Mănăstirea Frăsinei, Vâlcea

Pisania: "†Intru marirea Sf. Treim Unuia Du(mne)zeu si intru cinstea, Adormirii Maicii Domnului s-au zidit din temelie aceasta Sf. Biserica cu clopotnita si cilii imprejur de smeri(tul) Epis(cop) al Rm-Noului Severin. D.D. Calinicu Cernicanu spre a fi locuita de parinti monahi cu viata de obste ; alaturandu-se de dansul si Scitu Slatioarele tot din acest district prin actu Pra Sfintiei Sale din anul 1860 legalizat de Prea Sf. Sa Parin. Mitro : D.D. Nifon Cernicanul sub : No. 2 acelasi anu Mar. 9. spre a se ingriji amandoua de singur staretu Frasineiului. Pentru o mai buna sustinere a lor din venitul propietatii lor ce au nesupuse la un alt stabiliment. Publicu s-au sfintit la 1863; Mai 12".

Situata in comuna Muereasca, la 25 km de Ramnicu Valcea, Manastirea Frasinei are de fapt doua biserici.

Biserica Manastirii Frasinei, zisa si Biserica Mare, avand hramul "Adormirea Maicii Domnului", cu intreg ansamblul de cladiri, in forma de cetate, este ctitoria Sfantului Calinic de la Cernica, episcopul Ramnicului, care a construit-o intre anii 1860-1863, an in care o si sfinteste. Pictura, facuta in ulei de pictorul ardelean Misu Pop, in stilul lui Tattarascu, a fost spalata in anul 1968 de pictorul Aritium Avachian. Aceasta biserica este monument istoric.

Biserica schitului vechi, cu hramul "Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul", a fost construita din lemn de calugarii bulgari Ilarion si Stefan, in anul 1710 si reconstruita din zid in anii 1762-1763 de Carstea Iovipali si Damian Iovipali, frati hagii din Ramnic, impreuna cu Nicolita Iovipali, fiul lui Carstea, avand binecuvantarea episcopului de Ramnic, Filaret. In jurul acestui schit au existat chilii care insa nu s-au pastrat. Din anul 1787, din timpul razboiului ruso-turc, schitul este pustiit si ramane parasit pana in anul 1848, cand este refacut de calugarul cernican Acache, cu invoirea lui Gheorghe Iovipali, urmasul primilor ctitori. Acresta inchide pridvorul bisericii cu caramida, transformandu-l in pronaos, il zugraveste si reface incaperile chiliilor. Biserica veche pastreaza pictura din anul 1763, executata de Teodor Zugravul, cat si pe cea din tinda din anul 1848.

Paraclisul cu hramul "Sfintii Trei Ierarhi", cladirile de locuit dinspre miazazi si rasarit, au fost facute de episcopul Gherasim Safirim al Romanului (1910-1911), fost arhimandrit de scaun al Episcopiei Ramnicului-Noului Severin, care completeaza si aripa de miazazi si rasarit a cetatii monastice, pe partea de zid, care ramasese necompletata de Sfantul Calinic in anul 1888.

Viata monahala de aici se aseamana cu cea de la Muntele Athos: in manastire nu au voie sa intre femei (numai in biserica de sus, in cea de jos au voie si femeile) si nu se gateste cu carne. In acest sens, Sfantul Calinic a asezat in anul 1867 o piatra de legamant la circa 2 kilometri de manastire, unde este astazi o biserica si dependinte pentru cazarea femeilor. Pe piatra de legamant sunt gravate cu litere chirilice atat binecuvantari, pentru cele care vor pastra acest legamant, cat si blesteme, pentru cele ce vor calca hotararea sfantului. Pentru a dovedi cele spuse iata ce spune textul gravat pe piatra de legamant:



Cimitirul mănăstirii frăsinei



"Acest sfant lacas s-a cladit din telmelie spre a fi chinovie de parinti monahi si fiindca din partea femeiasca putea sa aduca vreun scandal monahilor vietuitori de acolo, de aceea sub grea legatura s-a oprit de la acest loc sa mai treaca inainte, sub nici un chip, parte femeiasca. Iar cele ce vor indrazni a trece sa fie sub blestem si toate nenorocirile sa vie asupra lor, precum : saracia, garbavia si tot felul de pedepse, si iarasi celor ce vor pazi aceasta hotarare sa aiba blagoslovenia lui Dumnezeusi a smerenie noastre si sa vina asupra lor fericitul bine. Calinic, episcopul Ramnicului Noului Severin, 17 ian.1867."

