ROMA - INFRÂNGEREA DIN PĂDUREA TEUTOBURG

Aproape ca nu exista in istoria veche a Romei infrangere pe care temutii legionari sa nu o fi transformat, intr-un final, in victorie. Cartaginezul Hannibal, galul Vercingetorix, britanica Boudicca, batavul Julius Civilis, lusitanul Viriathus, dacul Decebal sau Ambiorix, liderul belgilor, sunt doar cateva dintre numele celor care s-au opus cu indarjire masinii de razboi romane. Nici unul, însa, nu a supravietuit înclestarii cu invincibilul colos latin. Si totusi, departe, in nordul intunecat al Europei antice, a existat un barbat a carui cutezanta nu a fost nicicand razbunata de Roma. Curajul sau si luptele sangeroase in care s-a antrenat au trasat o linie pe care niciun imparat roman nu a avut vreodata imprudenta sa o incalce. Nascut in mijlocul neintrecutilor luptatori germanici, calit in scoala de razboi romana, el a fost cel care a schimbat in mod decisiv istoria lumii... neinfrantul Arminius, regele neincoronat al barbarilor nordici.

Confruntarea Romei cu  triburile germanice barbare – o istorie lungă

Atunci cand legionarii romani si-au incrucisat pentru intaia oara armele cu nemilosii barbari din nordul Europei, era ultima decada a secolului al II-lea i.Hr. Triburile scandinave ale cimbrilor si teutonilor devastasera Galia si se pregateau de asaltul final asupra Romei. Circa 300.000 de barbari marsaluiau alaturi de familii catre Roma iar in intampinarea lor, Cetatea Eterna isi trimitea una dintre cele mai mari forte mobilizate vreodata, 12 legiuni (aproximativ 80.000 de luptatori) alaturi de care se aflau inca 40.000 de soldati din trupele auxiliare. In Batalia de la Arausio (sudul Frantei), din anul 105 i.Hr., comandantii Quintus Servilius Caepio si Gnaeus Malilus Maximus sufereau, insa, o infrangere umilitoare. Se spune ca aproape toti cei 120.000 de romani au fost ucisi pe campul de lupta, pierderile scandinavilor fiind infime, comparativ cu cele ale latinilor, circa 15.000 de razboinici. A fost doar decizia cimbrilor si a teutonilor de a-si divide fortele si de a se indrepta spre nordul Spaniei in loc sa isi mentina drumul spre Roma, pentru ca istoria sa capete alt curs.

Cu o armata de doar 40.000 de legionari in fata a 120.000 de teutoni, generalul roman Gaius Marius isi surprindea adversarii la Aquae Sextiae (Aix-en-Provence, Franta), in anul 102 i. Hr., si obtinea o victorie majora. 90.000 de victime din randul teutonilor si mai putin de 1000 din randul romanilor. Un an mai tarziu, in 101 i.Hr., grosul armatei barbare, reprezentat de cimbri, il infrunta pe acelasi Gaius Marius, la Vercellae (Galia Cisalpina). Dar victoria romana avea, din nou, sa fie una zdrobitoare. 140.000 de cimbri au fost ucisi, si peste 60.000 luati in sclavie. Din randul romanilor nu cazusera nici macar 1000 de oameni. Nu era, insa, decat inceputul unor infruntari care aveau sa dureze pana la caderea definitiva a Romei.

Timp de doua generatii, triburile germanice nu se mai intalnesc cu legiunile romane, asta pana in anul 58 i.Hr, atunci cand insusi Iulius Cezar este nevoit sa il infrunte pe temutul lider al suebilor, Ariovistus. Victoria a revenit romanilor care, la Colmar, reusesc sa respinga ofensiva barbara si sa porneasca razboiul care va duce, intr-un final, la cucerirea Galiei. Douazeci de ani mai tarziu, in anul 38 i.Hr., Marcus Vipsanius Agrippa, guvernatorul de atunci al Galiei, poarta din nou lupte cu suebii si ii impinge pe acestia pana la limita vestica a Rinului. Pe aici, Roma nu avea sa mai treaca niciodata granita. Atunci cand a incercat sa o faca, a regretat amarnic.

In schimb, ca o ironie a istoriei, mândra Cetate Eterna se pleca pentru prima data, în 409 d.Hr., în faţa unui germanic… Alaric, gotul nascut in Dobrogea. Atunci cand Roma nu a mai fost decat un urias muribund, barbarii au fost cei care si-au impartit prada. Galia a fost invadata de franci, Britania de anglo-saxoni, Dacia de catre goti, pentru ca apoi, o ramura a acestora, vizigotii, sa se stabileasca in Spania, in timp ce ostrogotii si-au insusit, chiar si pentru putin timp, Balcanii. Vandalii au ocupat stravechea Cartagina si au ramas faimosi pentru salbaticia cu care au pradat Roma in anul 455. In acelasi timp, gepizii scandinavi stergeau pentru totdeauna din istorie sangerosul neam al hunilor si se stabileau in Panonia. Absolut toate aceste popoare erau de origine germanica. Iar cand, in anul 476, Imperiul Roman de Apus disparea odata cu ultimul sau imparat, Romulus Augustus, in fruntea defunctei puteri se instala Odoacru din neamul sciriilor, primul lider german al Italiei.

Arminius – simbolul germanilor liberi 

Roma nu cunoscuse inca gustul amar al unei infrangeri decisive atunci cand Octavian Augustus prelua puterea in urma luptelor intestine ce zguduisera latinitatea dupa moartea lui Iulius Cezar. Prin cuceriri sau prin instalarea de lideri clientelari, Cetatea Eterna domina aproape intreaga lume cunoscuta, iar in fata celor 22 de legiuni, atat cat existau in vremea lui Augustus, nimeni nu putea opune o reala rezistenta. Sau cel putin, asa crezusera invincibilii, pana atunci, romani.
Urmand moda timpului, Arminius (numele real nu s-a pastrat, aceasta fiind forma sa latinizata) ajunge de timpuriu in serviciul Romei, urmand durele antrenamente ale legionarilor si devenind, la nici 20 de ani, ofiter in cadrul trupelor auxiliare. In decurs de doar cativa ani, geniul sau militar, dovedit cu prisosinta in luptele cu triburile germanice rebele, are ecou chiar si in Senat, iar tanarul cherusc primeste cetatenia romana si este investit cu titlul de cavaler. I se acorda chiar si comanda unui puternic corp de armata iar in fata i se asternea o cariera mai mult decat promitoare. Era tot ceea ce putea spera un tanar barbar ce isi parasea tribul pentru a imbratisa o viata in uniforma legiunilor Romei. Arminius visa, insa, la mult mai mult.

Intre el si Publius Quinctilius Varus, unul dintre generalii preferati ai lui Octavian Augustus, se leaga o puternica prietenie, iar atunci cand, in anul 9 d.Hr., vestile privind o rebeliune a triburilor germanice, printre care si cel al cheruscilor, ajung la Roma, batranului general i se incredinteaza misiunea de reinstaurare a pacii. Sub comanda sa, imparatul numeste cele mai bune legiuni ale Romei ( a XVII-a, a XVIII-a si a XIX-a), si totul ar fi trebuit sa fie o demonstratie de forta in cel mai pur stil roman. Ironizand situatia, Augustus ii spunea atunci bunului sau prieten: „te-am trimis in Germania sa pescuiesti cu un carlig de aur”, aluzie directa la importanta legiunilor sale preferate. Nimeni nu banuia dezastrul ce avea sa vina. Nici macar incercatul Varus.

Generalul il cheama alaturi de el pe nimeni altul decat Arminius, iar atunci cand Segestes, tatal sotiei germanicului, il avertizeaza cu privire la iminenta tradare a cheruscului, Varus, pur si simplu, refuza sa creada zvonurile. Era ultimul avertisment pe care il primea. Dupa acesta, nu a mai fost timp pentru un altul. Aflat in plina campanie in Panonia, acolo unde lupta impotriva triburilor locale rebele, Arminius primeste vestea cu o nedisimulata bucurie. Mesagerii sai sunt trimisi de urgenta la Roma pentru a-l anunta pe Varus ca bunul sau prieten i-o va lua inainte intru evaluarea situatiei si pentru a analiza efectivele fortelor inamice. Quinctilius vede in acest gest unul de loialitate si, plin de incredere, nici nu vrea sa conceapa ca este atras intr-o capcana.


