marți, 15 mai 2012

ROMANIA - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL - UNIREA BUCOVINEI BBB X

           Războiul ruso-turc dintre anii 1768-1774 s-a încheiat cu înfrângerea Imperiului Otoman şi prin Tratatul de la Kuciuk-Kainardji. Tratatul a reprezentat o lovitură extrem de umilitoare primită de a-tot puternicul Imperiu Otoman. Pe lângă mari pierderi teritoriale din nordul Marii Negre, care asigurau Rusiei ieşirea la Marea Neagră şi prin pierderea regiunii cabardine din Caucaz (Kabarda), tot prin tratat, Moldova şi Ţara Românescă au fost scutite de haraci pentru doi ani, iar Rusia a primit dreptul de a interveni în favoarea Principatelor. In luna septembrie, acelaş an, s-a emis un nou Hatişerif al "Porţii" privind Moldova şi Ţara Românească, document care confirma vechile privilegii ale celor două Principate, dar limita monopolul otoman asupra relaţiilor lor externe şi, mai asles, ale celor comerciale.
             Intre 1787 si 1792 a avut loc un nou război austro-ruso-turc. Austriecii, care înaintaseră adânc în ţările române, s-au retras subit din cauza problemelor ivite în Occident din cauza Revoluţiei Franceze (pacea cu turcii de la Şistov, august 1791). Ruşii au încheiat, la rândul lor, pacea cu turcii, la Iaşi (ianuarie 1792).  Prin cele două războaie victorioase asupra Imperiului Otoman, ruşii au ajuns succesiv la Nipru, Bug şi Nistru. Ei ar fi vrut ca pasul urmator sa fie anexarea ambelor „Principate dunărene", după cum erau numite ţările române pe atunci în cancelariile europene. 
           Din nefericire, pacea de la Kuciuk-Kinardji (21 iulie 1774) a avut şi o urmare neprevazută şi dramatică pentru români. Ca preţ al intervenţiei sale diplomatice, Austria a obţinut de la Poartă, în 1775, cesiunea unei porţiuni a nordului Moldovei, chipurile pentru a uşura Austriei trecerea catre sudul Poloniei, teritoriu pe care-l căpătase la o primă dezmembrare a Poloniei, în 1771. Porţiunea ruptă samavolnic din trupul Moldovei a primit din acele vremuri numele de Bucovina (Ţara fagilor, de la "buk", care însemna fag în limbile slave). Inainte ţinutul făcea parte din "Ţara de Sus" a Moldovei.
               Domnul Moldovei era în acel tragic an, 1775, Grigore al III-lea Ghica. El a protestat cu vehemenţă la "Poartă" împotriva acestei ciuntiri a ţării, ciuntire contrară înţelegerii tradiţionale între puterea suzerană şi ţara „protejată", contrară chiar hatişeriful-lui emis cu un an înainte. Protestul a  fost în zadar, dar nu fără urmări, căci marele vizir a trimis un capugiu în Moldova, care l-a sugrumat pe domnitorul patriot Grigore al III-lea Ghica chiar în palatul lui (1777).
            Bucovina ruptă s-a aflat sub administraţia militară austriacă până în 1786, iar din 1790 a fost alipită Galiţiei. Spre sfâtşitul anului 1918, când Puterile Centrale s-au prăbuşit pe toate fronturile Primului Război Mondial, pe ruinele Imperiului Habsburgic, popoarele fostei monarhii s-au grăbit să-şi creeze state naţionale.
           Pe timpul războiului, Bucovina fusese acea parte a teatrelor de luptă ale Austro-Ungariei care suferise cel mai mult. Aşezată într-un punct foarte disputat al frontului de luptă oriental, ruso-austriac, vecină cu România, teritoriul ei  trebuia să satisfacă necesităţi strategice şi să slujească demonstraţiilor politice ale marilor forţe în conflict. De trei ori ocupată de ruşi, de trei ori reocupată de austrieci, Bucovina a fost măturată, rând pe rând, de urgiile armatelor duşmane, suferind devastarea oraşelor şi a satelor, maltratarea şi jefuirea populaţiei.
            Pe timpul Războiului Mondial s-a instaurat pe timpul ocupaţiei austriece, un regim polițienesc tiranic și crud, regim condus de criminalul colonel austriac Fischer, un adevărat călău în galeria duşmanilor românismului.
         Incă dinaintea izbucnirii războiului, populaţia românească a Bucovinei se însufleţise de o puternică reacţie naţională. Mişcarea naţional-culturală fusese influenţată covârşitor de Nicolae Iorga, în rândurile tineretului intelectual bucovinean, cu ajutorul ziarului "Semănătorul". In plus, aniversarea a 400 de ani de la stingerea din viaţă a lui Ştefan cel Mare, în 1904, şi Expoziţia Naţională din 1906, de la Bucureşti, au avut darul de a apropia mai mult masele populare româneşti din Bucovina de fraţii din vechiul Regat. S-a redeşteptat conştiinţa legăturii de sânge, iar tricolorul român a început să fie desfăşurat la toate manifestaţiile publice la care participau românii bucovineni.
        Incă înainte de război, Bucovina austriacă a avut în persoana colonelului Fischer, comandantul jandarmeriei bucovinene, cel mai feroce cerber. El şi-a dat seama repede despre zdruncinarea ideii de stat austriac în Bucovina şi de  legăturile ce se întăreau între conducătorii politicii româneşti din Bucovina şi cei din Regatul României. A intuit şi semnalat marele pericol din Bucovina pentru Imperiuul Dualist. Tricolorul românesc a fost considerat emblemă sedeţioasă, astfel că purtarea lui în public a fost interzisă. Fischer a supus populaţia românească, în special pe intelectuali, sub o supraveghere strictă a jandarmeriei, simţind aspiraţia crescândă de alipire a Bucovinei de România. Izbucnirea războiului mondial şi introducerea dictaturii militare, a dat mai dur Bucovina pe mâna colonelului Fischer şi a jandarmilor săi.
