PERSONALITĂŢI - FLAVIUS ARTIUS - GENERAL DE ORIGINE DACĂ

Vestea marii migratii a gotilor de la nordul Dunarii in teritoriile Imperiului Roman din anul 376, trebuie sa fi constituit un soc pentru imparatul Valens si pentru autoritatile imperiale. Roma nu se mai confrunta cu o armata in sensul clasic, ci cu o intreaga natiune, numarand peste 100.000 de suflete, care cerea dreptul de a se aseza intre granitele imperiului. Aroganta autoritatilor romane, data de memoria unui trecut glorios, nu palise, insa, in ciuda slabiciunii evidente a fostului colos militar si administrativ. Intr-o decizie ce trada lipsa de viziune si de intelegere a noilor realitati istorice, Valens refuza cererile gotilor si renunta la un potential aliat in fata unei amenintari cu mult mai mari si mai grele decat isi putea imagina cineva, invazia hunilor.

Mai mult, imparatul roman pornea razboiul impotriva familiilor de goti, in 378, esuand, insa, lamentabil in fata puternicei cavalerii a acestora. Demodatul soldat roman nu mai putea face fata noilor tendinte militare, iar Valens, impreuna cu cea mai mare parte a soldatilor sai, era masacrat langa zidurile de la Adrianopol.

Era, probabil, in ultim semnal de alarma, pentru ca ceea ce era mai rau pentru Imperiul Roman si goti, deopotriva cu mai toate natiile europene, de abia urma sa vina. Salbaticele hoarde de huni devastasera o mare parte a Asiei, si acum isi indreptau atentia catre bogatele provincii ale celor, de acum, doua Imperii Romane. Armatele Europei cadeau rand pe rand in fata razboinicilor veniti din stepele asiatice si nimeni nu parea sa poata opri in vreun fel incursiunile lor nimicitoare. Era momentul in care, pe scena istoriei, aparea un ultim mare general roman, un general al carui nume avea sa se regaseasca, in scurt timp, alaturi de cele ale marilor strategi ai omenirii, nimeni altul decat Flavius Aetius.

Supravietuitorul 

Flavius Aetius se nastea in anul 396, in Moesia, in puternica cetate de la Durostorum (Silistra de astazi), intr-o familie de nobili cu puternice valente razboinice. Tatal sau, Flavius Gaudentius, ocupa pozitia de Magister Equitum (Comandant Suprem al Cavaleriei) si, conform istoricului Iordanes, ar fi fost de origine gotica. Cei mai multi istorici considera, insa, ca Flavius Gaudentius provenea din randul populatiei daco-romane, asa cum, de altfel, avea sa fie si fiul sau, provenit din casatoria cu Aurelia, o femeie de sorginte latina.

La varsta de numai 9 ani, Aetius este trimis ca ostatic la curtea regelui Alaric, conform uzantelor vremii, pentru ca, mai apoi, sa ajunga in aceeasi postura la curtea lui Rugila, rege al hunilor si parinte al viitorului lider razboinic, Attila. Acesta era momentul in care Flavius Aetius il intalnea pe Attila, desi pentru putin timp, tanarul hun fiind trimis, tot ca ostatic, la Roma.

Alaturi de soldatii huni, Aetius deprinde limba acestora si invata, pana in cele mai mici detalii, tainele tacticilor de lupta ale razboinicilor asiatici. Mai mult decat atat, el leaga o prietenie stransa cu multe dintre capeteniile barbare, prietenie care, in ciuda conflictelor ce aveau sa urmeze, nu se va stinge niciodata.

Gratie talentului sau militar si a incontestabilelor sale calitati diplomatice, Flavius Aetius este numit, in anul 425, Magister Militum (Comandant Suprem al armatelor) in Galia si regent al imparatului-copil, Valentinian al III-lea. Departe de imaginea romantica a cavalerilor medievali, Aetius se dovedeste un veritabil supravietuitor in lumea plina de intrigi de la Roma, de care, de altfel, nici el nu este strain. Desi in acelasi an in care era numit in fruntea trupelor din Galia, el conducea la Ravenna o armata uriasa de huni pentru a-l sprijini pe pretendentul la tron, Ioannes, generalul daco-roman ajunge prea tarziu pentru a-l mai salva pe acesta de la o infrangere si o moarte rusinoase. Si totusi, influenta si abilitatile sale diplomatice, o determina pe Placidia, mama noului imparat, sa ii reconfirme functiile oficiale.

Timp de sapte ani, Flavius Aetius isi va indrepta atentia asupra Galiei, provincie pe care incearca sa o pastreze politic cat mai aproape de Imperiul Roman de Apus. Chiar daca legiunile romane nu mai impuneau acelasi respect ca odinioara, el reuseste sa ii infranga pe vizigoti la Arles si, de asemenea, respingea toate atacurile venite din partea triburilor germanice. Cu ajutorul aliatilor sai huni, el dicteaza triburilor migratoare locurile in care urmau sa se stabileasca, asta si ca o imposibilitate evidenta de a le indeparta, dar si pentru eventuala protectie a granitelor in fata unor posibile atacuri. Astfel, generalul roman ii trimite pe burgunzi in apropierea lacului Geneva (in Elvetia de azi), pe alani in orasele-cetati Orleans si Valence, in timp ce pe vizigoti in impinge in stravechea provincie Aquitania. La numai 37 de ani, Aetius devenise personajul central al unui imperiu in care liderii oficiali, preocupati mai mult de barfele de la curte, nu erau decat niste marionete.

