CEAUŞESCU - AMĂNUNTE DIN CERCETĂRILE PENALE ULTERIOARE EXECUŢIEI

Copiii lui Nicolae Ceauşescu au suferit un tratament bestial din partea camarilei lui Ion Iliescu, care se considera o purtătoare de revoluţie, dar care era o şleahtă de slugoi trădători.  Copiii au suferit pe nedrept pentru faptele părinţilor şi ale PCR, în general. Au fost arestaţi, anchetaţi, iar Zoia şi Nicu şi-au găsit sfârşitul în urma unor lungi suferinţe. Membrii familiei Ceauşescu au fost cercetaţi pentru subminarea economiei naţionale, pentru că ar fi beneficiat personal şi nejustificat de bunuri şi valori scoase din circuitul economic naţional prin fosta Gospodărie a Comitetului Central al Partidului Comunist Român.


Valentin, Nicu şi Zoe Ceauşescu

Dosarul 25/P/SP/1993 i-a avut ca protagonişti principali pe Elena şi Nicolae Ceauşescu, fiii acestora Zoia, Valentin şi Nicu. Nu au scăpat de anchetă nici partenerii de viaţă ai copiilor cuplului dictatorial, respectiv Mircea Oprean (soţul Zoiei), Poliana Cristescu (soţia lui Nicu), Iordana Borilă (fosta soţie a lui Valentin) şi Roxana Dună (iubita şi viitoarea soţie a lui Valentin).

Expertiza contabilă

Principalele probe împotriva acestora au fost mărturiile angajaţilor din cadrul Gospodăriei, dar şi o expertiză contabilă realizată în 1990, document care a stabilit valoarea prejudiciului ca urmare a cheltuielilor făcute în scop personal de membrii familiei Ceauşescu şi achitate de Gospodăria de Partid, în perioada cât au condus România. În total, peste 210 milioane de lei, pagubă socotită prin neachitarea chiriilor la stat, a alimentelor, a îmbrăcămintei, a încălţămintei, a bijuteriilor, a mobilierului sau a transportului.

In iunie 1999, procurorul Augustin Lazăr a decis închiderea dosarul penal motivând, în cazul cuplului Ceauşescu, că există autoritatea de lucru judecat, aceştia fiind condamnaţi la moarte şi executaţi şi pentru aceste fapte. În cazul copiilor, scoaterea de sub urmărire penală  a fost motivată prin faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, întrucât „făptuitorii, în condiţiile de atunci, nu se puteau opune dorinţei soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu de a primi bunuri în valoare de milioane de lei şi alte avantaje, de teama de a nu li se întâmpla ceva".

Zoia şi Valentin, alături de părinţii lor, Elena şi Nicoale Ceauşescu,

la 15 ianuarie 1972

210 milioane de lei ar fi trebuit să achite familia Ceauşescu pentru bunurile pe care nu le-a plătit în perioada cât a condus România.

Datoriile presupuse

În cadrul anchetelor deschise imediat după Revoluţia din 1989 s-a realizat şi o expertiză contabilă, iar specialiştii au încercat să afle de ce bunuri s-a bucurat fiecare membru al familiei Ceauşescu fără a le plăti la Gospodăria de Partid. Totodată, anchetatorii au scormonit în conturile deţinute la CEC de membrii familiei Ceauşescu. Elena şi Nicolae Ceauşescu n-aveau bani la CEC, aveau însă copiii, cei mai mulţi Zoia Ceauşescu. Oricum, fiecare avea „rezerve" de peste un milion de lei. Singurul care a declarat conturi în străinătate a fost Valentin Ceauşescu. „Am un cont de circa 1.000 de lire sterline la o bancă din Londra - „Midland" - şi 1.500 de mărci la „Deutsche Bank"- sucursala din Frankfurt. Nu cunosc numerele conturilor; extrasul de cont privitor la depozitul din RFG poate fi găsit cu ajutorul fostei soţii, Iordana Borilă", a precizat Valentin Ceauşescu organelor de anchetă în dosarul privind subminarea economiei naţionale.


Valentin Ceauşescu



Datoriile către stat:

Nicolae şi Elena Ceauşescu    187.217.432 de lei
Nicu Ceauşescu                         5.463.572 de lei
Zoia Ceauşescu                         3.357.269 de lei
Mircea Oprean                         2.770.321 de lei
Iordana Borilă                           1.888.119 de lei
Poliana Cristescu                       2.852.578 de lei
Roxana Dună                               146.293 de lei
Oricum, toate cercetările din acei ani au fost făcute cu patimă răzbunătoare. Pe deasupra cheltuielile presupuse nu se pot compara cu jaful practicat de noii conducători parveniţi ai României.

 

Bani găsiţi la CEC, în 1989:

Nicu Ceauşescu           1.223.873 de lei
Valentin Ceauşescu      1.223.873 de lei
Zoia Ceauşescu           1.450.020 de lei

Sumele erau mari, dar foarte mulţi gestionari, magazioneri, ofiţeri de securitate, activişti de partid, ciobani şi afacerişti clandestini, miniştri, sau conducători de întreprinderi, deţineau sume mult mai mari (dar nu plasate la vedere). Din arhivele CEC ar fi trebuit să fie extrasă şi lista multor alţi posesori de averi în lei, pentru a se face o comparaţie.

Nicu Ceauşescu, catalogat ca impertinent

Mezinul familiei Ceauşescu, Nicu Ceauşescu, supranumit pe nedrept „Prinţişorul", era sufletul Elenei Ceauşescu, cea despre care ştia că-i achita toate cheltuielile. El a dat o scurtă declaraţie procurorilor cu privire la modul în care a beneficiat de posibile bunuri ale statului. „La data de 10 decembrie 1983 m‑am căsătorit cu Cristescu Poliana şi am locuit împreună până în aprilie 1985, în locuinţa din strada Cosmonauţilor 2-4. Când m-am mutat în locuinţă, aceasta era mobilată în întregime: sufrageria, dormitor, birou, bucătărie, hol. În perioada decembrie 1983 - octombrie 1987, am locuit efectiv în această locuinţă, până în aprilie 1985 a locuit aici şi Cristescu Poliana. Cheltuielile legate de locuinţă, chirie, întreţinere, gaz, electricitate le suporta Elena Ceauşescu. Eu nu am plătit efectiv nimic din aceste cheltuieli".

