ROMA - CLOACA MAXIMA XXXX

Cloaca maxima este o "mare de canalizare" colectoare, care a asanat terenul mlăştinos al Romei antice timpurii, în zona Forumului Roman, preluând şi apele pluviale sau dejecţiile locuirii pentru a le conduce spre Tibru. Ea este singurul vestigiu din perioada regală a Romei care a subzistat şi care mai serveşte şi astăzi. Toate terenurile joase ale Romei erau periodic expuse inundării de către apele crescute ale Tibrului. Această soartă o aveau și cele două zone de interes maxim ale orașului, Forum Romanum și Campus Martius (Câmpul lui Marte).

De-a lungul secolelor, prin lucrări succesive, s-a construit un adevărat canal subteran, acoperit complet. Lucrările s-au extins treptat în sec al 4-lea, al 3-lea și al 2-lea e.A. Iniţiativa construirii unei Cloaca Maxima este atribuită regelui etrusc, Tarquinius Priscus, în sec.al 7-lea e.A. Canalizarea avea sarcina de a drena zonele joase mlăştinoase cuprinse între colinele Esquilin, Quirinal şi Viminal. Lucrarea a devenit inevitabilă, pe măsură ce populaţia Romei a crescut. La început a fost vorba de un mare canal cu scurgere deschisă sub cerul liber, care avea scopul de a evacua apa din sol. In cursul sec.al 4-lea, sau al 3-lea e.A, a fost reconstruit în for un sistem de canale cu scurgere deschisă. Din acea perioadă datează şi cisterna din for, intrată mai târziu în componenţa carcerii Mamertine.

Romanii au acoperit, cu timpul, întraga reţea de canalizare din motive de igienă, deoarece Roma a fost adesea pradă unor epidemii. Primul canal a fost construit în blocuri de piatră, fără ciment. Pietrele au avut 2.50 metri lungime, 1 metru lăţime şi 0,80 metri înălţime, fiind tăiate în tuf vulcanic sau peperino din zona Romei. Prin renovările ample ulterioare materiale de constructii sau schimbat. Există date vizibile şi se cunoaşte traseul.

Cloaca maxima a avut aproximativ 800 de metri lungime şi a început în Argiletum unde colecta apa de ploaie, apoi trecea pe sub Forum Romanum şi debuşa în Tibru.
Gura de revărsare se afla în apropiere de Forum Boarium, vizibilă de pe podul Palatino. Ea era compusă dintr-o boltă triplă de zidărie flotantă, menită a stabiliza conducta.

Dimensiunea canalului variază pe traseu. La revărsare măsura de 4.50 metri latime si 3.60 metri înaltime. Circa douăzeci de alte canale se revărsau în acest canal central pe parcursul traseului.

WAFFEN SS - CU MUSULMANI

La prima vedere, simpla idee conform căreia naziştii ar fi avut divizii în care ”Untermensch”, de religie musulmană şi rasă asiatică, care ar fi luptat cu frenezie pentru al treilea Reich şi arienii cei superiori, pare una de-a dreptul imposibilă. Ei bine, adevărul istoric este cu mult mai neaşteptat şi mai complex decât pare. Iar povestea Legiunilor Tătare se constituie într-unul dintre cele mai interesante şi demne de atenţie episoade din cel de al Doilea Război Mondial. Uniţi, deopotrivă sub zvastică şi semilună, grupaţi într-unele dintre cele mai temute legiuni străine ale Wermachtului, musulmanii au dat o replică dură bolşevismului şi Armatei Roşii, chiar dacă sfârşitul acestei ciudate alianţe a fost unul dezastruos pentru urmaşii lui Ginghis Han.


Musulmanii nu iubeau comunismul

Spre surprinderea multor soldaţi de rând şi a unor ofiţeri îndoctrinaţi de propaganda nazistă, conform căreia celelalte rase erau inferioare din toate punctele de vedere, iar comunismul o doctrină satanică (aici cam aveau dreptate...) care trebuia stârpită cu orice preţ, realitatea de front, precum şi încurcata politică a alianţelor militare, i-a pus pe aceştia în faţa faptului împlinit de a fi devenit camarazi taman cu "Untermensch"-ii cu care le împuiaseră capul politicienii nazişti în cadrul campaniilor furibunde de propagandă puse în scenă de neîntrecutul Goebbles.