Batalia de la Chalon 

Punctul de cotitura in viata sa il va constitui, pentru Flavius Aetius, ascensiunea fostului sau prieten de la curtea lui Rugila, hunul Attila. Intr-o continua goana dupa prada (hunii nu cautau sa se stabileasca in teritoriile cucerite, asa cum aveau sa faca tatarii 750 de ani mai tarziu), acesta isi condusese hoardele in raiduri ucigase, starnind un val de teroare ce nu avea sa fie uitat timp de secole.

Pretentiile lui Attila se indreptau acum catre Imperiul Roman de Apus, din care acesta cerea jumatate ca zestre, in virtutea unei viitoare casatorii cu sora lui Valentinian al III-lea, Honoria. In fapt, totul era doar un pretext pentru noi jafuri, atata vreme cat Honoria fusese inchisa intr-o manastire din Bizant drept pedeapsa pentru o viata aventuroasa si pentru comploturile care vizau insusi viata fratelui ei

Ca raspuns Attila devasta Galia, intr-o serie de atacuri de o cruzime fara precedent. In fruntea unei armate imense, formata din huni, burgunzi, gepizi, ostrogoti si franci, tanarul comandant hun cucerea, rand pe rand, marile orase ale Galiei : Strasbourg, Amiens, Worms, Reims sau Metz, lasand in urma zeci de mii de victime. Istoricii considera astazi ca atacurile hunului nu erau unele intamplatoare, acesta mizand pe vechea rivalitate dintre regele vizigot Theodoric si armatele romane cu care se afla, de multa vreme in conflict. Attila spera, probabil, ca vizigotii sa i se alature, in speranta obtinerii independentei fata de Roma, si astfel, sa poata lansa un atac decisiv asupra Cetatii Eterne.

Intervenea insa geniul diplomatic si militar al lui Flavius Aetius. Generalul roman reusea, in scurt timp, ceea ce nimeni nu credea ca mai putea fi realizat : o alianta cu vechii dusmani, in fata inamicului comun. In ciuda trupelor romane, putine ca numar si slab pregatite, Aetius reuseste sa il convinga pe Theodoric sa i se alature impotriva lui Attila. Mai mult, regele vizigot ii atrage, la randul sau, pe alanii regelui Sangiban, aflati sub asediul hun in Orleans, precum si mici contingente de burgunzi si franci care nu se alaturasera hunilor.

Armata romano-vizigota il suprinde pe Attila in timpul asediul Orleans-ului. De fapt, in momentul in care trupele conduse de Aetius ajungeau in apropierea luptei, o parte a armatei hunilor reusise deja sa patrunda pe strazile orasului. Avantajat de locul inchis in care cavaleria lui Attila nu se putea desfasura, Aetius ordona atacul, atac in urma caruia, hunii sufera pierderi insemnate. Obligat sa se retraga, regele hun isi repliaza fortele ramase in apropiere de Chalon, in locul numit Campiile Catalaunice, locatie ideala pentru deja clasicele atacuri ale nomazilor.

Conform istoricilor antici si medievali, trupele alane, mai putin loiale Romei, fusesera flancate de armata vizigotilor Theodoric si a fiului sau Thorismund, precum si de soldatii lui Aetius, pentru a le impiedica o eventuala dezertare. De cealalta parte, Attila preferase proprii razboinici in centru, flancati in dreapta de trupele gepide si in stanga de ostrogotii condusi de regele Walamir.

Desi detaliile oferite de cronicarii vremii cu privire la Batalia de la Chalon nu sunt suficient de clare, istoricii moderni au putut reconstitui o mare parte a acestora. Se pare ca, inca de la prima inclestare, ambele tabere suferisera pierderi grele. Cu toate acestea, Attila reusea sa strapunga liniile alane, lasand descoperit flancul ocupat de vizigoti. Intr-un atac furibund al acestora, regele Theodoric este lovit de o sageata si, cazand de pe cal, este zdrobit sub copitele propriei cavalerii. In ciuda canoanelor vremii, vizigotii nu se retrag la auzul mortii liderului ci, sub comanda lui Thorismund, ei reusesc destabilizeze si sa puna pe fuga trupele huno-germane.

Paradoxal, Aetius interzice soldatilor romani sa atace trupele gepide mult mai putin numeroase, asteptand, in schimb, retragerea acestora sub presiunea vizigotilor. Gestul poate fi pus pe lipsa de incredere pe care generalul roman o avea in proprii oameni sau, mai degraba, pe eventuala precautie in fata viitoarelor conflicte cu actualii aliati. Cert este ca nici macar in momentul in care Attila era inconjurat in propria tabara, acolo unde chiar isi pregatise un imens rug din seile celor cazuti, Flavius Aetius refuza sa distruga ultimele forte ale hunilor. El il convinge chiar si pe Thorismund sa abandoneze lupta, in ciuda opozitiei acestuia, mintindu-l asupra intentiilor hegemonice ale fratelui sau.