           Trupele ruse au intrat pentru prima dată în Bucovina în lunile septembrie şi octombrie 1914, iar a doua oară la sfârşitul lunii noiembrie. De această dată în întregime. Atitudinea veselă şi comunicativă a militarilor ruşi a condus la stabilirea între ruşi şi populaţia română a unor legături de simpatie. Deşi Romania păstra încă o neutralitate favorabilă, funcţionarii civili şi militari de la frontiera vechiului Regat spre Bucovina au intrat în relaţii prieteneşti cu ruşii, participând împreună cu ei la diferite manifestări cordiale, transformate, uneori, în manifestări politice de fraternitate de arme pentru realizarea idealurilor naţionale române.
           In februarie 1915, trupele ruse s-au retras din provincie, aşa că s-au revărsat din nou soldaţii şi jandarmii odioşi ai colonelului Fischer. Regimul austriac a dăinuit până în iunie 1916, când ofensiva generalului Brusilov a readus ocupaţia rusă, spre bucuria făţişă a populaţiei. In acea vară România a intrart şi ea în Marele Război.
             In august 1917 ruşii s-au retras din partea de nord a Bucovinei, pe fondul bolşevizării şi dezintegrării armatei ruse, dar şi al dorinţei de Pace separată cu Puterile Centrale. In martie 1918, în urma Păcii preliminare de la Buftea, românii au fost nevoiţi să parăsească şi ei sudul provinciei. Fischer a revenit pentru a treia oară, devenind stăpânul odios al Bucovinei. El a declarat că nu cunoaşte în Bucovina decît "germani, evrei şi ...trădători", cei din urmă fiind românii. S-a comportat conform acestei formule până la aruncarea lui la lada de gunoi a istoriei.
           Furia austriecilor împotriva românilor fost mărită de faptul că numeroşi intelectuali bucovineni, din toate categoriile, studenţi şi chiar ţărani şi-au părăsit avutul, unii chiar de la izbucnirea războiului, alţii după fiecare revenire a austriecilor, pentru a trece în ţara mamă. In Regat ei au desfăşurat o activitate foarte rodnică de informaţie şi propagandă în favoarea eliberării Bucovinei. Unii au intrat ca voluntari în armata română, iar alţii au trecut în Basarabia spre a contribui la redeşteptarea conştiinţei naţionale. Austriecii simţeau sentimentele celor rămaşi în Bucovina. Constatând caracterul periculos al mişcării româneşti antiaustriece, autorităţile şi-au propus să o extermine, ca şi pe cea rusofilă, prin mijloace violente: arestări, internări, deportări, condamnări şi execuţii. Pe parcursul întregului război, sub ocupaţie austriacă, Bucovina a trăit sub regimul celei mai absolutiste dictaturi militare. Concepţia guvernanţilor era că Austria avea un mare duşman în afară, Rusia, şi un altul în interior, naţionalităţile subjugate. Războiul era o ocazie binevenită pentru a reduce la tăcere duşmanul intern. Populaţia ortodoxă din Bucovina, indiferent dacă era română sau ruteană, era considerată rusofilă. Orice român, sau rutean, reprezenta un suspect, un posibil duşman din spatele frontului cu ruşii. In realitate niciun român nu era rusofil, aşa că represaliile s-au dovedit cu atât mai neîntemeiate şi criminale. Provincia a fost împânzită de spioni şi delatori. Toţi suspecţii de rusofilie erau arestaţi, acuzaţi de spionaj, de fraternizare cu duşmanul şi de trădare de patrie. Pentru urgentarea condamnărilor, Curţile marţiale se deplasau dintr-o localitate în alta, iar în timpul ocupaţiilor ruseşti funcţionau în localităţile vecine din Galiţia, Maramureş, sau din Transilvania. Pentru că acţiunea judiciară nu părea guvernanţilor destul de expeditivă, s-a recurs la execuţii sumare. Ordine emanate, fie de la generalul Kovess, comandantul austriac al frontului bucovinean, sau de la subalternii săi, fie de la colonelul Fischer, recomandau jandarmilor să nu-şi piardă vremea cu trimiterea vinovaţilor în faţa curţilor marţiale, ci "să se facă învinuiţilor şi martorilor scurte interogatorii, să se întocmească un scurt proces-verbal şi să fie împuşcaţi pe loc, dându-se astfel un exemplu populaţiei civile". Un alt ordin, cel al contelui Meran, guvernatorul Bucovinei, a făcut cunoscut populaţiei că: "comandanţii militari au ordin strict să împuşte pe loc pe oricare s-ar face numai chiar suspicios de trădare, sau de altă purtare duşmănoasă statului".
              Timp de patru ani populaţia Bucovinei a gemut sub regimul cel mai terorist. Se făceau arestări numai pe baza unei simple bănuieli, sau a umnui denunţ neprobat, se făceau încarcerări cu lunile sau cu anii, se aplicau bătăi barbare, internări în lagărul de la Thalerhof, în Stiria austriacă, focar de dezinterie şi tifos exantematic, în care mureau cica 30 de prizonieri zilnic, se făceau execuţii prin spânzurare din simplul ordin al unui ofiţer, sau chiar a unui  jandarm, monştri degeneraţi.
             Când loviturile primite din afară şi din interior au adus prăbuşirea monarhiei dualiste, Bucovina se afla într-o situaţie primejdioasă. Prezenţa unei populaţii rutene în nordul provinciei, care, după unele estimări tendenţioase oficiale austriece, ar fi fost mai numeroasă decât cea română, dădea loc la combinaţii politice dăunătoare românilor.
            Recensământul din 1776, imediat după răpirea ei din trupul Moldovei, a reliefat faptul că în Bucovina numărul de locuitori era de circa 70.000, dintre care 85,33% români, 10,66% slavi şi 4% alții. Conform recensământului din 1910, populația Bucovinei era 800.198 locuitori, dintre care 38,88% ruteni, 34,38% români, 21,24% germani (inclusiv 12,86% evrei), 4,55% polonezi, 1,31% maghiari, 0,12% alții.
