marți, 27 septembrie 2011

COMUNISM - GENERALI FĂRĂ STAGIU MILITAR

Emil Bodnaraş, Ministrul Apărării Naţionale, i-a avansat pe activiştii comunişti Valter Roman, Nicolae Ceauşescu si Leontin Sălăjan la gradul de general, deşi nu aveau nici o zi de armată. In schimb, ei au politizat armata română prin Directia Superioară Politică a Armatei (DSPA) care acţiona ca secţie a CC-ului. De „corectitudinea politica” a militarilor se ocupa politia politica numita Sectia Contrainformatii a Armatei.

Emil Bodnăraş


In 1948 ministrul Emil Bodnaras si-a desavarsit „opera” transformarii Armatei Romane. Sfatuit de consilierul sovietic S. Kolganov, Bodnaraş a adus armata sub comanda Comitetului Central al PMR, promovand la rangul de generali activisti ai partidului.
„SA TRAITI, TOVARASE!”. „Armata noua” populara s-a inspirat in toate privintele dupa modelul Armatei Rosii. Noua uniforma a soldatilor se compunea din vestoane si mantale inchise pana la gat, cu camasi gen rubasca. Gradele militare, pana atunci sub forma de trese, erau reprezentate prin stele. Din 1949 s-a introdus gradul de locotenent-major, inexistent pana in acel moment. Stemei Regatului Romaniei i-a luat locul pe drapelele de lupta ale fortelor armate stema RPR, cu textul „Pentru Patria noastra Republica Populara Romana”. Emblemele Casei Regale au disparut, in favoarea stelei cu cinci colturi. Formula de salut consacrata anterior in armata – „Am onoarea sa va salut!” – a fost interzisa, din 1949 subordonatii fiind obligati sa se adreseze cu „Sa traiti, tovarase!” Prezenta preotilor in armata romana facea parte dintre traditiile ostasesti, amintind de perioada medievala in care domnitorii luptau in numele crucii. In vara anului 1948, Ministerul Apararii Nationale a decis desfiintarea Episcopiei Armatei, iar clerul militar a fost silit sa paraseasca institutia. De asemenea, prelatii au pierdut gradele militare.

Valter Roman


DSPA. In contextul transformarilor armatei romane dupa 1947-1948, Inspectoratul General al Armatei pentru Educatie pentru Cultura si Propaganda a devenit Directia Superioara Politica a Armatei (DSPA). Se oficializa astfel trecerea acestei sectii de propaganda sub tutela CC al PMR. DSPA era un organism politic ce avea ca sarcina indoctrinarea tuturor militarilor. Directii politice subordonate DSPA au aparut in cadrul comandamentelor de arma, corpurilor de armata, diviziilor, academiilor si scolilor militare. Din structura DSPA faceau parte urmatoarele directii: Agitatie si Propaganda, Organizare, Cadre si Administratie. Propunerile DSPA (avizate prealabil de consilierii sovietici) erau inaintate ministrului fortelor armate, apoi erau aprobate de catre CC si numai dupa aceea deveneau ordine ale MApN. In 1949 s-a infiintat Sectia de Contrainformatii a Armatei (SIA). Aceasta verifica orientarea politica a personalului militar si civil al armatei. Pe linia acestor verificari, SIA colabora direct cu DSPA de unde primea informatii despre „contra-revolutionari”. DSPA furniza intreaga documentatie lucratorilor SIA, iar cercetarile trebuiau facute cu multa discretie.

GENERALUL CEAUSESCU. Si totusi, consilierii sovietici au fost nemultumiti de realizarile „tovarasilor romani” in domeniul militar. Fapt evident din raportul despre armata romana inaintat de Generalul K.S. Kolganov, Consilierul sovietic pe langa Marele Stat Major roman, sefului Marelui Stat Major sovietic S. Stemenko. Raportul reprosa Secretariatului CC al PMR ca nu se preocupa serios de educatia politica a ofiterilor. Intamplator sau nu, la cateva zile dupa raportul nesatisfacator al lui Kolganov, liderii PMR au decis trecerea SIA in subordinea Ministerului Afacerilor Interne si transferul unor inalti activisti de partid in structurile politice ale armatei. In martie 1950, tanarul Nicolae Ceausescu, membru al CC al PMR, ce nu facuse nici o zi de armata, a fost numit in fruntea DSPA cu grad de general-maior, iar Leontin Salajan, si el membru al CC al PMR, a devenit seful Marelui Stat Major (MStM).