Augustus

Ceea ce se intampla atunci in nordul Europei a ramas un mister pana in zilele noastre. Nimeni nu stie ceea ce l-a determinat pe Arminius sa intoarca armele impotriva Romei. Istoricii romani il acuza, la unison, de tradare, desi nu se sfiesc sa ii aprecieze calitatile de lider militar. Pentru cei mai multi dintre ei, cheruscul ar fi fost manat de ambitia nebuneasca de a uni toate triburile germanice sub propria conducere si de a opune romanilor un adversar pe masura. Istoricii germani din secolul al XIX-lea, manati poate de un nationalism exacerbat, considera ca Arminius a fost puternic miscat de suferinta propriului popor si ca, intors printre ai sai, a fost socat de umilintele, taxele covarsitoare si lipsurile la care fusesera supusi de catre latini. Acesta ar fi fost motivul care l-ar fi determinat sa renunte la o cariera de succes in armata celei mai mari puteri a vremii in favoarea unei lupte disperate pentru eliberare. Cert este, insa, ca pana la venirea romanilor, Arminius reusise sa uneasca triburile cheruscilor, marsilor, chattilor, bructerilor, chaucilor si al sicambrilor, vesnici adversari pana in acel moment. Cele 3 legiuni comandate de Varus, alaturi de 3 alae (cohorte auxiliare de cavalerie) si nu mai putin de 6 cohorte auxiliare, o forta numarand circa 25.000 de oameni, urmau sa infrunte, cat de curand, infernul.

Dezastrul Romei din Padurea Teutoburg 

Atunci cand trupele auxiliare ale lui Arminius au facut jonctiunea cu grosul armatei lui Publius Quinctilius Varus, vestile aduse de cherusc pareau unele imbucuratoare. Dupa spusele sale, revolta nu era decat una superficiala iar rebelii nu reprezentau, nici pe departe, un pericol. Batranul general era incantat. Ar fi urmat doar un galop de sanatate iar laurii victoriei ar fi fost ai sai. Orbit de increderea in cherusc, el accepta itinerariul propus de acesta, chiar daca asta impunea o strategie atipica pentru legiunile romane. Instruite sa marsaluiasca in zone deschise, acolo unde ar fi putut rapid sa se aseze in pozitie de lupta, trupele romane se vad nevoite sa urmeze un anevoios drum prin intunecata padure Teutoburg. Nu numai ca ruta era una pe care orice comandant ar fi evitat-o, dar mai mult, drumul ingust ii silea pe romani sa mearga aproape in sir indian, efectivele lui Varus intinzandu-se pe o distanta apreciabila. Iar ca dovada ca sortii au fost din start impotriva batranului general, o ploaie torentiala, care a durat zile in sir, transformase ruta intr-o veritabila baie de noroi. Intr-un astfel de moment, Arminius cere permisiunea de a parasi tabara si de a pleca, din nou, in recunoastere. Varus accepta initiativa cheruscului fara sa cracneasca si este atat de increzator incat nu trimite nici macar o iscoada care sa verifice potentialele pericole. Fara sa stie, soarta sa fusese deja pecetluita. Germanul avea sa se intoarca, dar atunci cand a facut-o, a adus cu el prapadul.


Germanicus

Conform istoricilor romani Dio Cassius si Velleius Paterculus, primul atac al germanicilor a avut loc in zorii zilei, atunci cand nimeni nu se astepta. Mii de sageti si sulite s-au abatut din toate partile asupra coloanei romane ce se intindea pe mai bine de 15 kilometri. Desi legionarii cad cu sutele, miile de antrenamente le spun ca trebuie sa se aseze in pozitie de lupta. Le-ar fi trebuit, insa, ore intregi ca ultimii soldati sa ajunga alaturi de camarazii lor iar timpul era de partea barbarilor. Romanii nu reusesc decat sa se calce in picioare , afundandu-se, cal si calaret, in noroiul generat de ploaia ce parea sa nu se mai opreasca. Scuturile lor imbibate de apa sunt tot mai grele iar numarul muribunzilor crestea cu fiecare secunda. Dintr-o data, timpul pare sa incremeneasca in loc. Din intunecimile padurii se aude un strigat groaznic de razboi, urmat de urletele salbatice ale celor 15.000 de razboinici germanici. Era nimeni altul decat Arminius.

Romanii au vazut cum din intunecimile padurii incep sa apara siluetele impunatoare ale barbarilor inarmati cu sulite si topoare, armele traditionale ale germanicilor. Alergand turbati, ei se reped asupra legionarilor pentru ca, in acelasi timp, alte si alte mii de razboinici sa inconjoare neputincioasa armata a lui Varus. Luptele sunt de o ferocitate rar intalnita. In amalgamul de oameni, arme si noroi, pare ca nimeni nu mai poate face deosebire intre dusman si camarad. Este o batalie in care fiecare se gandeste doar cum sa scape cu viata. Mii de romani isi gasesc sfarsitul pana la caderea serii, iar germanicii par sa bata in retragere. Nu era, insa, decat o alta strategie a lui Arminius.

Varus organizeaza, la repezeala, o tabara de noapte, dar nimeni nu poate dormi. Ploaia cade tot mai puternic si fiecare roman este constient ca barbarii pandesc din spatele uriasilor copaci ai padurii Teutoburg. Sfatuit de centurionii sai, Varus decide sa contraatace la prima raza de lumina si sa isi croiasca drum catre cea mai apropiata zona neimpadurita. Abia atunci afla ca in intreaga padure au fost ridicate fortificatii puternice de lemn si valuri de pamant imposibil de trecut. Abia atunci intelege batranul general ca totul fusese planuit si organizat, pana in cel mai mic de detaliu, de luni intregi, de cel mai apropiat prieten al sau, Arminius.

Tentativa de spargere a blocadei esueaza lamentabil, iar romanii, goniti din urma de barbari, ajung intr-o alta zona extrem de bine protejata de arbori si de fortificatiile germanicilor. Comandantii stiu ca acum nu sunt decat niste simpli pioni in mana tradatorului Arminius. Luptele se dau in continuare cu salbaticie pana la apusul soarelui, iar barbarii parasesc din nou locul luptei in asteptare zorilor. Pentru Varus si oamenii sai nu mai exista decat o singura solutie, sa lupte cu disperare pentru a-si croi drum catre o mlastina din apropiere. Acolo, cel putin, ar fi putut sa isi alinieze putinii oameni ramasi. De data aceasta, latinii incearca un atac nocturn dar, atunci cand ajung la limita padurii, cu pierderi imense, isi dau seama ca au picat in ultima capcana. Intre padure si mlastina, pe o suprafata de aproximativ 100 de metri, Arminius sapase o veritabila transee, dublata de un val de pamant in spatele caruia se aflau mii de barbari inarmati.

Numonius Vala, comandant al unei divizii de cavalerie incearca sa scape prin fuga, dar este prins din urma si macelarit impreuna cu toti oamenii sai. Ceionus, un al comandant roman, se preda sperand ca va primi mila din partea germanicilor. Si el este ucis pe loc. Constient ca nu exista scapare, Varus alege sa moara intr-un mod onorabil, asemenea tatalui si bunicului sau. Batranul general, inconjurat de ultimii centurioni, se arunca cu pieptul dezgolit in propria sabie, gest urmat intocmai de ce mai multi dintre ofiteri. Lipsiti de aportul liderilor, legionarii nu mai sunt decat o prada usoara pentru barbari. Iar ceea ce a urmat intrece orice imaginatie. Aproape 20.000 de romani zaceau morti in urma celor trei zile de lupte. Putinii comandanti capturati au fost sacrificati zeitatilor locale si au fost arsi de vii pe ruguri improvizate sau au fost fierti in cazane imense. Zeii germanici nu cunoasteau mila. Soldatii cu rangul cel mai jos au fost, pur si simplu, luati in sclavie. Doar cativa norocosi, de ordinul zecilor, au reusit sa scape furiei barbare si sa se mai intoarca vreodata la Roma. Povestile lor aveau sa ingrozeasca Cetatea Eterna si sa il arunce pe imparatul Octavian Augustus intr-o nebunie temporara.