Aşa s-a întâmplat încă din ziua de 22 iunie 1941, dată la care armata germană a invadat Uniunea Sovietelor condusă de Stalin. Militarii germani au fost uimiţi să descopere bucuria sinceră cu care mulţi localnici i-au întâmpinat, ca pe nişte eliberatori, nu invadatori. Unul dintre grupurile etnico-religioase care s-a bucurat cel mai mult de apariţia Wermachtului au fost musulmanii, iar între ei, minoritatea tătară.
Musulmanii cantonaţi în spaţiul geografic cucerit întâi de Imperiul Ţarist şi desăvârşit ulterior de sovietici urau de generaţii dominaţia ruso-sovietică. Nu doar că aveau încă în memorie propria periodă glorioasă de dinainte de expansiunea Impaeriului Ţarist, dar interzicerea drepturilor religioase şi a tradiţiilor milenare, impusă forţat de regimul sovietic, le producea mari suferinţe.

Pentru ei, sosirea armatei germane alimenta speranţa privind crearea propriilor state independente şi chiar făurirea ulterioare a unei mari Confederaţii Pan-Turanice.
Nu doar tătarii musulmani s-au grăbit să se alieze cu germanii, ci mai toate etniile de religie musulmană din Caucaz precum azerii, cerchezii, tabasaranii, balkharii, cecenii, inguşii... Chiar şi creştinii care aveau de suferit din pricini similare din partea regimului sovietic, s-au aliat cu Berlinul în speranţa eliberării de jugul comunist. Şi merită să se amintească aici diviziile cazacilor şi georgienilor din Waffen SS.

Din punct de vedere cronologic, musulmanii din spaţiul ex-sovietic nu au aşteptat apariţia germanilor la orizont, pentru a se opune sovieticilor. In Asia Centrală, autoproclamata confederaţie a triburilor turco-tătare din Kokand instalase deja un guvern liber al Turkestanului istoric, în timp ce emirii de Khiva şi Buhara îşi declaraseră la rândul lor independenţa. Chiar dacă Armata Roşie doborâse, una după alta, fragilele entităţi statele turcomane, musulmanii din regiune păstraseră încă un puternic sentiment anti-comunist. Multe revolte locale au izbucnit, alimentate de silniciile şi atrocităţile sovieticilor. Intre acestea, se remarcă răscoala cecenilor condusă, de un activist ex-comunist cecen, pe numele său Hasan Israilov, care, văzând diferenţa între vorbele şi faptele comuniştilor, a răsculat populaţia locală împotriva "apostolilor lui Marx, Engels şi Lenin".

Această complexă situaţie nu a scăpat atenţiei strategilor de la Berlin, care l-au informat pe Hitler de existenţa a numeroase naţionalităţi din URSS care se opuneau puternic comunismului. Nebun şi paranoic, dar deloc prost, Hitler a trecut peste natura de sub-oameni" (cum îi considera el) a musulmanilor şi i-a dorit drept aliaţi - vremurile şi contextul militar o cereau.
In consecinţă, pe data de 1 decembrie 1941, un memorandum secret, emis de Hitler personal, autoriza crearea a două mari unităţi musulmane: Turkestanisch Legion, compusă din voluntari musulmani proveniţi din Asia Centrală, precum turkmeni, uzbeci, kazahi, kirghizi, tadjici şi karakalpaci, şi Kaukasisch-Mohammedan Legion, alcătuită din azeri, daghestanezi, avari, lezgini, ceceni, karaceai şi inguşi.

Pe lângă aceste legiuni, a fost alcătuită o unitate separată destinată încorporării voluntarilor tătari. Celebra Wolgtatarische Legion avea să fie fondată în ianuarie 1942 pe pământul Poloniei de azi.
Aprecierea dată de nazişti musulmanilor sovietizaţi cu forţa făcea, de fapt, parte din planul lui Hitler de a cuceri simpatia Turciei şi a atrage acest stat de partea sa, în speranţa de a controla astfel bogatele câmpuri petrolifere din Orientul Mijlociu şi Caspica. De fapt, Fuhrer-ul declarase în decembrie 1942:
"Consider că între aliaţii noştri doar musulmanii sunt oameni demni de încredere. Mă pot baza oricând pe ei, nu văd deloc un pericol în crearea unor unităţi complete de musulmani".


Proiectul naziştilor musulmani

Pătrunderea unităţilor Wermacht-ului în Caucaz şi largul sprijin oferit acestora de etniile din cei mai înalţi munţi ai Europei a creat o mare panică la Kremlin. Scrisoarea emisă de Konstantin Oumansky, ambasadorul sovietelor la Washington, descrie cum nu se poate mai bine situaţia liderilor comunişti:
"Trebuie să vă mărturisesc că sunt îngrijorat în privinţa Caucazului... Iar tătarii din Crimeea sunt rebeli prin definiţie, niciodată nu le-a plăcut comunismul. Este un fapt ştiut că, în perioada Războiului din Crimeea, aceşti tătari au colaborat cu mare bucurie cu forţele britanice şi franceze. Problema cea mai mare este însă reprezentată de factorul religios, pe care sunt sigur că germanii îl vor exploata la maximum, cu toate că este total opus ideologiei naziste. Nu avem încredere nici în popoarele de munte din Caucaz, sau în georgieni. Precum tătarii, toate etniile de aici sunt musulmane, cu excepţia georgienilor, osetinilor şi armenilor, dar cu toţii îşi aduc încă aminte de cucerirea ţaristă a Caucazului, proces încheiat în anul 1863."