Nicu Ceauşescu, la 22 de ani

Mâncarea lui Nicu, trimisă cu avionul

Şeful Serviciului reprezentare din cadrul Gospodăriei de Partid, Radu Burciu, cercetat la rândul său pentru complicitate la subminara economiei, a povestit că membrilor familiei Ceauşescu li se trimitea mâncare zilnic la domiciliile din Bucureşti. În perioada în care Nicu Ceauşescu a fost prim-secretar al Comitetului PCR din Sibiu, alimentele acestuia erau trimise cu avioane Tarom, care făceau curse regulate Bucureşti-Sibiu, în container sigilat, însoţit de un ofiţer din Ministerul de Interne.


Nicu Ceauşescu cel condamnat pe nedrept



„Când avioanele nu puteau decola din cauza ceţii sau a altor fenomene meteorologice, mâncarea era trimisă tot în container, cu maşini speciale, de asemenea, cu însoţitor", a explicat fostul şef al Gospodăriei. Radu Burciu a arătat că alimentele familiei Ceauşescu valorau 160.000-180.000 de lei lunar. „Repet, membrii familiei Ceauşescu nu achitau contravaloarea lor", a ţinut să precizeze Burciu.





Valentin Ceauşescu


Codurile secrete ale imobilelor

Unul dintre angajaţii Înteprinderii de Cazare şi Alimentaţie, Florin Ciorbă, a povestit procurorilor că societatea la care lucra funcţiona ca „o casă de comenzi". Ciorbă se ocupa de livrarea alimentelor, fiind în permanenţă însoţit de un subofiţer din trupele de Securitate. El a arătat modul în care erau codificate locuinţele atunci când livra mâncarea:  SR 1 - locuinţa lui Nicolae Ceauşescu, SR 2 - locuinţa mamei Elenei Ceauşescu - Alexandrina Petrescu, SR 3 - locuinţa lui Nicu Ceauşescu, SR 4 - locuinţa Zoiei Ceauşescu şi a lui Mircea Oprean, SR 5 - locuinţa din strada Cerchez unde a locuit Valentin Ceauşescu până la divorţ şi unde locuia fosta soţie, Iordana Borilă, şi copilul lor, Daniel-Valentin, SR 6 - animalele familiei Ceauşescu, SR 7 -locuinţa Polianei Cristescu, SR 8 - locuinţa lui Vasile Bărbulescu - cumnatul lui Nicolae Ceauşescu, soţul Elenei Ceauşescu, SR 9 - locuinţa lui Zamfir Rusu - cumnatul lui Nicolae Ceauşescu, soţul Niculinei Ceauşescu.


„Haita"  de câini a familiei Ceauşescu

Radu Burciu a explicat că pentru hrana câinilor familiei Ceauşescu, Gospodăria cheltuia zilnic între 600 şi 700 de lei. „În privinţa animalelor, cunosc că era o turmă întreagă: Nicolae Ceauşescu avea patru câini labrador - Corbu, Şarona, Şoimu şi Rodica; Valentin avea un câine cocker, Nicu Ceauşescu avea un câine lup, Elena Ceauşescu avea un câine pripăşit, la care ţinea, Zoia Ceauşescu şi Mircea Oprean aveau şi ei doi. Pentru toţi se trimitea mâncare de la sectorul Reprezentare", a povestit Burciu.



Nicu Ceauşescu la proces


Fostul şef al Secţiei Reprezentare a povestit mai multe tabieturi ale membrilor familiei Ceauşescu şi despre relaţiile pe care le avea cu aceştia. „Nu pot preciza câte costume avea Nicolae Ceauşescu, însă ştiu că dacă îmbrăca într-o zi unul, a doua zi nu-l mai purta. Probabil că-l dădea la curăţat", a spus Burciu. „Aş mai vrea să mai adaug atât, impertinenţa lui Nicu Ceauşescu, care venea şi solicita diverse obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte", şi-a vărsat oful Radu Burciu. „Menţionez că pentru familia Ceauşescu, în înţelesul larg pe care l-am arătat, toate aceste obiecte erau gratuite şi le ridicam de la un atelier special aparţinând Întreprinderii de Confecţii şi Tricotaje Bucureşti", a conchis fostul oficial Radu Burciu.



Zoe Ceauşescu


Acuzaţii

Nicu Ceauşescu s-a născut, în Bucureşti, la 1 septembrie 1951 şi a încetat din viaţă la Viena, la 25 septembrie 1996, fiind bolnav de ciroză. Acuzat iniţial pentru genocid, omor deosebit de grav şi subminarea economiei naţionale, a fost condamnat în cele din urmă doar la cinci ani pentru nerespectarea regimului muniţiilor şi armelor de foc.

Zoia şi Valentin, clinciuri cu părinţii

Fiica şi fiul cel mare ai Elenei şi ai lui Nicolae Ceauşescu au părăsit vila din Primăverii a dictatorilor pentru a trăi liniştiţi alături de iubirile lor. Zoia şi Valentin Ceauşescu au trăit mereu discret. Şi-au  iubit părinţii, dar n-au putut niciodată să-i ia locul „Prinţişorului" în inima lor. Zoia a reprodus în faţa anchetatorilor ultimele momente în care şi-a mai văzut părinţii în viaţă. Era 21 decembrie 1989, iar Elena şi Nicolae Ceauşescu se aflau la sediul CC al PCR, unde ajunsese şi Valentin. Au chemat-o şi pe Zoia, iar fata le-a zis pe moment că e prea târziu. Trecuse deja de ora 21.00, iar părinţii săi o asiguraseră că nu este nimic grav.


Zoe, Valentin şi Nicu Ceauşescu în dreapta imaginii.



Zoia şi Valentin Ceauşescu au fost foarte apropiaţi

de-a lungul vieţii 

Niciun moment n-a prevăzut calvarul în care avea să intre. Totuşi, de curiozitate, Zoia şi soţul său, Mircea Oprean, au mers, în jurul orelor 22.00, la sediul Comitetului Central (CC). „Înainte de a pleca am dat telefon lui Manea (Manea Mănescu, fost premier comunist al României - n.r.), care ne-a aşteptat la intrarea „B" şi ne-a zis că o să le facem o mare bucurie, prin venirea noastră. Manea ne-a condus în apartamentul unde se aflau părinţii mei," şi-a amintit Zoia, la 3 ianuarie 1990.

