ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X Călcâiul ocupantului în Bucureşti după prima lună de la instalare

           Drept cadou de Anul Nou 1917, scria Sabina Constanzino, vrăjmaşul a început rechiziţiile cu zahărul, cu automobilele, benzina, petrolul, ţiţeiul, spirtul, sticlele goale şi o lungă listă de alimente. La 5 ianuarie se anunţa că trei sferturi din mărfurile negustorilor erau rechiziţionate, aceştia fiind obligaţi ca până la 9 ianuarie să declare cantităţile deţinute. O altă ordonanţă, din 10 ianuarie 1917, cerea ca toţi deţinătorii unei cantităţi mai mari de 5 kg de zahăr, sau cafea, şi de 25 kg de spirtoase, trebuiau să predea a treia parte din aceste produse deţinute peste cantităţile arătate. Pentru cele predate primeau un bon de rechiziţie şi trebuiau duse în două depozite, cel de la Gara de Nord şi cel de la vama Filaret. Cei ce nu respectau ordinul erau pedepsiţi, cu amendă de 3.000 de mărci, sau închisoare de 6 luni, sau cu ambele. In timp ce trei pătrimi din alimente erau rechiziţionate, toate magazinele alimentare, de textile şi încălţăminte, precum şi restaurantele, sau cafenelele, trebuiau să rămână deschise chiar în zilele de sărbătoare, pentru a sta la dispoziţia „trupelor ce trec prin Bucureşti“. Pâinea se găsea tot mai greu deoarece primăria fusese obligată să furnizeze încă din luna decembrie 1916 mari cantităţi de produse de panificaţie şi făină.

               Pe 5 ianuarie 1917, Guvernământul Imperial a ordonat să se predea securile şi topoarele. Totodată s-a început rechiziţionarea de cămăşi, saltele şi plăpumi.

        Aşa-numitul Wivtschaftsstaab (statul major economic) al administraţiei militare, comandat, la început, de colonelul Hentsch, răspundea de întregul sistem de exploatare economică a teritoriului şi era compus, tot la început, din 10 secţii: 1 – Geografia, 2 – Finanţele, 3 – Alimente şi furaje, 4 – Materii grase şi uleiuri minerale, 5 – Materii prime, 6 – Agricultura, 7 – Lemnul, 8 – Lucrătorii, 9 – Expediţia, 10 – Utilizarea maşinilor. Ulterior s-a trecut la împărţirea teritoriului în zone militare de exploatare: 1 – Bucureşti cu parte din jud. Ilfov, 2 – Piteşti cu judeţele Vâlcea, Romanaţi, Olt, Argeş şi Teleorman, 3 – Craiova, cu judeţele Dolj, Mehedinţi şi Gorj, 4 – Ploieşti, cu judeţele Prahova, Dâmboviţa, Muscel şi Vlaşca, 5 – Călăraşi, cu judeţul Ialomiţa şi partea de sud a jud. Ilfov.

        Românii deposedaţi de bunuri erau teoretic despăgubiţi, dar la preţuri minime stabilite de Kommandatură. Aceştia primeau în loc bani, fie câte un bun de rechiziţie, cu care se prezentau la „Oficiul de despăgubire“ de la Casa de Depuneri din Calea Victoriei (actualul CEC). Plata se făcea în aşa-zişi lei noi, despre care se ştia că nu au nici o valoare.

                La 23 ianuarie, Al. Marghiloman consemna că „Fiecare zi îşi aduce ordonanţa … Chiar azi trebuie să se predea armatei 15.000 de plăpumi, 2.000 de cămăşi, 1.000 de blănuri etc. şi pentru toate acestea nu se acordă decât câteva ore de răgaz. In fiecare zi asprimea ocupaţiei se accentuează“ (el fiind un filogerman notoriu).

           Cu o noapte înainte fuseseră confiscate toate documentele slavone de la Academie. Volumele preţioase au fost încărcate de către un locotenent bulgar în camioane până la ora 1 dimineaţa. Apoi cheile au fost restituite lui Bianu fără a-i lăsa o descărcare oarecare. In urma unui memoriu adresat direct lui Mackensen de către I. Bogdan, vicepreşedintele Academiei, susţinut şi de Al. Marghiloman şi de Al. Tzigara-Samurcaş, documentele au fost, până la urmă, restituite.

            Jaful se produsese înainte de 27 ianuarie, pe când în oraş armata germană sărbătorea zgomotos aniversarea împăratului: cu paradă militară în Parcul Carol, în ajun, apoi, în acea zi, cu retragere cu torţe „în bătăi de tobă şi sunet de trompetă“ la Cişmigiu, pe bulevard, apoi pe Calea Victoriei până la grădina Ateneului, unde feldmareşalul von Mackensen a primit onorul trupei.

           Intre timp s-au mai operat arestări de ostatici de vază, iar la 29 ianuarie au fost convocaţi, în Cişmigiu jandarmii români pentru o aşa-zisă inspecţie. De acolo au fost transformaţi în prizonieri de război. La 24 ianuarie s-a adus la cunoştinţa publicului pedepsirea cu 3 ore de carceră a unor proprietari de trăsuri deoarece nu respectaseră ordinul de a se prezenta „să transporte militari germani“.

           Puţinele spectacole de teatru şi operetă se desfăşurau din ce în ce mai mult cu artişti austro-germanici, în special în Teatrul Naţional. Intr-un târziu au fost admise şi spectacole în limba română, dar acestea aveau loc numai la matineu şi în săli de mâna a doua, dar agreate de bucureşteni prin tradiţie.

           Iarna de la începutul lui 1917 s-a dovedit extrem de grea şi geroasă, supunând populaţia la sacrificii şi degradare. Odată cu iarna şi cu penuria de combustibil, ocupanţii au introdus noi măsuri de restricţii la consumul de curent electric, de gaz aerian şi apă.

       Miniştrii plenipotenţiari ai SUA şi Olandei au fost obligaţi să părăsească capitala, cel al Greciei rămânând numai până în vară.

           Desfiinţarea aproape în întregime a tramvaielor electrice a readus în actualitate pe cele cu tracţiunea cailor. Caii mici de munte duceau cu greu povara vagoanelor supraîncărcate. La început ocupanţii au ordonat ca conducătorii să nu pornească dacă numărul fixat de călători era depăşit. In final s-a interzis folosirea tramvaielor de către civilii fără permis special (era vorba de lucrători din industrie şi ateliere). Cu puţin înainte s-a trecut la cartelarea pâinii şi a făinii. Acesta fusese în prima etapă rostul recensământului de la începutul lunii ianuarie.

