marți, 6 septembrie 2011

PCR 1945 - INCEPUTURI SINISTRE

Din presa anului 1945 şi din manifestările oficiale, reiese „unitatea de monolit" a Partidului Comunist. Aceasta era impresia pe care comuniştii voiau să o lasă adversarilor politici şi opiniei publice. Aşa sunau şi comandamentele ideologice: V.I. Lenin interzisese existenţa facţiunilor în partidele comuniste şi teoretizase „centralismul democratic". Orice decizie, adoptată în forurile de conducere, devenea obligatorie, iar cine o comenta defavorabil se făcea vinovat de „fracţionism". Însă, citind stenogramele şedinţelor conducerii, se vede că realitatea era departe de teorie. În cel mai mic şi mai slab partid comunist din Europa existau mai multe grupuri, fiecare aspirând să pună mâna pe funcţii cât mai înalte.


Ana Pauker, Teohari Geogescu (centru) şi Vasile Luca
(otriadă nefastă şi criminală)


Venită din cer
Startul în cursa pentru şefia partidului fusese dat odată cu sosirea Anei Pauker la Bucureşti, la 16 septembrie 1944. Fusese trimisă de sovietici, cu un avion militar. La acel moment era considerată cel mai important comunist român, cu cea mai spectaculoasă carieră la nivel internaţional. La scurt timp a urmat-o Vasile Luca, secundul ei din anii războiului petrecuţi în Uniunea Sovietică. Luca reuşise să se impună ca principal colaborator al „tovarăşei Ana", înlăturându-i din graţiile acesteia pe Constantin Doncea şi pe Manole H. Manole. „Încă din această perioadă, adică în anul 1943-1944, eu consideram că Anei Pauker îi revine rolul să devină secretarul general al partidului, astfel că influenţa pe care dânsa a exercitat-o asupra mea a fost întărită şi de acest considerent", declara Vasile Luca în 1954, în stare de arest. Ea, spera Luca, avea să deschidă cărările spre posturi-cheie în partid şi în stat colaboratorilor din perioada războiului. Inclusiv lui.
Din toamna lui 1944 şi până în 1949 s-au întors pe rând Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Gheorghe Vasilichi, Petre Borilă, Dumitru Coliu, Mihai Burcă, Valter Roman, Leonte Răutu, Mihail Roller, Tatiana Bulan, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Gaston Marin, Vasile Malinschi, Gheorghe (Gogu) Rădulescu. Toţi aceştia se vor regăsi în deceniile următoare în conducerea partidului comunist. Sovieticii au socotit că experienţa dobândită de ei în URSS este de folos pentru clădirea României comuniste. Au primit funcţii în armată, economie, ca diriguitori ai culturii. Şi, de asemenea, în aparatul central de partid. Unii dintre ei s-au implicat şi în jocurile de putere de la vârful partidului. Alţii s-au mulţumit cu postura de tehnocraţi.

Lupta politică
În 1945, facţiunile se identificau numai prin liderii lor: Ana Pauker şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Taberele din partid nu erau clar configurate. Camarazi cu Gheorghiu-Dej din închisoarea Caransebeş s-au alăturat apoi Anei Pauker: Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu. Parte dintre cei care fuseseră departe de ţară au ajuns în anturajul lui Gheorghiu-Dej. Gh. Gaston Marin şi Alexandru Bârlădeanu, bunăoară, primul venit din Franţa, al doilea din Uniunea Sovietică, au făcut echipă cu fostul ceferist. La fel Petre Borilă, cu stagii lungi în Uniunea Sovietică. Pe el avea să îl înlocuiască Ceauşescu în funcţia de ministru adjunct al Forţelor Armate, în 1950.
Nicolae Ceauşescu stătuse la închisoarea Caransebeş şi în lagărul de la Târgu-Jiu cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, unde se comportase ca ucenic al acestuia într-ale politicii. După venirea Anei Pauker de la Moscova, a reuşit să îi câştige simpatia acesteia. „Eu ştiam în primii ani după ce am venit de la Moscova că Ceauşescu era foarte simpatizat de Ana Pauker, a rememorat Alexandru Bârlădeanu după 1990 impresiile sale din primii ani ai comunismului românesc (Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Compania, 2008). Ana îl simpatiza pe Nicu pentru că acesta se comportase foarte frumos la închisoare. Acest lucru însemna că nu devenise informator al gardienilor şi că era în relaţii bune cu cei vechi".
Tânărul Nicolae Ceauşescu avea cunoştinţe în tabăra „moscoviţilor". Pe Vasile Luca, bunăoară, îl indicase drept martor al apărării în procesul judecat la Braşov, în 1936. Întemniţat la Doftana, Luca nu s-a prezentat la judecata mai tânărului său tovarăş. Cu Mihail Roller, falsificatorul istoriei României după canoanele marxism-leninismului, lucrase în mişcarea antifascistă. Fuseseră chiar arestaţi împreună, în toamna lui 1934. Şi familia Sarei Sighelboim, soţia lui Roller, îi era cunoscută. Împreună cu fratele ei, Avram, cuvântase în vara lui 1939 la petrecerea din Parcul Veseliei.
Lui Ceauşescu, lupta politică din primii ani ai comunismului românesc nu i-a fost străină. A asistat de aproape la jocurile de culise. Învăţăturile dobândite în acea perioadă îi vor fi utile până în 1989.

Economie şi cultură
În 1945, prioritare erau şi chestiunile economice. Conform Convenţiei de Armistiţiu, România avea datorii mari către Uniunea Sovietică, iar pentru a fi plătite era necesar ca economia să funcţioneze. Reforma agrară, stăpânirea speculei, reorganizarea transporturilor - toate acestea se dovedeau dificil de stăpânit. La acel moment, partidul nu dispunea de specialişti în economie, inginerie şi alte specialităţi tehnice. Până la formarea de noi „cadre", aveau să îi dobândească, cerându-i înapoi pe specialiştii de origine română aflaţi în Uniunea Sovietică. Alexandru Bârlădeanu, Gogu Rădulescu, Vasile Malinschi, Gheorghe Gaston Marin au pus umărul la construcţia economiei după model sovietic.
Dintre activişti cu stagii în Uniunea Sovietică aveau să se recruteze şi conducători ai „frontului ideologic", căruia îi era subordonată inclusiv cultura. Cel mai longeviv dintre aceştia se va dovedi Leonte Răutu, şeful secţiei de Agitaţie şi Propagandă a CC între 1948 şi 1965. În 1965, când Ceauşescu ajunge secretar general al PCR, a fost promovat membru al Secretariatului (nucleul restrâns de conducere), unde coordona propaganda, presa, editurile, Institutul de Istorie a Partidului, ziarul „Scînteia", revista „Lupta de clasă", Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu".
"Eu consideram că Anei Pauker îi revine rolul să devină secretarul general al partidului." - spunea Vasile Luca

Campion la vânătoarea de „fascişti"
În momentele dificile, fostul lider al comuniştilor din închisori era rareori susţinut de foştii lui colegi. Autoritatea Anei Pauker, plus combativitatea lui Vasile Luca, descurajau intervenţiile. Nicolae Ceauşescu îndrăznea din când în când să mai pună câte-o întrebare. Astfel, la una dintre primele întruniri ale liderilor PCR de după instalarea Guvernului Groza, a vrut să ştie când va începe arestarea „fasciştilor".
Spusele i-au fost consemnate în stenograma şedinţei aflată la Arhivele Naţionale."Cu profesorii aceştia, cu alde Istrate Micescu", a detaliat el la care fascişti se referă. S-au făcut nişte liste şi o să fie ridicat, l-a temperat Teohari Georgescu pe mai tânărul său „tovarăş". „Să nu-l lase să intre în facultate?", a insistat Ceauşescu. „Să-l mai lase, ca să aibă de unde să-l ia", i-a răspuns fostul lui coleg de la închisoarea Caransebeş, ajuns între timp ministru de Interne.