„Mama mi-a spus că nu sunt probleme"

Îşi amintea perfect ultima întâlnire cu părinţii săi. Înainte de a intra în apartamentul în care erau părinţii şi fratele său Valentin, Zoia a povestit că a dat nas în nas cu unchiul său, Vasile Bărbulescu, dar n‑au apucat decât să se salute, întrucât bărbatul se grăbea să ajungă în oraş. Elena, Valentin şi Nicolae Ceauşescu serviseră masa când a ajuns Zoia.  „Am discutat cu mama, care susţinea că nu sunt probleme, dar şi cu Valentin, care spunea că lucrurile sunt grave, mai ales la Timişoara, dar i-am explicat şi eu şi mama că este alarmist", a mai arătat fiica fostilor dictatori. Ea şi-a amintit şi de telefonul primit de tatăl său de la Timişoara, unde Revoluţia era în toi.

Discuţia secretă de la Comitetul Central

„A venit cineva de la secretariat care a anunţat că la telefon este Coman de la Timişoara (generalul-colonel Ion Coman - numit comandant unic la Timişoara, cel care a condus represiunea din data de 17 decembrie 1989 - n.r.). Tatăl meu a vorbit la telefon într-o altă cameră decât cea în care ne aflam noi, conversaţia telefonică a fost scurtă, unul-două minute.Nu ştiu ce au discutat cei doi la telefon, când s-a întors tatăl meu, Valentin l-a întrebat ce s-a întâmplat, dar nu i-a răpuns", a spus Zoia despre seara în care Nicolae Ceauşescu îşi pregătea fuga. Zoia şi-a mai amintit că tatăl său a chemat-o într-o cameră alăturată pe Elena Ceauşescu, unde i-a transmis ceva foarte rapid, în maximum un minut. „Imediat după aceea eu, soţul meu şi Valentin am plecat, întrucât tatăl meu a spus că este obosit şi doreşte să se culce". A doua zi, a rememorat Zoia, a început calvarul. Părinţii ei au fugit cu elicopterul de pe CC al PCR, iar casa ei a fost spartă.



Nicu Ceauşescu la 17 ani


„Ruptura" din 1984

Pentru că nu se simţea în siguranţă a plecat împreună cu Mircea Oprean la vărul ei, Gheorghe (Dodu) Petrescu care stătea în Dorobanţi. Sâmbătă, 24 decembrie 1989, a luat legătura cu noile autorităţi şi a fost pusă sub pază iniţial în casa bunicii, Alexandrina Petrescu, din complexul Primăverii. Soţul ei, Mircea Oprean s-a întors acasă să-i aducă schimburi. Zoia a povestit că a fost dusă la TVR, unde a discutat cu un general care s-a prezentat Tudor şi cu Dan Marţian , „cărora le-am explicat că nu am unde locui în siguranţă, mi s-a propus ca variantă să fiu dusă într-o unitate militară şi eu am acceptat, după ce am vorbit cu soţul meu, care nu ştia unde sunt".

Nicolae, Elena şi Valentin Ceauşescu

Trecea la o altă etapă, deşi din 1984, relaţiile cu părinţii săi se răciseră considerabil. De altfel, în iarna anului 1984 s-a mutat cu soţul său din casa Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu din cauza divergenţelor tot mai dese. Şi Valentin Ceauşescu a povestit anchetatorilor despre relaţia avută cu părinţii săi, dar şi despre căsătoria cu Iordana Borilă şi despre divorţul de aceasta.

Valentin, despre Iordana şi Roxana

„Sunt fiul lui Nicolae Ceauşescu, fostul preşedinte al României şi al Elenei Ceauşescu, fostă prim-vice-prim-ministru al Guvernului. Am făcut studiile gimnaziale şi liceale în Bucureşti, iar din anul 1965 am fost admis la Facultatea de Fizică a Universităţii Bucureşti. Din 1967 am continuat studiile în Anglia, trei persoane buriseri ai statului român: primeam fiecare 100 de lire sterline lunar de la Ambasada română din Londra şi ne plăteam taxele de studii, căminul şi hrana" - aşa şi-a început Valentin declaraţiile. În 1970 s-a întors în ţară şi s-a căsătorit cu Iordana Borilă.

Valentin Ceauşescu a relatat procurorilor detalii despre situaţia lui locativă. „Până  la căsătorie am locuit în Bulevardul Primăverii nr. 50, la reşedinţa părinţilor. După căsătorie, la circa o lună m-am mutat cu soţia în strada Matei Voievod, nu reţin numărul; locuinţa era mobilată, era dotată cu frigider şi televizor; îmi aduc aminte că exista un contract de închiriere. Am locuit aici până în anul 1973, când ne-am mutat în strada Brîncuţei, nu reţin numărul. Cât am locuit în strada Matei Voievod, eu şi soţia plăteam chiria şi întreţinerea casei, ştiu asta cu siguranţă. Când ne-am mutat în Brîncuţei am luat o parte din mobila din Matei Voievod; soţia a avut şi ea mobilă de la părinţii ei; am mai luat o bibliotecă din Primăverii, care fusese în apartamentul meu. Precizez că în Matei Voievod am avut două camere, iar în Brîncuţei trei camere. Cheltuielile legate de locuinţa din Brîncuţei - chirie, întreţinere, lumină, telefon le suportam eu şi soţia mea".



Zoe Ceauşescu şi curtezanul Petre Roman.
Pe tatăl lui, Walter Roman, soţii Ceauşescu îl dispreţuiau
pentru originea evreiască şi ataşamentul de URSS


Despre fiul Daniel

Valentin l-a amintit şi pe fiul său, Daniel: „precizez că în anul 1981 s-a născut fiul meu Daniel Valentin. Din anul 1987, din vară, m-am despărţit de soţie şi ulterior am divorţat. M-am mutat înapoi în Bulevardul Primăverii, circa un an. Din vara anului 1988 m-am mutat la prietena mea, Roxana Dună, în strada Batiştei, efectiv până la sfârşitul lunii decembrie 1989". În final, Valentin a recunoscut că a beneficiat de o serie de avantaje, dar, susţine că, a crezut tot timpul că toate cheltuielile erau plătite de părinţii săi: „Cu privire la învinuirea care mi se aduce, recunosc că am beneficiat de serviciile Sectorului Reprezentare din cadrul fostei Gospodării de partid, dar doresc să se consemneze că am avut permanent convingerea că aceste servicii sunt plătite de părinţii mei".