Legamantul Sfantului Calinic se respecta cu strictete. Chiar in timpul pastoririi sale, cei care l-au calcat au fost pedepsiti aspru. Este cunoscut episodul tinerei pastorite din satul Muereasaca, care din greseala a trecut hotarul si s-a imbolnavit de epilepsie, fiind nevoita sa ceara ajutorul Sfantului Calinic, pentru a fi iertata si in acelasi timp tamaduita.

Este singura mănăstire din ţară care nu a fost secularizată, păstrându-şi tot terenul agricol până în zilele noastre.

Mănăstirea Ostrov, Vâlcea

Insula Oltului, din orasul Calimanesti, a atras calugări iubitori de linişte din cele mai vechi timpuri. Primii sihastri s-au stabilit aici pe la inceputul sec.al 14-lea, întemeind o mică biserică de lemn cu hramul "Nasterea Maicii Domnului". Calugarii se nevoiau in colibe de lemn, unii in "Ostrov", iar altii de ambele maluri ale Oltului. Ei duceau viata de sine, in smerenie, in post si neincetata rugaciune, iar noaptea se adunau la biserica si dadeau lauda lui Dumnezeu.

Intr-un document din 26 aprilie 1500, Radu cel Mare spune ca Sihastria Ostrov este "de la binecinstitorii sfant raposatii domni, mosii si stramosii nostri", ceea ce dovedeste ca ea a fost innoita si inzestrata cu danii de catre primii domni ai Tarii Romanesti: Ioan Alexandru Basarab (1310-1352), Nicolae Alexandru (1352-1364) si, desigur, Mircea cel Bătrân (1386-1418).

Pe la sfarsitul secolului XIV Sihastria Ostrov (numita si Calimanesti) era considerata "manastire", ca si Sihastria Nucet, bucurandu-se de o mare autoritate duhovniceasca. In a doua jumatate a sec.al 15-lea Mănăstirea Ostrov (Călimanesti), din motive necunoscute, probabil incendii sau invazii străine, a ajuns în stare de paragină. Neagoe Basarab a rezidit lăcaşul în anii 1520-1521, dându-i din nou amploarea de altadată.

S-a sfintit nezugravită, pentru cult folosindu-se in prima faza icoane pictate, aflate astazi in Muzeul de Arta al Romaniei. Altarul a fost pictat in 1752, restul bisericii fiind in stil frescă, de o remarcabila valoare artistica si a fost terminat in anul 1760. Tot atunci i s-a inlocuit si inscriptia din pisania veche cu un text romanesc, scris cu litere chirilice.

O mare podoaba de arhitectura interioară, care a infruntat vremurile, este "tâmpla aurită", din lemn de tei care dateaza exact de la zidirea bisericii. Icoanele împaratesti sunt foarte vechi, unele ipoteze susţinand că ar fi chiar cele originare. Icoana Maicii Domnului a fost restaurată in 1791 de Ioan Zugravul.

La 22 decembrie 1838 chiliile si cladirile existente au fost distruse de un incendiu, fiind rezidite pe temeliile vechi in anul 1940. Principalele restaurari s-au facut in anii 1940, 1956-1957, 1962-1963.

Din timpul lui Neagoe Basarab au ramas trei icoane: Sfantul Nicolae, Coborarea de pe cruce si Sfantul Sava, toate de o mare valoare artistica, in prezent aflate in custodia Muzeului de Artă al României. Incepand cu secolul al 16-lea pana in 1890, Schitul Ostrov a fost schit de calugarite. In acest schit s-au calugarit sotia lui Neagoe Basarab, Doamna Despina cu numele de Platonida, si mama lui Mihai Viteazul care si-a luat numele de Teofana.

Schitul Ostrov este primul așezământ monahal de pe teritoriul actualei Românii pentru călugărițe, lucru remarcat în istoricul schitului afișat la intrare.

Calugarii din Ostrov duceau viaţa de obşte, afară de cei ce sihastreau în poienile munţilor din imprejurimi, care se adunau pe insula numai la sărbători, pentru a se impărtăşi cu Trupul şi Sangele lui Hristos. Odata cu dezvoltarea celorlalte sihăstrii din secolele 17-18, schitul Ostrov şi-a pierdut rolul duhovnicesc din secolele anterioare.

