PERSONALITĂŢI - FEMEI PIRAT

Ar putea parea ciudat ca intr-o societate marcata de violente si faradelegi, asa cum era cea a piratilor, femeile sa isi poata gasi un loc si sa poata influenta in vreun fel cursul istoriei. In fond, o veche cutuma marinareasca interzicea accesul persoanelor de sex feminin pe orice nava care iesea din port, infractiune care deseori se solda cu moartea celui vinovat de o astfel de incalcare a regulilor nescrise. Si totusi, intr-o lume dominata de imaginea puternica a barbatului, cateva femei se impuneau prin forta in fata tabuurilor vremii.

Cine si-ar fi imaginat ca in universul marcat de figura lui Barba Neagra, sangerosul pirat britanic, a lui Bartholomew Roberts sau a nu mai putin cunoscutului capitan Kidd, doar cateva dintre numele celebre ale asa numitei Epoci de Aur a piratilor din Caraibe, sau in lumea extrem de dura a pirateriei mediteraneene si asiatice, si-ar fi putut face loc imaginea unor femei? Istoria este, insa, una imprevizibila, iar fenomenul piratilor in fuste pare a se contopi cu insasi inceputul acestei activitati atat de blamate in toate timpurile. Daca o enumerare a femeilor pirat de la inceputuri si pana in secolul XX ar reprezenta o piatra de incercare pentru orice istoric, Descopera isi propune sa va prezinte doar cateva dintre numele personajelor care, ascunse in spatele hainelor barbatesti, isi permiteau sa rescrie istoria violenta a pirateriei mai abitir decat o facusera barbatii de-a lungul timpului.

Anne Bonny si Mary Read – cuplul terorii din Caraibe 

In genere, secolele al XVI-lea si al XVIII-lea sunt asociate cu loviturile sangeroase ale piratilor din Caraibe si cu perioada acestora de glorie, asa numita Epoca de Aur a pirateriei. Walter Kennedy, Jack Rackman, Edward England, Thomas Tew, Emmanuel Wynne si Christopher Condent sunt doar cateva dintre numele celor pe care nu ti-ai fi dorit sa ii intalnesti in acele vremuri. Raspandind teroarea pe mari si in coloniile Lumii Noi, piratii aveau sa cunoasca, insa, un cuplu cum nu le mai fusese dat niciodata sa afle.
Copilaria celei care urma sa devina una dintre figurile de temut ale pirateriei, Mary Read, ar putea parea rupta dintr-un roman de aventuri. Fiica nelegitima a unei sotii de marinar, Mary a fost nevoita inca din primii ani ai vietii sa poarte hainele fratelui sau decedat si sa se dea drept acesta in fata bunicilor si a rudelor sale. Desi pare incredibil, nimeni nu a sesizat faptul ca in spatele mastii masculine si a comportamentului baietos se ascundea, de fapt, o tanara. Sarada a continuat timp de aproape 13 ani, pana in momentul in care ultima sa ruda apropiata, bunica, trecea in nefiinta. Obisnuita, insa, sa poarte aceleasi haine si fiindu-i greu sa isi schimbe comportamentul, Mary avea sa continue sa se poarte asemenea baietilor si chiar se va angaja alaturi de marinari la obositoarele munci din porturile britanice.
De aici si pana la recrutarea sa pe una dintre corabiile vremii nu a mai fost decat un pas. Intrata in randul navigatorilor catre Americi, Mary Read cadea, totusi, la scurt timp dupa angajarea sa, in mainile piratilor condusi de celebrul Calico Jack si a misteriosului sau acolit, nimeni altcineva decat Anne Bonney.
Diferita de cea a lui Mary, povestea Annei Bonney nu este, insa, mai putin spectaculoasa. Obisnuita inca de la varsta de 13 ani cu aventurile amoroase, englezoaica parea sortita unei vieti plina de picanterii si detalii scandaloase. Cu toate acestea, destinul ei avea sa se schimbe radical odata cu intalnirea piratului Jack Rackman (Calico Jack). Indragostiti nebuneste unul de celalalt, cei doi parteneri incep sa strabata marile in cautarea potentialelor victime, nu putine la acea perioada, lasand uitarii vechile preocupari ale Annei.
Faptul ca si Mary Read, odata demascata ca femeie, a intrat in anturajul celor doi, banuindu-se chiar ca ar fi avut legaturi amoroase cu Anne Bonney si Calico Jack, nu ar trebui sa ne mire. In fond, caracterul celor trei era extrem de asemanator. Cert este ca in cronicile si insemnarile oficiale ale vremii, cele doua tinere sunt mentionate pe lista celor mai periculosi si violenti pirati, lucrand intotdeauna impreuna si dand lovitura dupa lovitura in apropierea Jamaicai, doar mobilizarea exemplara a autoritatilor ducand la capturarea acestora.
Se spune despre cele doua femei pirat ca au reprezentat unele dintre cele mai aprige modele de talhari din toate timpurile. Primele la dueluri si abordajele navelor inamice, neintrecute in manuirea pistoalelor si a spadei, cele doua femei ar fi ramas singure in fata autoritatilor, incercand sa lupte chiar si dupa ce membrii echipajului le parasisera. Chiar si asa, darzenia Anney ramane exemplara numai si prin replica data lui Calico Jack in momentul in care acesta a dorit sa o vada pentru ultima oara inainte de propria executie. Dorind sa isi ia ramas bun de la fosta sa partenera de viata si de talharii, Jack Rackman primea o replica mai mult decat acida : « Imi pare rau sa te vad aici, dar daca ai fi luptat ca un barbat, nu ai fi ajuns acum sa fii spanzurat ca un caine !». Astfel se incheia o legatura care urma sa ia, insa, drumul legendei.
Calico Jack nu avea sa scape de spanzuratoare. In fapt, la numai o zi dupa procesul sau, sentinta se si executa. Tinerele au reusit sa scape pacalind autoritatile si ramanand insarcinate, fapt ce evita pedeapsa capitala. Chiar si asa, Mary Read in varsta de 31 de ani, se stingea in inchisoare in 1721, la mai putin de un an dupa capturare. Frigurile si febra care o atinsesera in detentie s-au dovedit mai puternice decat pericolele de pe mare.
Lucrurile se complica in cazul Annei Bonney . Desi fusese condamnata la moarte prin spanzurare, sentinta urmand a fi indeplinita imediat dupa momentul nasterii, fosta femeie pirat dispare brusc din inchisoare si din registrele autoritatile. In ciuda povestilor care sustin ca Anne si-ar fi reluat activitatile pirateresti, cel mai probabil, aceasta si-a schimbat identitate si s-a casatorit cu un fermier bogat din California. Fosta iubita a lui Calico Jack s-a stins din viata, daca e sa dam crezare surselor care o vad in Statele Unite ale Americii, la venerabila varsta de 82 de ani, dupa ce daduse nastere la nu mai putin de 10 copii.

