ROMA - OMBILICUS URBI (FORUM ROMANUM) XXXX

Ombilicus urbi era centrul simbolic al oraşului, pornind de la care se măsurau toate distanțele în Roma antică. Era situat în Forum Romanum unde încă i se mai văd urmele. Vestigiile lui se găsesc alături de Arcul de triumf al lui Septimius Severus şi în spatele Rostrelor. La origine era placat cu marmură, dar astăzi nu mai există decât baza sa de cărămidă, înaltă de 2 metri şi cu un diametru de 4,45 metri.

Legenda a legat existența Ombilicului de întemeietorul Romulus. Când a fondat oraşul, exista o groapă circulară în Forum. Primele fructe ale anului au fost aruncate în acea groapă drept sacrificiu şi, apoi, toţi noii cetăţeni ai Romei au aruncat câte un pumn de pământ în acel loc de origine al lor.

Mundus (lume) prezenţă cunoscută numai din surse literare, a fost o structură subterană, considerată drept port spre infern. Se pare că Ombilicus Urbis Romae se afla deasupra acelui Mundus subteran. Conform ritualului, Mundus era deschis numai trei zile pe an, zile considerate nefaste şi când trazacţiile oficiale erau interzise. In acele zile puteau să acționeze spiritele rele scăpate din infern.

            Ombilicul din zidărie pare a fi fost amenajat în sec.al 2-lea e.A, dar ruina care se vede astăzi aparţine epocii lui Septimius Severus. Construirea arcului său de triumf a fost împiedicată de vechiul Ombilicus, aşa că s-a procedat la reconstruirea lui  ceva mai departe. Fragmente ale vechiului monument au fost utilizate la cel nou.

            Ombilicus este considerat o structură distinctă în raport cu Aureum milliarium (Mila de Aur), care a fost construită de Augustus şi a avut accelaş scop, de a fi reper pentru măsurarea distanțelor, a distanțelor din Imperiu.

TRAIAN POPOVICI - UN ROMÂN REMARCABIL

Cel de-al Doilea Război Mondial va rămâne întotdeauna în cărţile de istorie drept unul dintre cele mai negre evenimente din istoria omenirii, iar Holocaustul – programul de eliminare sistematică a evreilor, ce a dus la moartea a peste 6 milioane de persoane – unul dintre cele mai cumplite acte de genocid.

În timpul acestor evenimente tragice, în istoria Europei s-au remarcat mai mulţi eroi care nu şi-au pierdut reperele morale şi care au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a salva vieţile celor din jur. Unul dintre aceste personaje faimoase, care şi-a riscat viaţa într-un act de curaj ce a dus la salvarea a peste 1100 de vieţi, este Oskar Schindler. Povestea lui a devenit cunoscută graţie cărţii "Schindler's Ark", ecranizată în 1993 de Steven Spielberg sub numele "Lista lui Schindler", film ce a câştigat 7 premii Oscar.

Un erou mai puţin cunoscut, dar la fel de curajos ca germanul Oskar Schindler, a fost Traian Popovici, primarul român al oraşului Cernăuţi, care prin acţiunile sale a dus la salvarea de la moarte a aproape 20.000 de evrei bucovineni.

Cine a fost Traian Popovici?

Traian Popovici s-a născut pe 17 octombrie 1892 în satul Ruşii Mănăstioarei, aflat atunci în Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria, astăzi localitate în comuna Udeşti, judeţul Suceava. Era fiul preotului Ioan Popovici şi strănepot al celebrului preot Andrei din Udeştii Sucevei, cel care, în anul 1777, a refuzat să depună jurământul faţă de noua stăpânire austriacă.

Popovici a urmat gimnaziul la Suceava, iar apoi s-a înscris la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Cernăuţi. Când a început primul război mondial, a trecut în România şi s-a înrolat în Armata română, luptând până la sfârşitul războiului. A absolvit facultatea abia la sfârşitul primului război mondial, în 1919, devenind apoi doctor în drept.