Germanii au contactat rapid reprezentanţii naţionalităţilor musulmane din Caucaz. In privinţa cecenilor, karaceailor, inguşilor şi balkarilor, Wermacht-ul a adoptat o poziţie extrem de liberală, comparativ cu proverbiala ordine şi disciplină prusacă.
Le-au promis noilor aliaţi închinători la Allah, desfiinţarea urgentă a colhozurilor, redeschiderea moscheilor şi îngăduirea serviciului religios complet, plata oricăror bunuri şi alimente rechiziţionate de armata germană şi, mai ales, excluderea totală a vreunei femei de la orice post de conducere, fapt pe care musulmanii îl considerau intolerabil.

Germanii le-au acordat inclusiv dreptul de a-şi face dreptate singuri, după cutumele locale, precum şi dreptul de creare a unor unităţi proprii pentru păstrarea legii şi ordinii.
Prima entitate organizatorică promisă de germani a luat naştere în regiunea Karaceai, unde Comitetul Naţional al Karaceailor era condus de Kaki Baieramutov, un anti-bolşevic feroce.
Colaborarea a fost sărbătorită prin celebrarea Kurban Bairam-ului, o sărbătoare musulmană, la Kislovosk. Acolo, în octombrie 1942, oficialilor germani cu rang de mari oaspeţi li s-au făcut daruri preţioase, în cea mai pură tradiţie caucaziană. La sfârşitul petrecerii, se înfiinţase deja primul escadron de călăreţi karaceai care urma să intre în luptă alături de germani.
Aceeaşi linie de acţiune a fost urmată în Kabardino-Balkaria. Un comitet naţional condus de Selim Shadov era responsabil cu restabilirea vechilor tradiţii şi legi, alături de vânzarea de alimente, combustibili şi alte bunuri către Wermacht.

Lucrurile se derulau asemănător în tot Caucazul de Nord. Inţelegerile erau sărbătorite fastuos, conform obiceiurilor fiecărei etnii. Iar la sfârşitul petrecerilor, generalii germani primeau în dar armăsari extrem de rari şi valoroşi din rasele locale, ofiţerii germani întorcând gestul căpeteniilor tribale prin cadouri care constau în Coranuri legate în aur şi arme automate de ultimă generaţie.
Noua situaţie din teritoriile stăpânite odinioară de Imperiul Otoman impresionase Ankara şi atrăgea atenţia unor importanţi lideri militari turci, precum Mareşalul Cakmak.
Din nefericire, dezastrul de la Stalingrad a distrus planul germanilor de a cuceri petrolul Orientului. Turcii şi-au reconsiderat politica, adoptând o poziţie neutră, în timp ce Wermach-ul s-a retras cât mai repede din Caucaz, pentru a preveni un al doilea Stalingrad. Mulţi dintre colaboratorii musulmani au urmat fideli trupele germane.

Legiunile musulmane în focul luptelor

Cu toate că ambiţiosul plan al lui Hitler în privinţa musulmanilor sovietizaţi căzuse odată cu Stalingradul, Fuhrerul avusese dreptate în estimările sale: extrem de loiali, cumplit de porniţi împotriva comunismului, războinicii din Caucaz şi Crimeea se aflau încă de partea germanilor. Wermacht-ul mai beneficia de aportul a zeci de mii de soldaţi şi ofiţeri din diviziile musulmane. Cei mai mulţi dintre aceştia erau de origine central-asiatică, fiind încartiruiţi într-o singură divizie denumit 444 Sicherungs Division.