Ching Shih – o femeie pirat la superlativ 

Daca in Europa piratii nu isi permiteau un numar foarte mare de corabii, in Asia lucrurile se petreceau la o scara cu mult mai mare decat si-ar fi putut imagina cineva. Daca ne gandim ca in secolul al XIX-lea, flota chinezoaicei Ching Shih numara peste 1800 de corabii si circa 80.000 de oameni, ar fi suficient sa ne formam o idee despre importanta acestui fenomen in marile si oceanele Asiei. O simpla trimitere la Invincibila Armada spaniola, care a numarat „doar” 130 de vase, poate sublinia mai mult decat se poate exprima in cuvinte.
Cazierul chinezoaicei este unul impresionant chiar si in zilele noastre. Prostitutie, jocuri de noroc, acte de violenta, rapiri si crime… nimic nu pare sa fi omis Ching Shih de-a lungul timpului. Chiar daca prima parte a vietii sale ramane si azi un mister, femeia pirat a inceput sa se afirme ca un puternic lider militar al talharilor in 1807, odata cu moartea sotului ei, Zheng Yi, un celebru proscris chinez a carui familie se putea mandri cu peste doua secole de actiuni de piraterie.
Atat de mare devenise flota chinezoaicei si atat de puternice erau loviturile sale incat aceasta si-a permis sa perceapa taxe in locul imparatului in multe dintre orasele si satele de coasta. Nici chiar flota imperiala nu putea face fata unei asemenea armate a piratilor astfel incat singura solutie a fost aceea de a incheia un pact cu acestia si de a le permite sa-si pastreze prada adunata de-a lungul anilor si sa scape nepedesiti in ciuda tuturor crimelor comise. Surprinzator, Ching Shih a acceptat oferta imparatului si, dupa ce s-a maritat chiar cu fiul sau adoptiv, aceasta s-a retras din viata tumultoasa de pirat si s-a dedicat afacerilor cu jocuri de noroc. Chiar si dupa moartea sa, survenita in 1844, chinezoaica este considerata drept cea mai importanta figura din lista femeilor pirat care au bantuit vreodata marile in cautarea prazii.