În perioada interbelică a lucrat ca avocat în Cernăuţi, oraş care devenise parte a României în 1918, după destrămarea Austro-Ungariei. În iunie 1940, când Armata Roşie a cucerit Bucovina de Nord, şi oraşul Cernăuţi a devenit parte a Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene, dr. Popovici s-a refugiat la Bucureşti, unde a continuat să profeseze ca avocat.

În urma încheierii alianţei cu Germania nazistă, România a recucerit Cernăuţiul în iulie 1941, în timpul atacului asupra Uniunii Sovietice. Alături de armata română şi de cea germană, în Cernăuţi a pătruns şi gruparea paramilitară Einsatzkommando 10b, al cărui rol era de a ucide evreii şi de a instiga populaţia română împotriva acestora.

La începutul războiului, în Cernăuţi locuiau 42.932 de evrei, aceştia reprezentând 37,9% din totalul populaţiei. Mulţi evrei care locuiau în împrejurimile oraşului s-au mutat în Cernăuţi, sperând că impresionanta comunitate evreiască din oraş le va oferi protecţie.

După eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, provinciile recuperate nu au fost imediat alipite statului român, ci au funcţionat ca regiuni conexe, conduse de câte un guvernator.

La începutul lunii iulie 1941, avocatul Traian Popovici este trimis în Bucovina ca "prim-ajutor de primar" (funcţie echivalentă cu cea de viceprimar) al municipiului Cernăuţi.

La 29 iulie 1941, împuternicitul generalului Antonescu pentru administrarea Bucovinei, colonelul Alexandru Rioşanu, solicită conducătorului statului acordul pentru emiterea unei ordonanţe care să impună evreilor din Bucovina eliberată purtarea unui semn distinctiv. Aceasta a intrat în vigoare în ziua următoare.

La data de 1 august 1941, acelaşi guvernator militar al Bucovinei îl numeşte pe dr. Traian Popovici în funcţia de primar al municipiului Cernăuţi.

La scurt timp după numire, dr. Popovici poartă un dialog cu guvernatorul despre "problemele evreieşti". Popovici relatează întâlnirea în cartea "Spovedania unei conştiinţe", scrisă imediat după război:

Câteva zile după instalarea mea ca primar, am avut ocazia să vorbesc într-o audienţa de lucru cu guvernatorul Rioşanu, asupra problemelor evreieşti. Decedatul guvernator îmi cerea să procedez la delimitarea unui cartier de oraş căruia voia să-i dea destinaţie de gheto. I-am expus punctul meu de vedere net şi i-am arătat enormitatea acestei măsuri medievale, raportată la gradul de cultură a evreimii cernăuţene, i-am arătat că din punct de vedere tehnic nu pot admite aspectul degradant al închiderii unei părţi din oraş în baricade de sârmă ghimpată şi în îngrădituri de scândură. Cernăuţii cu aliura lui de oraş occidental refuzând sub aspect edilitar o astfel de pângărire a esteticului său.

Rioşanu mi-a declarat verbal: "recunosc, ai în totul dreptate, dar ce vrei să fac, când sunt mereu împins de preşedinţie şi zilnic asaltat la telefon dacă am ghetoul". Larg cum era el în vederile sale europene, mi-a dat dreptate şi pentru ca să adormim vigilenţa preşedinţiei şi să liniştim impetuozitatea romanizatorilor, cărora le puţea oraşul a jidan, am găsit expedientul studierii ghetoului.

Pe 30 august, Alexandru Rioşanu a murit în urma unei operaţii nereuşite, fiind înlocuit de generalul Corneliu Calotescu.

Pe 10 octombrie, populaţia a fost înştiinţată că s-a hotărât evacuarea populaţiei evreieşti din Bucovina. Pentru a fi evacuată, era necesar să fie mai întâi strânsă într-un ghetou.

În aceeaşi zi, Guvernatorul Calotescu a emis ordinele pentru înfiinţarea ghetoului Cernăuţi, pentru confiscarea averilor şi pentru deportarea evreilor peste Nistru, în ciuda opoziţiei ferme a primarului Traian Popovici. Acesta relatează în cartea sa dialogul purtat cu guvernatorul Calotescu la aflarea veştii că se hotărâse deportarea în masă a evreilor din Cernăuţi:

Am rămas înmărmurit. Am putut doar să îngân Guvernatorului atât: "aici aţi ajuns, domnule guvernator?", la care dânsul îmi răspunde: "ce să fac? E ordinul Mareşalului şi aici sunt şi delegaţii marelui Stat Major".