         Conform unui anunţ oficial, transmis în presă la 11 ianuarie 1917, capitala avea atunci 308.987 de locuitori, din care 119.960 (38,82%) bărbaţi şi 189.027 (61,19%) femei. Din date comparative cu 1916 rezulta că din Bucureşti se refugiaseră 86.992 de locuitori, adică 21,96%, din care 77.995 bărbaţi.

           Lipsa dezastroasă de lemne şi suferinţele populaţiei nu a impresionat pe ocupanţi, deşi în preajma căilor ferate din apropierea capitalei se găseau mari cantităţi de lemn. In loc de a se pune la dispoziţie vagoanele necesare transportului, lui Al. Tzigara-Samurcaş i s-a propus să caute lucrători ca să taie pomii din Cişmigiu. Pe deasupra, la 13 martie, în „Gazeta Bucureştilor“, ziarul oficial, se anunţa că militarii austro-ungari confiscau, cu şi fără acte, lemne de la populaţia civilă. La 6 martie, Titu Maiorescu consemna că i se luaseră 1500 kg de lemne tăiate, iar Ion Bianu a consemnat că s-au ridicat mari cantităţi de lemne de la Academie „cu bilete de poruncă de la Kommandatură“. El a apreciat că i s-au luat din gestiune circa 70-80.000 kg (7-8 vagoane), cu toate că de mai multe ori s-au dat lemne cu sacul, fără dovadă, pentru ofiţeri germani ce locuiau în apropiere. Singura măsură luată de ocupanţi pentru a limita decesele din cauza frigului a fost înfinţarea unor aşa-numite „săli de încălzire“ pe timp de noapte, pentru cei lipsiţi de adăpost.

Situaţia prizonierilor de război români era cu mult mai dezastroasă, ajungând adevărate stafii bolnave şi muribunde.

             Pe lângă faptul că la 1 martie ningea ca „în plin ianuarie“, bucureştenii au suferit şi de lipsa pâinii. Morile, din lipsă de combustibil n-au produs făină. Dar capacitatea de producţie a făinii a scăzut şi din cauza demontării morii Asan, cea mai modernă din România, în scopul transferării ei la Constantinopol. Lipsurile şi frigul au provocat o mare răzmeriţă a femeilor singure care nu a putut fi potolită decât de armata ocupantă şi de unele promisiuni.

             Arestarea de ostatici a continuat în diverse etape, atingând şi pe înaltele doamne din familia Brătianu, care au primit domicilii forţate în afara capitalei. Tot aşa continuau şi rechiziţiile, ele curgeau fără a mai constitui un fapt de surpriză. Spre exemplu, la 1 aprilie 1917, s-a cerut ca în 24 de ore să fie aduse la un anumit punct cel puţin 15.000 de pături sau mantale, 20.000 de cămăşi, pantaloni sau ciorapi, 30.000 de cingătoare de lână sau veste din lână şi cel puţin 1.000 de blănuri. Totul sub ameninţarea pedepselor.
            La 9 aprilie au fost introduse în Bucureşti cartelele de carne. Se acorda pentru fiecare persoană, pe săptămână, o cantitate de 150 gr de carne, sau produse din carne. La restaurante şi bodegi pentru mâncărurile din carne se reţinea un tichet din cartela consumatorilor, pentru câte 50 de grame de carne.

             La 2 aprilie un nou lot de ostatici importanţi au fost reţinuţi câteva zile la Hotel Imperial, după care au fost transferaţi la Săveni, jud. Ialomiţa. Printre ei s-a aflat şi fostul primar al Capitalei, Emil Petrescu. La noile arestări, în care apăreau din nou politicieni apropiaţi sau rude ale lui I.C. Brătianu, a contribuit primarul de atunci, un trădător de neam, Victor Verzea.

         Germanizarea vieţii capitalei se accentua treptat mai ales prin extinderea spectacolelor în limba germană şi a sălilor atribuite acestora, precum varieteu-ul Alhambra şi fostul „Maxim“, devenit „Deutsches Konzert Restaurant“.

              La 29 martie filogermanul Al. Marghiloman nota: „mizeria devine emoţionantă, cantinele Crucii Roşii au ajuns să distribuie 12.000 de raţii zilnice, în afara unor supe populare comune şi a câtorva cantine particulare“.

            La 14 aprilie 1917 s-a anunţat numele celor care primiseră aprobarea Administraţiei militare germane de a conduce unele ministere, în calitate de garanţi: Lupu Kostake (Interne), D.N. Neniţescu (Finanţe), Al. Hinna (Justiţie), Grigore Antipa (Domenii), C. Litzica (Învăţământ). S-a constituit un simulacru de guvern, al cărui şef nedeclarat era de fapt P.P. Carp „cel mai aprig filogerman“.

           Din momentul ocupaţiei toate şcolile fuseseră închise, precum şi unităţile universitare. Şcolile primare şi cea mai mare parte a liceelor s-au redeschis la 11 aprilie 1917, dar nu toate în fostele lor localuri rechiziţionate. In nici unul din liceele de băieţi nu funcţionau ultimele două clase, a VII-a şi a VIII-a, fapt explicabil prin lipsa populaţiei şcolare în vârstă de 17-18 ani, datorită exodului spre Moldova.

          Cu toată rigurozitatea supravegherii germane, mulţi prizonieri au fost ajutaţi să treacă în Moldova, la reţeaua de ajutor participând multe femei de curaj. Contrar dispoziţiilor Kommandaturii „populaţia română a început de a purta, pe cât se putea de ostentativ, tricolorul românesc“.

             Conform unui anunţ din 31 martie se menţiona că o mulţime de foşti lucrători feroviari, deşi se aflau în Bucureşti, nu se prezentaseră în serviciul administraţiei feroviare germane. Aceste persoane erau somate să se prezinte până la 10 aprilie la Gara de Nord pentru a intra în evidenţa şi serviciul german. Nesupunerea atrăgea ameninţări cu represiuni drastice, cu amenzi de până la 10.000 de mărci (nu lei emişi de ocupanţii germani) şi închisoare până la 3 ani. Nesupunerea la lucru, precum şi refuzul de a primi un serviciu public de la ocupanţi au constituit modalitatea cea mai răspândită a rezistenţei populaţiei. Se pedepseau şi cazurile de demisie.

              Ocupanţii căutau să-şi demonstreze cu ostentaţie prezenţa în oraş şi prin ceremonialul aşa-zisei gărzi principale (Hauptwache) care se afla pe terasa Cercului Naţional Militar, local în care au fost ţinuţi şi mulţi prizonieri de război până la transferarea în lagăre. Schimbarea gărzii se făcea zilnic la ora 12. In acest scop, tot la oră fixă, o companie cu fanfară (nu lipseau fluierele din timpul lui Frederic al II-lea) şi cu drapel, trecea pe Calea Victoriei. Schimbarea gărzii se făcea după un anumit ceremonial în faţa unui reprezentant al Kommandaturii. Ceremonia se încheia cu defilarea companiei în „preussischer Parade-Marsch“.