Astazi este tot manastire de călugăriţe.

Constructia hidrocentralei Calimanesti a impus ca biserica impreuna cu insula sa fie ridicate cu circa 6 m, pentru a nu fi inundate, si reconstruita casa staretiei. Intregul ansamblu insular este un frumos parc de agrement pentru vizitatorii statiunii Calimanesti-Caciulata care, pe langa alte "dotari", reuneste un numar de 47 de specii de arbori, arbuşti si trandafiri.

ROMANIA -MONZMENTE -Mănăstirea Bistriţa, Neamţ

        Mănăstirea Bistrița, zidită de domnitorul Alexandru cel Bun în anul 1406, este o comoară medievală ortodoxă din județul Neamț. Se află în satul Bistrița, din comuna Alexandru cel Bun, și are o foarte mare valoare istorică și arheologică.

Fiind situată la aproximativ 8 kilometri mai spre vest de orașul Piatra Neamț, în comuna Viișoara - Alexandru cel Bun, mănăstirea a dăinuit timp de peste șase veacuri la adăpostul pădurilor ce o acoperă, înfruntănd, ca toate lăcașurile noastre de credință și cultură, greutățile să încercările istoriei.

Mănăstirea Bistrița ocupă un loc deosebit între vetrele de credință ortodoxă și de cultură romănească ce înnobilează trecutul acestei țări, numarându-se printre cele mai vechi ctitorii voievodale, adăpostind oseminte domnești și fapte de neuitat din istoria și viaȚa spirituală a poporului nostru.

Scurt istoric

Potrivit tradiției, începuturile obștei monahale din vatra Bistriței nemțene se regăsesc în vremea domniei lui Petru I Mușat, spre sfârșitul sec.al 14-lea, când s-a ridicat aici o micuță biserică de lemn, prin purtarea de grijă a ieromonahului Pafnutie. In anul 1402, pe locul bisericuței de lemn, domnitorul Alexandru cel Bun a zidit, a o minunată biserică de piatră. Lăcașul are 30 de metri lungime, cu pronaos, gropniță, naos și altar, A fost zidit și cu gândul de a-i folosi acestuia drept loc de îngropare.

Mănăstirea Bistrița ocupă un loc important in sistemul religios și institutional creat de Alexandru cel Bun (1400-1432), potrivit documentului din 7 ianuarie 1407, emis de către mitropolitul Iosif Mușat, prin care acest lăcaș era pus pe picior de egalitate cu Mănăstirea Neamț, stabilindu-se o conducere comună a acestor doua așezăminte, în persoana preotului chir Domentian: Domnitorul a înzestrat ctitoria sa cu sate, moșii și odoare scumpe.

Printr-un hrisov din 6 ianuarie 1411, mănăstirea a primit două sate și Biserica de la Bohotin, împreună cu zece butii de vin, zece "coloane de grâu" și tot atâtea postavuri de Cehia, în fiecare an. Acestora lise mai adaugau și multe altele, precum vămile de la Bârlad și Tazlău,, iar in timpul lui Ilie Vodă și pe cea de la Bacău.

              In anul 1498, Ștefan cel Mare a zidit un turn clopotniță, cu paraclis, închinat Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, cu o pictură în frescă de o mare valoare artistică și iconografică, care se păstrează până astăzi. În 1546, Petru Rareș a renovat mănăstirea și a construit un zid împrejurul ei. Tot el i-a dăruit satul Mojeștii cu tot cu venitul produs de acesta. La 1554, Alexandru Lăpușneanu a renovat mănăstirea complet.

"

Mănăstirea Bistrița este inclusă în Lista monumentelor istorice din România,

         

         In anul 1418, doamna Ana a fost înmormântată sub lespedea din gropniâa bisericii, iar la 1 ianuarie 1432 a fost adus și Alexandru cel Bun, in mormântul de lângă aceasta. In afară de domnitor și doamna sa, mai sunt îngropați aici , Alexandru - fiul lui Ștefan cel Mare, Chiajna - soția lui Ștefan Lăcustă, Anastasie - Mitropolitul Sucevei.