          Trebuie consemnat şi un recensământ făcut de administraţia militară rusă de ocupaţie, în anii 1772-1773 şi 1774, recensământ premergător anexării Bucovinei de Imperiul Habsburgic. Atunci s-au consemnat pentru Bucovina un număr de circa 80 mii locuitori, grupaţi în 266 localităţi şi trei târguri. Din punct de vedere al structurii etnice, din totalul populaţiei circa 2/3 erau români, 1/4 erau ucraineni, alături de care se regăseau şi ţigani (peste 3%), evrei (mai puţin de 3%), ruşi (puţin peste 1%), polonezi (circa 0,5%) şi câteva familii de germani. In primele decenii ale stăpânirii habsburgice, populaţia Bucovinei a crescut în mod exploziv datorită colonizărilor organizate, operate de austrieci mai ales din motive economice, dar şi datorită colonizărilor spontane. Numeroşi imigranţi au venit în Bucovina de bună voie datorită existenţei unor condiţii mai bune de trai în comparaţie cu cele din locurile lor de baştină. Ultimul recensământ austriac (1910) consemna 798.355 locuitori, din care 34,24% români, 38,22% ucraineni, 9,15% germani, 12% evrei, 4,54% poloni, 1,85% „alte naţionalităţi”. Conform acestui recensământ, românii erau majoritari în sudul, iar ucrainenii în nordul Bucovinei.
Orientarea Bucovinei spre formele economice, de cultură şi civilizaţie central-europene s-a înfăptuit mai cu seamă prin aportul germanilor şi evreilor. Primele colonii germane din Bucovina (cele din Prelipcea şi Sadagura) au luat fiinţă înaintea anexării Bucovinei la statul austriac (1770-1774). Coloniştii germani au fost în principal agricultori şi meşteşugari. Datorită muncii lor serioase, Bucovina a cunoscut o însemnată dezvoltare economică, atingând aproape standardele de bunăstare şi nivel de trai central-europene.
Evreii au venit în Bucovina încă din timpul războiului ruso-turc, încheiat prin pacea de la Kuciuk Kainardji, ocupându-se în special cu meşteşugurile, arendarea şi comerţul. După anul 1774 emigrarea lor în Bucovina, din Galiţia şi Polonia, s-a accentuat, pentru că românii erau un popor blajin şi permisiv. Din a doua jumătate a sec. 18-lea şi mai ales în prima parte a sec. 19-lea, datorită înăspririi situației evreilor din Galiţia, un nou val de evrei s-au refugiat în Moldova şi Transilvania, unde autoritățile erau mai tolerante. In anul 1912 existau în Bucovina 9.322 de meseriaşi, dintre care 5.091 evrei şi 10.312 negustori, dintre care 8.642 evrei. Datorită spiritului lor practic şi intrepid, evreii au ajuns, până la sfârşitul secolului al 19-lea, să domine, practic, toate compartimentele vieţii economice din Bucovina şi să devină purtători zeloşi ai culturii şi civilizaţiei germane pe aceste meleaguri. In Bucovina au mai fost colonizaţi în secolele 18-19 polonezi, armeni, unguri, slovaci, lipoveni, huţuli şi ucraineni, ultimii meritând o menţiune specială.
Emigrarea miilor de ucraineni din Galiţia vecină, în secolele 18-19 a avut motivaţii complexe. Aceste motivaţii erau economice (în Bucovina se prestau 12 zile de clacă pe an, faţă de 80-100 zile în Galiţia), militare (coloniştii şi imigranţii sosiţi în Bucovina erau degrevaţi de serviciul militar pe toată durata vieţii lor) şi religioase (fiind în majoritatea lor ortodocşi, ucrainenii treceau într-o regiune tradiţional ortodoxă). Boierii bucovineni au stimulat şi au înlesnit aşezarea pe moşiile lor a braţelor de muncă ieftine şi nepretenţioase. Guvernul imperial austriac s-a dovedit excesiv de permisiv cu intrarea altor naţionalităţi pe pământul românesc răpit, tocmai pentru că a mizat pe deznaţionalizarea majoritar românească. Cu toate acestea sudul Bucovinei a rămas curat românesc.
In momentul disoluţiei Imperiului Austro-Ungar, populaţia ruteană s-a trezit la conştiinţa naţională rusească, cu tendinţa de alipire la Rusia. Pentru a contrasbalansa această tendinţă, Austria a creat ideea ucraineană, promiţând rutenilor intrarea în arena politică ca popor separat şi alipirea teritoriului locuit de ei la Galiţia şi Bucovina, într-o Ucraină proiectată la Viena. In ambele variante, cea a alipirii la Rusia, sau cea a alipirii la Noua Ucraină, Bucovina ar fi fost pierdută de România. Dar soarta războiului a decis altfel. Rusia şi Austria sau prăbuşit, iar Ucraina a fost trecută în registrul istoriei la rubrica născuţilor morţi.
Pe de altă parte, ceva mai înainte, în cursul tratativelor de Pace separată între Rusia şi Puterile centrale, de la Brest-Litovsk, împins de nevoile alimentării Austriei înfometate, Czernin, ministrul de externe austriac, vânduse formal Bucovina, Ucrainei. Printr-o dispoziţie sectretă a tratatului se spunea că "guvernul austriac se angajează ca să emită până la 15 iulie 1918 un proiect de lege prin care să despartă teritoriile Galiţiei de est a căror populaţie este în majoritate ucraineană, de Galiţia de până acum şi să le împreune cu Bucovina într-o ţară a Coroanei. Guvernul austriac se obligă de a da acestui proiect valoarea de lege''.
Atunci când cele 14 principii ale Wilson, pentru Pacea viitoare şi respectarea voinţei poparelor, au cucerit lumea şi au dat lovitura de graţie diplomaţiei secrete şi combinaţiilor oculte, făcute pe socoteala naţiunilor, rutenii s-au văzut nevoiţi a ceda din pretenţii. Neputând nega caracterul românesc al Bucovinei, ei s-au mărginit să revendice pentru viitorul stat ucrainean numai jumătatea de nord, până la Siret.