In Padurea Teutoburg, germanicii se lasasera cuprinsi de frenezia sangelui. Sute de cadavre romane au fost batute in cuie de copaci, iar Varus, nerecunoscut initial, este aruncat intr-un foc imens in care ardeau zeci de trupuri. Cativa dintre razboinicii care il urmasera pe Arminius ii deosebesc, insa, chipul dintre muntele de lesuri si il decapiteaza. Capul sau avea sa fie trimis regelui Maroboduus al marcomanilor, cea mai puternica si numeroasa factiune germana, pentru a-l convinge pe acesta sa se alature in razboiul contra Romei.

Moartea lui Arminius 

Socul resimtit la Roma a fost imens. Augustus instituie o zi de doliu care urma sa fie respectata, an de an, pentru totdeauna, in memoria mult iubitelor sale legiuni. Tot el decreteaza: niciuna dintre cele trei legiuni nu va mai fi refacuta vreodata, un fapt ramas unic in intreaga istorie romana. Cinci ani mai tarziu, Octavian isi da obstescul sfarsit iar fiul sau adoptiv, noul imparat, Tiberius, este decis sa stearga umilinta suferita in fata barbarilor germani. Cu o mobilizare exemplara, el ii incredinteaza generalului Germanicus, tatal viitorului imparat Caligula, conducerea a nu mai putin de 70.000 de oameni, sustinuti de o impresionanta forta navala. Triburile germanice rebele trebuiau sa dispara.

In cealalta tabara, Arminius era convins ca Roma nu va lasa nepedepsita cutezanta sa. In fond, cunoastea la perfectie tacticile si modul de gandire al dusmanilor sai. Tentativa de a-i atrage pe marcomani alaturi de el in razboi esueaza. Maroboduus refuza oferta cheruscului si trimite la Roma, in semn de pace, capul lui Varus. Acesta este si motivul pentru care intre cheruscii lui Arminius si marcomanii din Boemia incepe un razboi sangeros. Constient ca intr-un asemenea conflict nu poate exista neutralitate si ca nimeni nu poate fi considerat demn de incredere, rebelul incearca sa isi anihilize orice posibil adversar inainte de iminenta ciocnire cu o noua armata romana.

Cheruscii ies invingatori in fata mult mai numerosilor marcomani, asta gratie geniului militar al liderului lor si, in anul 15 d. Hr., anul imediat urmator mortii lui Augustus, ei se pregatesc de luptele cu legionarii lui Germanicus. La vederea impresionantei forte romane, ei aleg, insa, sa se retraga lasand loc atacatorilor.  Rezistenta este marunta, bazata in special pe tactici de guerilla, iar generalul roman, in ciuda succeselor, stie ca razboiul nici macar nu a inceput. El reuseste, totusi, sa o captureze pe Thusnelda, sotia lui Arminius, insarcinata in acel moment cu unicul fiu al cheruscului, si sa elibereze o parte dintre romanii luati ca sclavi. La intoarcere, Germanicus ajunge pe locul bataliei din padurea Teutoburg, iar scena macabra il determina sa jure ca va razbuna moartea tuturor romanilor cazuti in acele fatidice zile. Scheletele inca atarnate de copaci, osemintele imprastiate pe kilometri intregi, unele mancate partial de salbaticiuni, sunt inmormantate cu onorurile cuvenite iar in cinstea eroilor latini este ridicat un monument de vesnica aducere aminte.

In anul urmator, 16 d.Hr., Germanicus pornea din nou campania impotriva germanilor. De data aceasta, Arminius nu avea sa mai fuga. Romanii sufera pierderi grele inca de la traversarea Rinului iar in Batalia de la Idistaviso (loc inca neidentificat), inclestarea se incheie nedecis. Numarul victimelor de ambele parti a fost, conform lui Cassius Dio, imens. O alta inclestare are loc in acelasi an, iar Germanicus reuseste sa puna pe fuga trupele barbare si sa recupereze doua dintre cele trei stindarde legionare pierdute de Varus. Ar fi fost nevoie de inca o lovitura si poate ca totul s-ar fi sfarsit. Alarmat probabil de pierderile uriase de vieti omenesti din randul romanilor, imparatul Tiberius ii cerea atunci generalului sau sa renunte si il chema de urgenta la Roma acolo unde sa ii atribuie o alta misiune, mai putin costisitoare. Si astfel, desi fusese nevoit sa se retraga pentru prima data, Arminius iesea, din nou, invingator. Ultimii prizonieri si ultimul vultur legionar nu au fost recuperati decat in anul 41 d.Hr., la peste 30 de ani de la Batalia din padurea Teutoburg, de catre Publius Gabinius, fratele lui Germanicus.

Si cum s-a intamplat de atat de multe ori in istorie, Arminius a fost doborat de catre adversarul la care se astepta cel mai putin, proprii sai oameni. Intr-o continua incercare de a uni triburile germanice, el starneste invidia tuturor fostilor sai aliati. Pana si barbarii se saturasera de atata varsare de sange. Arminius este considerat prea ambitios si prea puternic, astfel ca este ucis in anul 21 d.Hr., chiar in mijlocul tribului sau. Visul de uni neamurile nordice intr-un singur stat nu s-a mai indeplinit niciodata. In urma lui ramanea, insa, o Germanie care nu a mai fost cucerita nicicand de catre romani.

*  Thusnelda, sotia lui Arminius, a fost purtata prin Roma, in chip de prada, alaturi de alaiul triumfal al lui Germanicus. Ea nu am mai vazut niciodata Germania, iar fiul ei si al lui Arminius a fost trimis in arena gladiatorilor la doar 16 ani. Acolo si-a si gasit sfarsitul.

*  Batalia din padurea Teutoburg este considerata si astazi de catre istorici drept una dintre cele mai importante inclestari armate din Antichitate. Daca romanii ar fi patruns la vest de Rin si ar fi dominat, intr-un fel sau altul regiunea, istoria de astazi ar fi aratat cu totul si cu totul altfel.


*  Arminius a devenit un simbol al pan-germanismului inca din secolul al XV-lea, atunci cand Martin Luther ii readucea imaginea glorioasa in atentia contemporanilor. Tot el sustinea ca Arminius nu ar fi fost decat denumirea latina a germanului Hermman.


*  Inca de la inceputul secolului al XIX-lea, odata cu autoproclamarea lui Napoleon Bonaparte ca imparat roman al Frantei, Arminius a fost folosit ca o veritabila arma de propaganda de catre germani. Ei nu au uitat niciodata sa le reaminteasca francezilor latini de esecul suferit de catre romani in fata cheruscilor.


*  Locatia Bataliei de la Teutoburg a ramas necunoscuta pana in anul 1987, atunci cand un arheolog amator, britanicul Tony Clunn a descoperit cu ajutorul unui detector de metale mai multe monede romane din perioada imparatului Augustus precum si ramasite ale unor arme de origine latina. Se pare, astfel, ca lupta a avut loc la nord de actualul oras Osnabruck. Controversele cu privire la aceasta locatie continua, insa, intre istorici.

SPANIA - INVINCIBILA ARMADA

Daca grecii ar fi fost infranti de catre armatele persilor lui Darius, istoria lumii ar fi aratat cu totul altfel. La fel s-ar fi intamplat si daca Roma ar fi cazut in fata Cartaginei sau daca tanarul de numai 21 de ani, Mahomed al II-lea, nu ar fi cucerit Constantinopolul. Acestea sunt momentele in care cursul istoriei s-a decis intr-o clipita. In acelasi tipar intra si efortul Spaniei de a supune Anglia prin intermediul celei mai mari flote medievale create vreodata in Europa. Nu putem decat sa ne imaginam modul in care ar fi putut arata lumea de azi daca Filip al II-lea al Spaniei ar fi reusit in temerara sa incercare. Aceasta este povestea celei mai mari infrangeri din istoria luptelor navale europene... povestea Invincibilei Armada.