           Mănăstirea Bistrița are o foarte mare valoare istorică și arheologică. Este zidită în stil bizantin, bogat ornată, având ușa de la intrare păstrată din momentul construirii fiind lui crată cu multă artă. Se remarcă icoana Sfintei Ana, mama Maicii Domnului. După tradiție, această icoană a fost dată ca „dar de patron” Doamnei Ana, soția lui Alexandru cel Bun, de către împărăteasa Irena (Ana), soția împăratului bizantin Manuil al II-lea Paleologul (1391-1425) și de Patriarhul Matei, ai Constantinopolului, în 1401. Ulterior, familia voievodală dăruiește icoana Sfintei Ana Mănăstirii Bistrița..
         Mănăstirea Bistrița este locul în care a fost creat unul dintre cele mai vechi monumente ale culturii medievale românești: Pomelnicul de la Bistrița. Acest pomelnic oferă cele mai interesante date despre începutul istoriei voievodale și bisericești din Moldova.

       Mănăstirile reprezintă cea mai importantă categorie a monumentelor ce au supraviețuit intemperiilor vremurilor, multe dintre ele fiind oglinzi ale epocilor trecute. În jurul mănăstirilor s-a dezvoltat atât viața religioasă a comunității cât și cultura națiunii. Ele, mănăstirile, mai pot ilustra și o dimensiune militară, multe dintre ele fiind adevărate cetăți și jucând un rol activ în sistemul defensiv al țării, având în vedere restricțiile impuse de dominația otomană mai ales după mijlocul sec.al 16-lea. Mănăstirile și schiturile construite de voievozi și boieri, înzestrate cu un bogat patrimoniu și importante privilegii, sunt depozitare ale unui bogat tezaur de cultură și civilizație românească. Mesajul istoric transpare din picturile murale, din pomelnicele străvechi păstrate, obiecte de cult, cărți tipărite, monumente funerare și inscripții în piatră, conservate, dar și în glorificarea voievozilor care le-au clădit, o parte a acestor monumente reprezentând un gest de mulțumire adus lui Dumnezeu pentru ajutorul în lupte.

Unul din principalele monumente istorice, vatră de credință și de cultură românească, ostrov al evlaviei străbune, cu o existență de mai bine de șase sute de ani, adăpostind oseminte domnești și fapte de neuitat din istoria și viața spirituală a neamului nostru este și Mănăstirea Bistrița din Județul Neamț. Ctitorie a patru voievozi mușatini, Alexandru cel Bun (1400-1432), Ștefan cel Mare (1457-1504), Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546) și Alexandru Lăpușneanu (1552-1561), Mănăstirea Bistrița este locul în care a fost creat cel mai vechi monument al culturii noastre medievale, și anume, Pomelnicul de la Bistrița. Acest pomelnic oferă cele mai interesante date despre începutul istoriei voievodale și bisericești din Moldova. Pomelnicul de la Bistrița arată că, pentru români, cultura nu poate fi despărțită de cult și, de fapt, cultul este rădăcina cea mai adâncă a culturii noastre. În jurul Bisericii s-a plămădit și s-a binecuvântat, s-a consolidat și s-a transfigurat cultura noastră și istoria. De aceea, Mănăstirea Bistrița este taină și simbol pentru istoria neamului nostru. Este taină și simbol al statorniciei noastre în credința, a îmbinării dintre cult și cultură, a legăturii dintre istorie și veșnicie.

           Spre sfârșitul secolului, prin anul 1498, Stefan cel Mare se trece si el pe lista ctitorilor acestui sfânt lăcaș de rugăciune. El va ridica o impunătoare clopotniță cu paraclis, după cum se spune în inscripția votivă, așezată pe peretele sudic al construcției:

"Evlaviosul si de Hristos iubitorul Io Stefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Tarii Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit aceasta clopotnita si biserica aseza intr-insa, intru numele Sfantului Mucenic Ioan cel Nou din Cetatea Alba, pentru rugăciunea sa și a Doamnei sale, Maria, și a copiilor lor, in anul 7006 (1498), și tot in anul acela le-a și săvârsit, in luna lui septembrie, 13 zile."

Urmatorul ctitor al Bistriței a fost Petru Rares care, în toamna anului 1538, a trebuit sa părăsească țara, invadată de ienicerii lui Suleyiman Magnificul. Părăsit de toți cei ai săi, fiul lui Ștefan cel Mare a găsit adăpost la Mănăstirea Bistrița.