EROUL DIN SPANIA. Unul dintre noii comandanti ai Armatei Romane a fost tatal primului-ministru post-comunist Petre Roman, Valter Roman (Ernst Neulander). Nascut la Oradea intr-o familie instarita de origine evreiasca (1913) a studiat la Politehnica din Brno si Bucuresti (1930-1934), obtinand diploma de inginer. Student fiind a aderat la Partidul Comunist Cehoslovac (1931), iar din 1933 a activat in PCdR la Sectia de Propaganda in judetul Ilfov. Arestat si judecat in libertate de autoritatile romane, a fugit in Franta si apoi in Spania (1936). S-a inrolat voluntar in Brigazile Internationale ale comunistilor, desi nici el nu avea experienta militara. Dupa putin timp, tovarasii il considerau un expert intr-ale artileriei, iar comandantii „rosii” l-au promovat maior. Infrangerea stangii spaniole l-a obligat sa emigreze in URSS. A revenit la meseria de inginer, fiind angajat al Institutului de Cercetari Stiintifice (1941-1945). Sub coordonarea Anei Pauker a organizat Divizia de voluntari Tudor Vladimirescu (1943) alaturi de care, la sfarsitul razboiului, a venit in Romania. Intre anii 1945-1948 a condus Directia de Propaganda din Inspectoratul General al Armatei pentru Educatie, Cultura si Politica. Pentru meritele sale de propagandist a fost urcat in rangul de general-maior (1 mai 1948) si numit loctiitor politic al MStM.

Politică şi la tun şi la plug
„Armata populara” a fost dintru-inceput folosita pe „frontul muncii” – campanii agricole, santiere de constructie si mine. Dupa model sovietic, indoctrinarea politica, numita „munca educativa”, nu putea renunta nici la plug, nici la tun. „In ce priveste munca de educatie, recomanda in paginile ziarului Glasului Armatei Sorin Toma, viitorul redactor-sef al Scanteii, ea trebuie sa fie nu slabita, ci intarita in cursul muncilor agricole. (...) In cantonament detasamentul trebuie sa aiba conferinte, convorbiri, sezatori, ziare de perete si foi volante care sa mentioneze ravna celor mai buni ostasi, colturi ale ostasului etc. Ei trebuie sa aiba o legatura permanenta cu unitatea pe linia aparatului de educatie.”

Trenuie să piară armata burgheză
Pentru a-i convinge pe tineri de schimbarile benefice din „noua armata”, comunistii apelau la propaganda scrisa si orala. Scriitori precum Gheorghe Braescu, autor interbelic al unor schite umoristice reunite intr-un volum intitulat „Din vechea armata”, erau revalorizati de noul regim. In prefata cartii, G.G. Nicolescu prezenta armata dinainte de 1945 drept un „instrument odios prin care burghezo-mosierimea isi exercita dominatia de clasa”. Emil Bodnaras, ministru de Razboi din 23 decembrie 1947, denunta astfel obiceiurile vechii armate: „Ofiterul (...) era tinut in stransa si umilitoare dependenta de clasele dominante, obligat sa serveasca orice aventura. Subofiterul, tinut intr-un regim de serviciu, care inevitabil ducea la abrutizare, era ferecat de pozitia sa, fara posibilitatea de a o depasi. Soldatul era instrument orb, mecanism automat, destinat sa-si verse sangele in razboaie nedrepte si la nevoie sa ridice arma si impotriva parintilor si a fratilor sai.”