[...]

N-am cruţat nici un argument, pentru a-i dovedi enormitatea pasului ce e pe cale a-l comite. Am vorbit de umanitate, de omenie, de blândeţea tradiţională a românului, de barbarie, de cruzime, de crimă, de ruşine. Am evocat toate virtuţile strămoşeşti, am înfierat sadismul rasial. Am evocat ruşinea Spaniei care nu poate şterge din istoria ei prigoana împotriva evreilor de la 1492, sub Torquemada. Textual i-am spus: "Domnule guvernator, revoluţia franceză care a dat omenirii dreptatea şi libertatea a costat numai 11.800 victime, pe când d-ta trimiţi la moarte în pragul iernii peste 50.000 suflete".

Pledoaria primarului a fost în zadar. Decizia fusese luată la cel mai înalt nivel. Operaţiunea strângerii evreilor în ghetou a avut loc în zorii zilei de 11 octombrie, iar pentru ca statul să nu fie păgubit, toate averile acestora erau trecute în proprietatea statului.

Condiţiile de viaţă din ghetou urmau să fie foarte aspre: se interzicea părăsirea ghetoului după ora 18:00, iar spaţiile de cazare din ghetou nu puteau adăposti mai mult de 10.000 de persoane, dar cu toate acestea urmau să primească 50.000 de evrei.

La scurt timp după ce evreii au fost mutaţi în ghetou, acesta a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată şi prevăzut cu porţi de lemn, păzite de soldaţi. Nimeni nu mai avea acces în interior fără permisiunea guvernatorului, cu excepţia creştinilor care locuiau în cartier, calitate care trebuia dovedită cu o legitimaţie.

Lupta lui Popovici pentru salvarea evreilor

Traian Popovici a făcut tot ce a putut pentru a salva cât mai mulţi evrei de la deportarea în Transnistria, adică de la moarte sigură.

În ziua de 12 octombrie a avut loc o conferinţă cu toate autorităţile, în cadrul căreia primarul Popovici a pledat pentru salvarea unui număr mare de evrei, afirmând că este nevoie de ei ca specialişti fără de care oraşul nu putea funcţiona. El relatează în cartea sa:

Am cerut graţie pentru cei dăruiţi bisericii prin botez, arătând că furăm temeiurile ei, misionarismul fiind cheia de boltă a creştinismului. Am cerut cruţarea pentru cei juruiţi culturii profunde şi artelor frumoase. Am cerut recompensă pentru cei care au binemeritat recunoştinţa de la neam, pensionari, ofiţeri, invalizi. Am cerut păstrarea maeştrilor în toate ramurile de industrie. Am cerut, în slujba umanităţii, exceptarea medicilor. Am cerut, pentru opera de reconstrucţie, ingineri şi arhitecţi. Am cerut, pentru cinstirea intelectului şi civilizaţiei, magistraţii şi avocaţii.

Protestul său nu a rămas fără consecinţe. Popovici relata în cartea sa că atunci "când am părăsit şedinţa, fusesem tacit ostracizat şi de oficialitate ca «jidovit»".

Cu toate acestea, efortul său nu a fost în van. Aşadar, pe 15 octombrie, guvernatorul a primit vestea că pledoaria primarului l-a convins pe Mareşalul Antonescu. Popovici relatează în cartea sa:

Strădania mea a fost însă încununată de succes, pentru că în după-amiaza zilei de miercuri 15 octombrie, mareşalul Antonescu, în convorbirea telefonică cu guvernatorul, a consimţit la o retuşare a deportării masive, ordonând exceptarea de la evacuare a unui lot de până la 20.000 suflete, în care număr să intre categoriile asupra cărora atrăsesem atenţia în conferinţa administrativă de duminică şi asupra cărora avizasem prin intermediul unor factori de absolută greutate. Aşa s-a ajuns la oprirea în Cernăuţi, a unui număr de cca. 20.000 evrei. Că această oprire nu era pe placul străzii şi improvizaţilor romanizatori, nu importă.