"

Lucrările realizate de Petru Rareș la Mănăstirea Bistrița s-au întreprins între anii 1541-1546. Petru Rareș a refăcut zidul de incintă, cu turnul de la intrare, unde a amenajat un mic Paraclis cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, a refăcut casa domnească, pe care a împodobit-o cu frescă si a extins paraclisul din clopotnița ridicată de Ștefan cel Mare, adăugându-i o navă susținută de elegante arce de zid. Tot lui Petru Rareș i se datorează și cladirea de piatră din colțul sud-vestic al incintei, unde a funcționat, până în sec.al 19-lea, o școală domnească și care găzduiește astăzi muzeul mănăstirii.

Contribuția lui Petru Rareș la refacerea bisericii mari se găsește amintită în documentul din 1546, în care se menționează: "am înnoit din temelie sfânta mănăstire". Petru Rareș, vorbind de "înnoirea mănăstirii", s-a referit la întregul ansamblu de lucrări executate aici, ce i-au revenit,, deoarece actuala biserică a fost zidită de Alexandru Lapușneanu, după cum rezultă din inscripția fixată în peretele sudic, sub o superba stemă a Moldovei:

"

           Mnăstirea Bistrița a fost o puternica și rodnic vatră de spiritualitate și cultură medievală romanească, până spre mijlocul veacului al 17-lea, când, în anul 1677, Doamna Safta, soția voievodului Gheorghe Ștefan, a închinat mănăstirea Locurilor Sfinte - Patriarhiei Ierusalimului, inaugurând o lungă epocă de înstrăinare și nechibzuită gospodărire, când s-a pierdut și cea mai mare parte din patrimoniul care mai rămăsese.

          Evenimentele din 1821 au afectat și Mănăstirea Bistrița, deoarece chiar în biserică s-au desfășurat adevărate lupte între turci și eteriști. Atunci, toate construcțiile au avut de suferit de pe urma incendiilor, au fost profanate mormintele ctitorilor si au fost jefuite numeroase manuscrise, broderii și obiecte de cult. Doar măsurile adoptate de Alexandru Ioan Cuza au determinat plecarea călugărilor greci de aici.

        După aplicarea Legii secularizării averilor mănăstirești din decembrie 1863 a luat sfârșit și "epoca de închinare" a Mănăstirii Bistrița, deschizându-se o lentă dar necesară acțiune de renaștere și reconstrucție datorită căreia străvechea ctitorie mușatină a redevenit vatra de cultură și de viață ortodoxă de altădată, temeinic integrată în istoria țării și ăn viața spirituală a poporului român.

            In anul 1932, când s-a împlinit o jumătate de mileniu de la stingerea din viațâ a lui Alexandru cel Bun, au fost deshumate osemintele ctitorilor și reașezate pe latura nordică a gropniței sub două bolti de piatră. Tot atunci, Mănăstirea Bistrița a fost gazda unei ample serbări naționale, omagiu peste ani adus celui care a intrat în istoria țării sub numele de "părintele Moldovei".

O manifestare similară a avut loc și la sfârșitul anului 1982, la 550 de ani de la moartea ctitorului, când slujba parastasului a fost oficiată de Inalt Prea Sfințitul Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Sucevei, devenit mai apoi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, sș s-a sfințit statuia în marmură albă a lui Alexandru cel Bun, opera remarcabila a sculptorului Gir Radulescu, situată langă biserică, pe latura de sud.

Manastirea Bistrita de Neamt - ansamblul monahal

Incinta mănăstirii are o formă patrulateră, fiind protejată de ziduri puternice de piatră, cu o înălțime inițială de aproximativ patru metri, prevazute cu metereze și drum de strajă ce se desfășoară pe toată lungimea lor. Intrarea principală este situată pe latura sudică și este arcuită sub un turn cu trei nivele: o încăpere cu bolta semi-circulară, sprijinită pe doua arce în ogivă la parter, un paraclis închinat Sfântului Ierarh Nicolae la primul etaj și o cameră la etajul superior, destinată, probabil, corpului de gardă ce străjuia accesul în mănăstire. Paraclisul nu este pictat și se pare că nici nu a avut zugrăveli anterioare, întreaga atmosferă interioară fiind creată de un frumos iconostas din sec. al 18-lea.