In timpul războiului, circa 70.000 de combatanţi originari din Asia Centrală au luptat de partea germanilor. 40.000 dintre aceştia au fost soldaţi şi 30.000 asistenţi militari şi trupe auxiliare. In anul 1943, musulmanii aveau 15 batalioane proprii, iar un an mai târziu numărul lor s-a ridicat la 26.
A intrat în legendă celebra divizie 162 Turkestanish Infanterie Division, compusă din germani, azeri şi turkmeni; divizia era condusă de carismaticul general Oskar von Niedermayer, un fel de autodidact Lawrence of Arabia, fost ataşat militar german în Persia.
Divizia a fost antrenată şi pregătită la Kruzsnyna, în Polonia, după care a fost transferată în spaţiul iugoslav, pentru a se înfrunta cu dârjii partizani ai lui Tito. Ulterior au fost transferaţi în Italia, unde au luptat cu regimentele americano-japoneze (este vorba de regimente compuse în egală măsură din americani şi fii imigranţilor niponi din SUA). Conform rapoartelor de front, divizia musulmană era la fel de ordonată şi capabilă precum orice divizie compusă din etnici germani a Wermacht-ului.

Tătarii din Crimeea nu doar că au colaborat cu mare bucurie cu armatele germane, dar din proprie iniţiativă le-au asigurat acestora importante cantităţi de provizii.
Circa 20.000 de nogai din Crimeea luptau sub flamura zvasticii. Aceşti urmaşi ai lui Ginghis Han s-au făcut remarcaţi în egală măsură prin bravură şi cruzime, mai ales în decursul operaţiunilor anti-partizani. In Munţii Yaila din Crimeea, maiorul V.I. Maltzev a format un batalion tătar de pedepsire contra bolşevicilor din Yevpatoria. Batalionul Khimi, cum a fost botezat, a exterminat partizanii comunişti din Yaila, distrugând bazele acestora şi ucigând şi numeroşi civili.

Impresionaţi de spiritul combativ al tătarilor, germanii au dislocat batalionul Khimi în nord-vestul Franţei, pentru a lupta cu partizanii din maquis (Rezistenţa franceză). Incă o dată, ferocitatea urmaşilor lui Batu Han s-a făcut simţită, îngrozindu-i pe francezi.
Un exemplu rămas încă în memoria acestora este episodul din data de 21 iulie 1944, când satul Dortan a fost ars complet de soldaţii tătari, furioşi că localnicii acordaseră sprijin celor din Rezistenţa franceză. Conform mărturiilor istorice, tătarii au violat femeile din localitate, au ars casele, după care s-au plimbat râzând, cu bicicletele confiscate, printre casele în flăcări...

Erau însă extrem de bine văzuţi de germani; comandanţii legiunilor învăţaseră limba tătară, iar pentru a menţine ridicat moralul acestor voluntari aparte, Berlinul ordonase chiar înfiinţarea de reviste în limbile rusă şi tătară.
Intitulate Gazavat (Războiul Sfânt), Svoboda, Ezenedel'naja gazeta legionerov (Libertatea, Cotidian Săptămânal pentru Legionari), Milli Adabijat (Literatorul Naţional), Milli Turkistan (Turkestanul Naţional), Yeni Turkistan (Noul Turkestan), Idel-Ural (Volga-Ural), sau Tatar Adabijat (Literatorul Tătar), aceste jurnale erau editate de intelectuali tătari şi de Divizia de Propagandă a Wermacht-ului.

Performanţele militare ale musulmanilor pe cele două mari fronturi ale conflagraţiei difereau sensibil. Pe Frontul de Vest, mulţi dintre ei şi-au dezamăgit conducătorii germani. Voluntarii sovietizaţi nu-i urau pe aliaţii americani şi britanici, cu care nu avuseseră nimic de împărţit până atunci. In cel mai caracteristic stil oriental, aveau o atitudine uşor indiferentă, placidă uneori, faţă de inamici.

In contrast total, pe Frontul de Est, în faţa duşmanului sovietic, orientalii au demonstrat calităţi militare extraordinare. Cele trei batalioane tătare de la Stalingrad au luptat până la ultimul om, nedând un singur pas înapoi. Lângă Harkov, un întreg batalion musulman s-a expus tirului de artilerie şi mitralieră pentru a recupera corpul propriului comandant german căzut în luptă, comandant pe care tătarii l-au iubit şi respectat exemplar.
Bravura lor l-a impresionant până şi pe Heinrich Himmler, cel mai puternic om din Reich după Hitler, lider nazist despre care se spune că era mai rasist chiar decât Fuhrer-ul.

Heil Allah!

"SS Heini", cum era poreclit Himmler în cercul său de apropiaţi, s-a dovedit a fi cel mai mare promotor al Islamului printre liderii nazişti. Dispreţul lui Himmler faţă de "creştinii molâi" era egal cu aprecierea sa faţă de Islam, pe care îl vedea drept o religie luptătoare şi masculină, bazată pe concepte foarte apreciate şi în sânul SS-ului, precum supunerea oarbă, dorinţa de auto-sacrificiu şi lipsa de compasiune faţă de duşmani.