Trecuse mai bine de un secol de la descoperirea, sau redescoperirea, daca preferati, a Americii, de catre Cristofor Columb. Urmarea? Spania devenise brusc una dintre cele mai mari puteri ale lumii, iar convoaiele sale de galioane, incarcate pana la refuz cu aurul, argintul si marfurile exotice ale amerindienilor, devenisera deja legendare. Lumea se schimba, raportul de forte in Europa inclina vizibil in favoarea nou nascutei Spanii, iar nemilosii conquistadori pareau ca nu pot fi opriti de nimeni si de nimic.

Un singur obstacol mai statea in fata celei mai noi si mai mari puteri medievale ale secolului al XVI-lea, avizii navigatori englezi si olandezi, cei pentru care comorile incomensurabile ale Americilor nu puteau fi trecute prea usor cu vederea. Atacurile lor deveneau din ce in ce mai dese si mai violente, iar daca initial aceste initiative au fost doar unele individuale, Coroana Angliei ii luase sub propria protectie pe pirati, nascand un nou tip de razboinic, corsarul – pirat aflati in slujba unui monarh.

Acesta a fost si motivul pentru care Spania decidea atunci, prin persoana regelui Filip al II-lea, sa faca ceea ce nimeni nu mai reusise de peste cinci veacuri, de la debarcarea din 1066 a normandului Wilhelm,... sa invadeze si sa cucereasca insulele britanice. Evident, un asemenea deziderat necesita o mobilizare exemplara, dar Filip stia ca imensul efort financiar si militar avea sa fie rasplatit cu cel mai mare pret posibil, suprematia asupra marilor si oceanelor lumii, un vis ce nu se mai materializase de pe vremea navigatorilor fenicieni.

In sprijinul Spaniei venea insusi Papa Sixtus al V-lea, mai vechiul inamic al Angliei protestante, cel care avea sa si acorde invaziei spaniarde titlul de Sfanta Cruciada – un nume destul de neinspirat daca avem in vedere esecurile rasunatoare ale vechilor campanii cruciate in Orientul Mijlociu. Portugalia, aflata sub dominatia spaniola, era si ea gata sa isi mobilizeze fortele, iar Alexander Farnese, duce de Parma si guvernator al teritoriilor olandeze ocupate de Spania, isi anuntase, la randul sau, sustinerea si promitea o armata formata din 30.000 de luptatori de elita. Parea ca nimic nu va putea opri o astfel de forta. Si totusi...



Alexander Farnese - Duce de Parma

Planul de invazie a Angliei 
Prevazut initial pentru anul 1587, planul de invazie numit „Afacerea Anglia” se dovedise din start unul extrem de costisitor. Doua treimi din intregul venit pe un an al Imperiului Spaniol, incluzand aici chiar si coloniile din Lumea Noua, fusesera cheltuite pentru mobilizarea celei mai mari flote de razboi vazute vreodata. 22 de galioane de lupta si alte 108 nave transformate in vase de razboi, un total de 130 de nave, carora li se adaugau 19.299 de razboinici, 8350 de marinari, 2080 de sclavi si detinuti condamnati la galere, alaturi de 1630 de ofiteri de rang inalt, formau, cu siguranta, o forta menita sa spulbere orice adversar.


Elisabeta a II-a

Ducele de Parma se afla deja in Olanda spaniola si isi mobilizase armatele in vederea loviturii care ar fi trebuit sa stearga de pe harta Regatul Angliei. Evident, exista problema portului in care flota spaniola si armata ducelui de Parma ar fi trebuit sa faca jonctiunea. Spania nu controla niciun port cu ape adanci in nordul si nord-vestul Europei. Acestui impediment i se alatura si pericolul navelor rebelilor olandezi si englezi care nu ar fi precupetit nimic din a-si apara teritoriile.



O intamplare la care nu se astepta nimeni avea insa sa amane cu aproape un an invazia spaniola. Intr-un final, asa cum vom vedea, aceasta va schimba, practic, destinele viitoarei batalii pentru insulele britanice. Un raid organizat de flota engleza in portul Cadiz, in frunte cu vesnicul spin din coasta Spaniei, Francis Drake, reusea sa distruga sau sa captureze nu mai putin de 35 de nave spaniole, o adevarata flota. A fost nevoie de luni intregi pentru ca pierderea sa fie recuperata iar vasele pierdute sa fie inlocuite cu altele noi. Intre timp, insa, la 9 februarie 1588, Alvaro de Bazan, primul marchiz de Santa Cruz si amiralul Invincibilei Armada, asa cum cu emfaza isi numea Filip al II-lea uriasa flota, se stingea din viata. Se spune ca tocmai esecul suferit in fata lui Drake la Cadiz si reprosurile fatise aruncate de Filip al II-lea l-au facut pe mult incercatul lup de mare sa isi piarda viata. Spania se vedea astfel lipsita de aportul celui mai bun amiral si constructor de nave pe care il avusese pana in acel moment. Acelasi om care imaginase si crease galioanele ce urmau sa efectueze transportul catre Americi, si care nascuse ideea unei Armade indreptate impotriva Angliei.



Ducele de Medina Sidonia

In locul sau, Filip avea sa il numeasca pe zelosul Duce de Medina Sidonia (Don Alonso Perez de Guzman el Bueno), un nobil cu radacini adanci in aristocratia spaniola, un excelent administrator si, nu in ultimul rand, un practicant fervent al catolicismului. Nu erau tocmai calitatile cerute unui razboinic de elita, dar se pare ca motivul regelui Filip era acela de a avea in fruntea armatei sale”invincibile” un om care sa ii asculte orbeste ordinele, ceea ce ar fi fost aproape imposibil in cazul amiralului Alvaro de Bazan, sau chiar si in fata celorlalti navigatori experimentati ca Juan Martinez de Recalde sau Miguel de Oquendo. Hazardul, sau poate increderea exagerata a regelui a facut atunci ca in fruntea celei mai mari flote de razboi vazute vreodata in Europa sa se afle un barbat lipsit de experienta in lupta atat pe uscat cat, mai ales, pe mare.

Istoricii au scos la lumina, secole mai tarziu, un document care, daca ar fi ajuns la destinatar, probabil ca ar fi schimbat iarasi istoria. Ducele de Medina ii scria regelui Filip, la scurt timp dupa numirea in functia de amiral, despre slaba sa pregatire militara. Medina ii explica monarhului carentele sale in arta razboiului si sublinia faptul ca nu cunoaste nimic despre tacticile militare spaniole, cu atat mai mult despre cele ale adversarului sau, Anglia. Daca adaugam si faptul ca suferea de rau de mare si ca sanatatea sa era una subreda, ne putem face o idee asupra catastrofei catre care regele isi trimitea propria armata.

Scrisoare nu a mai ajuns nicicand pe masa lui Filip al II-lea. Secretarii sai, Juan de Idiaquez si Cristobal de Moura, au fost prea inspaimantati de posibila reactie a regelui, alegand sa ascunda documentul care putea schimba sortii bataliei.

Medina a facut atunci ceea ce stia mai bine. A administrat excelent resursele disponibile, dubland, aproape, cantitatea de praf de pusca necesara, adaugand flotei temutele galioane castiliene din „Garda Indiana” si imbunatatind calitatea armelor si a armurilor. Din nou, Ducele se dovedea un excelent organizator. Nu stia insa ca amanarile sale repetate creasera nesiguranta si rumoare in randul marinarilor experimentati, si ca intarzierile incepusera sa fie privite ca o teama de infruntare a inamicului. Sau poate ca tocmai acesta era adevaratul motiv al actiunilor sale...