Atât zidul de incintă cât și turnul de la intrare se datoresc lui Petru Rareș (în perioada 1541-1546), construcțiile similare din vremea lui Alexandru cel Bun, ale căror substricții au fost descoperite cu prilejul cercetărilor arheologice din anii 1972-1977, fiind distruse de tunurile lui Suleyman Magnificul, în 1538. Zidul de incintă a mai fost reparat și consolidat în 1777, de fața sa interioară sprijinindu-se vechile chilii, după cum dovedesc urmele de tencuială păstrate pe latura nordic.

In partea de miazănoapte a incintei se află turnul-clopotniță zidit de Ștefan cel Mare în 1498, după victoria de la Codrii Cosminului, obținută asupra regelui polon Ioan Albert. Baza acesteia reprezintă aproape jumătate din înalțimea totală a turnului, care are forma unei prisme dreptunghiulare cu laturile de lungime egală. Doar contraforturile ce sprijină colțurile bazei întrerup linia continua a zidurilor, fiind construite cu o copertina intermediara din piatra de talie. Comunicația dintre cele trei nivele ale turnului se asigura atât prin clădirea anexă, cât și printr-o scară exterioară, fiecare etaj având propria sa intrare.

Alaturi de biserica Slatina, biserica de la Bistrița constituie cea mai mare și impunătoare ctitorie a lui Alexandru Lapușneanu. Ca plan și dimensiuni se apropie foarte mult de Mănăstirea Probota a lui Petru Rareș, având între naos și pronaos încăperea gropniței și o singură turlă deasupra încăperii principale. Absidele laterale, ca si cea a altarului, au formă poligonală, cu câte cinci și respectiv nouă fețe, acoperite cu firide alungite. Câte o pereche de puternice contraforturi sprijină colțurile fațadei vestice, arcul transversal al pronaosului și segmentele din dreapta și din stânga absidelor laterale, un singur contrafort aflându-se în axul altarului.

Pridvorul are două uși de acces situate la sud și la nord, încadrate de chenare identice în formă de arc turtit, ca o acolada abia pronunțată. Intrarea utilizată curent este cea sudică, deasupra căreia se află stema Moldovei feudale și inscripția votivă originară. Pridvorul este boltit după sistemul moldovenesc, cu două calote sferice sprijinite pe arce în consolă și arce piezișe cu pandantivi.

Spre sud-est se află mormântul lui Ivașcu Golescu, mare vornic din Țara Românească, pretendent la tronul lui Petru Cercel, mort în pribegie la 20 decembrie 1584, în timp ce venea în Moldova la chemarea lui Petru Șchiopul. La nord-est se află mormântul atribuit cronicarului Grigore Ureche, mormânt pregătit pentru tatăl său, Nestor Ureche, după cum rezultă din inscripția de pe lespede: "Aceasta groapa s-a gătit și făcut din porunca dumisale Ureche Nestor, marele vornic al Țării de Jos".

Ușa de trecere în camera mormintelor are un chenar simplu de piatră fară baze ornamentate, împodobit doar cu două baghete din care se desfac ramuri secundare la colțuri. Gropnița, boltită cu un semicilindru transversal, adăpostește cele mai importante morminte, constituind necropola domnească. Intr-o nișă nordică, sub o lespede artistic lucrată, se află mormântul Doamnei Ana (Neacșa), prima soție a lui Alexandru cel Bun, mormânt îngrijit de Ștefan cel Mare, după cum rezultă din inscripția pietrei funerare:

In afara acestor morminte, necropola domnească de la Bistrița mai cuprinde - pe latura sa de miazăzi - groapa lui Alexandrel, primul dintre fiii lui Ștefan cel Mare, depus aici în 1494 și lespedea frumos împodobită a Doamnei Maria, soția lui Ștefan Lăcustă, care a trecut în lumea celor drepți la 31 iulie 1542. Mai trebuie amintit ca în timpul ultimelor cercetări arheologice s-a mai găsit un mormânt arhieresc, ce se presupune a fi al lui Iosif Mușat, primul mitropolit al bisericii autocefale a Moldovei, ruda apropiata a lui Alexandru cel Bun.

Podoabele si tezaurul

Ca amintire a strânselor legături pe care românii le-au întreținut cu Bizanțul, în prima jumătate a sec.al 15-lea, în spațiul format de trecerea în naos se păstrează icoana Sfintei Ana, creație a artei bizantine cu o mare valoare istoric, artistică i spirituală.