Injuriile generalului sovietic Susaikov
Primii au ajuns în ţară cei însărcinaţi cu „democratizarea" armatei. În acest scop, în cursul lunii aprilie 1945 au revenit în ţară o mie de „panduri" din Divizia Tudor Vladimirescu. Divizia fusese creată în 1943, în URSS, din prizonierii români capturaţi de sovietici. De organizarea ei se ocupase Ana Pauker, ajutată de comunişti din România care luptaseră în războiul civil din Spania. După 23 august 1944, Divizia a luat parte la război pe frontul de vest, fiind înglobată în Armata Roşie.
Activiştii Diviziei „Tudor Vladimirescu“  au contribuit la comunizarea Armatei. Majoritatea s-au înrolat pentru a scăpa de prizonierat. Structura armatei s-a schimbat abia după epurările masive de după câţiva ani. 

Dintre fondatorii ei, Petre Borilă nu a mai mers pe front, ci a rămas la Bucureşti din toamna lui 1944. Dumitru Coliu, Mihai Burcă, Dumitru Petrescu, Gheorghe Stoica au revenit în România în 1945. În vara aceluiaşi an a revenit în ţară şi Valter Roman, odată cu altă divizie formată pe teritoriul URSS - „Horia, Cloşca şi Crişan". 
„În aprilie 1945 am venit în ţară cu un lot de 1.000 de panduri, recunoştea Mihai Burcă într-o autobiografie aflată la dosarul său de cadre, care au fost pregătiţi pentru democratizarea armatei". Pentru a fi trimişi ca „lucrători politici", adică propagandişti, în unităţile Armatei române operative de pe front. Astfel a explicat el în cuvântul său de la Plenara din decembrie 1961 ce se înţelegea în 1945 prin „democratizare".
În spatele iniţiativei s-au aflat, evident, sovieticii. „Noi am informat conducerea partidului despre situaţia Diviziei, a mai spus Burcă în 1961, şi despre unele probleme care se pun în legătură cu această trecere a noastră în Armata română, tov. Susaikov ne-a chemat, pe Coliu şi pe mine, şi ne-a înjurat şi insultat pentru faptul că am informat conducerea partidului nostru".

Iadul din partid
„Partidul din închisori", dominat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, nutrea la rândul lui speranţe că va avea un cuvânt de spus după război. După revenirea Anei Pauker, a fost pus deseori în dificultate, s-a plâns Gheorghiu-Dej peste ani. „Aveam câteodată manifestări din astea,  mă cuprinsese o nostalgie după timpurile din ilegalitate, a spus Gheorghiu-Dej la plenara din decembrie 1961. Am spus: ce frumos era atunci, chiar în închisoare, mă simţeam un om liber, un om puternic, cu toate că eram în mâinile duşmanului. Era aşa o atmosferă, încât gândeam că m-aş duce la orice muncă, numai să scap din iadul acesta. Era o jucărie lupta aceasta cu cercurile adverse, faţă de lupta aceasta din conducere". Tot el a mai sintetizat schema după care aveau loc şedinţele PCR. „În şedinţele noastre, primul care lua cuvântul era Luca. Parcă era un făcut. Şi ţinea un discurs de un ceas. Când începeau discuţiile intervenea Ana, şi spunea câte ceva, cu hocus-pocus, cu autoritatea ei".

Economişti şcoliţi în URSS  
Alexandru Bârlădeanu, basarabean de origine, a rămas în 1940 în provincia natală, iar în 1941 a ales să stea în URSS. În 1943 a fost trimis la Moscova, pentru studii doctorale în economie. „La Moscova am fost pregătit pentru aspirantă la Institutul de Planificare «Plehanov», a relatat el după 1990. Cu mine a reuşit şi Vasile Malinschi, cel care a fost după aceea ministru al Comerţului şi guvernator al Băncii Naţionale. În toamna lui 1943, am sosit la Moscova, dar n-am apucat să termin teza la Institutul «Plehanov», pentru că, în 1946, m-am întors în România. După 23 august 1944, am început imediat să fac demersuri să mă întorc în România, unde se aflau toate rudele mele, inclusiv familia tatălui meu, familie care, de această dată, n-a mai rămas în Basarabia, ci s-a întors în ţară. Abia în 1946 mi s-a aprobat să plec şi eu, doi ani după ce România a devenit aliata URSS".
 Vasile Malinschi, colegul lui Bârlădeanu, originar de la Bălţi, şi-a terminat studiile doctorale în capitala URSS, a devenit membru al PCUS,  lucra şi trăia în Moldova Sovietică. „După terminarea aspiranturii, se scria într-un referat de cadre aflat la dosarul său de la Arhivele Naţionale, a condus sectorul economic al Academiei de Ştiinţe a URSS (Centrala Moldovei Sovietice) şi a fost profesor principal de economie politică la Universitatea din Chişinău şi Institutul Pedagogic Moldovenesc. A lucrat la comisia CC al Partidului Comunist al R.S.S.M. şi a publicat o serie de studii în Buletinul Academiei de Ştiinţe a URSS". A venit în România în 1949 şi a ocupat mai multe funcţii, în specialitatea sa de economist.
Tot din URSS a revenit în ţară şi Gheorghe (Gogu) Rădulescu, care a avut una dintre cele mai lungi cariere din istoria comunismului românesc. Începută în anii '30, în grupul studenţilor comunişti, sfârşită în decembrie 1989.
 
Propagandiştii
Diriguitorii culturii din anii '50 lucraseră în timpul războiului la două posturi de radio din Uniunea Sovietică. Leonte Răutu, bunăoară, a fost numit în fruntea redacţiei române de la Radio Moscova în 1942, la propunerea lui Constantin Doncea. Mihail Roller, responsabilul cu „adaptarea" istoriei României conform grilei de interpretare marxiste, a lucrat la cel de-al doilea post de radio care emitea din URSS în limba română. Înfiinţat pe lângă Internaţionala a III-a pentru propagandă, era condus de Ana Pauker. Acolo au lucrat ca redactori Valter Roman, Betti Birman (viitoarea soţie a lui Vasile Luca). În martie 1944, Ana Pauker, Vasile Luca şi Manole H. Manole îi cer aprobare lui Dimitrov să îl transfere pe Roller la Radio România Liberă. „Constatând activitatea slabă a redacţiei, scriau semnatarii documentului, insistăm asupra chemării tovarăşului Roller, considerând aceasta ca un real ajutor, care trebuie acordat redacţiei" (Partidul comunist din România în anii celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 2003).

duminică, 4 septembrie 2011

ROMANIA - PIERDERILE UMANE IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