Dezastrul de la Gravelines si inceputul sfarsitului 

La 28 mai, 1588, Invincibila Armada isi ridica panzele la Lisabona. A fost nevoie de doua zile pentru ca intreaga flota sa paraseasca portul si ca ultima nava de razboi sa isi stabileasca directia catre Anglia. Primul obiectiv – jonctiunea cu armata uriasa a Ducelui de Parma si transportarea acesteia si a trupelor spaniole, un total de circa 55.000 de oameni gata de lupta, in apropierea Londrei. De cealalta parte, Anglia incerca sa negocieze cu adversarii sai din Olanda spaniola, intr-o tentativa disperata de a incheia pacea. Refuzul Ducelui de Parma a fost insa categoric. Nu stia atunci ca, fara sa vrea, avea sa dea un ajutor nesperat inamicilor sai. Intre timp, navele engleze se aruncau in lupte disperate de hartuire impotriva colosului spaniol. Daunele create erau insa minore. Era nevoie de o tactica noua, care se poata pune in dificultate multimea galioanelor Ducelui de Medina Sidonia.

O prima eroare a amiralului spaniol a fost cea in care a esuat sa stabileasca o baza temporara in apele din jurul Insulei Wight din sudul Angliei. Speriat de atacul masiv al flotei engleze, Ducele de Medina Sidonia incerca sa isi pastreze intacte fortele pentru inlesnirea debarcarii trupelor. Astfel, el dadea ordinul ca toate navele sa traverseze Canalul Manecii si sa se refugieze in portul Calais. O greseala pe care avea sa o regrete cat de curand. Vestile din partea armatei olandezo-spaniole nu erau nici ele imbucuratoare.

Ducele de Parma anuntase ca trupele suferisera intarzieri neasteptate si ca sosirea in nord-vestul Frantei se amana pe termen nelimitat. In aceeasi seara de 7 august 1588, seara in care Armada ancora in apele putin adanci ale portului Calais, Sir Francis Drake, pe atunci vice-amiral, propunea folosirea vaselor incendiare, metoda folosita inca din Antichitate de greci impotriva atacatorilor. Iar planul a functionat de minune. A fost nevoie de doar 8 nave incarcate cu explozibil, catran si ulei, ca panica sa se instaureze in randul marinarilor spanioli. In intunericul noptii, haosul s-a raspandit rapid printre oamenii Ducelui de Medina Sidonia, iar multi ofiteri au ordonat abandonarea ancorelor si navigarea catre nord.

Lipsita de organizare, Invincibila Armada a fost surprinsa chiar in zorii zilei de 8 august, in apropierea portului Gravelines, de un atac major sustinut de navele engleze. Sub comanda unor navigatori incercati precum Francis Drake, John Hawkins si John Frobisher, mult mai usoarele vase ale Coroanei Angliei si-au supus adversarii unui tir salbatic. Si din nou, lipsa de experienta a amiralului spaniol isi spunea cuvantul. Jonctiunea cu armata Ducelui de Parma era imposibila. Calea fusese taiata iar in sud, vasele englezilor asteptau momentul prielnic pentru un nou atac. Cele mai multe nave spaniole, in special galioanele de razboi care fusesera in prima linie, era avariate grav. Cinci nave fusesera deja capturate de englezi, francezi sau olandezi, iar pierderile acestora din urma pareau minime. Ducele de Medina Sidonia lua atunci decizia de a se intoarce in Spania, probabil pentru a pregati un alt atac mult mai bine sincronizat. Dorind sa salveze cat mai mult din efectivele sale militare, el decidea ca ruta de intoarcere sa se faca prin nordul Scotiei, apoi prin vestul Irlandei. Luptele trebuiau evitate cu orice pret, cu atat mai mult cu cat cele mai multe dintre vase fusesera deja avariate. O decizie care avea sa coste enorm Spania.

Filip al II-lea

Masacrul din Irlanda si nasterea unei noi puteri maritime 

Cu doar 110 vase din cele 130 cu care plecase din Lisabona, Ducele de Medina Sidonia se vedea nevoit sa infrunte teribilele ape ale Atlanticului de Nord. Era cu atat mai dificil cu cat spaniolii nu aveau cunostinta de puternicii curenti din nord si nici de desele furtuni care se isca in aceasta regiune. Cat de curand, alegerea facuta si mai ales faptul ca renuntasera la ancore pentru a scapa de navele incendiare ale lui Drake, avea sa se dovedeasca una catastrofala. Istoricii de azi sustin ca tentativa de invazie a Anglie a venit intr-unul dintre cele mai neinspirate momente. Atunci avea loc asa numita „Mica eră glaciară”, fenomen marcat de o racire accentuata a vremii si de furtuni extrem de violente, cu precadere in nord - exact ceea ce trebuia să infrunte Armada cea invincibila.



Sir Francis Drake

Loviti de furtuni napraznice, incapabili sa isi ancoreze vasele, spaniolii au pierdut numeroase galioane in furtunile nordice sau au esuat pe coasta irlandeza, acolo unde nu au primit niciun semn de mila. Conform datelor vremii, peste 5000 de marinari si soldati spanioli au pierit in mainile satenilor irlandezi. Cei mai multi dintre ei au fost ucisi pe loc de cutitele si batele locanicilor. Ordinele reginei Elisabeta I erau extrem de stricte – oricine ar fi ajutat, cat de putin, un invadator, trebuia sa plateasca cu viata alaturi de acesta.

O statistica sumbra arata faptul ca Medina Sidonia a pierdut cele mai multe nave nu atat in confruntarile cu englezii cat in incercarea sa disperata de a ocoli Irlanda. La final, doar 67 de nave si circa 10.000 de oameni din mandra Armada aveau sa mai atinga solul spaniol. Bolile severe si lipsurile au macinat insa echipajele chiar si dupa acostare. Marinarii au continuat sa isi piarda viata din cauza tifosului si a dizenteriei in spitalele improvizate pe corabiile ancorate in porturi, si asta pentru a nu starni epidemii in randul localnicilor.

Ingrozit, regele Filip al II-lea declara: „Eu am trimis Armada impotriva oamenilor, nu impotriva furtunilor si valurilor Domnului!”. In aceeasi ordine de idei, în Anglia, oamenii vedeau victoria flotei lor ca o victorie a protestantilor impotriva catolicilor. Sentimentele nationaliste atingeau paroxismul iar regina Elisabeta I si Sir Francis Drake intrau in legenda. Era, asa cum au numit-o cronicarii vremii, „cea mai mare victorie a Angliei dupa Batalia de la Azincourt”.

Istoria isi schimbase cursul. Chiar daca Spania continua sa pastreze controlul rutelor catre Americi pentru mai bine de un secol, in nord, in insulele britanice, tocmai se nascuse cea mai puternica flota a lumii.

PERSONALITĂŢI - NAPOLEON BONAPARTE 1

Pe întinderea de langă micuţa localitate belgiana Waterloo, in seara zilei de 18 iunie 1815, a luat sfârşit cea mai fascinantă poveste de succes a istoriei. Atunci a răsunat o comandă care nu mai fusese dată de peste 15 ani: "Garda se retrage!"

La nici 46 de ani, Napoleon I, cel de-al doilea fiu al unui nobil corsican scapatat, isi incheia cariera fulminanta inceputa in urma cu 22 de ani. Avea sa urmeze exilul din Sfanta Elena si apoi legendă.
Nici un alt om, cu exceptia, poate, a lui Alexandru Macedon, nu si-a influentat atat de decisiv epoca precum a facut-o Napoleon Bonaparte (1769-1821). Viata lui este aceea a unui om exceptional dotat, care a stiut sa fructifice la maximum toate oportunitatile oferite de istorie. Fara Revolutia din 1789, micul caporal, cum cu atata dragoste il alintau soldatii sai, nu ar fi reusit sa depaseasca probabil gradul de colonel, sfarsindu-si cariera in cine stie ce burg prafuit din Normandia sau Gasconia, in calitate de comandant de garnizoana. Revolutia insa a descatusat energiile oamenilor, in general ale celor tineri, punandu-le in valoare, modificand ierarhiile sociale si promovand competenta in locul originii. Napoleon nu a fost singurul caz, el alaturandu-se unei lungi liste din care putem sa-i citam pe Hoche, Marceau, Jourdan, Bernadotte, Lannes, Lefebvre, ca sa ne referim doar la segmentul militar al societatii franceze.