"Recunosc că am beneficiat de serviciile fostei Gospodării de partid, dar doresc să se consemneze că am avut permanent convingerea că acestea sunt plătite de părinţii mei.''

Valentin Ceauşescu,  fiul cel mare al Elenei şi al lui Nicolae Ceauşescu

Reabilitare

Zoia Ceauşescu s-a născut la 1 martie 1949 şi a încetat din viaţă la 20 noiembrie 2006, în urma unui cancer pulmonar. Cu doar două săptămâni înainte a muri, numele Zoiei a fost reabilitat când s-a decis şi retrocedarea bunurilor confiscate după 1989.

Lupta pentru avere

Valentin Ceauşescu s-a născut la 17 februarie 1948. După Revoluţie a stat departe de ochii presei şi a dus o luptă asiduă în instanţe pentru redobândirea averii confiscate după 1989. De altfel, o mare parte dintre tablouri şi obiecte de artă i-au fost restituite.

Fiica, revoltată de demolarea bisericilor

Mircea Oprean a vorbit la Parchet şi despre relaţiile încordate dintre Zoia şi mama sa, Elena, care încerca tot mai des să-şi depărteze copiii de Nicolae Ceauşescu. „Personal am avut neplăceri din partea Elenei Ceauşescu, când am organizat conferinţa „Economicitate, Securitate şi Fiabilitatea Autovehiculelor", la care au participat peste 200 de specialişti din învăţământ, cercetare şi producţie. După părerea Elenei Ceauşescu, participanţii la conferinţă veneau să se plimbe în Bucureşti şi să producă pagube statului, cu diverse cheltuieli", şi-a amintit Oprean. Scandalurile s-au accentuat în 1984, în perioada în care se desfăşura acţiunea de demolare a multor monumente istorice din Bucureşti. „Zoia şi-a exprimat de mai multe ori protestul făţiş faţă de această acţiune şi mai cu seamă în legătură cu Biserica «Mihai-Vodă»", a explicat Oprean.

Spaima lui Ceauşescu: iradierea sau otrăvirea

Moartea suspectă a liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, despre care se zvonea că ar fi fost iradiat sau otrăvit de sovietici, l-a determinat pe Nicolae Ceauşescu să pună la punct un sistem strict de pregătire a mâncării pentru el şi familia sa. Declaraţiile angajaţilor Complexului Agricol Vlăsia, ale foştilor bucătari şi ale securiştilor care-l păzeau pe dictator scot la iveală măsurile excesive de protecţie a alimentelor.
Maestrul bucătar Nicolae Popescu a povestit că gătea pentru membrii familiei Ceauşescu, la sediul Întreprinderii de Cazare şi Alimentaţie, supravegheat de un medic militar şi doi subofiţeri din cadrul Direcţiei a V-a a Securităţii. „Hrana se trimitea în containere sigilate cu maşina Securităţii sau cu un autoturism al întreprinderii, însoţit de un subofiţer", a declarat Nicolae Popescu.
Şeful Direcţiei Agroindustriale, Daian Nicodin, care avea în subordine Complexul Vlăsia, unde se cultivau legumele şi se creşteau animalele pentru hrana nomenclaturii de partid, a arătat că unitatea era păzită în permanenţă de Securitate. „De la fiecare animal sacrificat, de la fiecare sortiment de mezel produs zilnic sau lapte se prelevau probe care făceau obiectul analizelor de laborator la Sanepid 10, urmărindu-se nu numai lipsa încărcăturii bacteriene, a compoziţiei, proporţia carne-grăsimi, conţinutul de sare, dar şi alte examinări mult mai costisitoare privind conţinutul de metale grele, chiar iradiere", arată Daian Nicodin.

Vacile de lapte, păzite de subofiţeri

Fostul director a vorbit despre măsurile excesive luate în 1986 după explozia de la centrala nucleară de la Cernobîl (Ucraina), când specialişti de la Ministerul Sănătăţii au venit şi au testat toate furajele animalelor de la Vlăsia. În final, s-au schimbat paiele cu unele aduse de la o fermă din Arad, drept aşternut pentru cele opt vaci care furnizau lapte familiei Ceauşescu. Aceste vaci aveau regim special, fiind supravegheate non-stop de un subofiţer al Securităţii. „La complexul de la Vlăsia, pe o suprafaţă de 40 de hectare pe care se cultivau legumele pentru familia Ceauşescu, era interzisă folosirea de îngrăşăminte chimice sau de erbicide", a mai povestit Daian Nicodin.

"Hrana se trimitea în containere sigilate cu maşina Securităţii sau cu un autoturism al întreprinderii, însoţit de un subofiţer.''
Nicolae Popescu bucătarul familiei Ceauşescu

Zoia şi Mircea Oprean, idila de la malul mării

Mircea Oprean (61 de ani), soţul Zoiei Ceauşescu, anchetat şi el pentru subminarea economiei naţionale, întrucât nu şi-ar fi plătit o serie de cheltuieli, a povestit anchetatorilor, la 16 ianuarie 1990, cum s-a cunoscut cu fiica Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu. Era în vara lui 1980. „La sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie, când mă aflam în vacanţă pe litoral, la Eforie Nord, Zoia era la Neptun cu ocazia unei conferinţe internaţionale de matematică. A mers la Neptun cu un prieten, Dodu Petrescu, văr cu Zoia.

Despărţiţi şase luni

„Dodu a sunat-o pe Zoia şi a spus că se află la Neptun şi a invitat-o la o cafea. Ne‑am întâlnit pe terasa restaurantului Internaţional în cursul după-amiezii. Din prezentarea făcută nu am aflat şi nu ştiam despre Zoia decât că este verişoara lui Dodu. Abia spre sfârşitul întâlnirii, în cursul serii, mi-am dat seama că este Zoia Ceauşescu", a rememorat cel care avea să devină ginerele cuplului dictatorial trei ani mai târziu, în aprilie 1983.  „Ne-am mai întâlnit tot la Neptun, de circa două sau trei ori. La aproape o lună după ce ne‑am întors în Bucureşti, am primit un telefon de la Zoia, după care am făcut o plimbare împreună cu Dodu, la Snagov", şi-a amintit Mircea Oprean despre primele momente ale relaţiei sale cu Zoia.
Ulterior, lucrurile s-au complicat, dar, ca în orice poveste de dragoste cu happy-end, a urmat o nuntă ca-n poveşti. „Ne-am mai văzut de câteva ori în acel an şi am mai vorbit la telefon, după circa cinci-şase luni n-am vorbit şi nici nu ne-am văzut. Am reluat apoi convorbirile telefonice şi întâlnirile la iniţiativa Zoiei. Ne-am cunoscut din ce în ce mai bine, îndrăgostindu‑ne unul de celălalt şi în final ne-am căsătorit".