CEAUŞESCU - PROMOVAT GENERAL MAIOR IN 1950

Oltenia - 1950
In martie 1951, Nicolae Ceauşescu a fost numit prin decret general-maior al armatei române. Abia fusese mutat de la Agricultură, în luna ianuarie. Tânărul comunist nu satisfăcuse nici măcar stagiul militar obligatoriu! Singurul său merit era fidelitatea faţă de doctrina şi dispoziţiile Partidului Comunist.


Oltenia - 1950

Promovarea lui Ceauşescu a avut loc în contextul intensificării controlului exercitat de Partid asupra armatei. Consilierii sovietici erau nemulţumiţi de realizările „tovarăşilor români“ în domeniul militar.


Ceauşescu General Maior
Şej al Direcţiei Superioare Politice
a Armatei şi Adjunct al Ministrului
Forţelor Armate - Doftana 9.11.1952
 Fapt evident din raportul despre armata română înaintat în decembrie 1949 de generalul K.S. Kolganov, consilierul sovietic pe lângă Marele Stat Major român, lui S. Stemenko, şefului Marelui Stat Major sovietic (decembrie 1949). În raport, se reproşau Secretariatului CC al PMR carenţe în educaţia politică a ofiţerilor.


Ceauşescu - La o acţiune a Ministerului Apărării Naţionale - 1950

 Tot Kolganov şi-a expus nemulţumirile şi lui Iosif Chişinevschi. Din discuţie reieşea că Secretariatul CC al PMR, şi nu Ministerul Forţelor Armate, trebuia să hotărască în diverse probleme militare şi de apărare.
Ceauşescu - General Maior
Reg. 36 Artilerie - Stadionul Craiova

Intâmplător sau nu, la 9 ianuarie 1950, s-a decis trimiterea unor comunişti de frunte în funcţii importante din armată. Au fost vizate Direcţia Superioară Politică a Armatei, Secţia a II-a Informaţii a Marelui Stat Major, corpurile de armată, tribunalele militare. În această „mişcare a cadrelor“, a fost prins şi Nicolae Ceauşescu.


Ceauşescu - 29.04.1953
Inmânarea Drapelului de luptă
al Academiei Militare Generale


duminică, 25 septembrie 2011

ISTANBUL - YEDIKULE

Yedikule – Inchisoarea celor Sapte Turnuri
Edicule, cunoscuta si sub denumirea de “Inchisoarea celor Sapte Turnuri”, este o veche fortareata din Istambul (Constantinopol), Turcia, folosita de otomani drept inchisoare.

In turnul cel mare al acestei inchisori otomane, numit “Groapa Sangelui” sau “Turnul Ambasadorilor”, au fost intemnitati, munciti si batjocoriti Sfintii Martiri Brancoveni, evlaviosul domnitor Constantin, impreuna cu fiii sai, Constantin, Stefan, Radu si Matei, alaturi de Ianache, sfetnicul sau.

Sfantul Constantin Brancoveanu a fost domn al Tarii Romanesti vreme de 26 de ani. Pentru dreapta lui credinta, cat si pentru dragostea lui statornica fata de neam si limba, el a fost mult urat de otomanii cei pagani. Astfel, in data de 15 august 1714, pe cand domnitorul implinea 60 de ani, turcii l-au incununat, pentru vesnicie, cu cununa cea nevestejita a muceniciei.
In cantarea numita “Balada Sfintilor Brancoveni”, auzim ca acestia au fost aruncati in “turnul mare”, care “se inalta langa mare”. Acest turn mare este, negresit, fortareata Edicule, care se inalta pe malul Marii Marmara, in capatul orasului Istambul, numita adesea “Inchisoarea celor Sapte Turnuri”.

“Turcii-n casa navalea,
Pe toti sase mi-i prindea
Si-i ducea de-i inchidea
La Stambul, in turnul mare
Ce se-nalta langa mare,
Unde zac fete (chipuri) domnesti
Si soli mari, imparatesti.”
Edicule, inchisoarea Sfintilor Martiri Brancoveni
Infricosatoarea inchisoare Edicule, numita si “a celor Sapte Turnuri”, era, cu precadere, locul in care se aruncau, se chinuiau si se omorau conducatorii politici straini ai vremii, care ii nemultumeau pe otomani. Aici, in inspaimantatoarea inchisoare Edicule – Yedicule, multi boieri straini si-au gasit sfarsitul.