Ceea ce-l individualizeaza pe Napoleon in raport cu ceilalti nu este doar geniul militar, care-l plaseaza in galeria marilor comandanti de osti, alaturi de Alexandru Macedon, Iulius Cezar sau Frederic cel Mare, ci si o rara si fericita combinatie intre o putere de munca iesita din comun, o memorie fantastica si o inteligenta neobisnuita. Dormea trei ore pe noapte, fiind capabil ca, in toiul celei mai aprige batalii, sa atipeasca vreme de 10 minute, pentru ca mai apoi, refacut complet, sa ia deciziile cele mai potrivite. Victoriile de la Arcole (1796), Rivoli (1797), Abukir (1799), Marengo (1800), Austerlitz (1805), Friedland (1807), Wagram (1809), Montmirail (1814) raman niste capodopere de arta militara, prin viteza de executie, stiinta concentrarii unor forte superioare in locul si la momentul oportune, precum si prin capacitatea imparatului de a-si mobiliza si motiva soldatii. Bonaparte cunostea pe de rost numele a mii de militari, ingrijindu-se in permanenta de hrana si cazarea lor. Le cerea eforturi supraomenesti atat generalilor sai, cat si simplilor ostasi, dar ii si rasplatea pe masura. Devotamentul armatei fata de el a ramas neschimbat in pofida tradarii maresalilor, in schimb calitatea soldatilor a scazut constant, pe masura pierderilor suferite in nenumaratele razboaie purtate. Campaniile anilor 1814 si 1815 au fost duse cu tineri recruti, entuziasti dar lipsiti de experienta si vigoarea veteranilor.

Napoleon nu a fost doar un genial comandant militar, ci si un om de stat care a pus temeliile noii Frante. El a redat tarii increderea in sine, prestigiul si forta de care aceasta fusese atat de lipsita in ultimii ani ai Vechiului Regim. Puterea lui de munca l-a ajutat sa rezolve toate problemele de care s-a ocupat: infiintarea Bancii Frantei (1800), concordatul cu Vaticanul (1801), crearea ordinului Legiunii de Onoare (1802), reforma administratiei si introducerea institutiei prefectilor (1802), reforma sistemului educational si crearea liceelor (1802), dar mai ales Codul Civil (1804) care ii poarta numele si care a ramas in vigoare pana in zilele noastre.

La apogeul puterii sale, Napoleon era nu doar imparatul Frantei, ci si regele Italiei, protectorul Confederatiei Rinului si mediatorul Confederatiei Helvetice, controland si hotarand totul pentru regatele fratilor sai: Neapole, Spania, Olanda si Westfalia. Inconjurat de ministri de valoarea unui Talleyrand la Externe, Fouché la Politie, Decrès la Marina sau Gaudin la Finante, Napoleon a schimbat nu numai Franta, ci si intreaga Europa, unde a zdruncinat din temelii vechea oranduire, dotand-o cu institutii si legi noi, moderne, izvorate din spiritul Revolutiei de la 1789. Dupa caderea lui, nimic nu a mai fost ca inainte.

Deteriorarea sanatatii sale, din cauza unor solicitari excesive, credinta in infailibilitatea deciziilor proprii, indepartarea unor ministri capabili precum Talleyrand sau Fouché, încrederea excesivă acordata rudelor sale, mediocrităţi notorii, au dus la adoptarea unor hotărâri dintre care cea privitoare la atacarea Rusiei (1812) i-a fost fatală.

Napoleon parea condamnat sa învingă mereu. Insa victoriile impotriva Austriei (1797, 1801, 1805, 1809), Prusiei (1806) si Rusiei (1807) n-au facut decat sa amane scadenta. Vlaguita dupa 20 de ani de razboaie, Franta n-a putut tine pasul cu ambitia imparatului ei. Si sfarsitul a venit inevitabil, incepand cu bataliile de la Leipzig si Dresda (1813).

Campania din 1814 arata un imparat care parea sa-si fi regasit vigoarea si intuitia din anii tineretii. Era insa mult prea tarziu si abdicarea a survenit logic la 6 aprilie 1814, pe fondul unei puternice depresii, urmata de o tentativa de sinucidere.

Cele O Suta de Zile (20 martie – 22 iunie 1815) n-au facut decat sa adauge o pagina de glorie si dramatism legendei sale. Exilul pe Sfanta Elena si tratamentul la care a fost supus de catre meschinul Hudson Lowe, guvernatorul insulei, au pus aureola martiriului pe fruntea celui care devenise deja mit. Intoarcerea ramasitelor sale pamantesti, in 1840, la Paris a reprezentat apoteoza unui destin care a faurit o noua Franta, a marcat o epoca si a schimbat o lume.

"Dragostea este o prostie savarsita in doi."- Napoleon

Cu exceptia mamei sale, Letizia Ramolino Bonaparte (1749-1836), pe care Napoleon o venera, femeile nu au jucat un rol important in viata sa si nici unul in luarea deciziilor politice. Fara a fi un misogin absolut, imparatul considera menirea femeii redusa la organizarea casei si la cresterea copiilor. Asa se si explica aversiunea pe care o nutrea fata de femeile cu preocupari intelectuale, de genul doamnei de Stäel.

Initierea sexuala a viitorului imparat a avut loc pe 22 noiembrie 1787, la Paris, in compania unei prostituate din rau-famatul cartier Palais Royal. In 1795, se logodeste cu Désirée, viitoarea sotie a lui Bernadotte si regina a Suediei. Un an mai tarziu, se casatoreste cu Joséphine de Beauharnais (1763-1814), o aristocrata frivola cu destule aventuri amoroase la activ, continuate de altfel si in prima parte a mariajului. Scrisorile inflacarate pe care tanarul general i le trimite din Italia proaspetei sale mirese sunt mai degraba expresia unor redescoperite dorinte carnale decat manifestarea unei iubiri profunde. Va ramane insa atasat de ea si o va incorona imparateasa in 1804, in pofida opozitiei familiei sale. Divortul va surveni in 1809, motivul fiind sterilitatea Joséphinei. Cea de-a doua sotie, arhiducesa Maria-Luiza de Habsburg (1791-1847), ii va darui fiul mult dorit, proclamat inca din leagan rege al Romei (1811). Napoleon al II-lea va muri tanar, in 1832, purtand titlul de duce de Reichstadt.

Una dintre amantele lui Napoleon, Eléonore Denuelle, va juca indirect un rol in despartirea imparatului de Joséphine, daruindu-i acestuia un fiu, viitorul conte de Léon (1806-1881), si confirmand astfel posibilitatea lui Napoleon de a avea urmasi.

Cea mai dezinteresata femeie din viata imparatului a fost insa Maria Walewska, poloneza de origine, imortalizata pe marele ecran de divina Greta Garbo. Si ea i-a daruit lui Napoleon un baiat, pe Alexandru (1810-1868), ajuns ministru de Externe in timpul celui de-al Doilea Imperiu.

