măsurile adoptate de Alexandru Ioan Cuza au determinat plecarea călugărilor greci de aici.

        După aplicarea Legii secularizării averilor mănăstirești din decembrie 1863 a luat sfârșit și "epoca de închinare" a Mănăstirii Bistrița, deschizându-se o lentă dar necesară acțiune de renaștere și reconstrucție datorită căreia străvechea ctitorie mușatină a redevenit vatra de cultură și de viață ortodoxă de altădată, temeinic integrată în istoria țării și ăn viața spirituală a poporului român.

            In anul 1932, când s-a împlinit o jumătate de mileniu de la stingerea din viațâ a lui Alexandru cel Bun, au fost deshumate osemintele ctitorilor și reașezate pe latura nordică a gropniței sub două bolti de piatră. Tot atunci, Mănăstirea Bistrița a fost gazda unei ample serbări naționale, omagiu peste ani adus celui care a intrat în istoria țării sub numele de "părintele Moldovei".

O manifestare similară a avut loc și la sfârșitul anului 1982, la 550 de ani de la moartea ctitorului, când slujba parastasului a fost oficiată de Inalt Prea Sfințitul Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Sucevei, devenit mai apoi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, sș s-a sfințit statuia în marmură albă a lui Alexandru cel Bun, opera remarcabila a sculptorului Gir Radulescu, situată langă biserică, pe latura de sud.

Manastirea Bistrita de Neamt - ansamblul monahal

Incinta mănăstirii are o formă patrulateră, fiind protejată de ziduri puternice de piatră, cu o înălțime inițială de aproximativ patru metri, prevazute cu metereze și drum de strajă ce se desfășoară pe toată lungimea lor. Intrarea principală este situată pe latura sudică și este arcuită sub un turn cu trei nivele: o încăpere cu bolta semi-circulară, sprijinită pe doua arce în ogivă la parter, un paraclis închinat Sfântului Ierarh Nicolae la primul etaj și o cameră la etajul superior, destinată, probabil, corpului de gardă ce străjuia accesul în mănăstire. Paraclisul nu este pictat și se pare că nici nu a avut zugrăveli anterioare, întreaga atmosferă interioară fiind creată de un frumos iconostas din sec. al 18-lea.

Atât zidul de incintă cât și turnul de la intrare se datoresc lui Petru Rareș (în perioada 1541-1546), construcțiile similare din vremea lui Alexandru cel Bun, ale căror substricții au fost descoperite cu prilejul cercetărilor arheologice din anii 1972-1977, fiind distruse de tunurile lui Suleyman Magnificul, în 1538. Zidul de incintă a mai fost reparat și consolidat în 1777, de fața sa interioară sprijinindu-se vechile chilii, după cum dovedesc urmele de tencuială păstrate pe latura nordic.

In partea de miazănoapte a incintei se află turnul-clopotniță zidit de Ștefan cel Mare în 1498, după victoria de la Codrii Cosminului, obținută asupra regelui polon Ioan Albert. Baza acesteia reprezintă aproape jumătate din înalțimea totală a turnului, care are forma unei prisme dreptunghiulare cu laturile de lungime egală. Doar contraforturile ce sprijină colțurile bazei întrerup linia continua a zidurilor, fiind construite cu o copertina intermediara din piatra de talie. Comunicația dintre cele trei nivele ale turnului se asigura atât prin clădirea anexă, cât și printr-o scară exterioară, fiecare etaj având propria sa intrare.

Alaturi de biserica Slatina, biserica de la Bistrița constituie cea mai mare și impunătoare ctitorie a lui Alexandru Lapușneanu. Ca plan și dimensiuni se apropie foarte mult de Mănăstirea Probota a lui Petru Rareș, având între naos și pronaos încăperea gropniței și o singură turlă deasupra încăperii principale. Absidele laterale, ca si cea a altarului, au formă poligonală, cu câte cinci și respectiv nouă fețe, acoperite cu firide alungite. Câte o pereche de puternice contraforturi sprijină colțurile fațadei vestice, arcul transversal al pronaosului și segmentele din dreapta și din stânga absidelor laterale, un singur contrafort aflându-se în axul altarului.