 
Intrarea României în vâltoarea Primului Război Mondial, în anul 1916, după doi ani de expectativă militară și agitație diplomatică, a avut un singur ţel: eliberarea fraţilor români şi a teritoriilor locuite de ei de sub asuprirea Imperiului Austro-Ungar, obiectiv susţinut şi de către statele membre ale coaliţiei Antantei, cu condiţia intrării României în război de partea lor. Nu se putea pune problema reunificării Basarabiei și a Bucovinei deoarece Rusia făcea parte din Antantă. reîntregirea cu aceste teritorii rămânea să o decidă istoria viitoare.
Având ca obiectiv politic întregirea ţării prin unirea Transilvaniei, Crişanei, Banatului, Maramureşului şi Bucovinei, planul de campanie al armatei române la intrarea în război, a fost elaborat mai mult cu „inima decât cu mintea“ urmărind realizarea, prin acţiuni militare, a obiectivului politic stabilit de către factorii de decizie politico-militară ai ţării.
Insufleţirea patriotică, dorinţa de a se uni cu fraţii lor de peste Carpaţi, susţinută printr-o intensă şi abilă propagandă, nu era însă asigurată şi printr-o pregătire militară şi asigurare materială corespunzătoare.
Aşa spre exemplu, la mobilizare contingentele chemate sub arme erau obligate să se prezinte cu două rânduri de lenjerie de corp, în timp ce o parte din soldaţi erau încălţaţi cu opinci şi nu aveau nici armamentul individual necesar.
S-a făcut multă tevatură privind asigurarea trupelor cu muniţie. Bunăoară, se afirma ca o mare realizare producerea de către „uzinele“ militare şi cele militarizate sau care produceau pentru armată între 1/14 ianuarie 1914 şi 15/28 august 1916 a 133.160.000 cartuşe pentru
armamentul individual şi a 88.000 cartuşe de mitralieră. La o primă vedere cifrele sunt oarecum impresionante, doar pentru un novice în problemele militare, ținând seama de efectivele la intrarea ţării în război, care se ridicau la 833.601 militari cu armament de foc din care 658.088 militari de operaţii. Se constată că pentru fiecare luptător, din armata de operaţii, reveneau 202 cartuşe. In ceea ce priveşte producţia de muniţie pentru cele 614 mitraliere şi 40 mitraliere la escadroanele de cavalerie reveneau 143 cartuşe. In ceea ce priveşte Stabilimentele militare de bază (Arsenalul, Pirotehnia şi Pulberăria armatei), „cu toate că îşi măriseră capacitateade producţie în perioada neutralităţii, totuşi nu erau în măsură la 1 august 1916 să asigure zilnic decât 2 proiectile de fiecare tun şi un cartuş de fiecare armă“



Recurgerea la importuri ar fi satisfăcut într-o mai mare măsură atât nevoia de muniţie şi alte categorii de armament, numai că odată cu declanşarea Primului Război Mondial, în august 1914, niciuna din marile puteri nu a mai livrat niciun gram de praf de puşcă, sau tub de cartuş, până ce România nu îşi stabilea poziţia cu privire la intrarea în război de partea uneia dintre marile alianțe.
Odată cu intrarea în război a României, la 15/28 august 1916, ţările membre ale Antantei au început să livreze spre România o serie de materiale contractate de către guvernul român. Datorită situaţiei geostrategice și ca urmare a configuraţiei fronturilor, pe diferitele teatre de operaţii militare, livrările urmau a se face pe căi ocolitoare, prin Oceanul Ingheţat de Nord, prin portul nordic Arhanghelsk al Rusiei deschis traficulului naval și în lunile de iarnă. Munițiile trebuiau apoi să străbată cu trenul imensul teritoriul al Imperiului rus spre România. O altă cale de aprovizionare era prin Iran, sau Vladivostok trecând apoi tot prin teritoriul rusesc pe distanțe foarte lungi..
Oricare ar fi fost itinerarele, abia în primăvara anului 1917 au sosit primele materiale de război contractate de guvernul român, dar şi acestea serios „vămuite“ de acţiunile submarinelor germane, cât şi de o serie de atacuri banditeşti suferite pe teritoriul Rusiei.
Un prim semnal de alarmă al incompetenţei unor cadre militare, cu precădere aflate pe treptele superioare ale piramidei militare, a fost dat de catastrofala înfrângere de la Turtucaia (1-6 septembrie 1916).


Aici, Divizia 17 infanterie comandată de generalul Constantin Teodorescu şi formată cu precădere din rezervişti nu a putut apăra capul de pod românesc. Despre pierderile suferite de trupele române la Turtucaia lucrări de amplă circulaţie din perioada ultimei jumătăţi al secolului al XX-lea păstrează o tăcere nejustificată. Ba mai mult, în unele lucrări, aşa cum este şi primul volum din „România în anii primului război mondial ediţia din 1987“ se subliniază pierderile suferite de trupele bulgare (172 ofiţeri şi 7.742 soldaţi echivalând cu 25 la sută din efectivele angajate.
Dezastrul suferit de trupele române este semnalat însă în mai multe lucrări apărute în perioada interbelică. Astfel, în lucrarea lui Constantin Kiriţescu „Istoria Războiului pentru Întregirea României, 1916-1919“, ediţia a II-a, se dau următoarele cifre: pe câmpul de luptă au căzut morţi sau răniţi grav în jur de 160 ofiţeri şi circa 6.000 trupă şi grade inferioare. La care trebuie să adăugăm pe cei 480 de ofiţeri şi circa 28.000 de alţi militari căzuţi în prizonierat, despre care nu se cunosc date precise privind repatrierea la încheierea acestei prime mari conflagraţii a secolului al XX-lea.
De remarcat faptul că din efectivele trupelor ce apărau „capul de pod“ de la Turtucaia s-au salvat aproximativ 2.000 de militari care au reuşit să treacă Dunărea, pe malul de nord, şi alţi circa 3.500 care s-au retras în grupuri răzleţe spre Silistra.
„Un automobil trece în goană printre şirurile de fugari, îndreptându-se spre malul Dunării este ... generalul Teodorescu care-şi părăseşte armata şi cetatea. Un locotenent de marină îl îmbarcă pe bordul vedetei nr. 7 ... şi vasul porneşte cu mare viteză spre celălalt mal. Comandantul şi-a salvat trupul; el poate acum să privească de pe malul românesc, sfârşitul tragic ... al armatei, părăsită, în voia soartei, lipsită de conducător“
Contemporan cu evenimentele, generalul Alex. Averescu nota: „La Turtucaia a fost un adevărat dezastru: forţe ca la un Corp de Armată, parte măcelărite, parte capturate ... Cine va explica pierderea atâtor vieţi omeneşti şi această ruşine ... ?“
In ceea ce priveşte plecarea generalului Constantin Teodorescu din capul de pod de la Turtucaia, presa vremii a făcut mare „tamtam“ susţinând faptul că generalul Teodorescu şi-a părăsit oamenii ce-i comanda, lăsându-i de izbelişte la sud de Dunăre. De aceste aprecieri nefavorabile ale presei s-a lăsat, probabil, impresionat şi Constantin Kiriţescu în monografia sa privind Primul Război Mondial în aprecierile ce-l privesc pe generalul Constantin Teodorescu.
Adevărul este însă că el a primit ordin să treacă pe malul de nord al Dunării pentru a nu cădea, un general român prizonier în mâinile armatei bulgare, ceea ce era o mare dezonoare pentru armata română. Sigur, ordinul este ordin, dar generalul mai
avea şi un pistol la îndemână şi onoarea sa nu i-ar fi permis să-şi părăsească trupele. Dovadă că el nu a fost nici judecat, nici condamnat ulterior pentru executarea ordinului primit.
Degringolada deciziilor pripite a continuat cu „Manevra de la Flămânda“ care deşi nu s-a soldat cu pierderi umane deosebite a dus la stagnarea ofensivei pe frontul din Transilvania, armatele române trecând la apărare pe un aliniament nefavorabil, creând timp la dispoziţia
forţelor Puterilor Centrale pentru concentrarea de trupe şi restructurarea dispozitivului în scopul trecerii la ofensivă pentru străpungerea apărării de pe Carpaţii Meridionali şi Orientali. In acel timp un număr important de divizii româneşti se deplasau de pe un front pe altul în marşuri istovitoare. S-a dovedit încă odată adevărul dictonului conform căruia „generalul care nu ştie să piardă o provincie pierde întreaga ţară“.
Deşi în multe acţiuni numeroşi militari români au săvârşit acte cu adevărat eroice, neprecupeţindu-şi viaţa pentru apărarea gliei străbune, sub presiunea celor 41 de divizii ale agresorilor, trupele române s-au repliat pe aliniamente succesive până pe linia Carpaţilor Răsăriteni, până pe cursurile inferioare ale Putnei, Siretului şi pe linia Dunării maritime, unde ofensiva inamicului a fost stăvilită împreună cu armatele ruse, sosite târziu, spre sfârşitul anului 1916.
In cursul celor 135 de zile (15/28 august 1916-28 decembrie 1916/10 ianuarie 1917) armata română a pierdut aproximativ 250.000 de militari - morţi, răniţi şi dispăruţi, ceea ce reprezenta circa o treime din efectivele mobilizate în anul 1916.
A urmat, în cursul iernii şi primăverii anului 1917, amplul proces de reorganizare reinstruire şi dotare a marilor unităţi române, concomitent cu menţinerea în cooperare cu cele trei armate ruse plasate și ele pe aliniamentul de apărare pe care fusese oprită înaintarea inamicului la sfârşitul anului anterior.
Luptând nu doar cu inamicul, dar şi cu o serie de lipsuri (cazare, alimente şi furaje, medicamente, îmbrăcăminte călduroasă etc.) şi cu frigul şi mai ales cu necruţătoarele boli ale mizeriei: tifosul exantematic, febra recurentă ş.a., trupele române au plătit un important
tribut de vieţi omeneşti, alături de jertfele date de către populaţia civilă refugiată în teritoriul dintre Carpaţii Răsăriteni şi Prut.
In cumplita încleştare din vara anului 1917, în timpul bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, armata română a suferit noi pierderi. Astfel numai în timpul Operaţiei ofensive de la Mărăşti (11/24 iulie-19 iulie/1 august 1917) pierderile Armatei 2 române s-au ridicat la 4.879 de militari morţi, răniţi sau dispăruţi, dintre care 109 ofiţeri, în timp ce în cursul confruntărilor de la Mărăşeşti (24 iulie/6 august-6 august/3 septembrie 1917), Armata 1 română a pierdut 27.410 oameni (din care 410 ofiţeri), morţi, răniţi şi dispăruţi și exemplele ar putea continua.