Desi, la o prima vedere, deciziile lui Aetius par cel putin bizare, o atenta analiza a contextului politic il indreptateste pe deplin. Refuzul de a-si sacrifica propriile trupe denota viziunea acestuia pentru anii ce aveau sa urmeze. Constient de faptul ca noul lider vizigot va incerca sa lupte iarasi impotriva Romei, Flavius Aetius refuza sa dea lovitura de gratie lui Attila, sperand intr-o viitoare alianta cu acesta sau, cel mult, intr-o conservare a armatei romane, si asa destul de restransa. Nu isi putea imagina, insa, ca hunul va ataca din nou Imperiul Roman la numai un an dupa ce suferise pierderi imense in Batalia de Chalon (unii istorici vorbesc de peste 100.000 de oameni).

Salvarea Romei si moartea lui Flavius Aetius 

La doar un an dupa infrangerea de pe Campiile Catalaunice, in 452, Attila se vedea nevoit sa isi tina trupele nemultumite in frau, iar singurul mod in care putea face acest lucru era sa le ofere o prada cat mai bogata. El invada din nou Italia, distrugand pentru totdeauna orasul Aquileia, devastand Mediolanum (Milano) si chiar gonindu-l pe Valentinian al III-lea din Ravenna. Aetius nu mai putea riposta. Roma, pur si simplu, nu isi mai permitea sa ridice si sa intretina o armata. Generalul roman va aplica insa o alta tactica, cea a diplomatiei.

El il convinge pe Papa Leon I sa iasa in intampinarea hunului si sa ii ceara acestuia pacea in schimbul aurului pe care si-l dorea. Fie ca a fost vorba de o superstitie a lui Attila (numele Papei insemna Leul), fie ca adevaratul motiv al armistitiului erau pierderile de oameni provocate de molima ce ii decima armata, regele hun accepta propunerea liderului religios. Inca odata, Flavius Aetius reusea sa isi scape imperiul, in extremis, de la distrugere.

Nimeni nu se astepta insa la sfarsitul misterios al lui Attila. Acesta murea, in anul 453, in noaptea nuntii cu printesa de origine germana Ildiko, cel mai probabil din cauza unei hemoragii cerebrale pe fondul consumului excesiv de alcool.

Roma sarbatorea moartea Antichristului si totul parea sa se aseze in fagasul normal. Nu de aceeasi parere erau insa si Valentinian al III-lea, impreuna cu mama sa, Placidia. Sustinuti de intrigile sambelanului Heraclius si ale senatorul roman Peronius Maximus, ei decid ca rolul incomodului Aetius devenise mult prea important si ca renumele sau risca sa destabilizeze situatia, si asa fragila, a familiei imperiale. La 21 decembrie 454, Valentinian il convoca pe Aetius la o intrevedere privind problemele financiare ale Romei si, intr-un moment de neatentie al acestuia, il injughia mortal. Se spune ca, cu doar cateva clipe inainte de moartea sa, Flavius Aetius i-ar fi adresat imparatului urmatoarele cuvinte : „Stapane, nu stiu ce motive ai avut sa faci asta, dar cred ca te-ai purtat ca un om care tocmai si-a taiat mana dreapta cu cea stanga.”

La doar sase luni de la asasinarea lui Aetius, Valentinian al III-lea cadea victima unui atentat pus la cale de acelasi senator Peronius Maximus. In momentul uciderii sale, nici un soldat din garda imperiala, nu a intervenit pentru a-l salva pe monarh. Asasinii erau doi dintre prietenii huni ai lui Flavius Aetius. Peste numai 22 de ani de la moartea generalului, Imperiul Roman de Apus disparea pentru totdeauna din istorie.

PERSONALITĂŢI - BOUDICCA

Trecusera doar 41 de ani de la moartea lui Octavian Augustus, iar Roma parea mai puternica decat oricand. Nimeni si nimic nu parea in stare sa stea in calea indestructibilei masinarii de razboi romane, cu atat mai putin o femeie dintr-un obscur trib celtic. Si totusi, furtuna care avea sa se abata asupra Imperiului, zdruncinand insasi fundatiile acestuia, nu va ma fi uitata nicicand de cei ce se considerau, pana atunci, atotputernici.

La capatul lumii 

Atunci cand imparatul Claudius a ordonat invazia Britaniei in anul 43, o reeditare, in fapt, a tentativei lui Caligula de a cuceri insula celtilor, principala tinta a armatei romane a fost orasul Camolundunum (Colchester), stapanit pe atunci de puternicul trib al catuvellaunilor, trib aflat sub comanda regelui Cunobelinus. Nu atat aurul, asa cum fusese cazul Galiei si cum avea sa fie si cel al Daciei, constituise principala motivatie a romanilor, cat fierul, cositorul si alte metale ce se gaseau din abundenta in nordicul tinut al celtilor.

A fost nevoie de numai doua batalii pentru ca tribul catuvellaunilor, cea mai puternica factiune celtica din Britania, sa fie infrant, si pentru ca restul triburilor sa se supuna legiunilor conduse exemplar de Aulus Plautius si de Vespasian, viitorul imparat al Romei. Nici chiar darzenia si curajul recunoscut al britonilor nu puteau face fata puternicelor trupe latine, dotate de insusi Claudius cu temutele divizii de elefanti de lupta africani.