           Pe atunci în oraş se desfăşura campania de ridicare a clopotelor de la biserici de către „Abnahme Kommando der Glocken“ grup constituit în acest scop. Pentru uşurarea jafului şi al transportului clopotele era sparte. Arama lor era necesară fabricării obuzelor.

              In reşedinţa guvernatorului german (Palatul Şuţu), de vis-a-vis de Spitalul Colţea, a avut loc în seara de 26 mai recepţia dată în cinstea arhiducelui Friederich al Austro-Ungariei de către generalul Tülff von Tsheppe un Weidenbach. Clădirea fusese înconjurată de trupe pentru protecţie. In aceleaşi zile de sfârşit de mai au fost arestaţi noi ostateci, „multă lume măruntă, mai ales takişti“ (de la Take Ionescu).

          La 1 iunie a reînceput să funcţioneze poşta pentru populaţia civilă din teritoriul ocupat folosindu-se timbre româneşti sau germane supratipărite cu însemnele ocupantului. Timbrele aveau francare cu iniţialele MViR (Militar Verwaltung in Rumänien).

            In curând avea să înceapă o vară foarte grea pentru bravii ostaşi români şi o ruşinoasă înfrângere a trupelor Puterilor Centrale, care n-au putut străpunge apărarea hotarelor Moldovei libere. După un timp, bucureştenii aveau să vadă coloane impresionante de răniţi ai ocupanţilor aduşi de pe linia frontului cu românii. Speranţa răsărea în toate piepturile deşi propaganda germană căuta să ascundă realităţile frontului.

              In ziua de 5 august Mackensen a plecat pe front pentru a conduce ofensiva ce urma să zdrobească apărarea româno-rusă. La urcare în tren a spus celor care-l conduceau: „Peste două săptămâni la Iaşi“. Soarta şi românii nu i-au satisfăcut această dorinţă.

Verificat ortografic.

ROMANIA - Primul război mondial – BBB - X Organizarea ocupaţiei germane în Bucureşti şi teritoriul ocupat

          In prima noapte de ocupaţie, 23 noiembrie/6 decembrie 1916, şi alte câteva zile n-au lipsit prin cartierele Bucureştiului, jafuri, siluiri, devastări de magazine şi clădiri, loviri şi abuzuri. Majoritatea acestora nu au fost produse de militarii germani, ci de militarii din trupele aliate (bulgari și turci în număr mic). Germanii, probabil dirijaţi de trădători ce mai locuiseră anterior în Bucureşti şi serviseră ca spioni, au devastat deliberat unele clădiri particulare din zona centrală, printre care foste locuinţe ale lui Take Ionescu, Emil Costinescu, Victor Antonescu, Dinu Brătianu şi alţi antantofili ce plecaseră în refugiu la Iaşi.

            Disciplina în rândul armatei a fost restabilită repede de comandamentul german tuturor trupelor aliate. Populaţiei civile avea să i se aplice un foarte dur regim de ocupaţie, pe calea ordinei, sub ameninţarea unor pedepse severe.

          In cea de a doua zi de ocupaţie prezenţa militarilor germani a crescut simţitor, printre care prea puţini ofiţeri şi soldaţi ai armatei austro-ungare. Pe Calea Victoriei nu se mai putea circula din cauta trupelor care staţionau aşteptând încartiruirea. Detaşamente de telefonişti, instalau zeci de circuite, prinse provizoriu la înălţimea trecătorilor. Prin prăvălii, cafenele, berării, birturi, sau pe stradă, se vorbea numai nemţeşte. Numai Cafeneaua Capşa mai adăpostea pe obişnuiţii clienţi, politicieni români rămaşi în capitală. Celelalte cluburi fuseseră închise de generalul Mustaţă, desemnat de guvernul român, înainte de plecare, ca prefect al poliţiei, un rezervist de proastă calitate şi abuziv faţă de populaţie.

     In primele ore ale dimineţii de 24 noiembrie/7 decembrie a fost afişată pe străzi proclamaţia feldmareşalului von Mackensen adresată populaţiei române: „Oraşul Bucureşti este ocupat de trupele mele şi el intră sub legile războiului. Noi ducem războiul numai împotriva armatelor române şi ruseşti şi nu contra poporului român. Cine nu va opune armatei mele nici o rezistenţă şi se va supune de bunăvoie ordinelor comandanţilor militari şi ale însărcinaţilor lor, le va fi asigurată viaţa şi avutul. Iar cine va încerca a aduce vreun rău trupelor puse sub comanda mea, sau a aduce vreun folos armatei române şi ruse, contra căreia luptăm, va fi pedepsit cu moartea. Pentru orice rezistenţă ce s-ar opune trupelor mele de către populaţia civilă, inclusiv funcţionarii publici, oraşul Bucureşti va fi tras la răspundere şi se va putea aştepta la măsurile de represiune cele mai aspre“. Populaţia militară austro-ungară, bulgară şi turcă avea mai mult un caracter simbolic şi trebuia să se supună ordinelor germane.

         Turcii şi bulgarii, constituiţi în câte o companie au fost încartiruiţi iniţial pe Calea Griviţei în clădirea Şcolii de Artilerie şi de Geniu. Curând comportamentul acestor militari a fost reclamat de populaţie aşa că au fost strămutaţi în zone ceva mai periferice. Garnizoana bulgară a primit încartiruirea în cartierul Şerban Vodă, dar la 4 ianuarie 1917, stil nou, ofiţerii bulgari şi-au instalat un club la „Capşa“, deoarece renumita cafenea fusese închisă între timp pentru că folosea la cancanuri politice.

         Regimul german de ocupaţie a fost organizat repede şi metodic. La 25 noiembrie/8 decembrie 1916, s-a creat aşa-numitul Guvernământ Imperial al Cetăţii Bucureşti (Das Kaiserishe Gouvernement der Festung Bukarest), căruia i s-a stabilit sediul în localul Ministerului Lucrărilor Publice, peste drum de Cişmigiu.   Comandant provizoriu a devenit colonelul Vogel şi apoi generalul von Heinrich, cu şef de stat major lt. colonel von Stolzenberg. Guvernământului Imperial i-au fost subordonate practic autorităţile locale româneşti. Reprezentanţii acestora (primarul, prefectul poliţiei, garantul Ministerului de Interne, prefectul judeţului) aveau să fie convocaţi zilnic pentru a li se cere execuţia ultimelor ordonanţe privind acţiuni administrative şi poliţieneşti, interdicţii şi raţionalizări, rechiziţii impuse oraşului şi populaţiei. Pe lângă autorităţile româneşti au fost numiţi ofiţeri de legătură cu sarcina de supraveghere.