In al treilea caz şi cel mai rău, ei reclamau imediat partea dintre Prut şi Nistru, împreună cu Cernăuţiul, rămânând ca asupra regiunii de mijloc, dintre Prut şi Siret, să se decidă ulterior.
Românii nu erau dispuşi să accepte nici un compromis în această problemă teritorială. Drepturile istorice ale României asupra provinciei şi caracterul ei românesc, nu puteau fi alterate de elementele intruse pe timpul stăpânirii austriece. Bucovina fusese ruptă prin violenţă şi frudă din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare. Despărţirea provinciei de Austro-Ungaria era cerută de dreptatea istorică şi de spiritul vremii. Ucraina, care era plăsmuirea celor doi miniştri de externe ai Puterilor Centrale, Czernin şi Kuhlmann, s-a evaporat odată cu retragerea trupelor de ocupaţie austro-germane, în ultimile clipe ale Marelui Război. Prin dezagregarea Austro-Ungariei, Galiţia s-a lipit de Polonia, iar Bucovina, teritoriu prea mic pentru a forma un stat de sine stătător, trebuia să se alipescă unuia din statele vecine.
Manifestul de federalizare al împăratului austriac Carol I-ul nu cuprindea nimic referitor la Bucovina. Hussarek se considerase obligat să emită unele precizări: '' Chestiunea Bosniei-Herţegovina şi chestiunea românească rămân deschise, dată fiind legătura lor cu Ungaria.....Bucovina va fi ca şi Triestul, dependentă de guvernul central, Galiţia va fi împărţită, rămânând ca părţile polone să se împreune cu Polonia, iar Galiţia de est să formeze o ţată de sine stătătoare...''. Intenţiile unuei soluţii filo-ucrainene se întrezăreau din declaraţiile evazive ale ministrului austriac.
Deputaţii români din Reichsrat-ul vienez au protestat împotriva oricăror veleităţi ucrainene asupra Bucovinei şi au proclamat ca problema românilor din Bucivina să fie rezolvată împreună cu a românilor din Ungaria, cu care să formeze un stat naţional unitar. Potrivit manifestului imperial şi oportunităţii momentului, deputaţii bucovineni concepeau, în acea fază a evenimentelor, un stat în cadrul unei Austrii federative. Ei au constituit un Consliu Naţional şi s-au adresat Comitetului Partidului Naţional din Transilvania pentru o acţiune comună. Chiar a doua zi, cel din urmă făcea, prin glasul lui Vaida Voevod, memorabila declaraţie prin care naţiunea română reclama dreptul să hotărească singură propria soartă. Legăturile cu Austria-Ungaria se rupeau. De acum iniţiativa marilor evenimente ale Buicovinei nu mai era la Viena, ci la Cernăuţi.
Abia după aceste evenimente, românii bucovineni au trecut la rezovarea chestiunii Bucovinei în cadrul românismului. Se poate spune că orizontul lor naţionalist era rămas în urmă faţă de cele din celelalte provincii cu populaţie românească majoritară. Intelectualii rămaşi în Bucovina au trecut repede la editarea ziarului ''Glasul Bucovinei''. La început gruparea acestor intelectuali nu era prea numeroasă, dar cu timpul s-au adunat cei refugiaţi în Regat, sau în Basarabia.
Reprezentanţii tuturor partidelor politice române din Bucovina au convocat pentru ziua de 27 octombrie 1918 o adunare la Cernăuţi, adunare la care au chemat pe deputaţii români din parlament, pe foştii deputaţi ai dietei provinciei, pe primarii români şi un număr de alţi intelectuali. Adunarea solemnă s-a declarat ''Adunare Constituantă'' şi a declarat că ''hotătăşte unirea Bucovinei cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional indeprndent şi va purcede în acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria''. Incă se orientau spre vest, uitând de fraţii din Basarabia, deja uniţi cu Regatul Romîniei prin voinţă fermă.
S-a instituit un Consilu Naţional cu 50 de membri, care a delegat din sânul său un Comitet Executiv, în frunte cu Iancu Flondor, care trebuia să-şi asume guvernul Bucovinei. Guvernatorul austriac al provinciei, contele Etzdorf, a continuat însă să păstreze în mâini administraţia.
Constituanta a respins cu hotărâre orice încercare de ştibire teritorială şi a declarat că ''doreşte să se înţeleagă cu popoarele conlocuitoare''. Mulţimea ce manifesta pe străzi a pătruns în sala Palatului Naţional, unde se constituia Consiliul, şi a arborat la fereastră tricolorul României. Covârşit de emoţie, octogenarul părinte Bejan, care deschisese şedinţa Adunării, a salutat tineretul şi a rostit cuvintele cuviosului Simeon: ''Acum slobozeşte, Doamne, pre robul tău, căci ochii mei văzură mântuirea neamului''.
In aceeaşi perioadă de timp, ordinea publică a început să fie tulburată de bande de soldaţi demobilizaţi, de foşti prizonieri eliberaţi şi de agitatori ucraineni. Cei din urmă devastaseră depozitele militare, furând arme şi muniţii. Tot atunci au început a se produce excese antisemite prin unele sate. Contele Etzdorf l-a informat pe Flondor că ucrainenii reclamau pentru ei dreptul să guverneze partea de nord a provinciei, până la Prut, lăsând românilor partea de sud, până la Siret. Ţinutul mijlociu, dintre Siret şi Prut, urma să rămână în condominium până la delimitarea definitivă. La această soluţie convenise şi deputatul român Aurel Onciul, foarte cunoscut pentru activitatea lui antinaţională, manifestată prin încercări de a dezbina pe românii din Bucovina, de a ponegri ţara mamă şi de a lupta împotriva idealurilor româneşti. Flondor a comunicat guvernatorului că refuză orice asrfel de soluţie de împărţire a provinciei şi că pntru a proteja liniştea şi ordinea împotriva oricărei uzurpaţii a cerut intervenţia armată a României.