Pridvorul are două uși de acces situate la sud și la nord, încadrate de chenare identice în formă de arc turtit, ca o acolada abia pronunțată. Intrarea utilizată curent este cea sudică, deasupra căreia se află stema Moldovei feudale și inscripția votivă originară. Pridvorul este boltit după sistemul moldovenesc, cu două calote sferice sprijinite pe arce în consolă și arce piezișe cu pandantivi.

Spre sud-est se află mormântul lui Ivașcu Golescu, mare vornic din Țara Românească, pretendent la tronul lui Petru Cercel, mort în pribegie la 20 decembrie 1584, în timp ce venea în Moldova la chemarea lui Petru Șchiopul. La nord-est se află mormântul atribuit cronicarului Grigore Ureche, mormânt pregătit pentru tatăl său, Nestor Ureche, după cum rezultă din inscripția de pe lespede: "Aceasta groapa s-a gătit și făcut din porunca dumisale Ureche Nestor, marele vornic al Țării de Jos".

Ușa de trecere în camera mormintelor are un chenar simplu de piatră fară baze ornamentate, împodobit doar cu două baghete din care se desfac ramuri secundare la colțuri. Gropnița, boltită cu un semicilindru transversal, adăpostește cele mai importante morminte, constituind necropola domnească. Intr-o nișă nordică, sub o lespede artistic lucrată, se află mormântul Doamnei Ana (Neacșa), prima soție a lui Alexandru cel Bun, mormânt îngrijit de Ștefan cel Mare, după cum rezultă din inscripția pietrei funerare:

In afara acestor morminte, necropola domnească de la Bistrița mai cuprinde - pe latura sa de miazăzi - groapa lui Alexandrel, primul dintre fiii lui Ștefan cel Mare, depus aici în 1494 și lespedea frumos împodobită a Doamnei Maria, soția lui Ștefan Lăcustă, care a trecut în lumea celor drepți la 31 iulie 1542. Mai trebuie amintit ca în timpul ultimelor cercetări arheologice s-a mai găsit un mormânt arhieresc, ce se presupune a fi al lui Iosif Mușat, primul mitropolit al bisericii autocefale a Moldovei, ruda apropiata a lui Alexandru cel Bun.

Podoabele si tezaurul

Ca amintire a strânselor legături pe care românii le-au întreținut cu Bizanțul, în prima jumătate a sec.al 15-lea, în spațiul format de trecerea în naos se păstrează icoana Sfintei Ana, creație a artei bizantine cu o mare valoare istoric, artistică i spirituală.

Icoana făcătoare de minuni este considerată ca dar al împăratului Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425) și al soției sale Ana, făcut lui Alexandru cel Bun și Doamnei Ana (în 1407) în semn de recunosștință pentru buna primire de care se bucurase fiul lor Andronic în timpul vizitei efectuate de acesta în Moldova. Sfânta icoană a fost purtată prin satele Moldovei în timpul foametei din 1947.

De activitatea cărturărească de la Bistrița se leagă - în primul rând - existența școlii de copiști, pisari și grămătici care a funcționat aici în secolele 16-19. In primele doua decenii ale veacului al 15-lea, monahul Chiril a scris si împodobit cu miniaturi un Tetraevanghel și tot la Bistrița se pare că s-au format vestiții copiști și miniaturiști Paisie și Gavriil Uric, ambii fiind pomeniți in "Pomelnicul" mănăstirii.

La Mănăstirea Bistrița s-au scris și două dintre lucrările fundamentale ale literaturii noastre vechi, datorita cărora au ajuns până la noi, date, fapte și nume de oameni care s-au înscris în istoria țării de la "descălecat" încoace: Pomelnicul început în 1407 și completat până în sec.al 19-lea și Letopisețul care se referă la perioada 1359-1506, fiind apoi continuat la Mănăstirea Putna.

In atelierul care a ființat probabil la Mănăstirea Bistrița încă din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, s-au lucrat in fir de aur și argint mai multe broderii și vesminte bisericești cu o mare valoare artistică.

Inițiat încă din 1932, Muzeul Mănăstirii Bistrița și-a aflat împlinire în vara anului 1984, când s-au încheiat lucrările de restaurare a fostei Școli Domnești a lui Petru Rareș. Aici se păstrează un mare număr de icoane din secolele 16-18, sculpturi și frescă, descoperite in timpul cercetărilor arheologice, resturi din vesmintele domnești și alte obiecte din necropola voievodal, sau monezi de epocă.