         In subordinea guvernatorului militar se afla Kommandatura şi poliţia militară germană, ambele cu sediul în localul fostului Minister al Lucrărilor Publice.

           Poliţiei militare, care avea în frunte pe R. Amelurig, fost comisar şef al poliţiei criminale din Breslau, i-a revenit sarcina de a ţine sub control întreaga politică economică, socială şi culturală a oraşului. Controlul se exercita prin atribuţiile celor zece secţiuni care aveau a fi organizate: Centrala, Poliţia judiciară, Serviciul de circulaţie şi întreţinere a străzilor, Serviciul de supraveghere a localurilor publice şi a sălilor de spectacol, Poliţia criminală, Poliţia de moravuri, Compania de poliţie însărcinată cu paza oraşului şi menţinerea ordinii publice, Casieria (pentru taxele de la localurile publice), Secţia de supraveghere a poliţiei româneşti, Oficiul de evidenţă a populaţiei.

         Până la constituirea acestor organisme majoritatea atribuţiilor s-au atribuit provizoriu către „Compania de poliţie“, alcătuită iniţial din 250 de militari şi ulterior, de la 29 noiembrie/12 decembrie 1916, compusă din 24 de subofiţeri şi 424 de soldaţi, sub comanda locotenentului L. Haszenahl. Această companie avea sediul în cunoscuta clădire „Euforie“, la câteva sute de metri de Guvernământul Imperial.

         In afara poliţiei militare a mai fost instalată în Bucureşti, pe B-l Carol, Siguranţa Generală germană, cu un întreg aparat de informaţii şi contrainformaţii, pusă sub conducerea comisarului Pinkof, vestit pentru activitatea sa de spionaj desfăşurată la Paris, până în ajunul războiului, sub identitatea unui negustor de umbrele.

     Guvernatorul militar german al Bucureştiului mai dispunea şi de o „poliţie politică“ prin care se supraveghea atitudinea populaţiei faţă de Puterile Centrale, mai ales a oamenilor politici rămaşi.

        In ziua de 29 noiembrie/12 decembrie 1916, s-a stabilit reşedinţa pentru Cartierul General al Armatei Mackensen (Oberkommando Mackensen: OKM) în hotelul Palace. Două zile mai târziu, clădirea Ministerului de Justiţie, din spatele statuii lui Mihai Viteazul, a devenit sediul „Administraţiei Militare (Militär-Verwaltung).

       O mulţime de alte edificii publice, hoteluri şi case particulare, au fost evacuate pentru instalarea serviciilor organelor de ocupaţie, sau pentru cluburi ale ofiţerilor. Cercul Militar (CCA de mai târziu) a devenit arest pentru ofiţerii şi soldaţii români capturaţi, după ocuparea oraşului, iar Hotel Imperial, de pe Calea Victoriei, a devenit închisoare pentru ostaticii luaţi de poliţia germană din rândul celor consideraţi a fi avut, sau a avea, încă, legături cu guvernul român. In acest sens, s-au ridicat din oraş, într-o primă etapă, circa 7-800 de prizonieri, printre care câţiva ofiţeri. Conform celor spuse de Al. Margeloman, în însemnările sale, prizonierii din acele locaţii au fost lăsaţi nemâncaţi 36 de ore aşa încât a trebuit să intervină „Crucea Roşie“ română. Comandamentul german hotărâse ca întreţinerea prizonierilor români să revină Primăriei Capitalei până la trimiterea lor în lagăre. ''Acei care vor părăsi spitalele, spunea o ordonanţă, fără permisiune vor fi consideraţi spioni şi judecaţi după legile războiului.''

          La 1/14 decembrie 1916, o altă ordonanţă a lui Mackensen stabilea că „cei care nu fac parte din trupele inamicului (vezi armata română), inclusiv funcţionarii guvernului inamic (vezi - român), se vor pedepsi cu moartea dacă încearcă a fi de folos puterii duşmane (vezi – armata română), sau dacă vor cauza pagube trupelor germane sau aliate“.

         „Gazeta Bucureştilor“ era versiunea română a ziarului „Bukarester Tagblatt“, în trecut un fel de oficios al Legaţiei germane la Bucureşti. Ziarul german fuse suspendat de guvern în momentul intrării României în război. După şase zile de la intrarea trupelor germane în oraş, ''Bukarester Tagblatt'' a reapărut în versiunea română, fiind singurul ziar permis. A devenit organ al Guvernământului general şi a apărut sub stricta supraveghere a poliţiei militare germane, care rechiziţionase redacţia şi tipografia ziarului Adevărul din str. Sărindari nr. 9-11. Redactori erau ofiţeri germani, la versiunea fostă germană. La versiunea română au lucrat foştii colaboratori ai gazetelor finanţate în timpul neutralităţii României de către legaţiile Puterilor Centrale. Redactor şef a fost numit Metaxa-Doro, iar din redacţie au mai făcut parte alături de unii obscuri, unii cu notorietate ca I. Karnabat, A. Camburopol, Lucreţia Karnabat, A. Davidescu şi câteva personalităţi ale vieţii culturale româneşti: Ion N. Teodorescu (Tudor Arghezi), Victor Anestin, D.D. Pătrăşcanu, Ion Slavici (El susţinea că idealul naţional nu putea fi realizat cu ajutorul ruşilor, având aici unele influenţe ale lui Constantin Stere, politician tot cu atitudine reprobabilă). Constantin Stere a editat, după aproape un an, ziarul „Lumina“ care servea şi el aparatul de propagandă al inamicului.

         Cu referire la continuarea arestării, ca ostatici, a multor personalităţi, dar şi a unor membri ai familiei primului ministru I.C. Brătianu, Al. Marghiloman a consemnat: „Suflă un vânt de teroare asupra tuturor“, deşi el era germanofil.

        La nici zece zile după instalarea ocupanţilor au început ordonanţele de inventariere şi de rechiziţie a tuturor materialelor necesare armatei, sau patriei germane: cai, alimente, lemne, petrol, cărbuni, zahăr, făină. După cum susţine C. Bacalbaşa, din primele zile ocupanţii s-au revărsat asupra depozitelor şi băcăniilor. Toate mărfurile erau ridicate, iar ca plată se dădeau bunuri de rechiziţie.

        Prin București treceau enorm de multe trupe, care după câteva zile de „refacere“ porneau mai departe spre frontul românesc, spre Siret. Inainte de plecare acele trupe defilau pe Calea Victoriei în faţa feldmareşalului August von Mackensen şi a statului său major. Aceste acţiuni aveau menirea să impresioneze populaţia şi să o umilească, aşa cum se făcuse şi cu îndepărtarea tunurilor de la statuia lui Mihai Veteazul, luate de turci.