Flondor a dat dovadă de prevedere, pentru-că la 6 noiembrie, reprezentanţi ai ucrainenilor, însoţiţi de o bandă înarmată, au ocupat palatul guvernatorului austriac, pe care l-au izgonit, instalându-se ca guvern. Trădătorul Aurel Onciul era asociatul ucrainenilor, uzurpând calitatea de reprezentant al românilor, pe care nu i-o atribuise nimeni. Ucrainenii au pretins funcţionarilor jurământul de credinţă, dar le-a fost refuzat. Tot ei au acoperit zidurile oraşului cu proclamaţii, în timp ce Aurel Onciul a avut tupeul să se ducă la Iaşi spre a protesta împotriva trimiterii unei armate române. La Iaşi a găsit toate uşile închise, şi s-a confruntat cu o manifestaţie contondentă a studenţilor.
Adevăratul delegat al Bucovinei la Iaşi era Bondărescu, numit de Consiliul Naţional, care implora grabnica trimitere a armatei române. Regele Ferdinand şi guvernul s-au grăbit să îndeplinească îndatorirea faţă de fraţii de la nord. Era vorba de a doua provincie românească care avea nevoie de scutul armatei române, spre a-şi  putea afirma voinţa de a trăi o viaţă naţională.
Divizia a 8-a de infanterie, sub comanda generalului Zadik, a primit ordinul să intre în Bucovina. In două zile divizia a fost pusă pe picior de război cu ostaşii ce s-au putut strănge la repezeală. S-au putut strânge cu greutate trei detaşamente: ''Dragoş'', ''Alexandru cel Bun'' şi ''Suceava'', cu efective de câte 600 de oameni, compuse din ostaşii regimentelor de infanterie 16, 20 şi 37, la care s-au adăugat grănicerii şi jandarmii, care realizau paza pe frontiera Bucovinei. Fiecare detaşament a fost completat cu foarte puţină cavalerie, cu câte două baterii de artilerie şi un grup de mitraliere. Intregul efectiv nu depăşea 3000 de oameni, subţire echipaţi, slab aprovizionaţi, dar antrenaţi în lupte şi cu sufletul plin de mândria misiunii.
La 8 noiembrie 1918, armata română a trecut frontiera cea veche şi nefericută, iar la 9 noiembrie un aeroplan românesc a anunţat, prin manifeste aruncate de sus, sosirea armatei eliberatoare. In aceeaşi zi, uzurpatorii ucraineni ce se credeau guvern, care stăpâniseră numai câteva zile Cernăuţiul, au fugit în goana cailor peste Prut.  Cernăuţiul a trăit ziua cea mare la 11 noiembrie 1918. Generalul Zadik a intrat triumfal în capitala Bucovinei în fruntea deraşamentulşui ''Dragoş''. In acelaşi timp, detaşamentul ''Alexandru cel Bun'' traversa oraşul spre a trece la nord de Prut. Comandantul român a fost salutat şi îmbrăţişat de Iancu Flondor în sala de şedinţe a Societăţii de Cultură din Palatul Nasţional. După aceea comandantul român a fost acoperit cu flori şi purtat pe sus până la automiobilul său.
Sub preşedenţia lui Iancu Flondor s-a constituit un guvern al Bucovinei sub numele de ''Consiliu al secretarilor de stat'', care a trecut la măsuri de reorganizare a serviciilor publice, pe măsură ce armata română îşi continua marşul ferm de ocupare a întregului teritoriu al Bucovinei.
Actul din 27 octombrie nu soluţionase în mod hotărâtor soarta Bucovinei. Documentul era lipsit de precizia exprimării. Era mai mult o formulare a dorinţei de a se purcede la constituirea unui stat naţional împreună cu românii din Transilvania şi Ungaria. Unirea cu ţara mamă nu fusese proclamată. In plus, părea că decizia fusese luată oarecum unilateral, numai de către populaţia românească, fără participarea celorlalte grupări etnice conlocuitoare. Era neapărată nevoie ca unirea cu regatul României, relizată deja în fapt, prin ocuparea teritoriului de către armata regală, să fie proclamată sub o formă care să constituie un titlu de drept incontestabil.
La Congresul ce s-a ţinut în ziua de 28 noiembrie 1918, s-au stabilit raporturile politice între ţara Bucovinei şi statul român. S-a adoptat formula ''Unirii necondiţionate'' cu România. Halippa, vicepreşedintele Sfatului Ţării din Chişinău, a explicat bucovinenilor de ce basarabenii puseseră condiţii la Unire. Ele nu erau chezăţii împotriva României, ci împotriva guvernului Marghiloman care guverna pe atunci cu baioneta germană în spate. In acel moment, însă, când duşmanul era năruit, când regele decretase împărţirea pământului ţăranilor şi când ''suntem numai între fraţi'' orice teamă este zadarnică. El a mai spus că Basarabia îşi va revizui actul Unirii şi o va proclama ''fără condiţii''.
Congresul general al Bucovinei a hotărât ''Unirea pe vecie a Bucovinei, în vechile hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României. In prealabil şi-a exprimat adeziunea Consiliul Naţional al polonrzilor, prin delegarul său Stanislas Kwiatowski, care a ţinut o cuvântare în limba poloneză. In numele Consiliului Naţional al germanilor din Bucovina, care fuseseră elementul dominant până atunci, a votbit şi a transmis adeziunea în limba germană, Alois Lebouton. Delegatul german a încheiat strigând: ''Trăiască România Mare ! Trăiască Măria Sa Regele Ferdinand I-ul !
Moţiunea a fost votată în unanimitate de membrii Congresului, în atmosferă de entuziasm şi emoţie. Nelegiuirea din 1775 era reparată. Coroana lui Ştefan cel Mare, pătată de sângele de mucenic al lui Grigore al III-lea Ghica, revenea strălucitoare în românism, pe fruntea lui Ferdinand, rege al tuturor românilor în acel moment.