"Ne-am cunoscut din ce în ce mai bine, îndrăgostindu-ne unul de celălalt şi în final ne-am căsătorit.''
Mircea Oprean soţul Zoiei Ceauşescu

INPERIUL BIZANTIN - Comentarii 1

Odată cu începutul conflictelor dintre Imperiul Bizantin şi ţările din Europa de Vest, în mentalitatea bizantină se conturează, treptat, o imagine negativă a occidentalilor, a Celorlalţi, imagine care transpare din aproape toate sursele vremii.

Deşi Occidentul şi Bizanţul au colaborat în proiectul cruciadelor, expediţiile spre Ţara Sfântă nu au făcut decât să adâncească suspiciunile şi neîncrederea dintre cele două părţi, iar Cruciada a patra – sfârşită prin cucerirea Constantinopolului în 1204 de către latini – a dus la ruptura definitivă dintre Orient şi Occident.



Biserica Sf. Salvator in Chora



Sursele scrise din secolele XII-XIII evidenţiază percepţia bizantină asupra occidentalilor. Dintre acestea, se disting trei lucrări mai importante: Alexiada, opera Anei Comnena; Faptele lui Ioan şi Manuel Comnenul, scrisă de Ioan Kinnamos; şi Istoria lui Nicetas Choniates. Cei trei autori, martori direcţi ai întâlnilor dintre occidentali şi bizantini, surprind mentalitatea bizantină şi opinia generală că occidentali le sunt cu mult inferiori.

Ana Comnena (1083-1153), fiica lui Alexios I Comnenul, scrie lucrarea Alexiada, dedicată tatălui său, între anii 1138-1143. Opera este reprezentativă pentru curentul de opinie foarte puternic din imperiu, caracterizat prin ostilitate şi antipatie faţă de Occident şi refuzul de a colabora cu acesta.

Ana Comenena a fost martora primei cruciade, astfel că informaţiile oferite de ea sunt extrem de importante. Relatarea sa începe cu lansarea apelului Papei Urban al II-lea şi efectul acestuia în ţările din Vestul Europei. Autoarea spune că apelul pontifical a dus la dislocarea unui număr foarte mare de bărbaţi şi femei. Este vorba de aşa-zisa „cruciadă a săracilor”(aprilie-octombrie 1096) – sursele vorbesc de circa 100.000 de oameni care ar fi plecat spre Ţara Sfântă dornici de a lupta în numele credinţei. Aceştia au trecut prin Imperiul Bizantin în drumul către Ierusalim, iar Ana Comnena compară trecerea lor prin Balcani – prin prisma distrugerilor pe care le-au cauzat – cu o invazie devastatoare de lăcuste. Totuşi, ea e de părere că populaţia săracă din Occident era condusă de dorinţa sinceră (spre deosebire de cavaleri) de a ajunge la Ierusalim pentru a se închina la Sf. Mormânt.

În schimb, cavalerii occidentali sunt, în opinia ei, nişte ticăloşi, conduşi de speranţa că vor putea cuceri Constantinopolul. Ana Comnena spune că tatăl ei se temea de venirea lor din cauza „lăcomiei pentru bogăţii” şi „nestatornicia sufletului” care îi caracteriza pe toţi. Odată sosiţi cavalerii la Constantinopol, fiica împăratului profită de întâlnirle directe cu aceştia pentru a sublinia atitudinea lor arogantă şi trufaşă.  De asemenea, evidenţiază şi grosolănia, trufia – ea menţionează că un nobil a fost atât de îndrâzneţ şi trufaş încât şi-a permis să se aşeze pe tronul imperial!



Biserica Sf. Irina

Cât despre participarea preoţilor la expediţii, ea o condamnă, subliniind cu acest prilej diferenţele existente între concepţia bizantină şi cea occidentală cu privire la rolul clerului: „noi ne supunem canoanelor”, spune ea, în comparaţie cu „barbarul latin”. Despre figurile importante din rândul cruciaţilor – Robert Guiscard şi Bohemund de Tarent – spune că sunt tirani, referindu-se la faptul că aceştia încercaseră să uzurpe puterea bizantină în Balcani (expediţiile normande de pe ţârmul Adriaticii). Mai mult decât atât, latinii sunt aproape toţi nişte barbari, ei nu fac parte din lumea (evident superioară) bizantină şi nu trăiesc sub legea romană; de asemenea, ei sunt lipsiţi de maniere şi cultură.

Cel de-al doilea autor important care contribuie la conturarea imaginii negative a occidentalilor este Ioan Kinnamos (1143-1200), apropiat al Împăratului Manuel I Comennul. Lucrarea sa, Faptele lui Ioan şi Manuel Comnenul, acoperă perioada cuprinsă între 1118-1176, implicit şi cruciada a doua. În primul rând, Kinnamos are o privire foarte bună despre împăratul bizantin, pe care îl compară cu Alexandru cel Mare.



Pammakaristos



El este convins de superioritatea politică, morală şi culturală a Bizanţului, în comparaţie cu care Occidentul este o lume a ignoranţei şi barbariei. Ca şi Ana Comnenea, Kinnamos nu reuşeşte să înţeleagă fenomenul cruciat sau sentimentele care-i animau pe creştinii occidentali. În spatele luptei împotriva perşilor el vede un pretext de a ocupa tronul Bizanţului şi nu poate admite că ar putea exista alt motiv în spatele expediţiilor în afară de dorinţa de cucerire a imperiului bizantin.

Cruciada a doua a fost condusă, spre deosebire de prima, de capetele încoronate ale Europei Occidentale, Ludovic al VII-lea al Franţei şi Conrad al III-lea al Germaniei. Cele două armate, franceză şi germană, au plecat spre Ţara Sfântă pe rute diferite, astfel că germanii au fost cei care au trecut primii prin Bizanţ. Comportamentul cruciaţilor germani, violenţa şi jafurile, toate acestea justifică, în opinia lui Kinnamos, temerile bizantinilor. El spune că liderii armatei germane erau cu totul indiferenţi faţă de violenţa soldaţilor. În schimb, conform lui Kinnamos, francezii nu dau dovadă de aceeaşi aroganţă, ba chiar au dovedit că nu au intenţia să nu-şi respecte promisiunea de loialitate faţă de Manuel I Comnenul.