         Pe când etajele superioare ale Hotelului Imperial serveau de arest pentru unii ostatici, cunoscutul local de la parter devenise „Restaurantul «Zur Taube»“ unde cânta zilnic o orchestră austriacă în uniformă. Multor alte restaurante şi hoteluri li s-a schimbat firma din ordinul Kommandaturii, mai ales celor ce purtaseră nume franţuzeşti şi englezeşti. Astfel, Grand Hotel, de lângă Casa de Depuneri (C.E.C.) de pe Calea Victoriei, a primit numele „Zum deutchen Kronprinz“, cafeneaua High Life, de pe aceeaşi stradă, a devenit „Kaiserpalast“, iar „Cafe de la Paris“ a ajuns „Berliner Cafe“. La 5/18 decembrie s-a redeschis Cabaretul Majestic-Femina, din Calea Victoriei nr. 5, cu numere de varieteu susţinute de artişti germani. Acest local şi altele frecventate numai de ofiţeri germani erau exceptate de la închiderea la ora 22. La 8/21 decembrie s-a anunţat obligativitatea unor severe reduceri ale consumului de curent electric, păcură şi ţiţei, în afara clădirilor ocupate de germani. A fost restrânsă circulaţia tramvaielor numai între orele 7-8, 12-15 şi 19-20 şi numai pe linia care ducea spre gară.

          In ziua următoare a fost anunţată introducerea „Orei Europei Centrale“, mai precis din noaptea 11/24-12/25 decembrie 1916.

        Cinci zile mai târziu, la 17/30 decembrie 1916, s-a anunţat sosirea şi stabilirea la Bucureşti a generalului Tülff von Tscheppe und Weidenbach, guvernatorul teritoriului ocupat în România. Venit din Belgia acela s-a instalat în Palatul Şuţu, vis-a-vis de spitalul Colţea, palat în care se află astăzi Muzeul Bucureştiului. Neplăcându-i mobila din clădire a ordonat înlocuirea acesteia, cheltuind 80.000 lei în contul statului român. Sosirea acestui înalt demnitar a constituit semnalul începerii unei campanii organizate de exploatare economică dură a teritoriului ocupat. In acest scop, fusese conceput la Berlin şi la Viena, încă din ultimele zile ale lui octombrie 1916, pe când trupele inamice se aflau încă în trecătoarele Carpaţilor, un plan de exploatare. Atunci, în capitala Germaniei, la 28 octombrie 1916, s-a discutat planul creării Administraţiei militare din România (Militar Verwaltung in Rumenien). Era vorba de „un comandament militar unitar“ care să aibă în frunte un general german. Acel organism urmărea procurarea pentru fiecare aliat a „ceea ce îi este necesar pentru continuarea războiului şi pentru economia sa naţională“.

       Tot atunci s-a decis să se acorde Băncii Generale Române (nu se mai numea Banca Naţională) dreptul emiterii de bancnote, cu un curs forţat, care să servească ocupanţilor la efectuarea plăţilor în România. La 30 noiembrie, stil nou, în cursul unei şedinţe ţinute la Viena s-au stabilit drepturile fiecărui stat la prada de război găsită în România.

        La 5 decembrie 1916, stil nou, statul major economic se stabilese la Turnu Severin, iar la 27 decembrie s-a mutat la Bucureşti, când s-a început practic activitatea de exploatare economică a teritoriului ocupat.

        Conform dispoziţiilor Guvernământului Imperial, la 19 decembrie 1916/1 ianuarie 1917, ora 0, a intrat în vigoare în zona ocupată calendarul gregorian, în locul celui iulian. După sfârşitul războiului, România a adoptat noul calendar la 1/14 aprilie 1919, cu scopul sincronizării cu cel din restul Europei.

     Din dispoziţia Guvernământului Imperial, la 6 ianuarie 1917 s-a dispus un recensământ general al populaţiei. Acţiunea avea să servească la următoarele măsuri de rechiziţii şi cartelare a consumurilor, care aveau să urmeze în cei doi ani următori de ocupaţie.

       In noaptea Anului Nou, după noul calendar, singurii care au petrecut au fost militarii armatei de ocupaţie, care au făcut un „Bruderschaftgeneral“. Prin focuri de armă în tot oraşul, militarii germani îşi manifestau şi satisfacţia de a fi ajuns să ocupe în pragul Anului Nou a treia capitală a unui stat cu care se afla în război. Intâmplător numele celor trei capitale cucerite începeau cu litera B: Bruxelles, Belgrad, Bucureşti.


Verificat ortografic.

Eliberarea Bucureştiului şi umilirea feldmareşalului Mackensen - BBB - X

            Pe frontul de vest al Primului Război Mondial, în prezenţa împăratului Wilhelm al II-lea, germanii au declanşat, la 15 iulie 1918, o mare ofensivă pe Marna. Acţiunea ar fi trebuit să fie hotărâtoare şi să-i ducă pe nemţi în faţa Parisului. După numai trei zile, la 18 iulie 1918, mareşalul francez Foch a dezlănţuit o contraofensivă care a respins pe germani înapoi peste Marna. Cu o lună înainte austriecii încercaseră şi ei o ultimă ofensivă împotriva italienilor, dar fuseseră respinşi înapoi peste râul Piave. Declinul puterii militare austro-germane se prefigura.

         La 8 august 1918, generalul Foch a spart frontul german pe Somme, astfel că înfrângerea germanilor era completă, iar Ludendorff şi-a pierdut raţiunea lucidă de până atunci. El a anunţat pe împărat că războiul nu mai poate fi câştigat.

           Loviturile Antantei au curs una după alta. Germanii s-au retras pe linia Siegfried pe care o considerau inexpugnabilă, dar au fost respinşi şi de acolo. Moralul german era zdruncinat şi înfrângerea parea sigură.

        O nouă lovitură catastrofală s-a produs în Peninsula Balcanică. Acolo forţele Antantei menţineau frontul din faţa Monastir-ului încă din anul 1916. Paralizarea ofensivei generalului Sarrail în sudul Peninsulei Balcanice fusese una din cauzele dezastrului campaniei române din 1916. Sarrail nu primise ajutor de la generalii Joftre şi Kitchener.

     O mai bună înţelegere a importanţei Frontului balcanic din partea mareşalului Foch a condus la reorganizarea şi întărirea Antantei de la Salonic. Ca urmare generalul Franchet d'Esperey a dispus de o armată considerabilă, întinsă de la Marea Adriatică la Marea Egee, compusă din divizii franceze, engleze, italiene, sârbeşti şi greceşti.