 
Dacă pentru statele participante la Primul Război Mondial operaţiile militare au încetat la 11 noiembrie 1918, armata română a fost nevoită să continue acţiunile sale pentru apărarea României Intregite din decembrie 1918 până la 30 martie 1920 când a avut loc „evacuarea teritoriului de la est de Tisa până la linia stabilită de Conferinţă“ (linia Clemenceau).
„Intre 14 februarie şi 28 martie 1920 întregul teritoriu unguresc a fost evacuat şi trupele noastre au fost retrase pe noua linie de frontieră trasă de Conferinţa păcii şi acceptată de noi“ – a subliniat Constantin Kiriţescu în opera sa.
In timpul acestei campanii duse pentru apărarea României Intregite şi apărarea Europei de bolșevism, armata română a plătit din nou un important tribut de sânge. Astfel, în cursul acestei campanii pierderile armatei române s-au ridicat la 188 ofiţeri şi 11.478 trupă şi grade inferioare, din care 69 ofiţeri şi 3.556 trupă au căzut pe câmpul de luptă.
Făcând un bilanţ al pierderilor suferite de armata română, Buletinul de Informaţii al Secţiei a II-a a Marelui Cartier General al armatei române, din 30 iunie 1919, preciza că din rândul militarilor armatei române au căzut în lupte sau seceraţi de boli circa 330.000 de militari, dintre care 85.000 de militari (ofiţeri şi soldaţi), căzuţi pe câmpul de luptă, la care se adăugau circa 155.000 (de ofiţeri şi trupă), morţi dintre răniţii şi bolnavii din spitale, 60.000 ofiţeri şi trupă morţi din rândul prizonierilor şi 20.000 de militari mari mutilaţi de război.


Datele de mai sus sunt confirmate şi în documentul prezentat de delegaţia română Comisiei de reparaţii din februarie 1921 în care se estimează că pierderile armatei române se ridicau la 335.000 militari morţi sau dispăruţi şi 75.491 invalizi. Din rândurile populaţiei civile au pierit peste 650.000 de oameni, răpuşi de boli, foamete, mizerie şi represalii prin execuţii de către trupele de ocupaţie. Intre cele două cifre nu există nicio discrepanţă. Datele mai complete, înregistrate în anul 1921, vin tocmai să confirme pe cele estimate de Marele Cartier General român, completându-le cu pierderile suferite de populaţia civilă din teritoriile căzute sub ocupaţie străină.
Făcând totuşi un bilanţ pe baza documentelor existente ajungem la concluzia că jertfa de vieţi plătite de poporul român în această primă mare conflagraţie a secolului XX se ridică la aproximativ 985.000 de oameni, morţi pe câmpul de luptă, în spatele frontului, în spitale din rândul răniţilor sau bolnavilor şi în teritoriile ocupate de armatele Puterilor Centrale. La această cifră se adaugă cei 75.491 de invalizi de război ca urmare a rănilor din cursul luptelor.
Prin comparaţie, cei ce şi-au sacrificat viaţa în slujba idealului unităţii statale depline reprezintă 33% din totalul efectivului mobilizat din România, în timp ce pentru alte state membre ale Antantei aceste cifre se ridicau la 10,66 % (Marea Britanie), 17,48 % (Rusia) şi 18,29 % (Franţa), date calculate tot din efectivele mobilizate.
Care au fost factorii ce au determinat acest spirit de sacrificiu, ce anume a însufleţit masa de ostaşi cât şi corpul de comandă, în luptă, cum se explică faptul că aceiaşi ţărani în haină militară au făcut supremul sacrificiu pentru întregirea Patriei, ei ce cu doar zece ani în urmă au fost împroşcaţi cu gloanţe, iar unele din sate au fost rase cu tunul de pe suprafaţa pământului, dar şi care au fost cauzele obiective ale unor asemenea pierderi enorme sunt întrebări al căror răspuns le dau calităţile poprului român.