Martor şi celei de-a treia cruciade, Kinnamos vorbeşte şi despre Frederic Barbarossa, împăratul Sf. Imperiu Romano-German, pe care îl caracterizează drept extrem de arogant şi violent, dar laş în faţa musulmanilor.

Nicetas Choniates (1155-1215) este autorul unei adevărate capodopere a literaturii bizantine: Istoria, în 21 de volume, surprinde perioada dintre 1118-1206. Ultima parte a lucrării, mai ales cea consacrată perioadei de după 1180, a fost rescrisă la Niceea, după 1204, din nevoia de a identifica factorii responsabili pentru dezastrul din 1204. Spre deosebire de Kinnamos care, după cum am văzut, avea o părere foarte bună despre Manuel I Comnenul, Choniates e critic la adresa împăraţilor bizantini (dar nu şi la adresa instituţiei imperiale!).

În opinia autorului, cucerirea Constantinopolului de către latini a fost o pedeapsă divină asupra bizantinilor, dată de Dumnezeu din cauza păcatelor acestora. Occidentali sunt, bineînţeles, nişte barbari care nu fac parte din lumea bizantină. Ei îşi poartă nasul pe sus, au o mare sete de sânge, sunt neciopliţi şi au dat dovadă de reacuviinţă faţă de bizantini. Choniates vorbeşte şi despre ocuparea Thessalonicului de către normanzi (1185), prilej cu care defineşte imaginea colectivă a răului reprezentat de latini. „Şarpe viclean”, „vipere aducătoare de moarte” sunt doar câţiva termeni de comparaţie „demni” de occidentali.

Autorul Istoriei a fost martorul direct al cuceririi Constantinopolului, astfel că opera sa este extrem de dură la adresa latinilor. El îi numeşte chiar precursori ai Anticristului. Subliniază atrocităţile comise de occidentali, sacrilegiile din Sf. Sofia (precum aducerea unei prostituate în altar – aducem aici aminte că Mahomed al II-lea, la cucerirea oraşului în 1453, nu a permis soldaţilor săi să se atingă de Sf. Sofia, considerată loc sfânt), cruzimea excesivă; spune despre ei că sunt „mai rău decât selgiucizii”. Choniates condamnă ferm trădarea ideii de cruciadă, pe  care latinii au folosit-o ca pretext pentru cucerirea şi înrobirea altor creştini.

Motorul acestei devieri a cruciadei ar fi fost, după Choniates, dogele Veneţiei, Enrico Dandolo, „cel mai mare dintre rele”, caracterizat prin „setea de a fi adulat”. În schimb, autorul e impresionat de personalitatea lui Barbarossa, care, spune el, ar fi avut trăsăturile unui adevărat cruciat: „om de mare valoare”, cu „dragoste faţă de Hristos”.



Biserica Sf. Theodor - Istanbul



Cucerirea latină din 1204 a creat, după spusele aceluiaşi Choniates, „cea mai adâncă prăpastie a duşmăniei”. Dacă înainte de acest moment opinia generală bizantină nu era deloc favorabilă occidentalilor, după 1204 şi după experienţa imperiului latin de Constantinopol (1204-1261), cu impunerea ritului catolic şi violenţele faţă de grecii ortodocşi, bizantinii vor deveni complet ostili Occidentului, în care nu vor mai avea niciodată încredere. Chiar şi în secolul al XV-lea, cu pericolul turcilor atât de aproape, populaţia bizantină nu va accepta ideea unirii cu Roma în schimbul primirii de ajutor. 

CEAUŞESCU - INSTRUMENT AL SOVIETIZĂRII ARMATEI ROMÂNE

In 1950, Ceauşescu a fost uns general al „armatei populare“. Era ministru adjunct al MApN şi şef al Direcţiei Superioare Politice.

După al Doilea Război Mondial, Armata română a trecut prin multiple prefaceri. La presiunea comuniştilor, s-a adoptat modelul Armatei Roşii în vestimentaţie, dotare tehnică şi formule de salut. Până în 1949, subordonaţii erau obligaţi să se adreseze cu „Am onoarea să vă salut!". După care s-a folosit „Să trăiţi, tovarăşe!".



Nicolae Ceauşescu şi Leontin Sălăjan - generali fără stagiu militar



Nu toţi ştiau însă regimul de comandă al Armatei. De pildă, generalii fără stagii militare, Ceauşescu şi Sălăjan. Se spune că, în 1950, cei doi s-au prezentat la superiorul lor Emil Bodnăraş, ministrul Apărării Naţionale. Intraţi în cabinet fără să fie anunţaţi, cei doi s-au adresat „tovărăşeşte" cu „Noroc!". Li s-ar fi replicat tăios: „Aici este armată. Vă rog să vă prezentaţi regulamentar! (Variantă: «Aici este disciplină. Este armată»)" (Ceauşescu, un fanatic al puterii. Biografie neretuşată, Românul, 1994).



In 1961 Leontin Sălăjan (stânga) era Ministrul Apărării



Nemulţumiri sovietice

Activistul originar din Scorniceşti a fost instalat în fruntea aparatului de educaţie politică din Ministerul Apărării Naţionale (au existat următoarele denumiri - Ministerul Războiului, 1945-1947, Ministerul Apărării Naţionale, 1947-1950, Ministerul Forţelor Armate, 1950-1955), în contextul intensificării controlului partidului asupra armatei.



General Locotenent Konstantin Kolganov
consilierul sovietic pe lângă
Marele Stat Major Român

Consilierii sovietici erau nemulţumiţi de realizările „tovarăşilor români" în domeniul militar. Fapt evident din raportul despre Armata Română înaintat în decembrie 1949 de generalul K.S. Kolganov, consilierul sovietic pe lângă Marele Stat Major român, lui S. Stemenko, şefului Marelui Stat Major sovietic (decembrie 1949). In raport, se reproşau Secretariatului CC al PMR carenţe în educaţia politică a ofiţerilor.
Tot Kolganov şi-a expus nemulţumirile şi lui Iosif Chişinevschi. De ce tocmai lui „Ioşca", greu de documentat, deşi ceilalţi tovarăşi ai lui din conducere ştiau că e o bună „legătură" a Kremlinului cu România.  Din discuţie reieşea că Secretariatul CC al PMR, şi nu Ministerul Forţelor Armate, trebuia să hotărască în diverse probleme militare şi de apărare.