       La 15 septembrie 1918, el a atacat şi a spart centrul frontului bulgar, la Dobropolje. Bulgarii demoralizaţi şi împrăştiaţi s-au predat în masă. Victoria aliaţilor a fost completă. La 29 septembrie delegaţii bulgari au iscălit armistiţiul la Salonic, armistiţiu care însemna capitularea completă a Bulgariei. Câteva zile mai târziu, ţarul bulgar, Ferdinand de Coburg, a abdicat în favoarea fiului său Boris şi a fugit peste graniţă, împreună cu Radoslavov, primul-ministru şi ceilalţi complici cu care urzise politica criminală împotriva vecinilor (români şi sârbi).

        Victoria zdrobitoare din Peninsula Balcanică a fost de o importanţă considerabilă pentru înalta conducere a războiului Antantei. Intre cei ce susţineau importanţa unică a frontului apusean şi cei ce mizau pe o lovitură în Balcani, realitatea dăduse câştig celor din urmă. Victoria lui Franchet era decisivă şi pentru soarta Turciei. Epuizată de durata războiului şi de înfrângerile suferite în Palestina şi Siria, dar şi despărţită de cele două imperii centrale, care îi procurau mijloacele de luptă şi îi stimulau puterea de rezistenţă, Turcia a fost condamnată la capitulare în a doua jumătate a lunii octombrie (30 octombrie 1918).

           Pe urma armatelor austro-ungare care se retrăgeau prin Albania şi Serbia, armatele Antantei au înaintat victorioase, au eliberat Serbia şi s-au apropiat de Dunăre. Puterile Centrale au încercat să stabilizeze un nou front la Dunăre, iar Franchet d'Esperey făcea preparative de înaintare spre Budapesta. Acesta a primit, însă, ordin de la premierul francez, Clemenceau, „să pună capăt iniţiativelor personale“ şi să suspende marşul spre Budapesta. Nu au fost explicate motivele acestei măsuri, politica nu mergea în pas cu strategia militară.

          Faţă de catastrofa care se apropia rapid, cele două imperii centrale s-au adresat, pe 5 octombrie 1918, preşedintelui american Wilson cu cererea de încheiere a unui armistiţiu pe toate fronturile, în vederea păcii. Agonia imperiilor centrale începuse şi urma a se sfârşi peste o lună.

         Spre sfârşitul lunii august 1918, guvernele şi statele majore germane şi austro-ungare au început tratative pentru a trece la măsuri de constrângere prin forţă armată a „României rebele“, unde regele Ferdinand I-ul nu semnase Tratatul de pace de la Bucureşti şi unde se simţea o atitudine de pregătire pentru reintrarea în război. Pentru un atac armat împotriva României au căzut de acord toţi factorii competenţi: Hintze, ministrul de externe german, ministrul de externe austro-ungar, Burian, şi generalismul austro-ungar von Arz. 
           Trupele din Ucraina, care erau disponibile, au fost avizate să facă pregătiri pentru un eventual atac asupra României din spate. Dar împăratul Carol al Austriei a interzis orice mişcări de trupe deoarece avea intenţia să facă lui Wilson o ofertă de pace. Atacarea României ar fi fost discordantă cu intenţiile de pace.

            La 25 septembrie 1918, delegaţii celor patru state inamice României au iscălit la Berlin protocolul prin care Dobrogea, care prin pacea de la Bucureşti fusese atribuită lor, în condominium, se ceda în întregime şi fără nici o restricţie Bulgariei. Litigiul turco-bulgar care întârziase această soluţie se aplanase. După patru zile, delegatul bulgar Kolusev sosea la Sofia cu preţiosul document. Dar în aceeaşi zi Bulgaria capitula la Salonic şi ieşea din luptă. Dobrogea aparţinuse Bulgariei numai în cele patru zile cât îi trebuise documentului să călătorească de la Berlin la Sofia. 
            Imediat bulgarii au devenit odioşi şi trădători în faţa Puterilor Centrale. La Bucureşti li se aruncau vorbe grele de către foştii aliaţi, iar steagurile şi firmele lor au fost doborâte de ocupanţii germani. La localul Capşa, unde se instalase „Domā bulgarski ofiţiri i voiniti“, clubul bulgar, a reintrat totul în normalul românesc. Bulgarii au părăsit ţara.

             La 30 octombrie 1918, Serbia a fost eliberată. Germanii s-au retras prin Bulgaria, s-au hărţuit cu bulgarii şi au trecut în România.

               Puterile Centrale au încercat să organizeze o nouă linie de apărare de-a lungul Dunării şi Savei. S-au adus câteva divizii din Ucraina, în sudul Austro-Ungariei şi la Dunăre. Acelea, împreună cu alte nouă divizii, au format o armată nouă sub comanda mareşalului Kövess. Armata de ocupaţie din Muntenia s-a întărit cu Armata a XI-a germană, retrasă din Peninsula Balcanică. Cu aceste efective, Mackensen trebuia să apere linia Dunării din Banat şi Muntenia, spre a acoperi spatele Puterilor Centrale şi a menţine ocupaţia în România cu bogăţia petrolului. Deşi se aştepta la atacul Antantei dinspre sud, comandantul german simţea că cea mai mare ameninţare îi venea din spate, unde Moldova clocotea. Germanii nu-şi făceau nici o iluzie despre sentimentele şi intenţiile românilor care erau cu ochii aţintiţi la Dunăre unde se aştepta apariţia armatelor Antantei.

            Mackensen dispunea de 170.000 de oameni pe frontul său, dar pe frontiera muntoasă a Moldovei armata austro-ungară a arhiducelui Iosif se dizolvase. Nu mai rămăseseră decât câteva detaşamente de grăniceri.

           La prima vedere, armata română din Moldova nu mai putea conta, deocamdată, ca o forţă luptătoare de temut. Prin pacea odioasă de la Bucureşti fuseseră desfiinţate o parte din diviziile româneşti, păstrându-şi numai cadrele de ofiţeri. Alte divizii fuseseră reduse la efective de pace, fixându-li-se numărul total al oamenilor la 20.000 în infanterie, 3.200 în cavalerie şi 9.000 la artilerie. Singurele formaţii importante erau trupele române din Basarabia, două divizii vechi, cu efectivul de război şi alte formaţiuni mai recente. Totuşi, Moldova dispunea de mari cantităţi de material şi muniţii în depozitele ruseşti părăsite, sau capturate. Cu toate greutăţile, România ar fi putut strânge repede, în jurul efectivelor existente, o armată a cărei valoare Mackensen o cunoaştea de la Mărăşeşti.