Constienti de forta adversarului lor, liderii factiunilor locale depuneau armele si se recunosteau vasalii Romei. Maruntele revolte ale pictilor (stramosii scotienilor de azi), precum si cele ale triburilor galeze, nu reprezentau, nici pe departe, un motiv de ingrijorare pentru guvernatorii noii provincii romane. In fond, asemenea tulburari se regaseau in mai tot imperiul, iar legiunile romane erau experte in suprimarea rebeliunilor locale. Nimeni nu isi putea imagina ca in chiar inima provinciei, acolo unde rezistenta cuceritorilor era cea mai puternica, avea sa izbucneasca un razboi pe care Roma nu il va uita niciodata.

Poate ca tocmai siguranta romanilor in fata celtilor si superioritatea evidenta a armatei latine ii determinase pe guvernatori sa ignore sistemele, clasice deja, de fortificatii. Pur si simplu, in acceptiunea romana, localnicii nu se puteau ridica impotriva misiunii lor civilizatoare.

Schimbarea de pe tronul Romei, pe care Nero il ocupase dupa asasinarea lui Claudius, avea, insa, sa se rasfranga inclusiv asupra indepartatei provincii nordice. Influentati probabil de comportamentul desantat al noului imparat, soldatii romani si chiar sclavii familiilor de colonisti se dedau la cele mai crunte atrocitati. Jafurile, torturile, violurile si crimele infaptuite in vazul tuturor, erau, insa, mai mult decat puteau indura celtii vesnic rebeli.

Boudicca 

Putine lucruri se stiu despre prima parte a vietii Boudiccai, sotia regelui Prasutagus al tribului icenilor. In fapt, nici chiar numele acesteia nu este pe deplin cunoscut istoricilor de azi, cu atat mai mult cu cat in cronicile antice regina celtica este numita Budica, Boadicea, Buddug sau Budiga. Singurele insemnari ale romanilor o amintesc doar ca sotie a lui Prasutagus, lider clientelar noii stapaniri din Britania, un personaj nedemn de luat in seama, cu atat mai mult cu cat politica latina fata de femei era una cat se poate de restrictiva. Cu siguranta, insa, ignoranta Romei fata de cutumele celtice avea sa se dovedeasca fatala pentru zecile de mii de legionari campati in Britania.

Scanteia revoltei pornea in momentul mortii lui Prasutagus, regele care, dorind sa-si multumeasca atat supusii cat si stapanitorii, isi impartea regatul in doua parti, o parte pe care o ceda neconditionat Romei, si o alta pe care o incredinta sotiei sale si celor doua fiice ale cuplului regal. Si totusi, planurile pacifiste ale liderului icen nu au fost pe placul guvernatorului Gaius Suetonius Paulinus. Nerecunoscand, prin legea romana, dreptul la mostenire al femeilor, romanii erau decisi sa dea un exemplu populatiei locale. Drept urmare, Boudicca era biciuita in public in timp ce fiicele adolescente ale acesteia erau violate in vazul multimii de catre soldatii ce trebuiau sa asigure ordinea provinciei. Mai mult, familia regala icena, lipsita si de ultimele posesiuni, era somata sa plateasca o suma exorbitanta autoritatii latine. Era ultimul exces pe care Roma si l-a mai permis in fata reginei celte.

Nici cele mai loiale factiuni britanice nu puteau ramane indiferente in fata unui asemenea abuz. Triburile celtice care aveau propriile lor motive sa ii urasca pe romani se strangeau de acum in jurul reginei orbita de furie si de dorinta razbunarii. Era anul 60 d .H., atunci cand Boudicca ridica impotriva Romei o armata cu nu se mai vazuse nicicand in Britania. Pentru prima oara, triburile vesnic rivale se uneau impotriva dusmanului comun. Nu mai putin de 100.000 de celti porneau la lupta manati de un singur gand, cel al exterminarii romanilor. Iar lovitura acestora avea sa fie una crunta.

Prima tinta a rebelilor a fost Camolundunum, cea mai puternica si mai influenta colonie romana. Sprijinita de puternicul trib sudic al trinovantilor, Boudicca invada orasul si ucidea pe absolut toti locuitorii sai. Atat de mare fusese dorinta de razbunare a celtilor, incat din Camoludunum nu mai ramanea absolut nimic. Fortareata a fost, practic, demolata iar resturile acesteia era arse pana in temelii. In fapt, si astazi este vizibil stratul de lut rosu creat in urma puternicului incendiu starnit de rebeli. Nici chiar Legiunea a IX Hispana, condusa de viitorul guvernator Quintus Petilius Cerialis, nu a putut sa se opuna multimii dezlantuite. Imbatati de victoria iminenta, celtii starniti de Boudicca ii decimau pe aproape toti legionarii romani trimisi impotriva lor. Doar Quintus Cerialis si cativa dintre cavalerii sai reuseau sa fuga, pentru a se refugia in Galia.

Nu era, insa, decat inceputul furtunii care se abatea asupra romanilor. Incurajati de victoria reginei icene, celtii din triburile supuse rupeau lanturile robiei pentru a se alatura revoltei. Iar urmatoarea tinta a rebelilor era, de acum, Londinium (Londra de azi), oras care, desi nu exista decat de 17 ani, se dovedise un important punct strategic si comercial pentru majoritatea nobililor si centurionilor romani.