sâmbătă, 3 septembrie 2011

EVREII IN CONDUCEREA ROMANIEI PE CALEA UNUI HOLOCAUST

Literatura de specialitate extrem de bogată care a fost dedicată comunismului din România primilor ani de după război permite radiografierea aparatului de stat în ale cărui poziţii cheie s-au regăsit următorii evrei:
1. Ana Pauker (n. Hanna Rabinsohn) (1893-1960), secretar general al CC al PMR între 1944 şi 1948; din noiembrie 1947 până la excluderea ei din viaţa politică în 1952 ministru de Externe al RPR şi membru al Secretariatului General al Partidului Comunist Român, PCR (din 1948 redenumit Partidul Muncitoresc Român, PMR, după care în 1968 a revenit la titulatura PCR); preşedinte de onoare al Uniunii Femeilor Democrate Române (UFDR) (1948-1952), continuatoarea Uniunii Femeilor Antifasciste Române
2. Ilca Melinescu (n. Ilka Wasserman), secretara biroului Anei Pauker (şi după unii adevărata şefă a Ministerului Afacerilor Externe, MAE) şi directoarea editurii de limba rusă “Cartea Rusă”
3. Ella Diamantstein, secretara Anei Pauker la biroul de la sediul PCR (1944-1947)
4. Carol Lustig, director administrativ în MAE între 1948 şi 1952 (demis)
5. Ana Toma (Ana Grossman), soţia lui Sorin Toma, apoi a lui Constantin Pârvulescu şi în fine a lui Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko (alias Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii): secretara particulară a Anei Pauker după război; ministru adjunct al aceleiaşi Ana Pauker la MAE (1950-1952), apoi ministru adjunct al Comerţului Exterior
6. Egon Balaş, şeful Departamentului pentru Probleme Economice din cadrul MAE între 1948 şi 1952, când va fi arestat (eliberat în 1954)
7. Cristina Boico, înalt funcţionar în cadrul MAE până în 1952, când va fi destituită
8. Iosif Chişinevschi (născut Jakob (B)Roitman, a preluat la căsătorie numele de Chişinevschi al soţiei sale) (1905-1963): membru al CC din 1945; şi secretar responsabil cu propaganda (departamentul Agitaţie şi Propagandă) (1948-1952); membru al Secretariatului, responsabil cu propaganda şi cultura (1952-1955); prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1954-1955); membru al Biroului Organizatoric şi şef al Secţiei Externe a CC (1950-1957, când va fi destituit)
9. (?) Vasile Luca (Luka László) (1898-1963): fondatorul de facto al Comitetului Democratic Evreiesc (CDE) după război (Andreescu, Nastasă, Varga, 2003, p. 152); membru al Secretariatului, Comitetului Central şi Biroului Politic al PCR/PMR (1945-1952); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Finanţe (1947-1952); arestat în 1952, condamnat la moarte în 1954, dar sentinţa i-a fost ulterior comutată în închisoare pe viaţă; decedat în detenţie în 1963 şi reabilitat oficial în 1968
10. Alexandru Iacob, şeful organizaţiei PCR Cluj după război; ministru adjunct de Finanţe între 1948 şi 1952 (arestat)
11. Zoltan Eidlitz, şef de personal în Ministerul de Finanţe între 1948 şi 1952 (arestat)
12. Alexandru Nistor, membru în Comisia de Lichidare CASBI şi director în cadrul Ministerului de Finanţe între 1948 şi 1952, când va fi arestat (eliberat doi ani mai târziu)
13. prof. Avram I. Bunaciu (Abraham Gutman) (n. 1909), acuzator public în procesele de la finele războiului şi ministru al Justiţiei (1948-1952); secretar general al Marii Adunări Naţionale (1952-1956); ambasadorul României la ONU (1956-1957); ministru de Externe (1958-1961)
14. Leonte Răutu (Lonia Oigenstein) (1910-1993): membru CC al PMR/PCR (1948-1972); membru în comitetul de redacţie la Scânteia după război (?); şeful Secţiei de Verificări a CC în 1950; membru al Biroului Organizatoric (1950-1953); membru al Comitetului Politic Executiv al PCR (1955-1981); secretar CC al PCR (1965-1969); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1969-1972); rector al academiei de partid “Ştefan Gheorghiu” (1972-1982)
15. Gheorghe Stoica (Moscu Kohn) (1900-1976): membru al CC al PMR/PCR (1948-1974); membru supleant, apoi titular al Comitetului Executiv (1968-1974); prim-secretar al comitetului orăşenesc al PCR (1950-1953); ambasador în RD Germană (1953-1956); director general al Direcţiei Generale pentru Consiliile Populare (1969-1976)
16. Miron Constantinescu (Meher Kohn, după alte surse Cohen, evreu originar din Galaţi), ministru al Minelor şi membru în CC al PCR
17. Alexandru Moghioroş (Balogh Joszef, evreu originar din Ungaria, născut la Salonta, Bihor) (1911-1969): membru al Biroului Politic (din 1948); secretar CC al PMR (1948-1954); membru al Biroului Organizatoric (1950-1953); ministru al Nationalităţilor în guvernul Groza (1948-1952), preşedinte al Comitetului de Stat pentru Colectarea Produselor Agricole (1950-1951); prim-vicepreşedinte şi apoi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1954-1965); şef al secţiei de relaţii internaţionale a partidului în timpul guvernării Dej; membru în conducerea CDE
18. Petre Borilă (Iordan Dragan Rusev) (1906-1973): comandant al diviziei “Tudor Vladimirescu” (1944-1947); şeful organizaţiei Bucureşti a PCR (1944-1947); şeful Direcţiei Politice a Armatei, (1948-1950); membru CC al PMR (1948-1968); membru în conducerea Comitetului Democrat Evreiesc în anii ’50; membru al Biroului Organizatoric al PMR (1950-1953); preşedintele Comisiei Controlului de Stat (1951-1958); membru în Biroul Politic al CC responsabil cu economia (1952-1953); ministru al Industriei Alimentare (1953-1955); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1954-1965) Cuscrul lui Ceausescu.
19. (?) Gheorghe Apostol (Aaron Gerschwin): preşedinte al Confederaţiei Generale al Muncii (1944-1953); membru CC din 1945 şi al BP din 1948; prim secretar CC (1954-1955); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri până în 1968
20. Ghizela Vass (n. 1912): membru supleant CC (1945-1948), membru titular al CC al PMR/PCR (1948-1984); şef-adjunct al Secţiei Externe a CC (1950-1953, când va fi destituită); apoi şefa de cadre a CC al PMR şi ulterior şefă de secţie a CC al PCR (1975-1984). Nimeni alta decat bunica actualului presedinte al camerei deputatilor, Bogdan Olteanu.
21. av. Leopold Filderman: preşedinte al Comisiei Superioare de Epuraţie de pe lângă Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti; deputat de Bacău în Marea Adunare Naţională (1946-1952) şi totodată secretar general la departamentul Industriei de Stat din Ministerul Industriei şi Comerţului
22. Victor Vezendian, adjunct în Secţia Externă a CC (1950-1953), apoi viceprimar al capitalei
23. Aron Braeşter, membru supleant al CC al PMR (1948-1955)
24. Heinrich Kreindler, secretar general al Ministerului Lucrărilor Publice din 1947
25. Ida Felix: membră a Comisiei de Control a Partidului (1945-1950) şi apoi directoare de cadre în Ministerul de Externe (1950-1952)
26. David Rotman, şef de secţie în Comisia Controlului de Stat între 1945 şi 1953, când va fi demis şi exclus din partid
27. av. Georgescu (Ashkenazy), director general în cadrul Ministerului Învăţământului (1948-1952)
28. dr. Simion Oeriu (Schaefer), comisar general al executării armistiţiului, având rang de subsecretar de stat (1945-1946); comisar general al guvernului pentru legătura cu Comisia Aliată de Control (1946-1947), apoi comisar al guvernului pentru aplicarea Tratatului de Pace de la Paris