              Deoarece mijloacele militare nu-l îndreptăţeau pe Mackensen să fie optimist, el a fost autorizat să intre în tratative politice, care să întârzie, sau chiar să împiedice temuta intervenţie a românilor. România trebuia ameţită cu tratative diplomatice şi ademenită cu daruri, dintre care cel mai important era Dobrogea. Bineînţeles, germanii doreau să păstreze linia ferată Cernavodă-Constanţa şi portul. 
Guvernul român a fost îndemnat să reocupe Dobrogea de la bulgarii care o administrau milităreşte. Germania, aflată în prăbuşire, dorea să dăruiască ceea ce nu era în stare să păstreze, nici să dăruiască. România nu a acceptat să intre la tocmeală cu asupritorul care se prăbuşea, nici să primească concesiuni din partea lui. România aştepta să se reînalţe prin puterea ei şi a aliaţilor ei.

             S.U.A. şi-a exprimat poziţia hotărâtă alături de aliaţii mai vechi ai României, prin declaraţia de la 6 noiembrie 1918 a lui Lansing, comunicată Consiliului Naţional Român de la Paris. Declaraţia exprima sprijinul guvernului american pentru realizarea drepturilor politice şi teritoriale ale românilor.

            Infrântă drastic pe frontul italian, între 27 şi 30 octombrie 1918, Austro-Ungaria a fost nevoită să încheie armistiţiul cu Antanta, prin italieni. Armistiţiul acorda termen de 15 zile pentru scurgerea armatelor germane prin teritoriul Monarhiei Bicefale, termen care se referea la toate trupele Puterilor Centrale, nu numai la cele de pe frontul italian.

             Ameninţat de un atac de la sud de Dunăre, care era iminent, precum şi de reintrarea României în război, Mackensen a fost nevoit să ceară Marelui Cartier german permisiunea să înceapă retragerea armatei sale primejduite. Marele Cartier german a dat aprobarea şi a dat ordinul ca în cazul că nu se putea realiza o evacuare regulată, Mackensen să-şi croiască drum cu forţa prin Transilvania. Transporturile de materiale trebuiau să înceapă la 5 noiembrie, iar ale trupelor pe 12 noiembrie.

           In acelaşi timp, Mackensen a intervenit pe lângă guvernul român cu rugămintea ca retragerea armatelor germane din Muntenia şi Dobrogea, prin teritoriul român, să fie lăsată netulburată de atacuri şi urmăriri, fie din partea românilor, fie din cea a Aliaţilor. In caz contrar el ar fi fost silit să procedeze la distrugeri, printre care şi aruncarea în aer a podului de peste Dunăre. Cerea de asemenea, ca în cazul că armata română ar trece munţii din Moldova în Transilvania, aceasta să nu depăşească linia Braşov-Cluj. Mareşalul îşi exprima „simpatia“ pentru cauza naţională a românilor, dezgustul pentru bulgari şi pentru unguri şi dorea să se despartă de români ca de nişte prieteni.

            După capitularea armatei bulgare, Franchet d'Esperey elaborase un proiect care prevedea o operaţie principală pentru eliberarea Serbiei şi pătrunderea spre Budapesta, cu intenţia de a ataca Germania pe la sud; o altă operaţie secundară spre Constantinopol şi o a treia operaţie separată, la centru, spre Dunăre, prin Bulgaria. Această armată de centru, Armata de Dunăre, trebuia să protejeze flancurile celorlalte două armate ce operau spre Belgrad şi Constantinopol, dar să se şi opună trupelor austro-germane staţionate în Ucraina şi România.

         Armata de Dunăre compusă din trei divizii: s-a constituit în zona Şistov-Rusciuc şi a primit drept comandant pe generalul Berthelot adus de pe frontul din Champagne. El era cel mai nimerit să conducă armata de eliberare a României, de care era atât de mult legat prin acţiunea de reorganizare a armatei române din primăvara anului 1917.

        Armistiţiul cu Ungaria şi Turcia a oprit acţiunile celorlalte două aripi ale armatei din Balcani, dar Berthelot a început înaintarea spre Dunăre. Armata sa era prea slabă pentru misiunea încredinţată (divizia a 30-a franceză, a 16-a colonială, regimentul 4 vânători din Africa şi divizia a 27-a britanică) aşa că avea nevoie absolută de colaborarea armatei române.

        Pentru a intra în contact cu conducătorii recunoscuţi ai României, primul-ministru al Franţei, Clemenceau a încredinţat un mesaj verbal confidenţial lui Victor Antonescu, fostul ministru al ţării la Paris, indisponibilizat de Marghiloman. Mesajul trebuia trimis regelui Ferdinand şi lui Ion I.C. Brătianu. După ce a luat contact la Salonic cu generalii Franchet d'Esperey şi Berthelot, de la care a primit instrucţiuni privind cooperarea militară a României cu Berthelot, Antonescu, sub identitate şi în uniformă franceză, a străbătut într-un avion pilotat de Louis Noel distanţa Salonic-Iaşi, peste teritoriul ocupat de liniile germane, în ziua de 22 octombrie.

       Regele a trimis două telegrame preşedintelui Poincare şi premierului Clemenceau, amintind hotărârea de a relua lupta alături de aliaţi. I.I.C. Brătianu, prin altă telegramă, şi-a exprimat profunda emoţie cu care a luat la cunoştinţă sentimente şi intenţiile Franţei, manifestate şi prin alegerea generalului Berthelot pentru operaţiunile comune cu România. Tot el cerea şi precizări de detaliu. Toate cele trei telegrame au fost expediate prin legaţia americană, via New York, la Paris.

            O altă comunicare aeriană a lui Berthelot cerea României să mobilizeze toate diviziile ce se vor putea strânge şi dota cu artilerie. Armata de la Dunăre şi cea română trebuiau să-şi coordoneze acţiunile şi să se întâlnească la Ploieşti. Planurile mobilizării şi cooperării militare române au fost întocmite de generalul Prezan, deşi el, ca şi Brătianu, nu avea nici o funcţie oficială sub guvernul Marghiloman.

             La 6 noiembrie 1918, regele a cerut demisia guvernului Marghiloman, înlocuindu-l cu unul condus de generalul Coandă. Prin două decrete lege s-au dizolvat camerele parlamentare ce fuseseră servile germanilor, şi s-au anulat toate legile şi acţiunile elaborate sub guvernul Marghiloman.

           La 10 noiembrie 1918, regele a ordonat oficial mobilizarea armatei. Decretul era contrasemnat de noul ministru de război, generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Oituz şi Mărăşeşti. Regele a adresat şi o proclamaţie prin care anunţa reintrarea României în luptă alături de Aliaţi, iar ostaşilor le-a adresat un apel emoţionant.