Până pe 14 octombrie 1941, când s-a încetat deportarea evreilor, peste 30.000 de evrei fuseseră evacuaţi din Cernăuţi. Rămăseseră în oraş 15.600 de evrei, desemnaţi ca "esenţiali pentru funcţionarea oraşului" ca urmare a unei decizii a guvernatorului Corneliu Calotescu, cărora se adăugau încă 4.000 care beneficiau de autorizaţii temporare emise de Dr. Traian Popovici.

Curajul lui Popovici nu a rămas fără consecinţe. La începutul anului 1942, la Bucureşti s-a format o comisie de anchetă care investiga modul de realizare a selecţionării specialiştilor evrei, în urma mai multor denunţuri ale informatorilor.

Găsit vinovat pentru eliberarea numeroaselor certificate care le-au permis evreilor să evite deportarea, Traian Popovici a fost înlocuit în iunie 1942 din funcţia de primar. Locul său a fost luat de Dimitrie Galeş, iar deportările în Transnistria au fost reluate, alte cinci mii de evrei pierind în Transnistria.

În cartea-mărturie scrisă după război, dr. Traian Popovici a explicat ce l-a condus spre actul de eroism ce a salvat viaţa atâtor oameni:

În ce mă priveşte, dacă m-am învrednicit de această tărie de a nu ceda curentului, de a mă împotrivi lui, de a fi stăpân pe voinţa mea, de a înfrunta pe cei mari, de a fi cu un cuvânt om, nu e meritul meu. E meritul tuturor generaţiilor de popi din care mă trag şi cari m-au învăţat ce e iubirea de oameni, e meritul tuturor profesorilor de la liceul din Suceava, cari m-au crescut în lumina frumoaselor virtuţi ale clasicisimului şi mi-au plămădit sufletul la căldura umanităţii, care neobosită cizelează pe om şi-l diferenţiază de brută.

După ce a fost îndepărtat din funcţie de primar, Popovici a mai trăit doar 4 ani, decesul său fiind înregistrat la 4 iunie 1946. Este înmormântat în curtea bisericii satului Colacu din Fundu Moldovei.

Povestea lui Traian Popovici dăinuieşte peste ani

Gestul dr. Traian Popovici nu a rămas nerecunoscut. La 23 de ani după moartea sa, în 1969, institutul Yad Vashem a organizat o ceremonie în memoria lui, în care l-a omagiat ca "Drept între Popoare". Traian Popovici este primul român căruia i-a fost acordat acest titlu ce desemnează eroii ne-evrei care au ajutat şi salvat evreii aflaţi în primejdie în timpul Holocaustului.

Şi autorităţile bucureştene au cinstit memoria lui Popovici, la aproape 35 de ani de la recunoaşterea sa de către Yad Vashem ca "Drept între Popoare". În urma unei solicitări a Ministerului Culturii şi Cultelor, Primăria Sectorului 3 al Capitalei şi-a dat acordul pentru schimbarea numelui străzii Unităţii în strada "Dr. Traian Popovici". Este primul "Drept între Popoare" onorat astfel de statul român.

Bucureştiul nu este singurul loc în care sunt preţuite faptele eroice ale lui Traian Popovici. Comunitatea evreilor din Cernăuţi a plătit o placă memorială spre cinstirea lui. Pe 21 aprilie 2009, cu permisiunea autorităţilor locale, placa a fost amplasată pe casa din Cernăuţi în care a locuit Traian Popovici. Pe placă este înscris, în limbile română, engleză şi ucraineană, următorul mesaj:

Aici a locuit Traian Popovici (1892 - 1946). În 1941, ca primar al oraşului Cernăuţi, a salvat de la deportare în Transnistria şi probabil de la moarte 19 600 evrei. Cu recunoştinţă veşnică şi amintire eternă,

Evreii Cernăuţeni

CEAUSESCU - FAPTE DIN TRĂDAREA SECURITĂŢII

Momentul în care elicopterul lui Ceauşescu a părăsit sediul Comitetului Central al PCR

 

După scurgerea a 21 de ani, capii fostei Securităţi neagă cu vehemenţă orice implicare în aşa-zisa Revoluţie. De fapt, Securitatea a dat lovitura fatală regimului Ceauşescu în dimineaţa de 22 decembrie 1989.