FACTS 

• Primele marturii ale existentei femeilor pirat vin din Antichitate, mai precis din anul 600 i.H., si se refera la o alta chinezoaica, Ch’iao K’uo Fuu Jeen.
• Cel mai mare numar de femei pirat a fost inregistrat in randul vikingelor. Demne de renumele sotilor lor, acestea au terorizat marile timp de secole, incapand cu printelese Rusila, Sela sau Stikla in secolul al V-lea si pana la Alfhild si Wigbiorg, in secolul al IX-lea.
• Una dintre figurile importante ale pirateriei feminine o reprezinta Grace O’Malley, Grainne Ni Mhaille pe numele sau irlandez, o femeie pirat ce a scandalizat intreaga Anglie a secolului al XVI-lea, prin actiunile sale indreptate impotriva navelor ce tranzitau apele irlandeze. In folclorul irlandez, Grace O’Malley este considerata o veritabila eroina.

PERSONALITĂŢI - WILLIAM DAMPIER - PIRAT, EXPLORATOR, CERCETĂTOR

Greu de găsit în toată galeria marilor personalităţi istorice o figură comparabilă cu cea a lui William Dampier. Judecaţi şi dumneavoastră: acest om a fost, totodată, marinar, pirat, căpitan de vas, militar, explorator, scriitor de succes şi multe altele. A trecut de nenumărate ori pe lângă moarte, a sfidat pericolele cu bărbăţia şi curajul tipice marilor spirite cutezătoare şi a lăsat în urma sa realizări aproape incredibile. Polivalent, deseori genial, preponderent nobil, uneori tâlhar şi cartofor, om de litere, savant şi spadasin redutabil - vă invit să-i cunoaşteţi viaţa, aventurile şi opera ştiinţifică. O să-l admiraţi cu siguranţă!

Marii eroi ai mărilor din categoria lui Sir Francis Drake, Sir Walter Raleigh sau James Cook îşi văd poziţiile de marcă serios clătinate de personalitatea lui William Dampier, un om din nefericire mai puţin cunoscut decât rivalii săi în ale explorărilor şi pirateriei.

Istoria a fost oarecum nedreaptă cu el, memoria colectivă reţinând mai mult faptele sale de piraterie, comparativ cu alte realizări, cu mult mai interesante decât jefuirea corăbiilor.

Uitat pe nedrept de biografi şi istorici, Dampier este primul om din istorie care a navigat de trei ori în jurul lumii, primul britanic care a explorat porţiuni necunoscute până atunci din Australia şi Noua Guinee şi - realizările mai mici sunt şi ele importante - primul om care a descoperit şi descris fructul comestibil al arborelui de pâine.

Lui i se datorează şi introducerea unor noi cuvinte în limba engleză: conform Oxford English Dictionary, lui i se datorează apariţia cuvintelor precum tortilla, barbecue, chopsticks, nucile cashew şi fructul avocado. Tot el a lansat în vocabularul ştiinţific termeni precum subspecie, leu de mare sau chiar briza mării !

Vă vine să credeţi sau nu, dar tot el este cel care l-a descoperit şi salvat pe naufragiatul Alexander Selkirk, adevăratul Robinson Crusoe!

Iar şirul realizărilor sale spectaculoase nu se sfârşeşte deloc aici, după cum veţi descoperi în continuare.

La fel ca mulţi alţi oameni celebri prin faptele lor, William Dampier s-a născut în sărăcie, climatul pauper de acasă ascuţindu-i din fragedă pruncie caracterul şi spiritul său răzbătător.

Orfanul care a devenit pirat

A văzut lumina zilei în luna august a anului 1651, în oraşul Somerset, ca fiu al unui fermier sărac. Părinţii săi au murit pe când avea doar 7 ani. Zece ani mai târziu, întărit de lipsuri şi răutatea oamenilor, adolescentul William decide să se facă marinar. Prima sa călătorie pe apă are loc la bordul unei nave comerciale care călătorea frecvent spre Newfoundland. A doua incursiune pe ocean avea să-l ducă mult mai departe, spre însorita şi exotica insulă Java, din Arhipelagul Indonezian. Plictisit de munca monotonă de pe o navă comercială, Dampier ţinteşte mai sus. Îl găsim aşadar, în anul 1673, angajat în Marina Regală, luând deja parte la cele două bătălii maritime de la Schooneveld, desfăşurate în luna iunie a aceluiaşi an. Serviciul său militar a fost scurtat brusc şi brutal de o boală gravă; în consecinţă, polivalentul personaj de mai târziu a fost nevoit să se întoarcă în Anglia natală, unde a bolit timp de mai multe luni. Norocul nu i-a surâs nici pentru următorii câţiva ani, răstimp în care Dampier a fost, pe rând, tăietor de lemne în Mexic, şef de plantaţie în Jamaica şi agricultor în Haiti.

Anul 1679 a fost hotărâtor pentru el; atunci l-a întâlnit pe Bartholomew Sharp, căpitan de navă de piraţi şi celebritate vie a vremurilor sale. Sătul de existenţa mediocră spre mizeră pe care o ducea, William Dampier acceptă fără să stea pe gînduri propunerea căpitanului Sharp. Iată-l deci pirat pentru prima dată în decursul tumultuoasei sale vieţi!