Constient de faptul ca nu putea apara un oras lipsit de fortificatii, guvernatorul Gaius Suetonius Paulinus, revenit de urgenta din campania impotriva druizilor galezi, abandona Londinium in mana celtilor, iar Boudicca facea curand uitat masacrul de la Camolundunum. Orasul era si el, la randul lui, demolat si intreaga populatie masacrata. Toti cei care refuzasera evacuarea, in speranta obtinerii clementei din partea reginei, se inselasera amarnic. Boudicca nu uitase supliciul la care fusese supusa alaturi de fiicele ei. In semn de razbunare, toate femeile romane erau spanzurate de maini, pentru ca sanii se la fie taiati si indesati in gura. Cele care supravietuiau acestor atrocitati erau trase in teapa in fata razboinicilor celti. Pastrand vechile obiceiuri barbare, rebelii ii decapitau pe toti barbatii romani pentru a le colectiona capetele si pentru a le expune ca trofee in propriile case.

Aceeasi soarta o avea si Verulamium (orasul St. Albans de azi). Intreaga populatie era masacrata in timp ce rebelii, conform lui Dio Cassius, petreceau zgomotos. Cronicile romane amintesc de peste 80.000 de victime in cele trei orase, desi numarul acestora pare sa fi fost cu mult mai mare. Lor li se adauga si victimele din asezarile marunte care trecusera prin focul si sabiile de fier ale celtilor.

Raspunsul Romei 

Nici chiar imparatul Romei nu mai putea ramane indiferent in fata unei asemenea revolte. Nero insusi si-a manifestat public intentia de a abandona Britania in mana rebelilor dezlantuiti. Pierderile de vieti erau uriase, iar populatia isi amintea de masacrul lui Arminius, liderul germanilor cherusci din padurea Teoteburg. Atunci, trei legiuni romane, alaturi de numeroase trupe auxiliare, fusesera decimate de rebelii germani, fara ca cineva sa se mai intoarca vreodata. De data aceasta, insa, revolta celtilor era cu mult mai mare. Doar sfatuitorii imparatului l-au determinat pe acesta sa continue lupta.

Teama legionarilor era totusi evidenta. Desi caliti in numeroase lupte pe tot cuprinsul imperiului, soldatii romani nu puteau ramane indiferenti in fata cruzimii reginei razboinice. Astfel, Poenis Postumus, prefect si conducator al Legiunii a II-a Augusta, refuza chemarea guvernatorului Gaius Suetonius Paulinus, model pe care il urmau si alte trupe stationate in Galia. Nimeni nu se incumeta sa lupte impotriva salbaticilor celti cu fetele vopsite in albastru.

Doar 10.000 de veterani reusise sa stranga Suetonius in fata imensei armate rebele care numara, de acum, peste 230.000 de oameni. Si totusi, desi raportul de forte era de cel putin 20 la 1, romanii aveau inca o arma secreta, disciplina. Aceasta avea sa fie, ca de multe ori pana atunci, cheia victoriei romane.

Increzatoare in propria armata si in temutele care de lupta celtice, cu mult superioare celor romane, Boudicca nu concepea ca razboinicii sai sa fie infranti de infima armata latina. Mai mult, ea aducea copiii, batranii si femeile pentru a fi martorii izgonirii romane din Britania. Totul trebuia sa fie un spectacol exemplar atat pentru celti, cat si pentru romani.

Lucrurile luau, insa, o cu totul alta intorsatura. Folosind clasica formatie de lupta romana, cu zidul de scuturi asezate in forma solzilor de peste, trupele romane se dovedeau impenetrabile. Primul val al rebelilor cadea sub loviturile de pillum, celebrele sulite latine, create special pentru a se rupe si indoi in ranile victimelor. Blocati in spate si pe flancuri de carutele in care se aflau spectatorii, celtii, in carele lor de lupta, erau incapabili sa se mai retraga sau sa sarjeze peste miile de cadavre din fata lor. Batalia se transforma incet intr-un masacru. Inaintand sistematic, romanii ucideau orice rebel care li se opunea. Peste 80.000 de celti cadeau pe campul de lupta, in timp ce multi dintre supravietuitori luau drumul sclaviei. Britania devenise din nou o provincie romana si avea sa ramana astfel timp de aproape patru secole.

Desi nu a cazut in lupta, Boudicca s-a stins la scurt timp dupa aceea, cel mai probabil intr-un act sinucigas. In ciuda victoriei sale, Suetonius il socase  pana si pe Nero prin cruzimea de care a dat dovada, prin urmare, il va inlocui de urgenta cu mult mai indulgentul guvernator Publius Petronius Turpilianus. Astazi, istoricii sunt unanim de acord ca victoria lui Suetonius a reprezentat unul dintre momentele de cotitura ale istoriei. Infrangerea sa in fata reginei razboinice ar fi insemnat, mai mult ca sigur, o retragere defintiva a dominatiei romane din Britania, asa cum se intamplase si in fata triburilor germane din nordul Europei.

 „Nicicand nu a mai existat o asemenea femeie. Statura ii era impunatoare iar prezenta terifianta. Lumina din ochii ei era salbatica si vocea ii era ca un tunet.” – Cassius Dio.