duminică, 13 mai 2012

CRAIOVA - LANSAREA ARHITECTURALĂ DE LA TRECEREA DINTRE SEC.19-20

In ultimele decenii ale sec. 19 şi în primele ale sec. al 20-lea, Craiova a beneficiat de o mare dezvoltare arhitecturală, fenomen ce a impus realizarea imediată a planului de aliniere şi sistematizare stradală.
Patrimoniul oraşului era alcătuit din 25 de biserici ortodoxe, 1 catolică, 1 protestată, 3 temple israelite, instituţii publice, cazărmi, hoteluri, prăvălii, mori, ateliere, mici unităţi industriale şi 7117 locuinţe particulare. Imobilele aveau 1-2 nivele şi predominante erau clădirile cu geamlâc, după model sud-dunărean. Clădirile din zona comercială şi meşteşugărească erau prevăzute cu magazine şi depozite la parter, cu curţi interioare, înguste, inestetice, insalubre şi nefuncţionale, cu calcane disproporţionate. La periferie predomina arhitectura ţărănească.
Cele mai multe dintre construcţiile vechi erau insalubre, realizate din materiale de slabă calitate, nerezistente la intemperii şi cutremure, lipsite de confortul urban modern. O statistică a vremii clasifica 2772 de case, respectiv 38,97%, drept insalubre.
In 1906 existau 320 de case cu o singură încăpere, 1394 cu două, 1100 cu trei şi 4407 cu mai multe. Doar 200 de locuinţe şi hoteluri aveau curţile pavate pentru desjugare, 16,38% din imobile dispuneau de instalaţii sanitare sistematice, 43% aveau WC-uri primitive, iar 24% nu aveau nici un fel de amenajare sanitară. Această situaţie a condus la poluarea gravă a solului şi a aerului, a surselor de apă şi motiv de generarea bolilor şi epidemiilor.
Majoritatea caselor era locuită de un număr de persoane mai mare decât capacitatea lor cubică. Erau folosite ziua ca ateliere iar noaptea ca dormitoare. Erau foarte multe orientate către nord, întunecoase şi insalubre. In mahalale existau „mii de case care semănau mai mult cu staule de vite“.
Patrimoniul imobiliar data din sec. al 18-lea şi al 19-lea, puţine construcţii având o vechime mai mare. Tabloul de viaţă urbană era alarmant: „Câte 7-8 şi 10 într-o curte murdară, clădiri rău întreţinute, cu ferestre mici şi unele chiar închise mai cu seamă pe timp de iarnă, cu tavane scunde, lipite cu pământ, rău expuse, cu curţi murdare, pline de bălegar, lături, gunoaie menajere, excremente umane şi mulţi porci care împreună cu câinii joacă rol de agenţi sanitari“.
Curţile interioare ale hanurilor erau nepavate, pline de noroi şi gunoaie. Cele mai multe hoteluri se aflau într-o „stare mizerabilă“, iar în oraş existau 300 de cenuşare şi bordeie locuite de regulă de familii numeroase de ţigani.
Primul mare salt urbanistic şi arhitectural al Craiovei s-a produs după cucerirea independenţei prin ridicarea de instituţii publice şi de locuinţe ale oamenilor avuţi, într-o întrecere a bunului gust, atât la exterior cât şi la interior. S-au ridicat imobile publice monumentale şi s-a construit enorm în zona comercială. Zona arhitecturală centrală a căpătat originalitate prin Liceul Carol I (1893-1895), în stilul academismului francez (proiectele arhitecţilor Toma Dobrescu şi D. Nedelcu), Palatul Dini Mihail (apoi numit Jean Mihail) realizat între 1900-1907 de arhitectul francez Paul Gottereau şi pus în operă de arhitectul italian Constantino Cocchi, în stilul barocului târziu şi al academismului francez, Casa Romanescu, construcţie mai veche consolidată şi extinsă în 1880-1890 şi 1903 după planurile arhitectului I.D. Berindei, Palatul Gogu Vorvoreanu, ridicat între 1900-1910 după planurile arhitectului Dimitrie Maumorolu, care a adăugat academismului francez multe elemente eclectice, Palatul de Justiţie, o uriaşă construcţie ridicată între 1894-1912 în stil clasic cu frontoane, după planurile arhitectului N. Socolescu, clădirile batalioanelor 1, 2, 3 şi administraţiei Regimentului I Dorobanţi, din str. Amaradiei, pavilioanele A B C D ale Regimentului I pionieri din str. Caracal, între 1900-1913, Şcoala normală de învăţători „Ştefan Velovan“, între 1888-1901, arhitect C-tin Băicoianu, Palatul Prefecturii, arhitect Petre Antonescu, între 1909-1912, stil neo-românesc (primul-ministru I.I.C. Brătianu a asistat la 24 iunie 1909 la aşezarea actului la fundaţie), Banca Comerţului, între 1912-1916, arhitecţi Ion Mincu şi C-tin Iotzu, Hotelul Minerva, între 1899-1903, arhitect Thoma Dobrescu şi D. Nedelcu, în stil oriental, Palatul Poştei după proiectul din 1907 al arh. Hârjeu, Şcoala Madona Dudu, 1906-1909, în stil neoromânesc, arh. Francisc Billek, Institutul de fete C.D. Popovici, 1906, proiect C. Litarzek, Spitalul Preda, 1906, arh. D. Maimorolu, Institutul de arte grafice „Samitca“, inaugurat 1913, Casele Herescu, str. Unirii, 1898, proiect F. Springer şi Lorentz Enghelbrecher, constructor Benvenisti, Casa Cioroianu, str. Cazărmilor, proiect A. Vincentz, Casele Mayer şi St. D. Popescu din str. Cazărmilor, proiect D. Valent, casele Ioniţă Ştefănescu din str. N. Bălcescu, proiect Fr. Springer, Fabrica de maşini agricole Clayton & Shuttleworth Ltd, str. Bucovăţ, proiect Cr. Cendy, casa căpitan Scărlătescu din str. Cuza Vodă, proiect D. Valent, Poenaru, 1915, Feraru, 1910, A.E. Petrarian, din str. Dima Popovici, proiect Fr. Springer, 1896, Nicolae Ghizdăvescu, 1912-1914, arh. francez Emile Doncet, str. Severinului, Palatul Grigore Pleşa din str. Buzeşti, proiect Petre Antonescu, 1915, Palatul Ion G. Pleşa, 1905, arh. Iohan Goetz, casa N.N. Popp, casa dr. Poenaru, Hotel Geblescu, 1896-1897, arh. Thoma Dobrescu şi D. Nedelcu, Băile Comerciale, 1884, Banca Naţională, 1881, casele Bengescu, Şt. Rusenescu, 1890, Dianu, Săvoiu (zisa Casa cu lei), 1915, Cornetti şi altele.