Cu această ocazie a făcut şi prima sa călătorie de-a lungul globului terestru, călătorie "condimentată" din plin cu jafuri. Astfel, în decursul aceluiaşi an, efectuează un raid în apele Istmului Panama, ocazie cu care participă la abordajul câtorva nave spaniole. Încrezători în norocul lor, piraţii, în rândul cărora figura deja la loc de cinste şi eroul nostru, au întreprins o expediţie de jaf şi asupra aşezărilor spaniole din Peru, înainte de reîntoarcerea triumfală în Caraibe.

Momentan mulţumit cu ocupaţia sa, Dampier părea că şi-a găsit, în sfârşit, vocaţia şi nu ar fi renunţat pentru nimic în lume la rău-famata ocupaţie de tâlhar al mărilor.

Continuă deci în aceeaşi notă şi călătoreşte spre Virginia, unde se înhăitează cu piratul John Cooke. Cei doi întreprind o expediţie de jaf în Peru, Galapagos şi Mexic. Expediţia le aduce, pe lîngă bogăţii considerabile, şi noi admiratori care voiau să se facă piraţi. Steaua lui Cooke avea să apună subit pe când acesta era în Mexic, iar piraţii l-au ales căpitan pe Edward Davis. Acesta, prieten foarte bun cu Dampier, îl ia pe eroul nostru pe nava sa, Cygnet, iar pe data de 31 martie 1696, cei doi pornesc în traversarea Pacificului, intenţionând să ajungă în Indiile de Est. Ajung în Guam şi Mindanao din Arhipelagul Filipinelor.

Piratul devenit savant

În anul 1688, corabia Cygnet era trasă la mal pe coasta de nord-vest ale Australiei, lângă King Sound. În timp ce restul piraţilor reparau corabia, spiritul ştiinţific şi curiozitatea nativă a lui Dampier au prins viaţă.

Şi iata-l pe piratul nostru lăsând la o parte sabia şi toporul de abordaj, pentu a lua pana de scris, cu care a făcut note şi observaţii în premieră despre fauna, flora şi aborigenii descoperiţi aici. Dampier părea că şi-a găsit vocaţia adevărată.

Cu voie de la căpitanul Davis, Dampier, însoţit de doi amici piraţi, porneşte să exploreaze Insulele Nicobar. Modifică o canoe şi, după ce supravieţuiesc unei furtuni pe mare, cei trei ajung în Aceh, în Insula Sumatra.

După multe alte aventuri, Dampier se întoarce în Anglia în anul 1691, după ce ocolise Capul Bunei Speranţe, aducând cu sine mai multe jurnale pline de însemnări valoroase. Nu era singur, fiind însoţit de doi băştinaşi tatuaţi, un prinţ local pe nume Jeoly, alături de mama sa. Dampier i-a cumpărat ca sclavi, expunându-i în faţa publicului londonez. Ce să-i faci, nimeni nu-i perfect...

Porţile ştiinţei aveau să se deschidă pentru Dampier, după ce sunt publicate jurnalele sale, grupate într-o lucrare intitulată "New Voyage Round the World".

Lucrarea este publicată în anul 1697, devenind o carte de senzaţie în rândul membrilor Amiralităţii Britanice.

Pe baza acestei realizări, doi ani mai târziu, William Dampier este investit la comanda corabiei HMS Roebuck de către o comisie a Amiralităţii, precum şi de regele William al treilea, devenit peste noapte un admirator şi susţinător al fostului orfan.

Misiunea sa era aceea de a explora coasta de est din New Holland, nume dat de olandezi Australiei.

Savantul devenit explorator

Expediţia a pornit în data de 14 ianuarie 1699, prea târziu pentru a ocoli Capul Horn, răvăşit de furtuni cumplite, Dampier fiind obligat să înconjoare Capul Bunei Speranţe.

Urmând ruta olandezilor spre Indiile de Est, Dampier a ajuns în Insula Dirk Hartog, în dreptul unui golf pe care l-a botezat Shark Bay, din vestul Australiei. A debarcat şi a început prima descriere detaliată a Australiei. A continuat cu explorarea coastei de nord-est, botezând un grup de insule cu numele de Arhipelagul Dampier, ajungând ulterior în locul denumit astăzi Roebuck Bay. Din acest punct, s-a îndreptat spre Timor, apoi a ajuns pe rând în Noua Guinee şi câteva insule din Arhipelagul Bismarck, cartografiind Strâmtoarea Dampier

În tot acest timp, a continuat să colecteze şi să descrie diverse specii de plante şi animale.