Icoana făcătoare de minuni este considerată ca dar al împăratului Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425) și al soției sale Ana, făcut lui Alexandru cel Bun și Doamnei Ana (în 1407) în semn de recunosștință pentru buna primire de care se bucurase fiul lor Andronic în timpul vizitei efectuate de acesta în Moldova. Sfânta icoană a fost purtată prin satele Moldovei în timpul foametei din 1947.

De activitatea cărturărească de la Bistrița se leagă - în primul rând - existența școlii de copiști, pisari și grămătici care a funcționat aici în secolele 16-19. In primele doua decenii ale veacului al 15-lea, monahul Chiril a scris si împodobit cu miniaturi un Tetraevanghel și tot la Bistrița se pare că s-au format vestiții copiști și miniaturiști Paisie și Gavriil Uric, ambii fiind pomeniți in "Pomelnicul" mănăstirii.

La Mănăstirea Bistrița s-au scris și două dintre lucrările fundamentale ale literaturii noastre vechi, datorita cărora au ajuns până la noi, date, fapte și nume de oameni care s-au înscris în istoria țării de la "descălecat" încoace: Pomelnicul început în 1407 și completat până în sec.al 19-lea și Letopisețul care se referă la perioada 1359-1506, fiind apoi continuat la Mănăstirea Putna.

In atelierul care a ființat probabil la Mănăstirea Bistrița încă din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, s-au lucrat in fir de aur și argint mai multe broderii și vesminte bisericești cu o mare valoare artistică.

Inițiat încă din 1932, Muzeul Mănăstirii Bistrița și-a aflat împlinire în vara anului 1984, când s-au încheiat lucrările de restaurare a fostei Școli Domnești a lui Petru Rareș. Aici se păstrează un mare număr de icoane din secolele 16-18, sculpturi și frescă, descoperite in timpul cercetărilor arheologice, resturi din vesmintele domnești și alte obiecte din necropola voievodal, sau monezi de epocă.

O piesa ce reține atenția încă de la intrare este marele clopot dăruit de Ștefan cel Mare, în 1494, cu o greutate de aproximativ 800 kg, împodobit cu o inscripție în limba slavonă și o frumoasă stemă a Moldovei, realizată in genul vechilor semne heraldice occidentale.

"Io Stefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Tarii Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, am înfrumusețat acest mormânt doamnei Ana, doamna lui Alexandru Voievod, mama lui Ilie Voievod, care s-a strămutat la veșnicele lăcașe în anul 6926 (1418), luna noiembrie, 2 în timpul egumenului popa Gigorie."

Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, s-a zidit aceasta biserică din Mănăstirea Bistrița, unde este hramul Adormirii Precistei si Prea Binecuvântatei Stăpânei noastre, Maica Domnului și pururea Fecioara Maria, în zilele blagocestivului și de Hristos iubitorul, Io Alexandru Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, in anul șapte mii 62, luna mai în 26 zile (1554)."

Am fugit și am ajuns la Mănăstirea Bistrița și, intrând în biserică, am căzut la pământ înaintea sfintelor icoane și mult am plâns, așișderea și egumenul și tot soborul plângea împreună cu mine, cu fierbinți lacrimi. Și am dat făgăduința lui Dumnezeu și Prea Curatei lui Maici ca de mă voi întoarce iarași la scaunul meu cu bine și biruitor, atunci din temelii voi înnoi sfânta mănăstire a Adormirii Prea Curatei Fecioare. Si mi-am adus aminte de făgăduința mea și îndată, trimițând, am reînnoit și din temelie am zidit acest hram, făcând împrejur și zid și l-am înfrumusețat și pe dinauntru și pe dinafara."

Prea Sfințitul Mitropolit chir Iosif al Moldovlahiei, cu bunăvoința lui Dumnezeu și a Preacuratei lui Maici și a sfintei Lui Inălțări, mănăstirea vladiciei mele, Io Alexandru Voievod, domn al Țării Moldovei, și am dat aceasta mănăstire mai înainte zisa popii chir Domentian, de asemenea și Mănăstirea Uspeniei (Adormirea) Preacuratei Născătoare de Dumnezeu cea de la Bistrița, ca sa fie aceste mănăstiri nedespărţite una de alta, pentru ca sunt amândoua ale vladiciei mele."