Admiraţia sa deschisă faţă de musulmani a dus, în cele din urmă, la ignorarea propriilor "derapaje" ariene şi încorporarea a cât mai mulţi musulmani sub aripa neagră a SS-ului.
Pe baza acestor noi considerente, Himmler s-a simţit onorat să-i includă în rândul celebrelor unităţi Waffen SS. Tot el a decis că, dintre rasele care trăiau în spaţiul sovietic, doar slavii şi evreii erau "sub-oameni". In concepţia sa, exista un element rasial superior în Rusia, iar acesta venise din Asia şi dăduse naştere de-a lungul istoriei unor genii militare precum Attila, Ginghis Han, Batu Han, Tamerlan, Djepe Noion, sau Subotai Bahadur.

In noiembrie 1943, maiorul Andreas Meyer-Mader i-a oferit lui Himmler tot ajutorul său pentru înfiinţarea şi comanda ulterioară a unui unităţi SS formate exclusiv din tătari. Himmler a aprobat pe loc planul maiorului, promovându-l chiar la rangul de SS Obersturmbanfuhrer. Pe 14 decembrie, acelaşi an, Marele Muftiu al Ierusalimului, Hajj Amin el-Huseini, se deplasa personal la Berlin pentru a binecuvânta crearea noii divizii musulmane din cadrul SS-ului.

Inedita Ostturkischen Waffen-Verbande der SS era formată nu doar din etnici tătari, ci şi din voluntari azeri, kirghizi, uzbeci, başkiri şi tadjici.

Unitatea nu a avut o viaţă lungă, destrămându-se după ce comandantul ei, Andreas Meyer-Mader, a fost ucis în timpul unei lupte cu partizanii sovietici din Yuratishki, lângă Minsk. In iulie 1944, divizia musulmană a fost transferată în Polonia. Iar când SS-ul a suprimat Revolta din Varşovia, volunarii musulmani au fost ataşaţi cumplitei SS Dirlewanger Brigade, unde au participat la acţiunile brutale încheiate cu uciderea a peste 200.000 de civili polonezi.

Himmler a decis să numească un nou conducător în persoana lui Harun al-Rashid Bey, un ofiţer austriac convertit la Islam, dar decizia sa nu a fost una de bun augur. Din contră, sub conducerea noului comandant, moralul musulmanilor a scăzut.

In ultimele luni ale războiului, Ostturkischen Waffen-Verbande der SS acţiona la graniţa sloveno-italiană. In lunile aprilie-mai, unitatea a fost detaşată în Lombardia, Italia, unde a staţionat până la finalul războiului.

Trista soartă de învins 
Dezastrul în care s-a sfârşit cel de al treilea Reich s-a dovedit a fi unul şi mai crâncen pentru musulmanii din spaţiul sovietic care serviseră în Wermacht şi SS.
Când Himmler a încercat, în rândul dizidenţilor sovietici conduşi de generalul Vlasov, să creeze un nou front contra bolşevicilor, musulmanii şi caucazienii s-au opus să fie conduşi de ruşi, chiar dacă aceştia erau "albi" şi urau la fel de mult comunismul.

Unii dintre opozanţii ideii lui SS Heini erau oficialii din cadrul Comitetului Naţional al Turkestanului. Comitetul, condus de Veli Kayum Khan, era entitatea care conducea şi ordona voluntarilor musulmani. Comitetul a reuşit să le ridice acestora moralul prin promovarea ideii unui Turkestan liber de bolşevici. Mai mult, cu ajutorul Marelui Muftiu al Ierusalimului, Comitetul a înfiinţat şcoli juridice musulmane la Dresda şi Gottingen, pentru pregătirea imamilor care deserveau credincioşii musulmani din Waffen SS şi Wermacht. Planul era susţinut şi de muftiii din Caucazul de Nord, precum Khedia, Mischa, Kantimer, Alibegov şi Tschamalia.

Dar viitorul lor nu a fost decis de germani, ci de sorţii războiului. Aliaţii au învins, iar Hitler s-a sinucis, sau cine ştie care a fost misteriosul său sfârşit...
Aliaţii vestici i-au făcut prizonieri - ca şi pe camarazii lor din Europa de Est, care luptaseră alături de germani - după care i-au trimis legaţi lui Stalin.
Pentru ei a fost Iadul. Bolşevicii i-au considerat trădători şi fie i-au executat pe loc, fie i-au deportat în gulaguri, unde foamea, frigul, torturile şi bolile au făcut ravagii în rândul supravieţuitorilor războiului.
Stalin s-a răzbunat personal în special pe musulmanii din Caucaz şi pe etnicii tătari. Dacă unor naţionalităţi deportate în gulaguri, care au fraternizat cu germanii, precum cecenii, balkarii, inguşii şi karaceaii, le-a fost permisă întoarcerea în locurile de baştină din Caucaz, urmaşilor tătarilor din Crimeea, cei mai devotaţi colaboratori ai lui Hitler, le-a fost permisă întoarcerea acasă de-abia după destrămarea Uniunii Sovietice.