Din nefericire, apa sărată a oceanelor începuse să afecteze iremediabil lemnul corăbiei sale, iar tâmplarul de la bord nu a fost capabil să remedieze situaţia. Dampier a fost aşadar nevoit să abandoneze investigarea coastei de est a Australiei. Ghinionul părea să se ţină scai de el. Roebuck era atât de avariată, încât echipajul nu a mai putut face altceva decât s-o abandoneze, în apele Insulei Ascension, pe data de 21 februarie 1701. Dampier şi echipajul din subordine au fost nevoiţi să aştepte timp de 5 săptămâni până să fie salvaţi de o altă corabie britanică şi transportaţi în Anglia.

Cu toate că unele însemnări valoroase au fost pierdute odată cu scufundarea HMS Roebuck, Dampier a reuşit să salveze mare parte din rezultatul observaţiilor sale.

(Recent, în anul 2001, epava corabiei Roebuck a fost descoperită în apele din jurul Insulei Ascension de către o expediţie efectuată de specialiştii din cadrul Western Australian Museum.)

Culmea ghinionului se concretizează la întoarcerea acasă, Dampier fiind inculpat de Curtea Marţială, sub acuzaţia de cruzime!

În timpul călătoriei, îl debarcase şi trimisese la puşcărie, în Brazilia, pe George Fisher, un recalcitrant membru al echipajului. Acesta s-a întors între timp în Anglia şi l-a reclamat pe Dampier la Amiralitate. Piratul savant a scris un memoriu în care dezminţea acuzaţiile, dar nu a avut succes. Judecat, a fost găsit vinovat şi exclus din Marina Regală.

Exploratorul care a marcat ştiinţa

Dezamăgit, Dampier - după ce a scris şi publicat o continuare relatărilor privind expediţiile sale, intitulată "A Voyage to New Holland" -, s-a reapucat de piraterie.

Războiul dintre Anglia, pe de o parte, şi Spania aliată cu Franţa, pe de alta, a izbucnit în anul 1701, Londra cerând pe un ton imperios ca toţi piraţii de naţionalitate britanică să atace navele spaniole şi franceze, lovind astfel interesele comerciale şi activităţile economice ale celor două rivale.

În faţa pericolului franco-spaniol, Dampier a fost reabilitat de urgenţă, fiind numit comandant al navei de război St. George, echipată cu 26 tunuri şi deservită de 120 oameni. St. George era acompaniată de o navă mai mică, Cinque Ports, cu 16 tunuri şi 63 oameni.

Dampier cel bun la toate duce o luptă dură cu o navă franceză de război, încheiată nedecis, dar reuşeşte să captureze trei mici corăbii spaniole şi un vas de 550 tone.

Întors în Anglia, pe baza reputaţiei sale este angajat pe bani grei de piratul Woodes Rogers ca pilot al navei Duke.

La bordul lui Duke, Dampier a reuşit, pe data de 2 februarie 1709, să-l descopere pe naufragiatul Alexander Selkirk, omul care, odată ajuns în Anglia, i-a servit lui Daniel Defoe drept model inspiraţional pentru celebrul personaj fictiv Robinson Crusoe.

Dampier avea, însă, şi alte motive de satisfacţie; printre altele, expediţia sa a fost plină de succes, piratul cercetător reuşind o captură de peste 200.000 guinee, echivalentul sumei de 20 milioane lire sterline la nivelul anului 2009.

Din nefericire, William Dampier, una dintre cele mai strălucitoare figuri din panoplia eroilor mărilor din perioada Vârstei de Aur a Pirateriei, a murit la Londra, în anul 1715, cu doar trei zile înainte de a-şi primi partea din pradă, care l-ar fi făcut un om foarte bogat pentru acele vremuri.

Acest om cu spirit cutezător a călătorit pe oceanele lumii peste 200.000 de mile marine şi a explorat tărâmuri unde nu călcase picior de european. A fost navigator, pirat, om de ştiinţă, militar, explorator, hidrograf şi naturalist.

Fostul fiu de ţăran sărac era admirat şi invidiat, în egală măsură, de High Life-ul britanic de atunci. A fost centrul şi sufletul multor banchete şi petreceri simandicoase, oameni bogaţi şi influenţi i-au căutat compania şi prietenia, doar Istoria l-a uitat pe nedrept.

Foarte puţini ştiu, bunăoară, că autorul Jonathan Swift, în cartea sa Călătoriile lui Gulliver, l-a menţionat pe William Dampier drept un marinar de talia lui Gulliver, Swift fiind un admirator al piratului-savant. Iar fără el, lumea literaturii mondiale nu l-ar fi avut niciodată pe Robinson Crusoe. William Dampier este pomenit în romanul "Ultima călătorie a corabiei fantomă", scrisă de celebrul Gabriel Garcia Marquez.