Craiova a avut avantajul de a fi locuită de bogătaşi milionari mult mai numeroşi decât în restul ţării. O statistică arată că în 1899 s-au ridicat 342 de case solide, în 1900 s-au ridicat 125, 113 în 1901, 110 în 1902, 178 în 1904, 162 în 1905. Cu timpul a crescut numărul clădirilor cu un etaj, cu două şi chiar cu trei. S-au emis ordonanţe privind regimul de înălţime al clădirilor pe străzile principale, retragerile de la aliniament şi garduri numai de fier.
In 1915 a fost inaugurată cea de a treia piaţă a oraşului, Piaţa Chiriac. Cu un an înainte, în 1914, Primăria a contractat lucrări de modernizare la Piaţa Nouă, pentru construirea unor hale metalice, cu firma Wolft, asemănătoare celor de la Paris.
Proiectul de aliniere şi sistematizare a preconizat realizarea unor pieţe şi piaţete pentru fântâni publice, monumente, chioşcuri, staţii pentru trăsuri şi amplasamente pentru construcţiile monumentale, corijarea carenţelor acumulate de-a lungul timpului şi uşurarea amplasării reţelelor de apă, canalizare, iluminat electric, linia de tramvai, etc. Atenţie s-a acordat şi amplasării cât mai favorabile a monumentelor statuare.
Deşi a existat preocupare mult timp, problema pavajelor centrale şi a trotuarelor a rămas în stare de carenţă. Aceasta s-a prelungit până după cel de al doilea război mondial, fiind rezolvată de administraţia comunistă.
Tot administraţia comunistă a adus modificări de amploare planului de urbanism de la începutul secolului, explozia urbanistică fiind cu totul remarcabilă şi dedicată mulţimilor medii şi sărace. Cantitatea remarcabilă a realizărilor comuniste din construcţii şi urbanism, a lăsat loc uniformităţii şi unei calităţi îndoielnice la finisări şi amănunte exterioare.









„“

CRAIOVA - PROBLEME DE URBANISM

In pragul sec. al 20-lea, Craiova se prezenta deplorabil din punct de vedere urbanistic. Cu toate că avea o populaţie de circa 50.000 localitatea se asemăna cu una orientală, fără nici un plan unitar, sau gândit, al reţelei de străzi şi uliţe. Craiova se asemăna cu un sat mare, întins pe o mare suprafaţă care includea imense suprafeţe intravilane destinate agriculturii.
Străzile erau cât se poate de neregulate şi schimonosite de obrăznicia proprietăţilor particulare. Existau pe ici pe acolo unele aliniamente, dar acelea aveau un caracter întâmplător şi se puteau observa mai ales în zona centrală comercială, respectiv în zona străzilor Lipscani, Unirii, M. Kogălniceanu şi Madona Dudu.
Proprietăţile erau împrejmuite cu garduri de lemn de diverse forme, înălţimi şi în diverse stadii de degradare. In interiorul curţilor, casele de locuit şi acareturile erau amplasate fără nici o corelaţie cu cele învecinate. Proprietaţile se asemănau cu cele rurale. Case de locuit se găseau în centrul cueţii, sau spre spatele curţii, curţi destinate culturilor agricole, chiar cerealiere. Neregularitatea halucinantă a străzilor şi a uliţelor a impietat grav asupra lucrărilor de aducţiunea apei curente şi de canalizare. Pentru trasarea unor trasee geometrice ale ţevilor de apă şi ale canalelor subterane a trebuit să se procedeze fără milă la multe exproprieri.
Acţiunile de modernizare stradală primitivă se reduceau la sfârşitul sec. al 19-lea la străzile centrale: Unirii, Kogălniceanu, Madona Dudu şi Lipscani. Imensa majoritate a celor 207 străzi şi uliţe erau în 1897 încă neatinse de mâna omului. Dintre acestea cele mai lungi erau: Calea Târgului, 1860 m, Cuza Vodă şi Mărgăritar, 1800 metri, Oborului, 1530 metri, Unirii, 1400 metri, Fraţii Goleşti, 1350 m, Sf. Gheorghe-Nou, 1320, Severinului, 1200 m, Rahova, 1080 m. Unele erau străzi doar cu numele, precum Rahovei (Valea Orbeţilor), Ştirbei (Valea lui Opincă) şi Tabaci, străzi care formau „cel mai important cuib de infecţii şi emanaţiuni periculoase pentru sănătatea cetăţenilor“. Drenarea, pavarea şi modernizarea lor s-a impus cu urgenţă.
Străzile care în ultimul timp începuseră a fi acoperite cu pietriş de râu se degradau repede şi necesitau mari cheltuieli de reparaţii. Parcurgerea drumului spre gară era un calvar. Deputatul Al. Ştefănescu-Gogu spunea de la tribuna Camerei: ''Iarna, ca să se ducă cineva la gară trebuie să pună 4 cai la trăsură, atât de mare este noroiul, iar vara se îneacă în pulbere''. Existau cartiere din zona a III-a într-o stare totală de privitivism, mizerie şi sălbăticie. Vara totul era acoperit de colb, iar toamna şi iarna noroiul putea ajunge să împiedice circulaţia pietonilor şi chiar a vehiculelor.