Emil Bodnăraş, dezertor din „armata regală“,
ajuns ministru în „armata populară“  
   Foto: Revista „Imagini Militare“

Intâmplător sau nu, la 9 ianuarie 1950, s-a decis trimiterea unor comunişti de frunte în funcţii importante din armată. Au fost vizate Direcţia Superioară Politică a Armatei (DSPA), Secţia a II-a Informaţii a Marelui Stat Major, corpurile de armată, tribunalele militare. În această „mişcare a cadrelor", a fost prins şi Nicolae Ceauşescu. În martie 1950 a devenit, prin decret, general-maior. Abia sosise în Ministerul Apărării în ianuarie, mutat fiind de la Agricultură. A fost numit şef al DSPA şi adjunct al ministrului Emil Bodnăraş.



Cadre noi

În momentul în care Ceauşescu îmbrăca mantaua de general, Armata Română se transformase deja în „armata populară". Acest proces începuse încă din 1945, fiind realizat după model sovietic. În timp ce mulţi ofiţeri de carieră, avansaţi în grade şi funcţii pe timpul monarhiei, au fost trecuţi în rezervă, alţii le-au luat locul. „Sâmburele democrat" al armatei „de tip nou" au fost ofiţerii şi subofiţerii Diviziei I de Voluntari Români „Tudor Vladimirescu (ulterior „Debreţin"), supranumiţi „pandurii roşii". Ei fuseseră recrutaţi de sovietici în 1943, din rândurile prizonierilor de război de pe frontul de Est. Lor li s-au adăugat alţi voluntari, care au constituit Divizia „Horia, Cloşca şi Crişan" (1945).

Dintre ofiţerii şi subofiţerii celor două divizii au fost promovate cadrele de conducere ale Direcţiei Superioare a Culturii, Educaţiei şi Propagandei, redenumită Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă (IGAECP). Potrivit lui Corneliu Mănescu, acest organism, subordonat Ministerului de Război, „controla activitatea comisarilor politici, care asigurau aplicarea liniei partidului în armată şi educaţia politică a tinerilor ce efectuau stagiul militar".Din 1948, odată cu proclamarea republicii, controlul partidului comunist (redenumit Partidul Muncitoresc Român) asupra armatei s-a întărit. Diverşi activişti ai Secţiei Militare a CC au fost introduşi în structura MApN.

Partidul controlează armata

La comanda IGAECP s-a aflat generalul Dumitru Petrescu. Lui i-a urmat în funcţie generalul-maior Petre Borilă, nume real Iordan Drăgan Rusev, în timpul căruia IGAECP a devenit DSPA, care cuprindea patru direcţii: Organizare şi Instructaj; Propagandă şi Agitaţie; Cadre; Administraţie.



Dumitru Petrescu - vechi comunist şi refugiat în URSS
Reîntors în 1944 cu Divizia Tudor Vladimirescu
şi  ridicat la gradul de general de noul regim.
Poartă o uniformă a armatei regale. 



Petre Borilă (nume adevărat Iordan Dragan Rusev)

 In octombrie 1948, DSPA a trecut sub controlul CC al PMR, ca secţie a acestuia. Fiecare regiune militară şi comandament de armă era dublat de o direcţie politică, iar direcţiile centrale ale MApN, academiile şi şcolile militare de o secţie politică. Intregul personal urma să fie supus procesului de „educare politică". Adică atras în rândurile PMR. Potrivit lui Valter Roman (nume real Neulander) - el însuşi „erou" în războiul civil din Spania, întors în România din URSS odată cu trupele sovietice -, armata trebuia să fie „instrument sigur şi devotat în mâna puterii populare".


Valter Roman (nume adevărat Ernő Neuländer)


Politizarea unităţilor militare s-a făcut cu ajutorul a peste 2.000 de activişti de partid şi ai organizaţiilor de masă, trimişi în armată între 1948 şi 1949. La conducerea DSPA au fost: Petre Borilă (1948-1949), Mihail Florescu (1949-1950), Nicolae Ceauşescu (1950-1954), Corneliu Mănescu (1954-1955) şi alţii. Din 1964, la propunerea generalului Leontin Sălăjan, DSPA a fost transformată în Consiliul Politic Superior al Forţelor Armate (CPSA), denumire sub care a funcţionat până în 1989. Ultimul secretar al
CSPA a fost generalul Ilie Ceauşescu, fratele preşedintelui român.

L-a supravegheat Ceauşescu pe Bodnăraş?

Ca adjunct al ministrului Apărării Naţionale, Nicolae Ceauşescu a colaborat strâns cu Emil Bodnăraş. După 1989, despre această perioadă din cariera politică a lui Nicolae Ceauşescu s-au scris multe. Printre altele, s-a vehiculat şi ideea că a fost „plasat" ca să-l supravegheze pe Emil Bodnăraş. Totul, la iniţiativa lui Gheorghiu-Dej.

În favoarea acestei ipoteze poate fi invocat un document redactat de funcţionarul Lesakov, care s-a aflat în România între 7 şi 20 august 1947. Sosise la Bucureşti ca să ancheteze o reclamaţie a lui Bodnăraş împotriva lui Gheorghiu-Dej. Printre altele, conform „raportului Lesakov", generalul român îi reproşa secretarului PCR disensiunile cu Ana Pauker. Deşi evenimentul s-a produs anterior numirii lui Bodnăraş în fruntea Ministerului de Război, este posibil ca între cei doi să fi existat tensiuni. Cu condiţia ca şi liderul comunist să fi aflat de raport.