HAREMUL ŞI FĂRĂŞIA - SIMBOLURI ALE INCHISOARIILOR IN SOCIETAŢILE INAPOIATE

De la haremul de peşteră la primele rezervaţii de femei 

Haremul este in prezent asul din maneca feministelor cand aduc, inevitabil, vorba despre mult trambitata exploatare a femeilor de catre barbati. Antropologii si etologii fac trimiteri la harem pentru a sublinia natura poligama a speciei Homo sapiens sapiens, in timp ce curentele antiislamice, aflata la mare moda in prezent, il situeaza in avarganda cruciadei lor mediatice. Intr-o astfel de situatie ne intrebam pe buna dreptate unde este adevarul ? Si mai ales cine sunt vinovatii? Dar daca nu sunt vinovati? Sau totul este un joc absurd si neinteles in care situatiile istorice, framantarile sociale si insasi natura interioara a oamenilor sunt actorii principali care au creat si mentinut acesta adevarata institutie ?

Haremul a poposit de-a lungul timpului nu doar in societatea musulmana, ci si in cea crestina, tribala, persana, ebraica, egipteana si chineza. Vis din subconstientul oricarui barbat si cosmar al oricarei femei, haremul exista si in prezent in cadrul unor triburi africane sau in palatele potentatilor multimilionari arabi.

Ultimele studii ale unor autori de prestigiu, precum Rufus C. Camphausen, Deena Metzger, Alan Ramsdale, Peter Redgrove si Alice Stockham, aduc noi informatii, unele nebanuite si inedited, despre aparitia si dezvoltarea acestui fenomen. Astfel, conform descoperirilor acestora, haremul si-ar avea originea in perioade ale istoriei mult mai vechi decat des pomenita civilizatie musulmana cu care haremul este cel mai adesea asociat. Fenomenul nu este deloc unul nou. Haremul clasic a devenit, acum circa 1000 de ani, nimic altceva decat versiunea adaptata timpurilor a templelor mai vechi unde era practicata asa numita “Prostitutie sacra”, in care adeptii zeului/zeitei, primeau servicii sexuale din partea preoteselor, ca o confirmare a faptului ca jertfa si darurile sale au fost primite de zeitate. Cel putin in zona Mediteranei si in lumea musulmana, islamul s-a suprapus peste acest obicei si l-a transformat si adaptat conform principiilor sale. In China si in ale parti ale lumii, haremul avea origini diferite insa functiona dupa legi asemanatoare celor din Arabia sau Imperiul Otoman.

Inca de cand oamenii traiau in pesteri, instinctul proprietatii era omniprezent. Daca l-a inceput s-a concretizat in “sulita si ghioaga mea”, “mamutul meu”, pestera mea”, “blanurile mele”, in scurt timp femeile cele mai tinere si frumoase din fiecare comunitate a triburilor de oameni primitivi, au fost incadrate in categoria “bunuri datatoare de placeri, pentru uz strict personal”. Chiar si in acele vremuri, cand societatile umane erau matriarhale, masculul alfa, razboinic si vanator, avea dreptul de a-si alege cele mai atragatoare femei. Dupa cum presupun arheologii francezi, cand femeile din propriul trib nu mai pareau atragatoare, oamenii pesterilor faceau incursiuni pentru a rapi femei straine din alte pesteri. Cum omul nu a evolutat prea mult din acest punct de vedere, situatia a devenit o regula odata cu aparitia poligamiei. De fapt, poligamia a fost piatra de capatai pe care s-au asezat haremurile de-a lungul istoriei.

Evul Mediu vine insa cu cifre incredibile la capitolul numar de sotii sau concubine ale puternicilor vremii. De departe se distinge regele hindus Tamba, cel care a domnit in Varanasi acum mai bine de 2 400 ani. In palatele lui Tamba traiau nu mai putin de 16 000 de neveste…Cronicile hinduse amintesc ca regele Tamba obisnuia sa-si trateze oaspetii cu care 3-4 neveste pe noapte. Stapana acestei armate de femei era Sussondi, sotia pe care regele Tamba o aprecia pentru inclinatia ei pentru jocurile de noroc…In urma cu doar 160 de ani regele Mongkut al Thailandei ajunge sa construiasca un adevarat orasel pentru cele 9 000 de sotii si concubine, despre care sursele istorice ne spun ca aglomerasera palatul regal intr-atat de mult incat functionarii si ministrii ajunsesera sa doarma pe jos!

Hanul mongol Kublai (1215-1294) nu se lasa nici el mai prejos si, pe langa jumatate din Asia, temutul han pastorea peste 7 000 de concubine chinezoaice mongole, persane, hinduse, turcoice si rusoaice. Kublai era, totusi, nemultumit de ele, astfel incat la fiecare doi ani, isi inlocuia concubinele cu fete tinere, neatinse. In ciuda tendintelor istoricilor contemporani de a-l prezenta pe Alexandru Macedon drept un homosexual notoriu, marele cuceritor al Antichitatii intretinea pentru uz propriu nu mai putin de 3 000 de sclave care, pentru a fi admise in patul macedoneanului, erau supuse unor adevarate teste de maiestrie si abilitate sexuala. Cel mai mare cuceritor mogul, Akbar (1542-1605), a avut atat de multe sotii si concubine in timpul domniei sale asupra Indiei incat istoricii, pur si simplu, le-au uitat numarul.