29. Emil Calmanovici, director general al Normelor şi Construcţiilor în Ministerul Construcţiilor între 1944 şi 1951, când este arestat în “procesul Pătrăşcanu”
30. Jean Coller, membru al Direcţiei de Cadre a CC (1945-1950)
31. Liuba Chişinevschi (n. 1911), soţia lui Iosif Chişinevschi, presedintă a Uniunii Femeilor Antifasciste din România (1944-1946) şi vicepreşedinte a Confederaţiei Generale a Muncii din 1944; membru CC al PCR (1945-1955); membru al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (1948-1955); secretară a Consiliului Central al Sindicatelor (din 1957); activistă a Consiliului Sindicatelor din sectorul II al capitalei (din 1971)
32. dr. Simion Zeiger, preşedintele Comisiei de Stat pentru Planificare din Ministerul Economiei Naţionale (1948-1952). [Nu îmi dau seama dacă este vorba de aceeaşi persoană cu dr. Lew Zeiger, dir. Gen. în Ministerul Economiei
33. Alexandru Sencovici (1902-1995), membru în secretariatul general al Confederaţiei Generale a Muncii; ministru adjunct al Muncii şi Prevederilor Sociale (1948-1949); ministru al Industriei Uşoare (1949-1957 şi 1961-1969); ministru al Industriei Bunurilor de Consum (1959-1961)
34. Gheorghe Gaston Marin: secretar particular al lui Dej după război; ministrul Industriei şi Energiei Electrice şi Electrotehnice (1952-1958); membru CC în 1960; numit preşedinte al Comisiei de Stat pentru Planificare în 1962; vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri până în 1965
35. Nicolae (Miklos) Goldberger (1904-1970), membru în conducerea CDE.; instructor CC al PCdR pentru Ardealul de Nord în timpul războiului; responsabil al Comisiei Propagandă din Direcţia Propagandă şi Agitaţie a CC al PMR (1948-1952); şeful Direcţiei Politice a Armatei (1948-1950); rector al Institutului de Ştiinţe Sociale de pe lângă CC al PMR (din 1956); director adjunct al Institului de Istorie al CC al PCR
36. Fanny Goldberger, soţia lui Nicolae, şefa cancelariei CC al PMR în anii ‘50
37. Alexandra Sidorovici (1906-2000), soţia lui Silviu Brucan: acuzator public la “Tribunalul poporului” (1945-1946); deputată de Bucureşti în Marea Adunare Naţională (1946-1952); secretar general al Ministerului Minelor şi Petrolului (1948-1958); secretar general al Uniunii Femeilor Democrate Române din 1948
38. Andor Bernat, secretarul Uniunii Tineretului Comunist (UTC) după război
39. Valter Roman (Ernst Neulander) (1913-1983), evreu vorbitor de limbă maghiară originar din Oradea, tatăl lui Petre Roman: organizatorul securităţii (?), şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă (ECP) al Armatei, transformat ulterior în Direcţia Superioară Politică a Armatei (1948-1950); ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor (1950-1952, când este destituit); directorul Editurii Politice (1954-?); membru al CC al PCR (din 1965)
40. Armand Popper, directorul editurii “Cartea Rusă” în anii ‘50
41. dr. Sandu Lieblich, membru în conducerea CDE, medicul personal al lui V. Luca şi al altor lideri de partid până în 1953, când va fi arestat ca spion sionist
42. av. H. Leibovici-Şerban: acuzator public în Tribunalul Poporului (1945); membru în conducerea CDE; secretar general al Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti (FUCE) până în 1951; din 1948 deputat în Marea Adunare Naţională
43. Alexandru Bădău/Bădan (Alexander Braunstein), şeful Comisiei de Control al Străinilor, originar din Târgovişte
44. mr. Lewin, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al cenzurei pentru presă
45. Emmerick Stoffel, evreu din Ungaria, ambasador (şef al Legaţiei) al României în Elveţia (1944-1948)
46. Harry Făinaru (Hersch Feiner), şef al Legaţiei Române din SUA imediat după război
47. Anton Moisescu (n. 1913): membru al CC al PCR (1955-1969); ministru plenipotenţiar în SUA (1954-1956) şi Argentina (1956-1957); secretar al Consiliului Central al Sindicatelor (1957-1962); preşedinte al Societăţii de Cruce Roşie (1962-1971)
49. Paul Davidovici, însărcinat cu afaceri al Legaţiei Române la Tel Aviv (1949-1952); director în centrala MAE (1952-1953)
50. Mişa Levin: director în Ministerul Muncii (1946-1947); prim consilier şi ministru plenipotenţiar în centrala MAE (1947-1948); prim-consilier al Legaţiei Române la Roma din 1948 până în 1950, când se refugiază în Israel
51. Barbu Solomon (1904-1965): membru al CC al PMR (1948-1965); ministru plenipotenţiar în Norvegia (din 1948); judecător la Tribunalul Suprem, iar din 1962 vicepreşedinte al acestuia
52. Ida Szigally, prietenă a Anei Pauker, conducătoarea de facto a Ambasadei din Londra
53. N. Lăzărescu (Burah Lazarovici), însărcinat de Afaceri al RPR la Paris
54. Simion Bughici: ambasador la Moscova (1949-1952); membru supleant al CC în 1949 şi 1950; ministru de Externe (1952-1955) care, deşi evreu, i-a succedat în funcţie Anei Pauker, semn că epurările orchestrate de Dej nu aveau un conţinut eminamente antisemit, cât politic
55. Marcel Breslaşu (Mark Breslau), directorul general la Direcţia Artelor
56. Aurel Baranga (Ariel Leibovici), dramaturg, poet şi publicist, inspector general al Direcţiei Artelor din Ministerul Culturii
57. Benjamin Vilner, inspector general la Ministerul Cultelor
58. Samoilă (Samuel Rubenstein), director guvernator la Scânteia după război
59. Sorin A. Toma: membru în conducerea CDE după război; redactor şef adjunct (1946-1947) şi apoi redactor şef (1947-1960) al ziarului Scânteia; membru al CC al PMR (1955-1960); membru al Biroului Organizatoric al partidului (1950-1953);
60. Avram Şerban (Sam Asriel): membru, alături de Mişa Levin şi Al. Sencovici, în secretariatul general al Confederaţiei Generale a Muncii; membru CC al PCR (din 1945); deputat de Alba în Marea Adunare Naţională (1946-1952); din 1948 director al Casei Centrale a Asigurărilor Sociale
61. Horia Liman (Lehman), scriitor, redactor şef adjunct la Scânteia
62. Silviu Brucan (Saul Bruckner, după alte surse Brükker), redactor-şef adjunct al ziarului Scânteia după război, cel care conducea întreaga campanie propagandistică de comunizare, acelaşi care în mai 1945 ameninţa în ziar: “Da, nici o cruţare! Bandiţi manisto-salaziţi!”; ambasador la Washington (1956-1962); vicepreşedinte al Consiliului Radioteleviziunii Române (1962-1966); diverse alte funcţii în ministerele conduse de M. Constantinescu, I. Chişinevschi şi apoi L. Răutu
63. Alexandru Bârlădeanu (Goldenberg), membru al Comitetului Executiv şi al Prezidiului Permanent al CC al PCR şi, după Revoluţia din decembrie 1989, preşedinte al Senatului în prima legislatură democratică
64. Barbu Zaharescu: numit la conducerea Direcţiei de Agitaţie şi Propagandă a CC în 1949; redactor şef la Lupta de clasă până în 1962
65. Ştefan Voicu (A. Rottemberg) (1906-1992): membru CC al PMR/PCR (1955-1984); redactor-şef adjunct la Scânteia (1948); redactor şef la Lupta de clasă din 1962 şi la Era socialistă din 1974
66. ing. S. Schnapp, director guvernator al ziarului România Liberă şi membru în conducerea Uniunii Evreilor Români din Vechiul Regat după război