Edicule este o structura partial bizantina, partial romana. Zidurile sunt construite din blocuri de piatra si caramida rosie. Aceasta parte a zidului exterior al orasului a fost zidita inca din vremea bizantina, de catre imparatii crestini Teodosie I si Teodosie al II-lea (408-450). Aici nu a fost niciodata un palat, in adevaratul sens al cuvantului.
Cele doua turnuri ale Portii constituie turnurile noua si zece ale zidului interior, zidit de imparatul Teodosie cel Mare. Mai tarziu, imparatul Teodosie al II-lea a adaugat aici patru turnuri, transformand locul intr-o citadela.
Inchisoarea este inaltata pe zidul de aparare al orasului, constituind, initial, si o poarta de intrare in cetate. Zidurile inchid o incinta cu cinci laturi, sub forma de curte larga. La intrarea in aceasta a existat un “arc de triumf”, ridicat in anul 390, de imparatul Teodosie I. Arcul era numit “Poarta de Aur” si avea trei intrari, dintre care cea din mijloc era mai larga decat celelalte doua.
“Poarta de Aur” era intrarea cea mai de seama in maretul Constantinopol, pe aici intrand drumul roman principal ce venea dinspre Europa. Initial, uriasele porti erau acoperite cu aur. Numele acestei porti – “de Aur” – a fost preluat de multe dintre marile orase ale lumii, acestea numindu-si astfel principala poarta de acces.

Prin aceasta poarta intra imparatul si armata, dupa victoriile militare, in semn de mare cinste. Foarte rar, in semn de mare pretuire, pe aici intrau si alte mari personalitati ale lumii bizantine, precum: delegati ai papei, in anii 519 si 868; papa Constantin, in anul 710.
Poarta de Aur a fost folosita pentru intrari triumfale pana in perioada Comnenilor. Dupa aceasta, singura intrare triumfala care a mai avut loc a fost cea a imparatului Mihail al VIII-lea Paleologul, in ziua de 15 august 1261, dupa recucerirea orasului, din mana latinilor.

Datorita declinului progresiv al armatei bizantine, in perioada de sfarsit a domniei Comnenilor, Poarta de Aur a fost zidita, intrarea ramanand cu mult mai ingusta. Incepand de acum, locul a fost folosit pe post de citadela si refugiu.
Potrivit unei legende grecesti, cand otomanii au intrat in Constantinopol, un inger l-a luat pe imparatul Constantin al XI-lea Paleologul, l-a impietrit, intr-o statuie de marmura, si l-a asezat intr-o pestera, sub Poarta de Aur, asteptand vremea sa recucereasca orasul, pentru crestini.
In anul 1453, dupa cucerirea Constantinopolului, sultanul Mohamed al II-lea a adaugat acestui loc alte trei turnuri, zidind aici o fortareata, folosita mai intai ca trezorerie, iar mai apoi ca inchisoare politica.

In dreapta intrarii principale se afla “Turnul Ambasadorilor”, in care erau inchisi reprezentantii tarilor aflati in razboi cu Imperiul Otoman, luati prizonieri. Pe zidurile interioare ale acestuia se afla mai multe inscriptii, nominale, facute de cei capturati. Turnul din stanga reprezenta insa o inchisoare si mai temuta. In ziua de 22 mai 1622, aici a fost executat sultanul Osman, in varsta de numai 17 ani.
In inchisoarea Edicule – Yedikule au fost aruncati si chinuiti, din aprilie si pana in iulie 1714, Sfintii Martiri Brancoveni, adica domnitorul Tarii Romanesti, Constantin, cei patru fii ai sai, Constantin, Stefan, Radu si Matei, si sfetnicul domnesc Ianache Vacarescu. De aici, ei au fost mutati, pentru putin timp, intr-o alta inchisoare, executarea lor avand loc in ziua de 15 august, in piata Iali Kiosk.
Astazi, locul serveste pe post de scena publica, aici tinandu-se multe concerte. In curtea mare se vad ruinele unei moschei, care a functionat pana in anul 1905.