Primele ore ale zilei de 22 decembrie 1989 concentrează o serie de acţiuni de o importanţă crucială în ansamblul Revoluţiei române. Ieşirea în stradă a unor mari grupuri de oameni, în mai multe oraşe din ţară, a reprezentat picătura care a umplut paharul, în lungul şir de evenimente care au dus la prăbuşirea dictaturii ceauşiste.
Cum şi de ce au ieşit pe străzi sute de mii de oameni în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, în Bucureşti, Braşov, Craiova, Ploieşti şi în alte mari oraşe? Cum de s-au sincronizat aceste mişcări aproape la minut? Răspunsul la aceste întrebări n-a fost niciodată formulat. El trebuie căutat în arhivele nescrise ale Securităţii. „Adevărul" vă prezintă momentele în care Securitatea a lăsat garda jos, în speranţa unei Revoluţii din care să iasă cu faţa curată.

Oamenii sistemului

La un scurt tur de orizont peste ţară, putem constata că, în multe oraşe din România, lideri ai Revoluţiei au fost dovediţi ulterior ca lucrători sau colaboratori ai Securităţii.

La Galaţi, cel mai vocal revoluţionar a fost, în 22 decembrie 1989, actorul Vlad Vasiliu. Din balconul Comitetului Judeţean a întreţinut zvonistica despre pericole iminente care ar fi urmat să se abată asupra Galaţiului. Vasiliu este astăzi liderul unei asociaţii de revoluţionari, deşi ­CNSAS a constatat că a fost colaborator al Securităţii. Nemaipunând la socoteală faptul că şi-a recunoscut delaţiunile într-un amplu articol din „Adevărul".

La Braşov, tot un colaborator al Securităţii a fost cel care a stârnit muncitorii de la Întreprinderea de Construcţii Aeronautice - Ghimbav, în dimineaţa zilei de 22 decembrie: Lucian Beşchea, subinginer la ICA Ghimbav în 1989. Acesta a organizat o grevă generală şi i-a îndemnat pe toţi muncitorii să iasă în stradă. Mai apoi a ajuns preşedintele FSN-ului în întreprindere. Beşchea figurează într-un raport al CNSAS pe anul 2009 în calitate de colaborator al Securităţii.

La Focşani, omul care a declanşat revoluţia vrânceană a fost interpretul de muzică uşoară Paraschiv Usturoi, mai cunoscut ca Puiu Siru. El a folosit boxele pe care le întrebuinţa la concerte pentru a strânge mulţimea în piaţa centrală din Focşani în ziua de 22 decembrie. Până atunci, nimeni nu crâcnise împotriva regimului. Şi Usturoi a fost dovedit turnător al Securităţii, cu doi ani înainte de decesul său, survenit în 2009. E uşor de presupus cine l-a îndemnat pe rapsod să cheme lumea în stradă în aceeaşi dimineaţă în care şi alţii ca el făceau acelaşi lucru în diverse oraşe din ţară. 
Dumitru Burlan  Foto: Lucian Muntean
Toate acestea, puse cap la cap, reprezintă argumente puternice că Securitatea avea un plan pentru momentul debarcării lui Ceauşescu, iar agenţii săi şi-au jucat bine rolurile mai ales în marile întreprinderi, acolo unde erau concentraţi foarte mulţi oameni. Discreţi şi astăzi, capii fostei Securităţi se apără spunând că toate acestea nu au fost decât nişte coincidenţe, că nu exista niciun plan şi că ei nu au fost decât nişte victime ale Revoluţiei.