67. Niculae Bellu, redactor responsabil la România Liberă în anii ‘50
68. Radu Lupan, redactor-şef la Editura pentru Literatură şi şef al departamentului extern al săptămânalului Contemporanul până în 1952, când va fi demis
69. Dinu Hervian, membru în conducerea CDE şi director general adjunct la Agerpress la începutul anilor ‘50
70. Jehan Mihai (Jakob Michael), şeful industriei cinematografice române
71. Elisabeta Luca (născută Birnbaum, soţia lui Vasile Luca102): membră în Uniunea Femeilor Antifasciste din România şi membră în Comitetul Cinematografiei din România între 1950 şi 1952, când va fi eliberată din funcţie
72. Alexandru Graur (Alter Brauer, tatăl reporterului sportiv Dumitru Graur), director general adjunct al Societăţii Radiofonice Române din 1949, succedându-i în funcţie lui Matei Socor
73. ing. Mihail Roller (necunoscut înainte de venirea sa în România din Uniunea Sovietică), vicepreşedinte al Academiei Române devenite în 1948 Academia RPR, autorul unei notorii istorii falsificate a românilor în 1947
74. Barbu Lăzăreanu (Lazarovici), membru în prezidiul Academiei RPR odată cu reorganizarea din 1948 a acestei instituţii
75. prof. Eugen Schileru, membru în conducerea Artiştilor Plastici din RPR până în 1952, când va fi demis
76. prof. Weigel, care conducea operaţia de epurare a studenţilor anticomunişti din Universitatea Bucureşti
77. prof. Lewin Bercovici, venit, ca atâţia alţii, din URSS, controla corpul didactic al Universităţii Bucureşti
78. Henri Wald, profesor de logică la Universitatea Bucureşti în anii ‘50
79. M. H. Maxy, profesor la Facultatea de Arte Frumoase Bucureşti şi preşedintele sindicatului acestei instituţii; membru în Comisia Superioară de Epuraţie de pe lângă Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România
80. Silviu Josifescu (Samson Josifovici), cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Alecsandri, Cârlova şi Vlahuţă de toate pasajele care nu concordau cu doctrina comunistă
81. Ioan Vinter (Jakob Winter), al doilea critic literar marxist al României
82. Leonte Tismăneanu (Enea (Leon) Tesmeneţki, tatăl lui Vladimir Tismăneanu) (1913-1981), din 1948 redactor şef al Editurii PMR (viitoarea Ed. Politică) şi profesor la Facultatea de Marxism-Leninism din Universitatea Bucureşti
83. Hermina Tismăneanu (mama lui Vladimir Tismăneanu), funcţionară în biroul lui Al. Moghioroş în 1952
84. Herbert (Belu) Zilber, director al Casei de Economii şi Consemnaţiuni (CEC) între 1944 şi 1948, când va fi arestat şi ulterior judecat în “procesul Pătrăşcanu”
85. Dr. Zeider, juristconsult al MAE
86-87.) Pascu Ştefănescu şi Podoleanu, secretari de stat responsabili de Industria Alimentară în guvernul Dej
Dintre evreii ofiţeri de grad superior (maiori, colonei, generali) şi/sau şefi de secţii/birou/direcţie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (MAI) şi în particular ai Securităţii s-au regăsit:
88.) Teohari Georgescu105 (Burah Tescovici) (1908-1976): membru titular al Secretariatului, Comitetului Central şi Biroului Politic al PCR/PMR (1945-1952); subsecretar de stat (pentru administraţie) în Ministerul de Interne (1944-1945); ministru de Interne (1945-1952); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri între 1950 şi 1952; destituit în 1952 şi arestat pentru “deviere de dreapta” în 1953, nu a fost condamnat; director al Combinatului Poligrafic “13 Decembrie” (1953-1972)
89.) George Silviu (Gersch Golinger), secretar general al Ministerului de Interne (1946-1952)
90.) Iosif Sraer (Şraier) (n. 1912), fost jurist al partidului comunist şi avocat al lui Gheorghiu-Dej în perioada interbelică: secretar general al MAI (1945-1946); adjunctul ministrului T. Georgescu la M.A.I. (1946-1952), înainte de a emigra în Occident
91.) gen.-lt. Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg) (1915-1992), evreu basarabean originar din Chişinău, vorbitor de limbă rusă: avansat gen.-mr. în 1948 şi gen.-lt. la 11 februarie 1959; funcţionar în MAI din 1945; inspector general al Siguranţei (1947-1948); subdirector (locţiitor al directorului general) al DGSP/DGSS (1948-1953); adjunctul lui Drăghici şi secretar general al M.A.I. (1953-1961); trecut în rezervă în 1961 cu gradul de gen.-lt.
92.) Iozefina Marcovici, soţia lui Nicolschi, angajată în direcţia generală a Poliţiei
93.) mr. Wilhelm Einhorn, evreu vorbitor de maghiară din Transilvania: şeful Direcţiei Regionale de Securitate Cluj (1944-1948); din 1948 director al secretariatului DGSP şi şef de personal al DGSP; avansat la gradul de colonel în 1951 şi numit director adjunct al Direcţiei I de Informaţii Externe DGSS
94. cpt. Emanoil Schmerler, unul din cei doi şefi de birou ai secretariatului DGSP
95. gen.-col. Laurian Zamfir ( Laurian Rechler), originar din Brăila, numit în 1952 şeful Direcţiei Control Străini şi Paşapoarte (DCSP) din cadrul Comandamentului General al Miliţiei
96. Ervin Voiculescu (Erwin Weinberg), care i-a precedat în funcţie lui Laurian Zamfir la DCSP, fiind apoi numit director al Şcolii de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa; la un moment dat, şef al direcţiei Paşapoarte din MAE
97. col. Mişu Dulgheru (Dulberger) (n. 1909): membru al Direcţiei Organizatorice a CC (1949-1952); şeful Direcţiei V (Cercetări Penale) a DGSP şi şeful cabinetului ministrului de Interne Georgescu între 1948 şi 1952 (avansat la gradul de general în 1951), când va fi destituit împreună cu şeful său şi arestat; a emigrat la începutul anilor ’80 în Israel împreună cu familia sa
98. mr. Samuel Antoniu, şef de serviciu şi locţiitor al lui Dulgheru (1948-1952)
99. cpt. Grigore Stetcovici, şef al serviciului Contrasabotaj din Direcţia V a DGSP
100. mr. Simion Fischer, şef de birou în cadrul Siguranţei, apoi subaltern al lui Dulgheru la Direcţia de Cercetări Penale (1948-1952)
101. col. Francisc Butyka: fost activist CC al PMR şi membru al Comitetului de Partid din centrala Ministerului Securităţii Statului, cel care i-a succedat lui Dulgheru între 1952 şi 1963 la şefia Direcţiei V a Securităţii, renumerotată Direcţia a VIII-a în 1956
102. gen.-lt. Moises Haupt, comandant militar al capitalei imediat după război
103. gen. P. Cristescu (Fifca Kleinman), şeful Miliţiei din România la sfârşitul anilor ‘40
104. col. Iacov St. Bulan, avansat la 23 august 1949 general, care a activat în cadrul Ministerului Afacerilor Interne (1945-1952)
105. gen.-mr. William Suder (Wilman Suder), şef al Departamentului Contraspionaj al Securităţii până în 1949
106. Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil al RPR
107. mr. Avram Solomon, şef de serviciu al Direcţiei Bucureşti a DGSP de la înfiinţare (30 august 1948)
108. gen. Isidor Hollinger, şef de catedră la Şcoala de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa, cel care i-a succedat în funcţie lui Suder la Departamentul de Contraspionaj
109. mr. Ştefan Iordanov, ofiţer politic al Diviziei “Tudor Vladimirescu”, formată în 1943 prin recrutări din rândurile soldaţilor români prizonieri în URSS, a fost apoi avansat colonel şi a activat în cadrul Ministerului Afacerilor Interne
110. col. Holban (Moscovici), şeful Regionalei Bucureşti Siguranţei (1944-1948)