Raman monumentale gafele pe care imparatul le savarsea cu naturalete in compania femeilor. Astfel, unei doamne care tocmai ii fusese prezentata, i-a adresat replica: „Vai, doamna, dar mi se spusese ca sunteti frumoasa!“ Pe doamna de Fleury, celebra pentru aventurile ei, a intrebat-o: „Doamna, tot va mai plac barbatii?“ – la care spirituala ducesa i-a raspuns: „Desigur, Maiestate, dar numai cand sunt politicosi.“

Ministrii marelui general

Una dintre marile calitati ale lui Napoleon a fost aceea de a se inconjura de oameni capabili, carora stia sa le motiveze competenta si loialitatea. Cerea mult celor care lucrau cu si pentru el in administratia statului, dar ii si rasplatea pe masura. Fiecare dintre ministrii sai era in sine o personalitate in domeniul de care se ocupa: Talleyrand la Externe, Fouché la Politie, Gaudin la Finante, Decrès la Marina, Berthier la Razboi, Portalis la Culte etc. Perioada de glorie a Consulatului si a Imperiului coincide practic cu activitatea in cadrul guvernului a acestor figuri ilustre. Insa, pe masura accentuarii tendintelor autoritare ale imparatului, opiniile ministrilor au inceput sa nu mai conteze, cei mai reprezentativi dintre ei, Talleyrand si Fouché, fiind destituiti. Oricum, personalitatea imparatului era atat de coplesitoare, incat rareori sfetnicii sai puteau sa-si impuna propriile proiecte daca ele nu erau in concordanta cu ideile lui Napoleon.

 Joseph Fouché (1759-1820)
Duce de Otranto din 1808, a fost fara indoiala un veritabil geniu al intrigii si al crimei. Cu o sanatate fragila, era destinat unei cariere ecleziastice, daca nu ar fi survenit Revolutia. Voteaza moartea lui Ludovic al XVI-lea si reprima cu salbaticie insurectia lioneza. Devine ministru al Politiei sub Directorat (1799), dar ii ofera lui Bonaparte doua milioane de franci in vederea loviturii de stat din 18 Brumar. Ca urmare, isi pastreaza portofoliul pana in 1810.

Desi dusman de moarte al lui Talleyrand, se intelege cu acesta in vederea rasturnarii lui Napoleon. Din nou ministru al Politiei in timpul celor O Suta de Zile, il tradeaza pe Napoleon in favoarea Bourbonilor. Este insa dizgratiat de acestia, care nu-i iarta votul din 1792. Moare in 1820 la Triest.

Ramane antologica descrierea pe care Chateaubriand a facut-o primirii in audienta a celor doi mari oameni politici, Talleyrand si Fouché, de catre regele Ludovic al XVIII-lea: „Usile se deschid, iata-i, se apropie, viciul la bratul crimei.“

Charles-Maurice de Talleyrand (1754-1838)
Este considerat de multi cea mai enigmatica si controversata figura a istoriei Frantei. Print din nastere, Talleyrand era de o inteligenta sclipitoare, superioara pe alocuri celei a imparatului. Abil, intrigant si spiritual, dar si depravat si corupt, Talleyrand a stiut sa treaca seniorial prin toate valtorile istoriei, fiind omul despre care se spunea ca „i-a tradat pe toti cei ce l-au cumparat“. Admiratorii sai sustin insa ca Talleyrand nu a facut altceva decat sa serveasca Franta si interesele ei pe termen lung.

Episcop in Vechiul Regim, nu ezita sa se ralieze Revolutiei, votand pentru secularizarea bunurilor bisericesti. Scapa de teroarea iacobina exilandu-se in Statele Unite. Uzand de influenta doamnei de Stäel, face sa fie numit ministru de Externe in timpul Directoratului, post pe care si-l mentine sub Consulat si Imperiu pana in 1807. Se distanteaza de Napoleon dupa interventia acestuia in Spania (1808) si furnizeaza informatii secrete Rusiei si Austriei, contra cost, fireste. In timpul Restauratiei, este numit prim-ministru de catre Ludovic al XVIII-lea, reprezentand Franta la Congresul de la Viena, unde da intreaga masura a talentelor sale diplomatice. Marginalizat ulterior de Bourboni, isi va incheia cariera ca ambasador al lui Ludovic-Filip la Londra (1830-1835), contribuind esential la rezolvarea problemei belgiene (1831).

Camarazi de arme

Napoleon era cel mai strălucit, dar nu singurul om căruia Revoluţia îi oferise sansa afirmarii. Majoritatea camarazilor de arme ai imparatului erau colegi de generatie cu el, formati in timpul razboaielor revolutionare, Bonaparte nefacand altceva decat sa-i selecteze in corpul sau de comanda dupa calitati si merite. El a avut intotdeauna grija sa lase fiecaruia dintre generalii sai initiativa atingerii obiectivelor stabilite. Imparatul le stimula creativitatea pe campul de batalie, astfel incat un Desaix la Marengo (1800), Soult la Austerlitz (1805) sau Davout la Auerstadt (1806) au jucat un rol esential in obtinerea unor victorii atribuite uneori, din motive politice, tot lui Napoleon. O data cu proclamarea Imperiului, in 1804, Napoleon a promovat la gradul de maresal 18 generali, pentru ca, pana in 1815, sa mai numeasca alti opt. Maresalii vor face parte din nou-creata nobilime imperiala, primind titluri pompoase, uneori exotice. Este cazul lui Suchet, facut duce de Albufera (1812), sau al lui Victor, innobilat duce de Belluna in 1808. Altii au primit grade de noblete in functie de prestatia lor pe campurile de lupta ale Revolutiei si Imperiului: Kellerman, ridicat la rangul de duce de Valmy in 1808, Masséna, numit duce de Rivoli tot in 1808, sau Ney, care primeste titlul de print de Moscova in 1813. Dar titlurile oferite nu flatau decat vanitatea generalilor sai, asa incat Napoleon a avut grija sa-i rasplateasca din plin cu bani, cu proprietati si palate menite sa ii ridice la nivelul vechilor nobili. Efectul a fost mai degraba pervers, deoarece, pe masura trecerii timpului, maresalii au simtit tot mai mult nevoia de a se bucura de aceste bogatii si privilegii, in loc sa-l urmeze pe imparat in campaniile sale lungi si istovitoare.

Napoleon si Hipocrat

Nici fenomenala putere de munca si nici fantastica memorie ale lui Napoleon nu sunt simple legende. In anii de glorie, imparatul era capabil sa dicteze planuri si ordine simultan mai multor secretari, trecand cu usurinta de la un subiect la altul. Aceste calitati erau grefate pe un organism viguros, desi constitutia sa fizica – slab si mic de statura (1,65 m) – nu l-ar fi indicat pentru o cariera atat de pretentioasa precum cea a armelor.

Ritmul sau de munca, programul uneori haotic, mesele frugale si somnul insuficient i-au afectat insa treptat sanatatea, astfel incat la 35 de ani devenise gras si chel, iritabil si ezitant. Avea sa inregistreze si cateva atacuri asemanatoare crizelor epileptice – mai degraba manifestari violente ale unor dese migrene de care Napoleon se plangea. In acelasi timp, imparatul suferea de ulcer gastric, care-i provoca uneori dureri atroce. In exilul pe Sfanta Elena, este posibil sa se fi imbolnavit si de hepatita acuta, dar moartea i-a fost provocata de un cancer al stomacului care i-a provocat o perforatie cu diametrul de cativa milimetri. Teoria otravirii lente cu arsenic de catre o persoana din anturajul sau de pe insula este posibila, dar putin probabila. Nu se poate insa neglija faptul ca arsenicul este un puternic agent cancerigen care, administrat in doze mici, pe termen lung, poate declansa boala.

Mareşalii Imparatului

» André Masséna (1758-1817)
A fost supranumit  de catre Napoleon „copilul indragit al victoriei“. Biruitor in bataliile de la Rivoli (1797) si Zürich (1799), a fost facut maresal in 1804 si duce de Rivoli in 1808. In 1809, are o contributie esentiala in victoria de la Wagram si primeste titlul de print de Essling (1810). Guvernator al Parisului  in iulie 1815, Masséna este inlocuit de catre Bourboni. Numele sau figureaza pe Arcul de Triumf.