Gardienii fără de barbaţie 

Pentru a supreveghea, pazi si administra o asemenea adunatura de femei selectate strict pe criterii fizico-sexuale, suveranii vremii s-au gandit la crearea unui fel de barbati care sa nu fie chiar barbati…Marii cuceritori erau extrem de gelosi si nu ar fi acceptat ca un alt barbat in afara de ei sa atenteze in vreun fel la colectia lor personala de frumuseti. Astfel a aparut pe scena istoriei omenirii, poate cel mai tragic-comic personaj al acesteia… Eunucul…

Primii care au castrat barbatii in scopul deliberat de a-i transforma in eunuci au fost vechii sumerieni, dupa cum certifica o iscriptie descoperita in orasul sumerian Lagash. Termenul de eunuc provine, insa, din greaca veche si semnifica “pazitorul dormitorului”. Originea eunucilor in cadrul haremurilor nu vine nici ea de la musulmani, ci din Imperiul Bizantin. In cadrul curtii imperiale a Bizantului activau multi astfel de eunuci angajati in functii administrative si comerciale. Chiar imparatul Constantin, cel care a adoptat crestinismul drept religia oficiala in Imperiul Roman, era inconjurat de eunuci plasati in posturi si functii inalte la curtea sa. Dupa ce cuceritorii musulmani de origine araba au cotropit provinciile din est ale bizantinilor si au intrat in contact cu eunucii, acestia si-au trait perioada de aur in cadrul haremurilor arabilor si ulterior ale turcilor.

Istoria sumbra a omenirii cunoaste mai multe tipuri de castrare. Acolo unde castrarea nu era folosita drept o pedeapsa sau o mutilare a dusmanilor in timpul bataliilor si dupa acestea, ea aparea sub doua forme. Prima avea ca scop taiarea testiculelor si era cel mai comun procedeu folosit pentru eunucii din Roma, Persia si Arabia. Cealalta forma, denumita “marele sigiliu sacru”, era adesea folosita de secte cu motivatie religioasa sau drept pedeapsa pentru viol. In acesta varianta atat testicuele cat si penisul erau retezate. Unii imparati chinezi ordonau totusi taierea penisului si lasarea testicuelelor neatinse, sau extirparea unui singur testicul. De-a lungul timpului, lipsiti de propria sexualitate, eunucii si-au gasit refugiul in intrigi, politica, specula, administratie, ajungand uneori sa fie cei care conduceau Imperiul Otoman din umbra, alaturi de sultane, primele femei din ierarhia feminina a haremului.

Haremurile împaratilor chinezi 

In China antica si medievala, imparatii erau tributari legilor si conceptelor daoismului. Conform practicilor religioase ale acestei cai spirituale, barbatii sunt intruparea energiei Yang a Universului, iar femeile intruchipeaza energia Yin. Fiind de sex masculin, imparatul era intruchiparea energiei Yang a tuturor barbatilor chinezi, prin urmare imparatul merita cat mai multe femei in stare sa-i contrabalanseze uriasa sa energie masculina…Ajutati de o comisie de maestri in secretele sexualitatatii daoiste, toti imparatii chinezi aveau pe parcursul vietii minim 3 000 de concubine. De fapt, pentru ele si pentru eunucii care le pazeau a fost construit Orasul Interzis! Imparatii Chinei dispuneau de o sotie oficiala. Aceasta purta titlul oficial de imparateasa. Urmau apoi trei prime concubine, noua sotii de rang secund, doua concubine de rangul trei si 81 de ranguri mai mici. In afara acestora, in harem intrau sclavele primite drept ofranda sau capturate in batalii. Numarul lor era nelimitat…

In mod interesant, in China, cei mai multi eunuci nu erau prizonieri de razboi sau tradatori degradati din drepturi cum se intampla in lumea musulmana, ci proveneau din familii nobile, care veneau de mana cu proprii copii spre castrarea acestora. Nobilii chinezi vedeau aici o ocazie pentru o cariera diplomatica pentru fiii lor sau o oportunitate fara precedent de imbogatire, tinand cont ca eunucii erau administratorii intregului tezaur imperial chinez. Unii dintre ei deveneau atat de bogati si influenti incat isi depaseau in putere insasi imparatii. Astfel, eunucul Wei Zhongxian a ajuns sa conduca, literalmente, intreaga China, dupa ce l-a inchis pe imparat, pana la sfarsitul vietii sale, in propriul harem. Un alt eunuc, Zheng He, a devenit cel mai mare amiral din istorie, descoperind se pare, America, cu mult timp inainte de Columb.

Frumuseţile de sub lacat 

Originea femeilor din haremurile turcesti era variata. In palatul Topkapi, care a slujit de secole drept resedinta a haremurilor sultanilor otomani, se aflau femei din toate colturile lumii. Majoritatea erau rapite, primite drept cadou, sau capturate din tarile vecine: Grecia, Serbia, Bulgaria, Tarile Romane, Cerchezia, Georgia, Ungaria, Persia. Pe langa aceasta categorie, existau femeile primite cadou din tari indepartate precum Rusia, Spania, Italia, Franta, Arabia, China, India, Africa Neagra. Inainte de construirea palatului Topkapî de catre cuceritorul Bizantului, Mahomed al II-lea, supranumit Cuceritorul (Fatih), cadanele sultanilor turci traiau in jurul acestora in cladirile administrative, si îi urmau în campanile militare in niste carute speciale. Istoricii noteaza ca multe astfel de cadane erau furate din carute de dusmanii turcilor, cand acestia isi deplasau armatele prin tari straine…

Hrisoavele vremii au apucat sa noteze ca femeile cele mai frumoase din harem erau sclavele capturate in Caucaz si în Tarile Romane. Frumusetea unei astfel de roabe era un subiect sensibil. Pentru turci, o femeie era frumoasa doar daca avea forme opulente. Astfel, turcii cautau sa rapeasca cele mai frumoase femei care erau supuse apoi unui adevarat regim de ingrasare fortata pentru a corespunde regulilor de frumusete otomane. Prin urmare, femeile nu erau doar spalate, epilate, parfumate si pictate cu henna pe pleoape si in partile intime, ci erau ingrasate la propriu. Armata de eunuci le forta sa manance zilnic, cantitati enorme de rahat, miere, alune, fistic, orez, si unt…Rarii ambasadori straini care au avut privilegiul de a le vedea le-au descris ca pe niste “tristi munti de grasime”.