O piesa ce reține atenția încă de la intrare este marele clopot dăruit de Ștefan cel Mare, în 1494, cu o greutate de aproximativ 800 kg, împodobit cu o inscripție în limba slavonă și o frumoasă stemă a Moldovei, realizată in genul vechilor semne heraldice occidentale.

"Io Stefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Tarii Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, am înfrumusețat acest mormânt doamnei Ana, doamna lui Alexandru Voievod, mama lui Ilie Voievod, care s-a strămutat la veșnicele lăcașe în anul 6926 (1418), luna noiembrie, 2 în timpul egumenului popa Gigorie."

Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, s-a zidit aceasta biserică din Mănăstirea Bistrița, unde este hramul Adormirii Precistei si Prea Binecuvântatei Stăpânei noastre, Maica Domnului și pururea Fecioara Maria, în zilele blagocestivului și de Hristos iubitorul, Io Alexandru Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, in anul șapte mii 62, luna mai în 26 zile (1554)."

Am fugit și am ajuns la Mănăstirea Bistrița și, intrând în biserică, am căzut la pământ înaintea sfintelor icoane și mult am plâns, așișderea și egumenul și tot soborul plângea împreună cu mine, cu fierbinți lacrimi. Și am dat făgăduința lui Dumnezeu și Prea Curatei lui Maici ca de mă voi întoarce iarași la scaunul meu cu bine și biruitor, atunci din temelii voi înnoi sfânta mănăstire a Adormirii Prea Curatei Fecioare. Si mi-am adus aminte de făgăduința mea și îndată, trimițând, am reînnoit și din temelie am zidit acest hram, făcând împrejur și zid și l-am înfrumusețat și pe dinauntru și pe dinafara."

Prea Sfințitul Mitropolit chir Iosif al Moldovlahiei, cu bunăvoința lui Dumnezeu și a Preacuratei lui Maici și a sfintei Lui Inălțări, mănăstirea vladiciei mele, Io Alexandru Voievod, domn al Țării Moldovei, și am dat aceasta mănăstire mai înainte zisa popii chir Domentian, de asemenea și Mănăstirea Uspeniei (Adormirea) Preacuratei Născătoare de Dumnezeu cea de la Bistrița, ca sa fie aceste mănăstiri nedespărţite una de alta, pentru ca sunt amândoua ale vladiciei mele."

ROMANIA - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL - ORGANIZAREA FRONTURILOR BBB X

Din cauza formei curioase a teritoriului românesc, frontul se întindea, în august 1916, de-a lungul Carpaţilor, de la Dorna la Vârciorova şi apoi de-a lungul Dunării de la Vârciorova până la Turtucaia şi apoi mai departe de la Turtucaia până la Marea Neagră. Astfel frontul micului regat român se întindea pe 1200 de km. Era cel mai lung front din Europa, depăşind chiar pe cel rusesc care avea de la Marea Baltică la Dorna românească numai 1100 de km.

Frontul cel foarte lung de pe conturul Carpaţilor, cu deschidere, spre Transilvania a devenit din prima clipă cel mai important. El trebuia să facă joncţiunea cu cel rusesc la Dorna şi să uşureze manevrele ruşilor. Frontul de sud nu părea a fi de importanţă egală, atât datorită calităţilor geografice, dar şi unei nesiguranţe din partea bulgarilor. Nu se ştia dacă aceia vor opta să se lupte cu armatele ruseşti venite în Dobrogea, având în vedere alianţa slavă şi faptul că ruşii aveau calitatea de eliberatori ai Bulgariei într-o perioadă istorică anterioară.