Astăzi, memoria acelor vremuri a rămas întipărită în sufletul multor musulmani din cadrul republicilor care aparţin Federaţiei Ruse. Iar recentele rebeliuni din Cecenia, Inguşetia şi Daghestan ţintesc încă la eliberarea totală a tuturor musulmanilor din zona ex-ţaristă, ex-sovietică, şi prin extensie actuală, dintre graniţele Federaţiei Ruse.

GENOCIDUL ARMENILOR IN TURCIA MODERNĂ

Excesele rasismului, cultul violentei si tenebrele fundamentalismului religios au marcat tragic, dintr-un capat in altul, secolul XX. Un secol altminteri considerat al „ratiunii“, al „progresului“, „vitezei“ sau „stiintei“. Culminand cu Shoahul si cu Gulagul, cele doua aripi naclaite in sange ale celei mai cumplite apocalipse inventate de oameni impotriva oamenilor si care au mutilat ireversibil fata contemporaneitatii, crimele masive si sistematice – genocidul impotriva armenilor – deschideau secolul in nota unei sumbre prevestiri.

Preludiul: masacrele din Cilicia

Inceputul secolului si al perioadei constitutionale a fost, in Turcia, dominat de o dezbatere politica al carei cuvant-cheie era otomanismul. Pentru Junii Turci (partid politic reformator creat in 1889), acest cuvant acoperea, inca de la origini, notiunea de unificare culturala a tarii sub stindardul turcismului si al unui Islam reinnoit, prin disparitia particularitatilor nationale in creuzetul unui stat modernizat. In sanul „protejatilor“ (si, cu precadere, al armenilor), otomanismul insemna, inainte de orice, accesul la un statut de egalitate, disparitia si repararea nedreptatilor trecute si construirea unei societati democratice mai laice, in care diferentele confesionale, cu tot cortegiul lor de inegalitati de exprimare, sa fie suprimate. Interesant este faptul ca, si intr-o acceptie, si in celalalta, conceptul parea sa fie singura solutie susceptibila sa salveze si idealurile comunitatii majoritare, si pe cele ale minoritatilor.

Punerea in opera a acestui deziderat, perfect realista din perspectiva constitutionala, echivala insa, pentru Junii Turci, cu rasturnarea raportului de forte in cadrul Imperiului Otoman si cu modificarea unei reguli a jocului deja veche de 500 de ani. Dilema este perfect rezumata de Mehmet Talaat, in fata unei reuniuni de la Salonic a membrilor partidului: „Stiti prea bine ca, potrivit termenilor Constitutiei, egalitatea intre musulmani si ghiauri este asigurata, dar pricepeti cu totii la fel de bine ca acest ideal este irealizabil. Trecutul nostru istoric si sentimentele a sute de mii de musulmani, dar si cele ale ghiaurilor insisi ridica o bariera de netrecut in calea stabilirii unei egalitati reale... Nu poate fi deci vorba despre egalitate, cata vreme nu vom realiza otomanizarea Imperiului...“ Potrivit ambasadorului britanic la Istanbul din acea perioada, lucrurile sunt mai simple decat par: „In mintea lor, otoman inseamna turc, iar otomanizarea presupune o omogenizare fortata, prin care toate elementele neturcesti sunt topite intr-un mortar turcesc.“

Junii Turci, care au luptat umar la umar alaturi de militantii armeni impotriva regimului sultanului Abdul Hamid, de la care au preluat puterea in 1908, stiau ca singura optiune a fostilor tovarasi de arme clandestini era „edificarea unui stat de drept“.

Gustul pentru lupta din umbra, susceptibilitatea care hranea cultura revolutionara, recursul la grupuri paramilitare fanatizate raman insa dominante in sufletele celor ajunsi acum in centrul vietii politice. Liderii Junilor Turci sunt convinsi de culpabilitatea armenilor, de ambitia lor de a fonda un nou regat armean, acuzatie care revine frecvent pe buzele a numerosi responsabili turci inainte, in timpul si dupa masacrele din Cilicia.

Anterioare unor legi asupra presei si „a libertatii de asociere“ (care au fost definitiv adoptate in toamna anului 1909), aceste evenimente au avut loc intr-un context de pace, sub ochii unor observatori exteriori, ai unei opinii publice critice, deci in conditii documentare cat se poate de favorabile consemnarii obiective a procesului (lucru care, atentie, nu se va intampla si in cazul genocidului impotriva armenilor, din 1915-1916).