Charles Darwin, părintele evoluţionismului, a fost influenţat foarte mult de scrierile lui Dampier, pe care le studia cu aviditate. Într-un pasaj din memoriile sale, Darwin declară că lucrările lui Dampier au fost adevărate "mine de informaţii" pentru ştiinţa şi cunoaşterea umană. Alt mare admirator al său a fost exploratorul James Cook.

Dampier a fost primul cercetător care a studiat curenţii aerieni, lucrarea sa "Discurs despre vânturi" fiind recomandată tuturor ofiţerilor de marină de către Horatio Nelson, alt admirator al lui Dampier.

Alexander Humboldt a fost încă o personalitate care a fost influenţat de opera ştiinţifică a piratului-cercetător. Multe plante descrise în premieră în timpul expediţiilor sale i-au primit numele, ca un tribut ştiinţific adus ulterior de cercetători. Specii precum Dampiera incana, Hoary dampiera, Willdampia formosa sunt câteva din multitudinea plantelor descrise de-a lungul călătoriilor.

Tot Dampier a fost primul cercetător care a studiat şi descris pinipedele (focile) din genul leilor de mare; de fapt, denumirea de leu de mare, dată acestor foci la care masculii au o coamă scurtă şi aspră, a fost data de Dampier pe baza asemănării cu coamele mult mai cunoscuţilor lei din savanele Africii.

Singurul motiv pentru care acest cutezător şi deschizător de drumuri nu a primit recunoaşterea binemeritată a fost pirateria.

Deşi piraţii britanici jefuiau deseori doar corăbii spaniole, franceze sau olandeze, devenind astfel, la nevoie (adică în caz de război), oameni foarte utili pentru Coroana Britanică, şi cu toate că Dampier avea numeroşi prieteni, susţinători şi admiratori în înalta societate britanică, atunci când trupul piratului William Kidd se legăna în spânzurătoare, la Execution Dock, s-au auzit câteva voci importante care propuneau aceeaşi soartă şi pentru William Dampier.

Ar fi fost cu adevărat un sfârşit nedrept şi crud pentru unul dintre cei mai mari exploratori britanici.

CEAUŞESCU - RIDICAREA FAMILIEI

Pe fraţii Ceauşescu, prea mulţi pentru o moştenire mică, nevoile i-au împins către o viaţă mai bună, la oraş. Unul câte unul, urmând traseul celor mari, Niculina şi Marin, ceilalţi s-au aciuat, mai devreme sau mai târziu, în Bucureşti. După Nicolae Ceauşescu, cel care avea să confere celebritate Scorniceştiului, fraţii mai tineri au părăsit locurile de baştină. Şi-au încercat norocul în diverse meserii: chelner (Florea), strungar (Nicolae Andruţă), ucenic la uzinele „Mărgineanca" (Ilie). Doar mezinul Ion a venit în Capitală direct la învăţătură, pentru a desluşi tainele electrotehnicii. A fost, se pare, şi mai ghinionist, deoarece o boală de tinereţe i-a afectat temporar studiile la Moscova. Adevărata „consacrare" au cunoscut-o cu toţii mai târziu, când Nicolae Ceauşescu a ajuns în fruntea partidului.

Unul câte unul, şi-au găsit loc în câte un minister. Marin, plecat din ţară cu legături comerciale încă din timpul lui Gheorghiu-Dej, a devenit şeful Agenţiei Economice a României din Austria. Scos „basma curată" după legăturile cu legionarii din tinereţe şi matrapazlâcurile din GAC „Drumul lui Lenin" Scorniceşti, Nicolae Andruţă a ajuns în Ministerul de Interne. Ilie a făcut carieră în Ministerul Apărării Naţionale şi în istorie, pe când Ion a devenit adjunct al ministrului Agriculturii şi Industriei Alimentare. Surorile, ceva mai modeste, nu au aspirat la cariere excepţionale. Doar Lina Bărbulescu a părăsit agricultura pentru scaunul de inspector al învăţământului oltean. 

Marin, delegat în străinătate

Marin Ceauşescu (1916-1989) a fost băiatul cel mai mare al soţilor Andruţă şi Lixandra. Cu fratele său celebru a avut două lucruri în comun. Şi unul, şi altul au aderat la mişcarea comunistă în ilegalitate şi au învăţat cizmăria. În timpul războiului, pe frontul de Est, Marin Ceauşescu a servit patria la atelierele de cizmărie ale Comandamentului de Armată. S-a înrolat în Divizia de voluntari „Horia, Cloşca şi Crişan", înfiinţată în 1945, în URSS, din prizonieri de război. Cu soldaţii diviziei s-a înapoiat în ţară, când Armata Roşie „a eliberat" România „de sub jugul fascist".