Oltenia 1950 - aplicaţia tactică - Ceauşescu în stânga



Oltenia 1950 - aplicaţia tactică - Ceauşescu în dreapta



Oltenia 1950 - aplicaţia tactică - Ceauşescu în dreapta

privind către un ofiţer sovietic



Oltenia 1950 - aplicaţia tactică - Ceauşescu în dreapta

Oltenia 1950 - aplicaţia tactică - Ceauşescu în centru



Gen. (r) Ion Coman, fost ofiţer în cadrul DSPA, devenit ministru al Apărării Naţionale în timpul lui Nicolae Ceauşescu, nu crede această variantă: „Puţin probabil. După părerea mea, Ceauşescu nu a fost adus la DSPA şi la MFA să îl supravegheze pe Bodnăraş. Nu era cazul. Bodnăraş, cât a fost ministru, s-a dedicat literalmente Armatei Române. Lui i se datorează foarte multe lucruri. Am participat cu el la aplicaţii, la Cincu, şi am văzut despre ce e vorba. Inclusiv atitudinea faţă de sovietici.

Faţă de consilieri, în special. În toate ţările comuniste, consilierii sovietici principali şi alţii aveau birourile în ministerele respective. La noi, în Ministerul Forţelor Armate, nu au avut decât la început. După aceea i-am scos. Erau undeva vizavi de ambasada sovietică, pe Barbu Delavrancea. Acolo  era o clădire mare. Iar dacă vroiau să vorbească cu cineva din Armată trebuia să ceară aprobare. La fel dacă doreau să participe la anumite activităţi".

„Pentru patria noastră, RPR !"

Armata populară a Republicii Populare Române s-a inspirat în toate privinţele din experienţa Armatei Roşii. Uniforma soldaţilor se compunea din vestoane şi mantale închise până la gât, cu cămăşi gen rubaşcă. Gradele militare, până atunci sub formă de trese, au fost înlocuite cu stele. Din 1949 s-a introdus gradul de locotenent-major, inexistent până în acel moment.

Cu „bocancii murdari" în vieţile ofiţerilor

Schimbările de la vârful Ministerului Apărării Naţionale s-au produs în faza finală a verificărilor membrilor de partid (1949-1950). Corneliu Mănescu a sugerat că între cele două evenimente a existat o legătură cauzală. În fruntea DSPA, înaintea lui Ceauşescu s-a aflat Mihail Florescu, nume real Iancu Iacobi (1912-2000), fost voluntar în Spania şi partizan în Franţa. Scos din armată, a fost mutat la Ministerul Industriei Metalurgice şi Industriei Chimice. Va deveni mai târziu, în „Epoca de Aur", unul dintre „chimiştii" de serviciu ai Elenei Ceauşescu. Corneliu Mănescu, fost şef al Direcţiei de Organizare şi Instructaj din DSPA, mâna dreaptă a lui Florescu, a fost trimis la conducerea Casei Centrale a Armatei. 
Pentru unii ofiţeri, „retrogradarea" din funcţie a avut consecinţe funeste. Corneliu Mănescu şi-a amintit un astfel de episod care l-a marcat multă vreme (Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Polirom, 2001): „În momentul când m-am dus să-mi iau în primire biroul de director al CCA, în vara anului 1952 (1950, n.r.), am avut parte de o experienţă tragică.

L-am găsit mort pe cel pe care urma să-l înlocuiesc în funcţie, colonelul Stanciu mort. Îşi trăsese un glonţ în cap. (...) Cum vă spuneam, am intrat în încăpere şi l-am văzut prăvălit peste birou, iar pe perete urme din creierii lui...". Deşi jucase un rol important în timpul procesului împotriva mareşalului Antonescu (1946), ofiţerul se remarcase înainte  şi altfel. Prin fapte de vitejie pe Frontul de Est, considerate acum însă „crime de război".  Îndeajuns să fie indexat de sovietici la categoria „indezirabili".
Cum se derula practic „malaxorul" verificării membrilor de partid, a relatat Ion Ioniţă, şi el ofiţer al DSPA, fost ministru al Apărării Naţionale (1966-1976). Precizările sale sunt cu atât mai interesante, cu cât el a fost şi obiect, şi instrument al verificărilor. După angajarea sa în armată, Ion Ioniţă a fost numit secretar al unei dintre cele două subcomisii centrale de verificare a cadrelor militare din partid. „Am fost pus în temă cu mecanismul verificării, şi anume că întâi cineva stătea de vorbă cu tine, cu cel care intra în verificare şi, după ce te sucea şi te învârtea cu fel de fel de întrebări la care trebuia să răspunzi, urma să dai o listă de persoane care te-au cunoscut de-a lungul vieţii tale, fără să apară vreo perioadă, cât de mică, fără acoperire", scrie Ion Ioniţă în volumul memorialistic „Însemnări" (Curtea Veche, 2008).
„După aceea trebuia să completezi un chestionar, destul de amănunţit, care cuprindea şi unele întrebări ce astăzi ni s-ar părea de-a dreptul provocatoare. Apoi, pentru unii ca mine... nu mai vorbesc, începeau completările la autobiografie - care unora li se păreau fără de sfârşit şi, pe alocuri, chiar fără noimă.

Iar după ce comisia se clarifica, te aducea în faţa celulei de partid, unde începea aşa-zisa verificare colectivă. Verificarea colectivă se desfăşura după următoarea procedură: îţi expuneai autobiografia verbal, urmau întrebările la care erai supus din partea celor din sală, întrebări la care trebuia să răspunzi până la cele mai mici amănunte care ţi se cereau. Cu aceste întrebări, uneori - cred că nu exagerez - se intra cu «bocancii murdari» în viaţa omului (am în vedere unele aspecte ale vieţii intime); oamenii nu erau «iertaţi» de întrebările, nu o dată tâmpe, ale unor participanţi la verificarea colectivă". 

Modelul Armatei Roşii

Trimiterea activiştilor de partid în cadrele armatei a fost o practică obişnuită în Armata Roşie. Ideea i-a aparţinut lui Lev Troţki. Dintre cadrele partidului erau plasate în armată responsabilii cu educaţia politică şi organizatoricul. De-a lungul regimului sovietic, li s-a mai spus „politruc" (politiceskii rukovoditel', ofiţer politic) şi „zampolit". În timpul războiului civil, şi Stalin fusese comisar politic în unităţile care l-au înfruntat pe generalul „alb" Vranghel. Un alt lider sovietic care s-a remarcat în această funcţie a fost Leonid Brejnev.

Despre rolul comisarilor politici a scris acelaşi Troţki: „Nu poate exista nicio persoană în înaltul comandament fără să aibă un comisar la stânga şi altul la dreapta, iar, dacă un specialist nu ne-a fost prezentat drept o persoană credincioasă regimului sovietic, comisarii trebuie să o urmărească în permanenţă, să nu o scape nicio clipă din ochi".