Tinerele fete, unele niste copile la data aducerii lor in harem erau convertite obligatoriu la Islam, fiind obligate sa devina musulmane. Cele cere se opuneau erau torturate de femeile din familia sultanului pana cand, din cauza groazei si durerii, acceptau religia lui Mahomed. Despre cele mai indaratnice si rebele cadane, istoria a apucat sa retina ca erau aruncate ienicerilor…

Serai, Harem, Exces, Levant… 

Cuvantul harem vine direct din limba araba, de la termenul de haram, care insemna “interzis”, “de neatins”. Ghidati de acest precept, sultanii le-au reprimat orice forma de sexualitate cadanelor, exceptand fireste actele sexuale, mai bine zis violurile, al caror protagonist era chiar el, sultanul. Erau cazuri cand, datorita numarului prea mare de cadane, unele dintre ele imbatraneau si mureau in harem fiind inca virgine, sultanul neavand, literalmente, timp de ele, sau uitandu-le numele si infatisarea. Prin traditie, sefa peste cadane si eunuci era mama sultanului sau prima sa sotie care avea titlul de sultana.

Spre sfarsitul secolului 16, rolul sultanilor turci in conducerea si administrarea intinsului Imperiu Otoman a inceput sa se estompeze. Puterea temutilor sultani otomani incepea sa se scurga incet-incet in doua directii. Astfel, corpul ienicerilor si haremul devin adevaratii stapani ai imperiului. Tonul l-a dat nimeni alta decat cadana Roxelana, o sclava ucraineana, care prin ambitie si cruzime a ajuns sotia favorita a puternicului suveran Suleyman Magnificul. Aceasta femeie apriga a ajuns, de fapt, adevaratul conducator din umbra al Imperiului Otoman la perioada sa de apogeu. Acest fapt, nemaiintalnit pana atunci, a fost posibil datorita intrigilor Roxelanei care au dus la instalarea in postul de mare vizir a favoritului ei Ibrahim Pasa. Batran, bolnav si plictisit deja de o viata in care facuse absolut tot ce-si doreste, Suleyman Magnificul accepta, fara a se gandi prea mult, toate doleantele Roxelanei. Intrigile cadanei rusoaice nu se opresc aici. Vazand ca, odata ajuns mare vizir, Ibrahim Pasa nu-i mai respecta ordinele si dorintele, face in asa fel incat Soliman sa-l execute. Alti viziri care au facut imprudenta de a-i atrage atentia sultanului ca niciodata o femeie nu mai daduse ordine in Imperiu, s-au trezit la randul lor inlaturati din functii. Roxelana nu se lasa pana nu-si instaureaza fiul preferat, pe Mehmet, drept succesor al sultanului. Cum Mehmet moare de tanar, in locul sau va domni alt fiu al Roxelanei, Selim, poreclit “cel betiv” datorita atractiei sale pentru bauturile tari.

Cu atatea sotii si cadane, sultanii aveau sute de copii, evident toti acestia avand mame diferite. In randul copiilor, concurenta de a ajunge sultan era acerba inca de la cele mai fragede varste. Se detaseaza ca exemplu concludent destinul celui mai cunoscut copil ai haremului, sultanul Mehmet al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Mehmet a fost unul dintre nenumaratii copii ai sultanului Murad al II-lea. De mic se datasease prin inteligenta, ambitie si cruzime. La tinerete, deja isi ucidea toti fratii si urca pe tron. In schimb, multi sultani au fost mai inclinati spre placerile carnale, decat spre politica si campanii militare. Cel mai clar exemplu apare in persoana sultanului Murad al III-lea. Murad era un adevarat obsedat sexual, nefiind interesat decat daca i se aducea o cadana noua. In tot acest rastimp, Imperiul Otoman incepea sa decada, sultanul fiind refractar la adevaratele probleme care au declansat sfarsitul celui mai temut imperiu musulman.

Totul a rams istorie în Istanbul. Când şi când, localnicii afirma ca in holurile palatului Topkapî mai rasuna inca bocetele si plansetele miilor de femei care au trait intre aceste ziduri...

Haremul reprezintă cea mai mare dovadă istorică a exploatarii femeilor de catre barbaţi, o simpla privire asupra subiectului dezvaluie o adevarată instituţie social-politică, un Univers închis în sine cu legi şi cutume proprii. Fascinant la prima vedere, exotic prin definiţie şi tragic în esenţă, haremul a rămas totuşi una dintre cele mai negre pagini ale istoriei şi civilizaţiei umane… Purtatul Fărăşiei de către femei, impus de religia musulmană este un alt exemplu de înapoiere pe scara evoluţiei şi de degradare a femeii...