Valul de violenta care a lovit intreaga Cilicie incepand cu 14 aprilie 1914 nu a avut, prin urmare, caracterul unei miscari spontane, in ciuda aparentelor. Ordinul de atac fusese dat nu se stie exact de catre cine, dar senzatia de foc incrucisat era prea apasatoare ca sa lase loc de interpretari binevoitoare la adresa puterii trucesti. Iata consemnat, in termeni literari, de catre marele scriitor francez de origine libaneza Amin Maalouf, inceputul evenimentelor din Adana (principalul oras din zona Ciliciei si locul unde au fost inregistrate cele mai multe crime colective): „Multimea devastase mahalaua armeneasca. O prefigurare a ceea ce avea sa se intample, sase ani mai tarziu, pe o scara mult mai larga. Grozavenia incepuse insa de pe-acum. Sute de morti. Sau poate mii. Nenumarate case parjolite. Multimea isi indeseste randurile, iar racnetele nu contenesc sa sporeasca. Atunci apare un detasament al armatei. Un ofiter, doar unul, si inca foarte tanar, insotit de o mana de oameni. Insa aparitia lor impresioneaza. Calare, tantos, comandantul schimba cateva vorbe cu capii rasculatilor...“ In Adana, dar si in Hadjin, Sis, Zeitun, Alep si-au lasat viata circa treizeci de mii de armeni, iar trupele constitutionale otomane au participat la masacru. M. Pichon, ministrul francez al afacerilor externe, va condamna acest act in plenul Adunarii Nationale din 17 mai 1909: „Din pacate, trupele care fusesera trimise sa previna si sa reprime atentatele au participat, dimpotriva, la ele. Faptele au fost asa cum spun.“

Coşmarul unei naţiuni

Pe 1 noiembrie 1914, dupa ce fusese solicitat de Germania inca din luna august, Imperiul Otoman intra in Marele Razboi alaturi de Puterile Centrale. Se deschid noi fronturi. Cea de-a treia armata otomana, patrunsa fara pregatire logistica prealabila in Transcaucauzia, este zdrobita in 1915. Conducatorii CUP (Comitetul pentru Uniune si Progres, constituit din Junii Turci) hotarasc sa profite de ocazia razboiului ca sa rezolve definitiv (adica prin exterminare) „problema armeneasca“ („ermeni sorunu“). Animati de o ideologie nationalista panturceasca, ei vad in armeni un obstacol major in calea unificarii etnice din Anatolia si a expansiunii otomane in tarile de limba turca din Asia Centrala. Justificarea oficiala mentioneaza „dezertarile armenilor, care au avut loc in anumite regiuni“ (dezertari in parte reale, dar cauzate de conditiile impuse crestinilor in cadrul armatei turcesti) si, cu precadere, razmeritele si „actele locale de rezistenta“. Cazul cel mai rasunator, cel al orasului Van, va fi prezentat de guvernul turc ca o veritabila revolutie, versiune dezmintita de toate rapoartele martorilor italieni, germani si americani (consuli, misionari, invatatori...), care explicau luarea de pozitie a armenilor prin faptul ca acestia organizasera o defensiva pentru a feri orasul de un masacru.

In februarie 1915, ministrii cabinetului turc de razboi, in frunte cu Talaat Pasa, pun la punct in secret un plan de exterminare care va fi executat in lunile urmatoare. Oficial, acesta este prezentat ca un transfer departe de front al populatiei armenesti – pe care guvernul o acuza de colaborare cu dusmanul rus. De fapt, deportarea nu face decat sa acopere operatiunea de distrugere totala a armenilor din Imperiu. Prima masura este dezarmarea soldatilor armeni inrolati in armata otomana. Folositi la munci de amenajare a drumurilor, ei sunt eliminati, in grupuri mici, de-al lungul anului 1915. Aflati in cautarea unor probe care sa documenteze complotul armenesc, Junii Turci recurg la o serie intreaga de perchizitii si arestari, care lovesc, in primul rand, intelectualii si notabilitatile armene din Constantinopol. Arestati in cursul zilelor de 24 si 25 aprilie, acestia sunt deportati si apoi ucisi (cifre estimate: intre cinci si sase sute de morti). Acest eveniment constituie, practic, punctul de declansare a genocidului.