România nu dispunea de efective cât de cât suficiente să lupte pe cele două fronturi, aşa că nu a intrat în luptă fără asigurarea din partea Aliaţilor că odată cu atacul spre Transilvania, se va declanşa o mare ofensivă a generalului Sarrail cu trupe franco-engleze în sudul peninsulei balcanice, cu un efectiv de 500.000 de oameni şi că o armată rusească de 200.000 de oameni va pătrunde în Dobrogea pentru a o apăra de trupele inamice cantonate la sud. Concomitent, pe frontul rusesc din nord armata lui Brusilov urma să declanşeze o ofensivă puternică şi la fel aliaţii apuseni pe frontul de vest. Ofensivele ruseşti şi apusene aveau rolul de a bloca diviziile germane şi austro-ungare pe fronturile vechi, iar ofensiva franco-engleză de la Thessalonic era menită să paralizeze armata bulgară. Ruşii aveau datoria ca prin cele 10 divizii trimise în Dobrogea să împiedice orice atac al trupelor germane şi turceşti.

Evenimentele ulterioare au dovedit că aliaţii nu şi-au îndeplinit niciuna din aceste obligaţii militare. România a rămas singură în faţa unor trupe net superioare germano şi austro-ungare, care au putut fi retrase de pe fronturile de vest, de pe frontul rusesc. In Bulgaria importante trupe au devenit disponibile din cauza inactivităţii lui Sarrail la Tessalonic.

Deşi românii au concentrat, conform înţelegerilor, 80% din efectiv pe linia Carpaţilor şi pentru ofensiva împotriva Transilvaniei, frontul era cu totul prea mare pentru efectivele sale. După primele victorii în Transilvania cu intenţia de a scurta frontul în mijlocul acestui teritoriu, Puterile Centrale au avut posibilitatea să treacă la contraatac, aducând armate de pe teatrele de luptă care se obligaseră să le reţină prin ofensive.

In principiu Aliaţii au făcut, cu bună ştiinţă sau din incapacitate, o victimă sigură din România. Aliaţii erau conştienţi de greutăţile aruncate pe umerii armatei române, dar greutăţile de pe propriile fronturi i-au determinat să închidă ochii.

Este semnificativă remarca criticului militar englez, colonelul Repigton, remarcă scrisă cu umor: „Românii şi-au risipit forţele astfel că în fiecare trecătoare aveau câte un soldat şi jumătate“.

Frontul românesc total, lung de 1200 de km, fără ajutor rusesc în Dobrogea, era acoperit cu un efectiv general de 562.000 de oameni, trupe de operaţii, iar frontul rusesc de la nord, de numai 1100 de km era acoperit de peste 4.000.000 de oameni.

Efectivele armatelor române erau următoarele:

1. Pe frontul Carpaţilor:

Armata I                                                            134.000 oameni

Armata II-a                                            127.000 oameni

Armata de nord (IV)                               108.000 oameni

Rezerva generală la Dispoziţia MCG

(Marele Cartier General) (Corpul V

artileria grea)                                             51.000 oameni

Total pe frontul Carpaţilor                   420.000 oameni

2. Pe frontul de sud (Armata a III-a)

Grupul de vest (în Oltenia)                         20.000 oameni

Grupul central (între Olt şi Argeş)               50.000 oameni

Grupul de est (Turtucaia, Silistra

şi detaşamente Dobrogea)                           72.000 oameni

Total pe frontul de sud                          142.000 oameni

PREGĂTIREA ARMATEI 1916

Sarcina organizării, pregătirii şi dotării unei armate mai bine pregătite pentru a apăra interesele ţării, a revenit ministrului de război al cabinetului IIC Brătianu, care era chiar el preşedintele consiliului de miniştri. Colaboratorul lui nedespărţit a fost în acest domeniu generalul D. Iliescu.

În cei trei ani care au urmat războiului balcanic s-a depus o muncă uriaşă şi s-au alocat fonduri mari pentru o nouă armată. Planul a fost urmărit în patru domenii: sporirea efectivelor armatei de operaţiuni şi sporirea efectivelor în domeniile serviciilor din spatele frontului, completarea, transformarea şi repararea armamentului, muniţiilor şi materialului de război, completarea echipamentului şi materialelor auxiliare, reorganizarea şi întărirea serviciului sanitar.

Creşterea efectivelor armatei

În perioada încheierii războiului balcanic România dispunea de o armată foarte mică, chiar mai mică decât a bulgarilor cu o populaţie numeric inferioară cu mult.

In 1910 România dispunea de 153 de batalioane de linia întâia, active şi rezerve, pe când vecinii de la sud dispuneau de 216 batalioane. Artileria de câmp dispunea de 500 de tunuri pe când Bulgaria avea 846 de piese. Cavaleria României dispunea de 83 de escadroane faţă de numai 48 ale bulgarilor.