In jurul anului 1900 străzile Craiovei şi-au schimbat deseori denumirea. Multe uliţe create mai de curând nu aveau denumiri, iar casele nu erau numerotate. Pentru a elimina neajunsul, Consiliul a comandat, în martie 1900, un număr de 8200 de tăbliţe cu numerele proprietăţilor şi 500 de indicatoare pentru străzi.
Totodată pentru a stopa extinderea ilegală de construcţii pe marginile oraşului s-a propus, în 1899, să se creeze o plantaţie înconjurătoare cu lăţimea de 200-300 de metri ca zonă neutră care să împiedice înfiinţarea unor noi cătune ţărăneşti neigienice şi neîngrijite.
Rezolvarea fără întârziere a unui plan de urbanism şi sistematizare stradală a constituit un deziderat pentru toate administraţiile oraşului de după 1878. Deoarece bariera împădurită nu s-a realizat în jurul oraşului vechi, acesta s-a extins repede cu străzi străine şi construcţii neigienice. Suprafaţa Craiovei era prea mare pentru cei circa 50.000 de locuitori ai săi, dintre care 10.000 atât de săraci „încât nu puteau suporta dările şi obligaţiile orăşeneşti“.
Cel ce a pornit efectiv realizarea unui plan de urbanism a fost Nicolae Romanescu în 1898, odată cu prima investire ca primar. La acea dată fiecare construia „fără permisii, şi fără plată“ chiar de conivenţă cu  consilierii primăriei.
Lucrurile nu s-au realizat fără sinuozităţi politice şi economice. Dar s-a încredinţat, în final, comanda de a elabora un plan general de aliniere şi sistematizare profesorului I.D. Berindei şi experimentatului inginer M. Colleanu. Lucrarea avea ca termen 1 mai 1915.
Planul a fost prezentat Consiliului comunal la 20 iunie 1916. El crea o reţea de străzi care să pună în valoare clădirile importante, monumentele civile şi religioase. Unele aveau deschidere la obiectivele arhitecturale existente, sau la cele ce erau în plan a se construi. S-au creat artere de circulaţie radiale, care legau centrul de bariere şi o arteră principală care să cuprindă o linie dublă de tramvai şi benzi alăturate de circulaţie. Aceasta avea în total o lăţime de 24-26 de metri. S-au proiectat şi două variante pentru bulevardul de centură cu lăţime de 70-50 de metri, cu trotuare largi şi cu spaţiu verde central. Deoarece dezideratul realizării unei linii de tramvai nu a fost sustenabil economic nici după 15 ani de la prima propunere, pe străzile oraşului au apărut trancarele cu cai prin iulie 1906. Primarul M. Kintescu s-a deplasat în străinătate pentru a studia „întrebuinţarea omnibuzelor“. La întoarcere a propus achiziţionarea a două autobuze Chevrolette pentru liniile Parcul Bibescu – Gară şi Bariera Bucovăţ – Cuza Vodă – Cazarma Regimentului I Infanterie – Bariera Cazărmii.
La 1 iulie 1909 antreprenorul Gr.S. Petrescu a dat în folosinţă un omnibuz cu 12 locuri pe linia Gară- Palatul de Justiţie-Hotelul Minerva-Parcul Bibescu, declanşând greva birjarilor. Trase de 2 cai birjele erau prevăzute cu cauciuc la roţi, iar iarna erau înlocuite cu sănii cu plase, valtrapuri şi tot dichisul. Vizitii erau în majoritate muscali, dar şi oltenii practicau meseria purtând anterie de catifea ultramarin cu dungi, brâu şi şapcă rusească.
In 1909, în oraş existau 28 de maşini particulare de 8-45 CP, deţinute de oamenii bogaţi: Gogu G. Vorvoreanu, C. Gârleşteanu, Alexandru Poenaru, Ion G. Pleşea, Al. Brătăşeanu, C. Caleţeanu, I.T. Isvoranu, C.R. Geblescu, Iulian C. Vrăbiescu, C.N. Pop, C.M. Mihail, M.V. Mitrică. Mai deţineau maşini, Prefectura şi Primăria. Atunci a fost emis un prim regulament de circulaţie al autoturismelor sancţionat prin Inaltul decret regal 1849 din 1 iunie 1909. Foarte curând a fost modificat şi completat, având în vedere pericolul pe care îl prezentau automobilele, prin lipsa de profesionalism a celor de volan şi de faptul că uneori erau conduse de adolescenţi, sau chefuiţi.
Noul regulament prevedea un examen de control al autoturismului înainte de a fi înscris în circulaţie, dotarea cu 2 frâne, trompetă care să se audă de la cel puţin 50 de metri, lumânarea cu două felinare în faţă, stânga verde, dreapta alb şi unul roşu în spate, vârsta minimă a conducătorului era de 18 ani, interdicţia şoferului de a vorbi, saluta sau fuma, utilizarea semnalelor sonore la maxim 10 km/h pe străzile înguste.
In septembrie 1912, concesionarul M. Popescu a pus în circulaţie două autobuze pe traseul Gară – Centru. Incepând cu 1899 asaltul bicicletelor a impus emiterea unei ordonanţe prin care bicicliştii erau obligaţi să aibă semnalizare sonoră, lanternă, placă de identitate şi să circule numai pe dreapta.
Inainte de apariţia autobuzelor, dar şi în paralel cu acelea, din gară spre centru mai circulau nişte trăsuri mai mari cu călători aşezaţi pe banchete laterale, numite taxicouri. Acelea aparţineau, de obicei, hotelurilor şi aveau sarcina de a aduna clienţii pentru acestea. Denumirea de taxicou s-a prelungit în timp până după jumătatea sec. al 20-lea transferându-se asupra autobuzelor.
Craiova a beneficiat de extinderea pavajului cubic între cele două războaie mondiale şi de o asfaltare majoritară sub regimul comunist. De multe ori stratul de asfalt s-a întins peste pavajul de piatra cubică deteriorat sau alunecos pentru anvelope pe timp de iarnă. Prin anii 50 mai existau încă birje şi sănii de piaţă.