Distrugerea populatiilor armenesti are loc in doua faze succesive: din luna mai pana in iulie 1915 in spatiul a sapte provincii orientale din Anatolia (Erzurum, Van, Bitlis, Diarbakir, Kharput, Sivas si Trapezunt), unde traiesc aproximativ un milion de armeni, mai mult sau mai putin apropiati de teatrul operatiunilor de razboi; si la sfarsitul lui 1915 in celelalte provincii ale Imperiului, indepartate de front, ceea ce face complet lipsita de fundament acuza de colaborare cu dusmanul. In provinciile orientale, operatiunea se desfasoara, parca, dupa un singur scenariu: perchezitii in casele notabilitatilor civile si religioase; arestarea acestora; torturarea lor, cu scopul de a le face sa marturiseasca un pretins complot si dosirea de arme si munitie; publicarea unui ordin colectiv de deportare; separarea barbatilor, care, legati in grupuri mici, sunt executati la marginea localitatilor; evacuarea intregii populatii armenesti, care este repartizata in convoaie de femei, copii si batrani ce parasesc orasele la intervale regulate, fara dreptul de a-si lua bagaje; rapiri de femei si de copii, care sunt apoi dusi in case musulmane; decimarea regulata a convoaielor de catre jandarmii insarcinati sa le escorteze sau de catre bande de kurzi. In sate, departe de ochii oricaror martori, sunt ucisi pe loc toti armenii, cu exceptia catorva femei si copii. In restul Imperiului, procesul este mai lent si ia formele deportarii. Convoaiele sunt carate pe calea ferata pana in Alep, Siria, de unde o directie generala a deportatilor le expediaza pe doua axe: spre sudul Siriei, in Liban sau Palestina (o parte a acestor grupuri va izbuti sa supravietuiasca), ori spre est, de-a lungul Eufratului, unde sunt improvizate adevarate lagare de exterminare. In iulie 1916, grupurile ajunse la Deir ez-Zor sunt trimise in deserturile Mesopotamiei, unde membrii lor fie mor de sete, fie sunt ucisi in grupuri mici. Doar o treime dintre armenii Imperiului au supravietuit: cei care locuiau la Constantinopol sau la Smirna (si care nu puteau fi suprimati de fata cu martori), persoanele rapite si cele stabilite in Van, salvate de inaintarea trupelor rusesti.

Fapte si cifre

»Acest prim genocid al secolului XX s-a soldat cu moartea a un milion doua sute de mii de armeni (in functie de surse, cifrele oscileaza intre 600.000 si 1.500.000).
»Faptele au fost cunoscute la nivel international inca din luna mai a anului 1915, pe calea rapoartelor unor diplomati neutri si prin intermediul catorva martori apartinand unor misiuni, scoli sau spitale. In afara de morti, au existat rapiri de femei si reeducari in orfelinate musulmane pilot. Cei care au scapat ca prin minune (in afara situatiilor deja mentionate) au fost adapostiti de vecini sau de prieteni musulmani, ori au fost crutati prin milostenia cate unui caimacam.
»In 1919, are loc la Constantinopol Procesul Unionistilor. Principalii responsabili pentru genocid sunt condamnati in contumacie, pentru ca fugisera din tara in 1918, dupa ce distrusesera toate documentele compromitatoare.
»Pe 10 august 1920, este semnat Tratatul de la Sèvres, prin care statele aliate (intre care si Romania) recunosc, in spatiul a doua articole (88 si 89) si sub semnatura de angajament a Turciei, „Armenia ca stat liber si independent“.
»Pe 15 martie 1921, la Berlin, Talaat Pasa, care a planuit si ordonat genocidul impotriva armenilor, este doborat cu un glont de revolver. Cel care a tras a fost un tanar armean de 23 de ani, Soghomon Tehlirian, supravietuitor al genocidului in cursul caruia si-a pierdut intreaga familie. La scurt timp dupa asasinat, Tehlirian a fost judecat la Tribunalul din Berlin, care, in cele din urma, l-a achitat.

Genocidul din Armenia

Realizat de Andrew Goldberg in asociatie cu Oregon Public Broadcasting, filmul cu acest titlu este povestea primului genocid al secolului XX, cand aproape un milion de armeni au murit de mainile otomanilor (dupa cum afirma Asociatia Internationala de Studiu al Genocidului), in timpul primului Razboi Mondial – un eveniment ingrozitor, negat pana si astazi de Turcia. Filmul include interviuri cu experti in domeniu, precum castigatoarea Premiului Pulitzer, Samantha Power, ca si titratul Peter Balakian de la New York Times, completate de imagini nemaifacute publice pana la acest documentar, care ilustreaza una dintre cele mai tragice si necunoscute povesti ale veacului trecut. Naratorul documentarului este celebra actrita Julianna Margulies, dar sunt incluse si secvente citite de Ed Harris, Natalie Portman, Laura Linney si Orlando Bloom.