Acordul securiştilor şi al miliţienilor

Totuşi, generalul Marin Neagoe, care în decembrie 1989 era şeful Direcţiei a V-a a Securităţii (Direcţia de protecţie şi pază), a „scăpat" o declaraţie lămuritoare în faţa Comisiei „Decembrie '89": „Eu luasem măsuri de dimineaţă, pentru că ştiam că lumea va veni şi că se va întâmpla ceva când vor veni oamenii care voiau să intre în Comitetul Central. Pe 22 dimineaţa am chemat oamenii mei şi le-am spus să nu tragă şi să lase oamenii să intre. Când am dat acest ordin, dimineaţa la 7, eu ştiam că vin întreprinderile peste noi". În „Adevărul" de mâine veţi putea citi un amplu interviu cu generalul Neagoe.

La Braşov, Revoluţia a început la 21 decembrie 1989. Muncitorii de la ICA Ghimbav au ieşti pe porţile întreprinderii şi, fără niciun impediment, s-au oprit în faţa Comitetului Judeţean. Nimeni nu a tras în ei, ba chiar Miliţia i-a escortat spre centrul oraşului. Totul s-a desfăşurat în bună ordine până la izgonirea din sediu a vechii structuri de putere şi câteva ore după aceea, adică până în seara de 22 decembrie. În Braşov s-au tras primele gloanţe abia în noaptea de 22 spre 23 decembrie.

Pe când la Braşov muncitori de la ICA intrau în oraş escortaţi de Miliţie, la Bucureşti, mitingul din Piaţa Palatului era boicotat şi cu acordul pasiv al securiştilor şi al miliţienilor care ar fi trebuit să asigure liniştea. Este încă o dovadă că în interiorul sistemului s-a dat undă verde pentru grăbirea schimbării lui Ceauşescu. Nu la fel s-a întâmplat la Cluj-Napoca, unde ieşirea în stradă nu a fost organizată, ci haotică. În după-amiaza de 21 decembrie 1989, în oraşul de pe Someş au fost împuşcaţi de Armată 12 oameni. La fel s-a întâmplat în toate oraşele în care protestul a fost spontan şi nu organizat în fabrici.

Slăbirea vigilenţei

La Ploieşti, consemnul a fost acelaşi: slăbirea vigilenţei. Fostul miliţan Andrei Banu îşi aminteşte, în cartea „Revoluţia română - Ploieşti, Prahova", un ordin straniu venit de la Securitate, după izbucnirea evenimentelor de la Timişoara: „Colegii de la Securitate, care aveau responsabilitate în Universitatea de Petrol şi Gaze din Ploieşti, ­ne-au dat dezlegare să lăsăm să plece toată lumea spre Bucureşti. Consemnul nostru iniţial era să nu lăsăm pe nimeni spre Bucureşti, dar ni s-a spus să-i lăsăm, că «şi aşa se duce nea Nicu». Deci, asta a fost cu câteva zile înainte de plecarea lui nea Nicu". La Craiova, muncitorii de la Fabrica de Avioane au plecat, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, spre centrul oraşului. Aveau pancarte pregătite dinainte, nu se ştie nici azi de către cine, pe care scria „Timişoara, te iubim, din Craiova noi venim".

"Surprinzător a fost faptul că atunci, dimineaţa, a venit la poarta mare a uzinei un bărbos, pe o motocicletă. Eu cred că era securist, după cum arăta.''
Francisc Cune fost inginer la Griviţa Roşie

Ultima mare lovitură în Ceauşescu

Eugen Chiticariu avea 21 de ani în 1989 şi lucra ca muncitor necalificat la Institutul Agronomic din Bucureşti. În dimineaţa de 22 decembrie a plecat de acasă, după ce a aflat de prin vecini că s-a tras în noaptea precedentă la Universitate. S-a dus să vadă ce a rămas în urma „războiului".
Eugen Chiticariu  Foto: Cristian Delcea
„Era în jurul orei 10.15, dimineaţa. Am plecat de pe strada Turda, unde locuiam, spre Arcul de Triumf. De acolo voiam să iau autobuzul spre Piaţa Romană. Când am ajuns la Arcul de Triumf, se vedea o coloană de muncitori venind pe Bulevardul Kiseleff. Coloana începea aproape de Arcul de Triumf şi se termina pe la Casa Scînteii şi era foarte ordonată: ocupa un singur sens de mers. Nu am văzut nicio maşină trecând, ceea ce ar putea însemna că a fost oprită şi circulaţia. Am înţeles mai târziu că erau muncitorii de pe Platforma Industrială Pipera. M-a frapat că erau perfect organizaţi, iar în stânga coloanei erau miliţieni cam din 15 în 15 metri, care asigurau bunul mers al manifestaţiei."