Marin Ceauşescu alături de soţie şi fiică





Marin Ceauşescu



Fotografie de familie - Elena, Andruţă, Lixandra, Nicolae şi Nicu



După război, a profesat cizmăria în ateliere bucureştene şi, pentru o perioadă, a fost gestionarul unui depozit de vinuri. În 1954, după un an de cursuri în Cehoslovacia, a devenit economist la Direcţia industriei pielii. Doi ani mai târziu, a părăsit din nou România cu destinaţia Praga. Pentru mulţi ani, a ocupat funcţia de delegat permanent al Agenţiei Economice Române de acolo. A urmat cursurile liceului, Şcolii Superioare de Partid „Ştefan Gheorghiu" şi Facultăţii de Economie Generală „de la distanţă".

Florea, ziaristul

Mai mic în vârstă şi în funcţii decât fraţii săi, Florea Ceauşescu (1922-2006) a fost o prezenţă mai discretă în viaţa publică înainte şi după 1989. Dintre rude, cel mai bine se înţelegea cu Marin, fratele care „servea patria" din străinătate. Despre el s-a zvonit însă că simpatizase în tinereţe cu Mişcarea Legionară.



Florea Ceauşescu

 Cum dosarul său de cadre nu se află la Arhivele Naţionale, acest amănunt din biografie nu poate fi verificat. S-a căsătorit cu Ioana Necă, originară tot din Scorniceşti, în 1946. Potrivit lui Ilie Ceauşescu, după război, Florea a lucrat chelner (1946) şi „negustor" (1949) în Bucureşti. Din 1949, a obţinut şi carnetul de membru de partid. I s-a găsit un rost la „Steagul Roşu", organul de presă raional Bucureşti, iar mai târziu la „Scînteia".

Nicolae Andruţă



Marin Ceauşescu (stânga), Zoe şi Nicolar Andruţă  1977

 Nicolae Andruţă Ceauşescu (1924-2000) a primit la naştere prenumele tatălui şi al unui frate mai mare. Pe al doilea, se zice, dintr-o „neglijenţă" a părintelui său, care îl declarase la Primărie într-un moment de tandreţe cu zeul Bachus. Că tatăl uitase că mai avea acasă un Nicolae e pe undeva de înţeles. Acesta era deja al şaselea nou-născut.


Nicolae Andruţă Ceauşescu

Din declaraţiile de mai târziu ale fraţilor săi, reiese că Nicolae Andruţă (Nicu, pentru consăteni) a învăţat strungăria şi a simpatizat legionarii. A scăpat de verificările membrilor de partid, care au „puricat" PMR. Nicolae cel mic a devenit secretarul organizaţiei de bază Scorniceşti. Împreună cu tatăl său şi cu Ioan Bărbulescu, socrul Linei (Elena), tăia şi spânzura în comuna natală. Până când, în 1951, o Comisie a Secretariatului CC al PMR a denunţat abuzurile comise de Ceauşeştii rămaşi acasă. A scăpat din nou, mai mult ca sigur ocrotit de fratele mai mare.


Familia Ceauşescu - Arhiva Muzeului Judeţean Slatina



Din categoria rudelor care fie n-au putut, fie n-au vrut să facă o carieră, face parte Niculina (născută în 1914), căsătorită Rusu. O altă soră, Maria (1920), s-a căsătorit cu Neculai Agachi.

Ea a lucrat ca muncitoare la Electromagnetica, unde a ajuns şef de secţie. În schimb soţul lui tanti Riţa, aşa cum îi  spuneau femeii rudele apropiate, a avut o carieră fulminantă. După 1964, a devenit director general al Combinatului Siderurgic Hunedoara şi, mai apoi, ministru al Industriei Metalurgice. 

Lina

Sora cea mică, Lina (Elena), căsătorită Bărbulescu, a avut un traseu deosebit. La început a fost ţărancă la CAP Scorniceşti. Împreună cu soţul Vasile Bărbulescu a urcat treptat în funcţii. Cumnatul lui Ceauşescu a fost „ales" preşedinte la CAP Scorniceşti, apoi membru în Consiliul Agriculturii şi în cele din urmă a dirijat toată agricultura ţării. La rândul ei, Elena s-a „specializat" în predarea istoriei. A promovat fulgerător, fiind instalată în fruntea Inspectoratului General al învăţământului oltean.

Ion, mezinul familiei

Mezinul familiei, Ion Ceauşescu (foto), născut în 1932, a urmat primele patru clase primare în comuna natală. I-a fost mai uşor în adolescenţă decât fraţilor. Când a venit în Bucureşti (1949), Nicolae cel mare era deja membru de vază al partidului. Ion s-a înscris la Şcoala medie electrotehnică pe care a absolvit-o după patru ani. Având origine socială sănătoasă şi sprijin din partea fratelui, a fost trimis la studii, la Moscova.