In timpul campaniei din 1913 din războiul balcanic, efectivele armatei române s-au ridicat la 234 de batalioane de infanterie, 692 de tunuri şi 93 de escadroane de cavalerie. Totalitatea mobilizaţilor, luptători, servicii, părţi sedentare s-a ridicat la 466.983 de oameni.

Când a intrat în războiul mondial România avea deja imaginea mobilizării resurselor umane din marile ţări apusene. Acelea mobilizaseră a şasea parte a populaţiei lor totale, adică în jur de 15%. În momentul intrării în luptă a României avea o populaţie de 7,5 milioane de locuitori şi mobilizase 833.758 de oameni de trupă, comandaţi de 18.000 de ofiţeri. Armata de operaţiuni era alcătuită din 378 de batalioane de infanterie, 299 baterii de artilerie şi 104 escadroane de cavalerie. Armata mobilizată era servită de 281.240 de cai. La cifrele de mai sus s-a pregătit o rezervă generală de oameni instruiţi sau neinstruiţi. Toţi care fuseseră scutiţi, dispersaţi sau omişi au fost inventariaţi în anii 1915-1916. Aceia plus contingentul 1917 şi cu toţi tinerii de 18-20 de ani, înscrişi în evidenţele armatei au format o rezervă de 460.000 de oameni. Cifra celor chemaţi la arme, şi a celor aflaţi la dispoziţia armatei s-a ridicat la 1.083.000 de oameni, reprezentând 15% din populaţia ţării, adică totalitatea populaţiei bărbăteşti între 18 şi 45 de ani.

Efectivele de infanterie s-au grupat în 23 de divizii iar cele de cavalerie în două divizii. Cele de infanterie aveau un efectiv cuprins între 20.000 şi 25.000 de oameni iar cele de cavalerie un efectiv de 3.000 de oameni.

La infanterie, diviziile 1-10 erau divizii vechi, cele cu numerele 11-15 erau unităţi noi create între 1914-1916 prin transformarea vechilor comandamente teritoriale. În preziua mobilizării şi imediat după aceea s-au mai creat încă 8 divizii, cu numerotarea de 16-23. Încadrarea acestora din urmă era foarte slabă. Ofiţerii de rezervă predominau, artileria lor era formată din vechile tunuri de 87 sau 75 cu cadenţă de tragere înceată şi cu servicii foarte reduse în spatele frontului.

Diviziile de infanterie se deschideau şi prin dotarea cu mitraliere. Diviziile 1-10 aveau câte o secţie de mitraliere de batalion, deci 6 pentru fiecare regiment; diviziile 11-15 aveau câte o secţie de două mitraliere pe regiment; iar dintre diviziile noi 16-23 unele nu aveau deloc mitraliere.

Rezumativ se putea aprecia că diviziile 1-10 erau divizii bune, cele de la 11 la 15 erau divizii cu capacităţi mijlocii, iar cele de la 16 la 23 erau divizii slabe.

Cavaleria era cuprinsă din 22 de regimente în momentul mobilizării din august 1916. Din acestea s-au format două divizii independente din câte 6 regimente de roşiori cu artileria proprie de 75 mm şi ciclişti. Celelalte regimente de călăraşi, mai slabe ca valoare combativă au fost unite două câte două constituind 5 brigăzi, ataşate câte una pe lângă fiecare corp de armată.

Numărul ofiţerilor a fost crescut simţitor, de la 8.500 de ofiţeri în campania din Bulgaria, în 1913, la aproape 20.000 la mobilizarea din 1916. S-a sporit numărul elevilor din şcolile militare până la maximum de capacitate şi s-au creat cinci şcoli militare noi pentru ofiţerii de rezervă în care perioada de instruire intensă s-a redus la 5-6 luni. Principiul călăuzitor a fost ca toţi conducătorii obşteşti în viaţa cetăţenească (profesori, instructori şi alţii) să fie instruiţi şi transformaţi în conducători pe câmpul de luptă. In acest fel s-a ajuns la o proporţie de doi ofiţeri de rezervă la unul activ.