Motocicliştii bărboşi

Chiticariu s-a alăturat şi el coloanei. A aflat că oamenii mergeau în centrul oraşului. „Pe Kiseleff am ajuns în dreptul clădirii Ambasadei URSS. Cei din capul coloanei, liderii, au spus că trebuie să ne oprim şi să strigăm «Gorbaciov, Gorbaciov!». S-a strigat «Gorbaciov, Gorbaciov!». Apoi s-a mai strigat şi «Olé, olé, Ceauşescu nu mai e!». Deşi Ceauşescu nu fugise. Coloana a înaintat pe Bulevardul 1 Mai, a ajuns la Piaţa Chibrit, apoi pe Griviţa, la Uzinele Griviţa, unde s-au alăturat şi muncitorii de acolo. Am intrat pe Calea Victoriei şi apoi în Piaţa Palatului unde lumea intrase deja în Comitetul Central."
Francisc Cune era, în 1989, inginer la Griviţa Roşie. În dimineaţa zilei de 22 decembrie se afla în curtea uzinei: „Surprinzător a fost faptul că atunci, dimineaţa, a venit la poarta mare a uzinei un bărbos, pe o motocicletă. Eu cred că era securist, după cum arăta. Ne-a spus să ieşim din curte, să mergem la Comitetul Central, să-l dăm jos pe Ceauşescu, să facem ceva. De-a lungul timpului am auzit de la diverşi oameni că astfel de motociclişti au mai mers şi pe la alte fabrici cu aceleaşi îndemnuri".

Chiticariu a mai remarcat că la coloană nu s-au alăturat locatarii din blocurile pe lângă care treceau. „Oamenii se uitau pe geam, dar nu se alătura nimeni. Bucureştenii simpli au ieşit după ce au aflat de la televizor că totul e bine."

În Raportul Comisiei „Decembrie '89" se arată că, în jurul orelor 10-11, în Piaţa Palatului se adunaseră aproximativ 100.000 de oameni. Acelaşi raport mai consemnează declaraţia revoluţionarului Vasile Zosim, care s-a aflat într-o coloană de muncitori venită de pe Platforma Industrială Militari: „Pe tot parcursul, deşi ne-am întâlnit cu unele baraje militare, datorită ordinei în care se desfăşura deplasarea coloanei, nu au avut loc altercaţii sau alte incidente". Mişcarea din dimineaţa zilei de 22 decembrie n-a fost, aşadar, una marcată de neprevăzut şi spontaneitate, ci una ordonată şi, din câte se pare, dirijată.

Vin muncitorii!

Ştefan Andrei, care în 1989 era viceprim-ministru al Guvernului României, confirmă faptul că Securitatea era la curent cu mişcările de pe platformele industriale din dimineaţa de 22 decembrie 1989. În acele momente, Andrei se afla în clădirea Comitetului Central. „La un moment dat, în dimineaţa de 22 decembrie, Gheorghe Raţiu, un ofiţer din Direcţia I a Securităţii, i-a spus lui Ceauşescu că vine o coloană de la 23 August. Ceauşescu a zis: «Vin muncitorii mei să mă apere!». La care ofiţerul i-a răspuns: «Nu, nu. Vin să ceară plecarea dumneavoastră». Aia a fost o mare lovitură pentru Ceauşescu".