Martiriul Sfintilor Brancoveni, aruncati in inchisoarea Edicule
Sfantul Constantin Brancoveanu (1654 – 15 august 1714), nepotul domnitorului Serban Cantacuzino, a fost domn al Tarii Romanesti intre anii 1688 si 1714. Sub domnia lui, tara a cunoscut o deosebita inflorire culturala si duhovniceaca.
Datorita marilor bogatii din Tara Romaneasca, cat si pentru uneltirile Cantacuzinilor, care ravneau la tronul domnesc, sultanul a hotarat indepartarea lui Brancoveanu de la domnie. Astfel, in data de 5 aprilie 1714, in Miercurea Mare a Saptamanii Patimilor, pe cand Iuda il vindea pe Mantuitorul, solul sultanului a anuntat Brancovenilor firmanul de mazilire (act de detronare), uneltirile aruncandu-l astfel si pe Branoveanu in mainile hulitorilor dreptei credinte.

Impreuna cu familia domneasca, Constantin este adus in Istambul, unde este aruncat in inchisoarea politica Edicule, in turnul cel mare, numit “Groapa Sangelui”, impreuna cu sfetnicul si fiii sai. “Cinci Brancoveni, cu surorile si cumnatii, cu pruncii, treisprezece prizonieri.” Aici, vreme de trei luni, Sfintii Brancoveni au urmat Mantuitorului, cu cuvantul si cu fapta, fiind batuti, stransi in catuse de fier, taiati pe trup si pe cap, arsi cu clestele inrosit si batjocoriti fara masura.
In ziua de 15 iunie 1714, otomanul Osman Aga i-a scos pe Brancoveni din “Groapa Sangelui” si i-a stramutat intr-o camera, mai sus, la lumina, alaturi de sotii. Doamnele au plans amarnic, ingrijind ranile de pe trupurile barbatilor, arsuri cu fierul rosu, pe piept si pe talpi. Cinci zile nu s-a mai interesat nimeni de Brancoveni; apoi, in Edicule, ei au mai zacut sapte zile.
In dimineata zilei de 15 august 1714, in ziua de praznuire a Adormirii Maicii Domnului, pe cand domnitorul implinea 60 de ani, iar Doamna Marica isi serba onomastica, barbatii dreptcredinciosi au fost dusi la locul de osanda. Acestora li s-a oferit viata, în schimbul lepadarii de credinta crestina si trecerii la mahomedanism.
Sfantul Constantin Brancoveanu, neclintit in dragostea de Hristos si de tara, a spus: “Imparate, averea mea, cat a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea crestina nu ma las. In ea m-am nascut si am trait, in ea vreau sa mor. Pamantul tarii mele l-am umplut cu biserici crestinesti si, acum, la batranete, sa ma inchin in geamiile voastre turcesti? Nu, imparate! Mosia mi-am aparat, credinta mi-am pazit. In credinta mea vreau sa inchid ochii, eu si feciorii mei”. Apoi si-a incurajat fiii astfel: “Fiilor, aveti curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pamanteasca. Nu ne-au mai ramas decat sufletele, sa nu le pierdem si pe ele, ci sa le aducem curate in fata Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Sa spalam pacatele noastre cu sangele nostru.” (Del Chiaro)
Acestea zicand evlaviosul Constantin, porunci imparatul de le taiara capetele, intai pe ale feciorilor, incepand de la cel mai tanar, si mai pe urma pe al domnitorului, aruncandu-le apoi in mare; crestinii, dupa aceea, aflandu-le, le-au adus la Patriarhia de acolo. Statornicia in dreapta credinta a fost urmata de decapitarea celor cinci Brancoveni, alaturi de sfetnicul Ianache Vacarescu.
Din anul 1720, turpul Sfantului Constantin Brancoveanu se odihneste in mormantul din Biserica Sfantul Gheorghe, din Bucuresti, fiind adus aici prin grija Doamnei Maria si a Domnitei Balasa, care au supravietuit muncilor otomane.