             In aceeaşi zi, la ora 4 dimineaţa, ataşatul militar al guvernului român la Bucureşti, generalul Eremia, l-a deşteptat pe von Mackensen pentru a-i remite o notă a guvernului Coandă. In principal nota cerea ca trupele germane să părăsească România în termen de 24 de ore. După scurgerea acestui răgaz trupele trebuiau să depună armele şi să se abţină de la orice distrugeri sau violenţe. Se mai spunea în notă: „Aşteptăm răspuns până mâine la ora 9, fiind nevoiţi, ca în caz contrar, să întrebuinţăm forţa pentru a ajunge la acest rezultat“.

          Retragerea germană începuse cu câteva zile înainte în ritm lent, conform prevederilor armistiţiului semnat de italieni în numele Antantei şi a termenului de tranzitare în 15 zile a teritoriului austro-ungar. In după amiaza zilei de 10 noiembrie, în urma ultimatului român, retragerea a început în masă şi în dezordine. Toată noaptea şi a doua zi s-a produs un imens exod.

           In noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1918, trupele lui Berthhelot au început trecerea Dunării în mai multe puncte, începând de la Giurgiu, apoi în noaptea 10-11 noiembrie la Zimnicea şi Turnu Măgurele.

Marţi 12 noiembrie 1918, evacuarea Bucureştiului s-a sfârşit nu fără conflicte sângeroase cu populaţia. Mackensen fugise înainte de această dată. In acea dimineaţă generalul Koch, guvernatorul militar, a străbătut Calea Victoriei în goana automobilului cu revolverul în mână. Cei din urmă soldaţi germani, garda de la Haupt-Wachel (Centrul Militar sau apoi Casa Centrală a Armatei), au fost dezarmaţi şi făcuţi prizonieri de jandarmii români.

        Oraşul a intrat în sărbătoare. Redacţiile ziarelor germanofile: Lumina, Steagul şi Gazeta, au fost devastate de mulţime, iar la periferii au fost jefuite depozitele armatei de ocupaţie. Apoi, timp de câteva zile, capitala a trăit o viaţă de aşteptare enervantă. Mulţimea nu părăsea centrul oraşului în speranţa de a întâmpina armatele victorioase. Pentru a evita aglomerări şi dezordini, prefectul Al. Tzigara-Samurcaş a promis populaţiei, printr-un apel dat publicităţii, că sosirea trupelor aliate va fi anunţată de clopotul de la Mitropolie.

           Primii veniţi, dintre cei aşteptaţi, au fost francezii. Prima patrulă cu comunicări din partea generalului Berthelot a sosit pe 17 noiembrie, iar în ziua următoare a mai venit, pe calea aerului, un grup de ofiţeri, care s-au bucurat de o primire entuziastă.

           Trupele germane în retragere au distrus toată infrastructura comunicaţiilor. Abia la 16 noiembrie s-a putut stabili o legătură între guvernul de la Iaşi şi generalul Berthelot care a primit dezlegarea să ia măsuri administrative şi de pază în teritoriul român rămas fără stăpân, în Muntenia. Trupele germane în retragere au trecut la distrugerea podurilor, a drumurilor, a căilor ferate, au luat prizonieri o seamă de jandarmi români, au împuşcat locuitori şi au jefuit tot ce întâlneau în cale, demn de însuşit. Trecând munţii în Transilvania, armata română a ajuns ariergarda germană pe care a dezarmat-o şi a deposedat-o de cele jefuite.

           Pentru a tăia retragerea trupelor germane, generalul Berthelot ceruse Comandamentului român de la Iaşi să suspende înaintarea pe direcţia Focşani-Buzău-Ploieşti, care începuse, şi să acţioneze pe direcţia Oituz-Braşov.

          In ziua de 12 noiembrie 1918, Berthelot a primit şi a transmis ştirea încheierii armistiţiului general pe toate fronturile. Germanii au continuat retragerea în linişte. La 1 decembrie 1918 cele din urmă detaşamente germane trecuseră Carpaţii şi teritoriul României vechi era complet eliberat.

Marşul armatelor germane a fost întârziat de iarna grea şi de dificultăţile din Ungaria. Ei s-au revoltat, s-au organizat în soviete, şi-au maltratat ofiţerii, au atacat şi jefuit transporturile. Termenul de retragere se scursese de mult, dar armatele erau lăsate să-şi urmeze drumul. 
           Mareşalul Mackensen a fost internat de guvernul ungar, fost aliat, guvernul Karoly, în castelul Foth, lângă Budapesta. De acolo a fost dus la castelul contelui Chotek, la Futtak, lângă Neusatz, în vecinătatea Dunării, iar de acolo la Salonic. A fost eliberat tocmai în noiembrie 1919, pentru a merge în Germania. In acest fel şi-a respectat angajamentul luat în faţa soldaţilor săi. El a revenit în patrie ca cel din urmă soldat al armatei sale.

            In ziua de 1 decembrie 1918 Bucureştiul a îmbrăcat haine de sărbătoare. Inălţătoarea sărbătoare care urma a fost salutată în zori cu salve de tun. Regele reintra în capitala ţării sale în fruntea armatei sale eroice. Solemnitatea defilării cortegiului triumfal a început la ora 11 dimineaţa. La ea au participat şi delegaţii Congresului General al Bucovinei, veniţi pentru a înmâna regelui Actul Unirii Bucovinei cu România.

La trecerea cortegiului triumful din ochii locuitorilor înşiruiţi pe trotuarele şoselei Kiseleff, Căii Victoriei şi Bulevardul Academiei, picurau lacrimi de fericire. In fruntea cortegiului se afla regele, având alături pe regina Maria şi pe generalul Berthelot, toţi trei călare. In urma lor venea generalul Prezan şi oastea, cu regimentele de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi Cireşoaia. Urmau unităţi din armatele aliate, francezi, englezi, americani, reprezentanţi ai celor ce se acoperiseră de glorie pe câmpurile de luptă ale Apusului, conduse de generalul d'Anselme.

           Primul rond de pe şoseaua Kiseleff era decorat cu drapelele regimentelor celor cinci corpuri de armată. In Piaţa Victoriei aşteptau oficialităţile, membrii guvernului, ai corpului diplomatic şi ai consiliului comunal. In faţa clădirii Fundaţiei Universitare Carol I se găseau corurile reunite ale mai multor şcoli cu cocarde în piept şi steguleţe ale ţărilor aliate.

             In aceeaşi zi la Alba Iulia, capitala lui Mihai Viteazul, prin voinţa naţiunii române se îndeplinea cel mai măreţ act al istoriei moderne române. Se reîntegea România Mare.

Verificat ortografic.