Cine a deschis uşa

Planul Securităţii a culminat cu un gest cu valoare simbolică şi concretă în egală măsură. Omul care a deschis uşa principală a Comitetului Central, pentru ca revoluţionarii să poată da năvală înăuntru, a fost un ofiţer de Securitate. Dumitru Burlan, care în 1989 era colonel în cadrul Direcţiei a V-a a Securităţii, îşi aminteşte: „S-a spus că Iulian Vlad personal a deschis uşa CC-ului.
Nu este adevărat. L-a pus pe maiorul Anton Avram, de la Securitate. Acest Avram a tras de ivăr, la ordinul generalului Vlad. Avram trăieşte şi e mare patron. Uşa de la CC nu se putea deschide pe dinafară decât cu tancul, împingând cu turela, sau pe dinăuntru, cu cheia. Uşa a fost deschisă din interior. Cred că asta se întâmpla cam în momentul în care Ceauşescu urca în elicopter".
Dumitru Burlan, care se ocupa contrainformativ cu securitatea familiei prezidenţiale, confirmă că Securitatea a anticipat căderea lui Ceauşescu şi a contribuit la asta.  Mai mult, colonelul Burlan relatează o întâmplare de o importanţă deosebită. El susţine că superiorul său direct, generarul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a a Securităţii, discuta cu alţi capi ai Securităţii despre înlăturarea dictatorului.

 „La 3 decembrie 1989 ­m-am dus cu nişte casete audio la generalul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a. Am avut următoarea convorbire cu el. I-am spus: «Tovarăşe general, mă cunoaşteţi de 22 de ani, ­v-am executat tot timpul ordinele. Am o rugăminte. Vreau să mă schimbaţi din acest colectiv sau din Direcţie. Am acasă trei copii şi nu vreau să fiu acuzat de trădare. Fapt pentru care v-am adus patru casete şi un casetofon la care să le ascultaţi. Ascultaţi casetele şi luaţi măsurile ce se impun». El n-a luat casetele. Mi le-a dat înapoi. Şi a zis: «Bine, Burlane. Du-te, şi de acum încolo vii tot la mine să-mi raportezi. Asta până la 1 ianuarie. Că după aia o să vezi tu». Ce concluzie să trag eu când aghiotantul lui Ceauşescu spune o treabă ca asta?"

Întrebat ce se afla pe casetele audio, Burlan răspunde senin: „Pe casete erau convorbiri între generalii Neagoe, Stănculescu (prim-adjunct al ministrului Apărării), Nicolicioiu (şeful unităţii de contraspionaj UM 0110, supranumită şi „unitatea anti-KGB") şi alţii. Complotau cum să facă. Puneau la cale. Spuneau lucruri cu privire la cum să scape de Ceauşescu, care s-au regăsit ulterior în cursul evenimentelor.
Unde să se întâlnească, ce să facă. Vorbeau la telefon, dar nu credeau că sunt ascultaţi. Numai eu ascultam telefoanele astea, pentru că, tehnic vorbind, un telefon nu putea fi ascultat de doi oameni în acelaşi timp. M-am gândit şi să mă duc la Ceauşescu să-i dau în gât, dar Ceauşescu putea să mă repeadă, să nu asculte casetele şi să mă trimită la superiorul direct, adică în gura lupului, la Neagoe".

Generalul Marin Neagoe, fostul şef al Direcţiei a V-a a Securităţii, confirmă povestea cu casetele aduse de Burlan. „Erau discuţii, dar aşa, prin deducţie, ce facem dacă vin oamenii. Dar ne sfătuiam: «să nu tragem, să nu facem». Pe casete nu ştiu ce era, că nu le-am ascultat. Mi-a spus şi mie Burlan că eu complotam cum să-l dau jos pe Ceauşescu. Dar eu n-am vorbit cu nimeni. Eu mi-am făcut datoria ca orice ostaş al ţării. El ne-a trădat pe noi, nu noi pe el".
"Eu luasem măsuri de dimineaţă, pentru că ştiam că lumea va veni şi că se va întâmpla ceva când vor veni oamenii care voiau să intre în CC. Pe 22 dimineaţa am chemat oamenii mei şi le-am spus să nu tragă şi să lase oamenii să intre. Când am dat ordin dimineaţa la 7 să nu se tragă, eu ştiam că vin întreprinderile peste noi.''
Eugen Neagoe  fost şef al Direcţiei a V-a  a Securităţii