» Michel Ney (1769-1815)
S-a facut cunoscut drept „bravul bravilor“, omul despre care Napoleon spunea: „Ney este cel mai viteaz dintre oameni, aceasta ii incununeaza toate calitatile.“ S-a ilustrat in toate campaniile Revolutiei si ale Imperiului, cu deosebire in cea din 1805 impotriva Austriei, care-i va aduce titlul de duce de Elchingen, si in cea din 1812 contra Rusiei, care-l va inalta la rangul de print de Moscova (1813). Lupta ca un leu la Waterloo (18 iunie 1815), ramanand celebre cuvintele sale adresate cavaleristilor pe care ii conduce in ultima lor sarja: „Veniti sa vedeti cum moare un maresal al Frantei!“ Gloantele l-au ocolit in mod miraculos atunci, dar nu si sase luni mai tarziu, cand a fost executat pe campul de la Grenelle, dupa un proces intentat de Bourboni pentru tradare. A murit cum traise, ca un viteaz, refuzand sa fie legat la ochi si ordonand plutonului: „Soldati, drept in inima!“

» Nicolas Soult (1768-1851)
Maresal incepand din 1804, s-a distins in campania care a culminat cu victoria de la Austerlitz (2 decembrie 1805). Numit duce de Dalmatia, a luptat in 1813 impotriva lui Wellington, in Spania. Desi ministru de Razboi in guvernul lui Ludovic al XVIII-lea, se raliaza lui Napoleon in timpul celor O Suta de Zile, luptand cu bravura la Waterloo. Este singurul dintre maresalii lui Napoleon care va juca un important rol politic in timpul Monarhiei din iulie (1830-1848), fiind numit ministru de Externe si prim-ministru al Frantei intre 1840-1847.

» Louis-Nicolas Davout (1770-1823)
Maresal din 1804, a castigat, singur impotriva unor forte mult superioare, batalia de la Auerstadt (1806) impotriva prusacilor. A fost rasplatit cu titlurile de duce de Auerstadt in 1808 si print de Eckmühl in 1809. Organizeaza marea armata (600.000 oameni) in campania impotriva Rusiei (1812) si se distinge in batalia de la Borodino. In timpul celor O Suta de Zile, Napoleon il numeste ministru de Razboi. Este printre putinii generali care n-au cunoscut infrangerea pe campul de batalie.

» François-Joseph Lefèbvre (1755-1820)
Maresal din 1804, a ramas celebru si ca sot al Catherinei Hubscher, popularizata de catre V. Sardou in Madame Sans-Gêne. Fiu al unui husar, se inroleaza in armata la 18 ani. In 1789 este sergent, in 1793 general. Il ajuta in mod decisiv pe Napoleon in timpul loviturii de stat din 18 Brumar 1799. Devine comandant al Garzii Imperiale si, in 1807, primeste titlul de duce de Danzig. Imparatul, recunoscator pentru cucerirea orasului hanseatic, ii ofera si un frumos pachet, spunandu-i: „Ai aici niste ciocolata; stii, micile cadouri intretin marile prietenii.“ Inauntru se aflau 800.000 de franci. De atunci, prin eufemism, banii au mai fost numiti si „ciocolata de Danzig“. Este facut pair de catre Ludovic al XVIII-lea in 1814, dar se raliaza lui Napoleon dupa reintoarcerea acestuia din insula Elba. Moare in 1820, fiind ingropat langa Masséna, in cimitirul Père Lachaise.

» Auguste Marmont (1774-1852)
Facut maresal in 1809, a fost in tinerete aghiotantul lui Napoleon. Numit guvernator al Iliriei si duce de Ragusa in 1808, a luptat initial in Portugalia si s-a distins in campania din 1814, pana la armistitiul pe care l-a incheiat in mod unilateral cu aliatii, provocand abdicarea imparatului, la 6 aprilie. Tradarea i-a transformat titlul in substantiv comun, „ragusada“ devenind sinonimul feloniei. A murit dispretuit de toti.

Spre sfarsitul Imperiului, majoritatea generalilor nu mai raspundeau atat de entuziast apelurilor lui Napoleon. Luptand mai degraba din obligatie si din onoare, maresalii au sfarsit prin a-l parasi pe imparat, raliindu-se cauzei Bourbonilor si prestandu-le acestora juramantul de credinta.

Familia Bonaparte

Nedezmintindu-si originea corsicana, Bonaparte a avut un acut simt al familiei, facandu-i partasi ai norocului sau pe toti cei de acelasi sange cu el.

» Joseph (1767-1844)
Cel mai mare dintre frati a fost facut rege al Neapolelui (1806-1808), dupa care a fost mutat pe tronul Spaniei (1808-1814). Locul vacant din Italia a fost luat de sotul Carolinei Bonaparte (1782-1839), vestitul maresal Murat, despre care imperialul sau cumnat avea sa spuna: „Inima de leu, dar cap de catar.“ Confirmandu-i aprecierea, Murat avea sa-l tradeze pe Napoleon in 1814, pentru ca mai apoi sa i se alature in timpul celor O Suta de Zile. A fost executat de catre austrieci in 1815.

» Louis (1778-1846)Alt frate se va pricopsi cu tronul Olandei (1806-1810) si cu mana Hortensiei de Beauharnais, fiica Joséphinei, prima sotie a imparatului. Jalnic ca rege, Louis s-a dovedit jalnic si ca sot, avand doar meritul – discutabil, dupa unii contemporani – de a fi fost parintele viitorului Napoleon al III-lea
(1808-1873).

» Jérôme (1784-1860)
Celui mai mic dintre frati i se va confectiona un regat de opereta in inima Germaniei: Westfalia. Nici el nu-i va fi de vreun folos lui Napoleon, parasindu-si trupele in timpul expeditiei din Rusia si retragandu-se in palatul sau de la Cassel. Avea sa fie insa singurul dintre fratii Bonaparte care va supravietui Restauratiei si Monarhiei din iulie, apucand sa-si vada nepotul, pe Napoleon al III-lea, pe tronul imperial. » Eliza (1777-1820) si Paulina (1780-1825)

» Eliza (1777-1820) si Paulina (1780-1825)
Primei surori a imparatului i s-au acordat titlurile de printesa de Lucca si Piombino si de mare ducesa de Toscana, iar celei de-a doua – pe cel de ducesa de Guastalla, pozitie din care a fost maritata cu printul Borghese (1803).

Rude parvenite

Familia s-a dovedit o permanenta sursa de pretentii, barfe si intrigi, fiecare dintre membrii ei inchipuindu-si ca reprezinta ceva in absenta augustului frate. Singur Lucien (1775-1840) si-a dovedit utilitatea in timpul loviturii de stat din 18 Brumar 1799, cand, in calitate de presedinte al celor 500 (corpul legislativ al Frantei), a salvat o situatie ce putea sa devina dramatica pentru Napoleon. Fire independenta si hotarata, a ales sa se casatoreasca din dragoste cu o vaduva americana, Alexandrine Jouberthon (1803), in pofida opozitiei fratelui sau. A fost marginalizat si s-a retras la Roma, unde papa i-a acordat titlul de print de Canino. Tabloul nu ar fi complet fara Bernadotte, sotul lui Désirée Clary, marea iubire din tinerete a lui Bonaparte, intrat in familia imperiala gratie casatoriei lui Joseph cu Julie Clary, sora lui Désirée. Fostul sergent Bellejambe va deveni maresal in 1804 si print de Ponte Corvo in 1806, inainte de a fi desemnat print mostenitor al Suediei (1810), al carei tron il va ocupa intre 1818 si 1844.

Va lupta împotriva lui Napoleon in campaniile din 1813 si 1814 si, culmea ironiei, la autopsie i se va descoperi pe brat un tatuaj cu lozinca „Moarte regilor“ – reminiscenta, fara indoiala, a unei tinereti marcate de Revolutie. Cu exceptia lui Lucien si a Paulinei, fire cocheta si usuratica dar cu suflet mare, Napoleon s-a vazut dezamagit de toata aceasta pletora de regi si regine, printi si printese pe care el ii crease si care-si imaginau ca tronurile pe care le ocupau erau expresia gratiei divine sau a vointei populare, uitand ca nu reprezentau altceva decat reflexiile autoritatii imperiale, simple instrumente ale politicii lui Napoleon, caruia ii datorau totul si nu i-au oferit nimic.