Asigurarea cu armament şi muniţie

Depinzând trei decenii de alianţa cu Puterile Centrale, România nu şi-a dezvoltat o industrie proprie de armament şi muniţie,, situaţie care satisfăcea pe aliaţi”. In ţară existau numai ateliere cu dotare tehnică simplă care nu puteau produce decât unele piese şi elemente pentru întreţinere şi reparaţii de armament. Când s-a luat hotărârea întăririi armatei, mai ales după anul 1914, ţara s-a lovit de imposibilitatea contractării de armament şi muniţie atât în ţările mari beligerante, câr şi în cele neutrale precum Spania, Suedia, Danemarca etc.

Ţările intrate deja în război, mari producătoare de armament şi puternic industrializate contractau foarte puţin, foarte nesigur şi cu condiţionări. Cele neutre erau deja depăşite de comenzi.

Totuşi, cu ajutorul unei comisii centrale de la Paris, condusă de colonelul Rudeanu s-au putut obţine contracte de armament şi de materiale pentru muniţie. In paralel, s-a pus la maximă capacitate tânăra industrie română care a adus servicii incalculabile cu toate piedicile provocate de lipsa utilajelor industriale şi de personal tehnic.

In final problema cea mai grea s-a dovedit transportul spre ţară a muniţiei, armamentului şi a materialelor. In 1915, printr-o convenţie cu sârbii şi cu ruşii, s-au făcut aprovizionări prin Thessalonic şi pe linia ferată Niş-Dunăre. Pe de o parte capacitatea acestei căi ferate era foarte redusă şi pe de alta ruşii, care se foloseau de ea, nu au respectat convenţia, preluând abuziv şi vagoanele acordate României. Pe acea cale s-a făgăduit traversarea a 7 trenuri pe săptămână pentru România, dar, în schimb, nu au sosit decât 7 trenuri pe lună. Ocuparea Serbiei de către armatele germano-bulgare a tăiat această mică cale de aprovizionare.

A trebuit să se organizeze linii de transport prin porturile ruseşti Arhangelsk şi Vladivostok, linii extraordinar de lungi şi de complicate. La neajunsurile naturale s-a adăugat şi reaua voinţă a autorităţilor ruseşti, dezordinea şi necinstea ce cuprinsese toată societatea rusă.

La început, Rusia nu a autorizat transporturile ci numai debarcarea materialelor şi depozitarea lor în acele porturi, urmând ca să elibereze circulaţia lor după ce tratativele diplomatice şi militare cu România vor fi ajuns la o alianţă formală. După încheierea convenţiei cu Rusia, în 1916, primele transporturi au decurs normal, în prima lună a războiului. După aceea transporturile au întârziat din ce în ce mai mult, iar extrem de multe s-au rătăcit prin Rusia, sau au sosit deteriorate. La acele pierderi s-au adăugat şi cele produse de scufundarea vaselor de către submarinele duşmane.

Cu toate acestea s-a susţinut că armata a intrat în război bine înzestrată, având ceea ce îi era indispensabil pentru a face faţă primelor lupte. Completarea urma să se facă chiar în decursul războiului tot pe căile ruseşti.

Asigurarea serviciului sanitar

Un mare succes în pregătirea armatei l-a constituit organizarea serviciului sanitar care pe timpul campaniei din Bulgaria se dovedise ca şi inexistent. Doi miniştri, Alexandru Constantinescu şi Dr. C. Angelescu, reputaţi organizatori au reuşit a întocmi o operă-model, pornind de la simplele pansamente şi ajungând până la trenuri sanitare întregi prevăzute cu tot materialul şi cu băi.

Atât de bogată a fost aprovizionarea sanitară încât pe parcursul toamnei 1916 s-au putut evacua la Iaşi, din spirit de prevedere, 600 de vagoane cu material sanitar, din care, apoi, 150 de vagoane au fost trimise la Odessa. Acolo au fost distruse de bolşevici prin incendiere.

Din cantitatea rămasă la Iaşi s-a făcut faţă tuturor nevoilor armatei până la trecerea ei pe regim de pace. Aceleaşi rezerve sanitare au ajutat şi la îngrijirea populaţiei civile pe timpul marilor epidemii. Au rămas încă şi stocuri de mobilizare.