Din cauza unei boli (nespecificată în dosarul de cadre) a abandonat cursurile Facultăţii de Electrotehnică (1955). A stat internat timp de doi ani în spital la Moscova şi Bucureşti. După ce s-a însănătoşit, a fost angajat muncitor legumicol la Combinatul agroalimentar 30 Decembrie 1947. Apoi a ajuns şef de brigadă. „Tânăr cu perspective", purtând un nume cu rezonanţă în viaţa politică, Ion Ceauşescu a devenit o „partidă". Alexandru Ienciu, directorul combinatului, i-a devenit socru. La fără frecvenţă, a urmat cursurile Facultăţii de Agronomie din Bucureşti.

Şi-a depus candidatura pentru primirea în PMR în 1958. „În munca profesională, tov. Ceauşescu Ion este un bun exemplu, caută să dea produse de bună calitate, lucru ce a făcut să fie apreciat de conducerea politică şi administrativă a Combinatului 30 Decembrie. Faţă de calităţile bune pe care le are tov. Ceauşescu Ion, mai are şi unele lipsuri ca puţina delăsare în muncă fapt ce face să nu fie exigent în unele împrejurări", scrie într-o recomandare a Biroului Raional Vidra al UTM.

„În perioada de candidatură nu lua cuvântul la adunările generale de partid, era o fire cam timidă", avertizau membrii comisiei care analiza activitatea aspiranţilor la calitatea de comunist cu acte. Avea în schimb atuuri, căci, după stagiul obligatoriu de doi ani, a devenit membru de partid.

Fraţii, în 1960

O prezentare succintă a fiilor soţilor Andruţă şi Lixandra se regăseşte în dosarul de cadre al lui Ion Ceauşescu. Documentul datează din 1960: „Un frate a fost muncitor cizmar - membru de partid din ilegalitate, iar în prezent este ataşat comercial în Cehoslovacia (Marin Ceauşescu, n.r.), al doilea este secretar al CC al PMR (Nicolae Ceauşescu), al treilea este maistru mecanic - membru de partid (Florea Ceauşescu), altul este ofiţer anul IV la Academia Militară (Ilie Ceauşescu), este membru de partid, fost UTC-ist, şi ultimul a fost strungar, iar în prezent este ofiţer de Miliţie (Nicolae Andruţă), membru de partid.".

Ilie Ceauşescu

Ilie Ceauşescu (1926-2002) a făcut şcoală mai multă decât ceilalţi fraţi ai săi. A absolvit şapte clase primare în Scorniceşti (1933-1940). A plecat apoi în Capitală. A încercat să se angajeze ca ucenic la Uzinele „Mărgineanca", dar a fost respins din cauza „lipsei de pregătire". S-a întors acasă, unde a devenit membru al Uniunii Tineretului Muncitoresc (UTM). Alături de fratele său Nicu Andruţă a activat în organizaţia locală a PMR. După propriile declaraţii, era „responsabil educaţie politică în celula Scorniceşti Olt".


Ilie Ceauşescu

 Intre 1947 şi 1950, primea salariu de la Cooperativa de Consum. A petrecut o perioadă şi pe Şantierul Naţional „Gheorghe Gheorghiu-Dej", de la Bumbeşti-Livezeni. S-a „distins" în brigadă, ca responsabil cu agitaţia şi propaganda în şut. „În august ziua 13 anul 1948 când am venit şi am rămas la munca câmpului până la 5 oct. 1949 (1948, de fapt; n.n.) când am plecat la Cercul Teritorial Olt să plec militar unde am fost dat plus de contigent", scrie Ilie Ceauşescu în autobiografia întocmită la 24 martie 1949.



Caracterizarea Comisiei de verificare, redactată în 1949, este pozitivă, în ceea ce îl priveşte pe Ilie Ceauşescu: „Ţăran sărac, a dus muncă de lămurire în alegerile din 1946. A dus muncă de lămurire în rândurile tineretului din comună, organizându-l, îl caracteriza Comisia de Verificare. A luat parte la munci voluntare, pe şantier, şi plăteşte cotizaţia. În prezent devine (sic) casier la cooperativă unde se poartă bine. E un element tânăr şi cu perspective. Lipsuri: nu a citit material de partid din care cauză are nivelul politic scăzut. Tov(arăşul) trimis la o şcoală de partid poate deveni un bun activist de partid".

Nicolae Ceauşescu, mama-Lixabdra Alexandra şi tatăl-Andruţă



De acasă, a plecat din nou în 1952. Definitiv. A urmat, Şcoala Militară Politică (1952-1953), Academia Militară (1955-1959) şi, prin „diferenţă de examene", a obţinut diploma de absolvent al Facultăţii de Istorie (1963). O ţine apoi, din doctorat în doctorat, la Academia de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan-Gheorghiu".



Mascarada procesului lui Nicu Ceauşescu
sub regimul lui Ion Iliescu