111. col. Holţier Ervin, şeful Direcţiei a X-a DGSP (1948-1952)
112. Eugen Dascălu (Davidovici), şeful Siguranţei Satu Mare (1944-1946), posibil agent KGB, apoi şef DRSP Târgu Mureş
113. col. Lucian Stupineanu (Stappnau) (n. 1914): director general al Serviciului Special de Informaţii (1945-1947); secretar general la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (sfârşit 1946-început 1947); şeful Direcţiei Spionaj Economic a DGSP, odată cu înfiinţarea acestei instituţii la 30 august 1948
114. col. M.A.I. Mihai (Bibi) R. Boico, din 1949 avansat gen.-mr., destituit în 1952
115. col. Ludovic Cseller (Zeller), director al DRSP Oradea din 1948
116. col. Iosif Breban, şeful Direcţiei Regionale MAI Cluj în 1955
117. col. Gavril (Ianoş) Birtaş, şeful Direcţiei I a DGSP din 1948, destituit în 1952
118. Andrei Micu, şeful Direcţiei Cadre a Ministerului de Interne între 1948 şi 1952, când va fi destituit
119. col. dr. Şuli Brill, exclus din M.A.I. şi din partid în 1952
120. Luiza Segal, şefă de birou în DGSP de la înfiinţare (1948)
121. mr. Moise Senater, director adjunct al DRSP Bucureşti (1948-1952)
122. col. Adalbert Izsak (Ijak, Iszaek): director adjunct al DRSP Braşov, apoi al doilea adjunct al şefului Direcţiei de Informaţii Externe (DIE) a Securităţii şi ulterior şeful Direcţiei Regionale de Securitate Galaţi, unde i-a succedat în funcţie lui Wisting
123. col. Zeller, inspector general al Direcţiei Penitenciare a Ministerului de Interne între 1948 şi 1952, când s-a sinucis urmare a destituirii sale în cadrul epurărilor
124. Benjamin Fuchs, responsabil Direcţia Personal a DGSP
125. lt. col. Mauriciu Strul, şeful Direcţiilor Regionale Galaţi (1948-1950) şi apoi Ploieşti şi ulterior Vrancea ale Securităţii
126. Iuliu Massler, şeful Regionalei Bistriţa Năsăud a Siguranţei (1946-1947)
127. Johann Schwebel, care i-a succedat în funcţie lui Massler (1947-1948)
128. Matusei Andreescu (Nathan Matusievici), şef de birou în DGSP de la înfiinţare (1948)
129. col. Mihai Patriciu (Mihai Weiss) (†1996): inspector general la Regionala Cluj a Siguranţei (1944-1948); director al DRSP Cluj (1948-1952), destituit în cadrul epurărilor antisemite din 1952, ulterior director al Uzinei Metalurgice Reşiţa
130. lt.-col. Ştefan Koller (Coler) (n. 1916), angajat din 1952 în MAI (la Direcţia Generală a Lagărelor); comandantul închisorii Aiud (1954-1957) şi apoi al închisorii Văcăreşti
131. col. Iţic Averbuch, comandantul Securităţii Ploieşti în anii ‘50, avându-i ca adjuncţi pe Mauriciu Strul şi pe anchetatorul Şmilovici
132. col. Eugen Vistig (Wisting), director al DRSP Craiova din 1948 şi apoi şeful DRSP Galaţi la începutul anilor ’50, unde i-a succedat în funcţie lui Mauriciu Strul
133. lt.-maj. DGSS Marcu Abramovici, anchetator al lotului Vasile Luca în 1952-1954
134. lt.-col. Ludovic Weisz (Weiss) (n. 1912): membru PCR din 1945; directorul Regionalei Satu Mare a Siguranţei/Securităţii (1946-1953); anchetator al lotului Pătrăşcanu în 1954; după reabilitarea celui din urmă în 1968, ar fi emigrat în Israel
135. Iacob Fuchs, şeful serviciului judeţean Baia al DRSP Suceava
136. lt. Barel Orenstein, din 1948 director adjunct al serviciului judeţean Râmnicu Sărat al DRSP Galaţi
137. lt. Jacob Weigner, director adjunct al serviciului judeţean Turda al DRSP Cluj
138. cpt. Israil Ruckerstein, şeful serviciului judeţean Botoşani al DRSP Suceava
139. cpt. Iosif Hahamu, şeful serviciului judeţean Caraş al DRSP Timişoara
140. mr. Zoltan Kling, şeful serviciului judeţean Severin al DRSP Timişoara
141. lt. maj. Simon Siegler, şef de birou şi referent la secţia Probleme Speciale a DGSP din 1948; anchetator a DGSP în procesul “grupului Pătrăşcanu”106 din 1954
142. Adalbert Stern, subdirector al Biroului de Securitate Baia Mare în anii ‘50
143. Iulian Sorin (cu numele său românizat, el a reuşit o bună perioadă de timp să-şi camufleze perfect originea evreiască) – ofiţer superior la Direcţia I a Securităţii, apoi inspector general al Departamentului Cultelor, iar din 1997, secretar general al Federaţiei Comunităţilor Evreieştii România !!!!!!!!
144-146.) căpitanii List, Frost şi Rigman, şefi ai catedrelor de specialitate de la Şcoala de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa
147-148.) cpt. Mauriciu Adam şi Heinz Stănescu, doi din cei patru şefi de serviciu ai Direcţiei I a DGSP
149-151.) şefii de birou DGSP (din 1948) Eugen Tais, Marcel Turchischer, Estera Haber, etc.
De fapt, lista numeroşilor evrei comunişti din România postbelică nu poate fi redată exhaustiv, ci cel mult ilustrativ. Enumerarea de mai sus se extinde în realizate mult mai mult, lucru estimabil de pildă prin adăugarea altor nume de evrei din subordinea lui Mişu Dulbergher la Direcţia de Anchete Penale:
152.) Antoniu Sami (Samuel Aritonovici), director adjunct al Direcţiei între 1948 şi 1952, plecat ulterior în Israel
153.) Matusei Andreescu (Nathan Mathuseevici), anchetator penal la Brigada Mobilă între 1946 şi 1948 şi la direcţia regională Timiş a MAI , decedat în 1988
154.) Răzvan Sergiu, locţiitor al şefului de serviciu, emigrat şi el în Israel
155.) Ceaslavski, şef de serviciu (1947-1953) şi fost frizer al Anei Pauker
156.) Neidman Gingol, consilier (1947-1953) şi profesor la Şcoala de Securitate Băneasa, emigrat ulterior în SUA
157.) Rusu Mircea, anchetator al Securităţii 1947-1956), şi el emigrat în SUA
158.) Mureşan (Leon Davidovici), anchetator între 1948 şi 1958, emigrat în SUA
159.) Franco Sandu (1947-1956), emigrat în Israel
160.) Lenobel Barbu, anchetator (1945-1950) în Brigada Mobilă şi la DGSP, emigrat în Israel
161.) Mahler William, anchetator (1952-1956), emigrat în Israel
162-163.) Flamboly Telemaques şi Negru Nicu, ultimul emigrat în Israel
164-169.) Segal Luiza, Hosu Estera, Gersohn Clara, Hebert Estera, Wincler Viorica, Mateescu Ella, etc. Practic, în ansamblul Direcţiei, pe lângă cei de mai sus, alţi 8-10 din totalul de 45 ofiţeri erau evrei maghiari, 4-5 greci, 2-3 sârbi, 2-3 lipoveni, şi doar 8 (!) români! (Niculae, 2004: 32)
Similar, există alte numeroase nume de evrei grupaţi în majoritatea lor în Comitetul Democrat Evreiesc (CDE, organizaţie care includea şi sioniştii de stânga şi Uniunea Evreilor Români – facţiunea dizidentă a lui M.Z. Sărăţeanu), ceea ce ar permite constituirea unei liste mult mai lungi. În conducerea organizaţiei, în afara celor sus-menţionaţi, s-au regăsit: Bercu Feldman – preşedintele CDE, Marcel Fischler, Eduard Manolescu, Marcel Popper (toţi deveniţi, alături de Leibovici-Şerban, deputaţi în Marea Adunare Naţională în 1948); Israel Bacal, un vechi comunist şi conducător CDE-ist, K. Vechsler, Solomon Ştefan, dr. Jean Abermann, Baruch Berea, Paul Iscovici, Laurenţiu Bercovici – secretar CDE pentru Bucureşti, I. Stern şi Morel Farchy – preşedinte şi respectiv vicepreşedinte al comunităţii din Bucureşti, Tiberiu Reny-Arad, preşedintele FUCE la începutul anilor ’50, Petre Lupu, Marcel Rosenzweig, Ury Bernador şi B. Lebli (directori succesivi ai Teatrului de Stat Evreiesc), Emil Dorian, Lascăr Şaraga – secretar general FUCE la sfârsitul războiului, Gh. Florescu, Nicolae Schwartz, etc.