Cu toate că din lipsă de răspundere unele trenuri de corpuri de armate s-au defectat şi nu au mai putut fi utilizate, comisia de anchetă a pregătirii războiului, instituită în 1923, a apreciat pregătirea sanitară: „activitatea aceasta e demnă de toată lauda“.

Dotarea artileriei

Artileria are o importanţă hotărâtoare în războiul modern şi mai ales în Primul război mondial când tancurile şi aviaţia nu apucaseră să-şi dovedească valoarea adevărată. In acest domeniu România a fost şi a rămas săracă, cu toate eforturile diriguitorilor. S-a putut intra în război cu 277 de baterii a câte 4 tunuri de artilerie grea şi uşoară.

Zestrea lividă de tunuri a fost împărţită într-un regiment de artilerie călăreaţă, 25 de regimente de artilerie uşoară (75 mm), 5 regimente de obuziere uşoare (105 mm), 1 regiment de artilerie de munte de 63 mm şi un divizion de 75 mm; 4 regimente de artilerie grea. Se mai adaugă 2 regimente (26 şi 27) cu vechile tunuri de 87 mm.

Tunurile mici de 53 mm şi de 57 mm, din forturile ce înconjurau Bucureştiul şi de pe linia Siretului, au fost transformate în tunuri mobile în arsenalele proprii. Cu ele s-au constituit 56 de baterii de însoţire a câte 6 piese. Alte câteva baterii au fost alocate ca tunuri de poziţie la capetele de pod de la Turtucaia, Silistra şi Bucureşti.

Problema organizării şi dotării artileristice a întâmpinat greutăţi enorme. Materialul din ţară era insuficient şi perimat moral, iar din străinătate s-a obţinut prea puţin dat fiind contextul de ordin politic şi de transport. Foarte grav era că armata română era aproape total lipsită de artilerie grea. Industria franceză era depăşită de nevoile proprii, cele ale ruşilor şi ale sârbilor refugiaţi în insula Corfu.

O soluţie a fost aceea de a renunţa la forturile din jurul Bucureştiului şi de pe linia Siretului. Tunurile grele au suferit modificări la afet şi la aparatura de ochire în arsenalele proprii, aşa că s-au obţinut 4 regimente de artilerie grea cu o varietate mare de tipuri de tun, în total 129 guri de foc. S-au mai folosit bateriile de tunuri lungi şi de obuziere debarcate de pe crucişătorul Elisabeta, de pe monitoare şi de la o baterie de costă de la Galaţi.

Material nou îl constituiau câteva obuziere de 150 mm şi din octombrie 1916 o serie scurtă de tunuri şi obuziere de 120 mm sosite din Franţa, dar atunci deja întreaga armată fusese covârşită de ofensiva trupelor Puterilor Centrale şi aliate.

Foarte redusă şi insuficientă a rămas artileria de munte atât de necesară pe linia Carpaţilor. Artileria antiaeriană, extrem de slabă, se compunea din tunuri vechi transformate pentru circumstanţă de tehnicienii noştri.

In final, artileria noastră a intrat în război cu 1.400 de tunuri de slabă calitate tehnică şi de luptă, rezultate în majoritate din reparaţii şi adaptări.

In pragul intrării în război ieşea în evidenţă inferioritatea tehnică generală a armatei, lipsa unei artilerii combative şi eficiente, lipsa de mitraliere şi avioane. In al doilea rând îşi spunea cuvântul o instruire de tip vechi a oştaşilor şi formaţiunilor de luptă, situaţie creată de totala izolare a României în primii doi ani de război mondial.

Odată cu intrarea în război Franţa ne-a trimis o misiune militară condusă de generalul Berthelot unul dintre distinşii comandanţi care se afirmaseră pe fronturile occidentale. Această misiune a sosit şi ea prea târziu pentru noi, dar ochiul format al generalului a desprins imediat deficienţele grave de organizare ale serviciilor armatei noastre. Atunci Berthelot a rostit o propoziţie care a rămas epocală: „Vous etes admirablement desoirganises“ (Dumneavoastră sunteţi admirabil de dezorganizaţi), după care a pus umărul cu voinicie şi competenţă la reorganizarea şi reinstruirea armatei retrase în Moldova.