ROMANIA - Primul Război Mondial – Tratatul de la Trianon BBB X

Tratatul de la Trianon dintre principalele puteri Aliate şi Ungaria, semnat la 4 iunie 1920 este un act internaţional deosebit prin importanţă şi complexitate. Cuprinde 364 de articole ale căror urmări pot fi identificate şi în prezent. De aceea este de ajuns să se comenteze acele prevederi care făceau referire directă la România, la relaţiile, pe diverse planuri, dintre statul român şi cel maghiar şi care au influenţat semnificativ raporturile bilaterale, dar şi pe cele ale celor două state cu alte state din regiune şi marile puteri, în perioada dintre cele două războaie mondiale.

Alcătuit din 12 părţi, Tratatul de la Trianon începea, aidoma celorlalte tratate semnate la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920, cu Pactul Societăţii Naţiunilor, organism internaţional ce trebuia să simbolizeze „noua ordine mondială“, adică materializarea ideii preşedintelui Woodrow Wilson.

Partea a doua era dedicată frontierelor noii Ungarii. Hotarele erau cele pe care le stabiliseră comisiile de experţi ale Conferinţei de Pace încă din primăvara anului 1919. Cu alte cuvinte nici interludiul bolşevic din Ungaria, nici ocupaţia românească din vara şi toamna lui 1919, nici eforturile maghiare din 1020 n-au influenţat decisiv fruntariile statului maghiar. Singura modificare semnificativă viza teritoriul numit Bürgenland, atribuit Austriei.

Practic această componentă a Tratatului a dovedit cea mai mare durabilitate. Practic şi în prezent graniţele Ungariei sunt extrem de asemănătoare cu cele stabilite la Trianon.

Din partea a treia a Tratatului, intitulată „Clauze politice europene“ trebuie reliefat art. 45: „Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei Monarhii Austro-Ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei“. In art. 46 erau stabilite componentele Comisiilor de Delimitare a graniţelor, în cazul României cinci Aliaţi, un român şi un ungur. Prin art. 47, România se angaja să semneze un tratat privind protejarea minorităţilor de rasă, de limbă şi de religie, ceea ce făcuse deja din decembrie 1919, precum să şi ocrotească „libertatea tranzitului şi să aplice un regim echitabil comerţului cu alte naţiuni“.

Articolele 54-60 reprezentau angajamentele statului maghiar pentru protejarea minorităţilor, iar articolele 61-66 erau clauze privind naţionalitatea şi cetăţenia, cele care ulterior aveau să dea naştere la complicata „afacere a optanţilor“. Prin art. 74, Ungaria recunoştea în totalitate frontierele Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Jugoslaviei şi Cehoslovaciei, iar prin art. 77, Ungaria se angaja să remită fără întârziere guvernelor Aliate şi Asociate interesate toate arhivele, registrele, titlurile şi documentele de orice natură ce aparţineau administraţiilor civile, militare, financiare sau judecătoreşti din teritoriile cedate.

Partea a cincia, cu articolele 102-143, era intitulată „Clauze militare, navale şi aeriene“. Era dedicată dezarmării, în termen de trei luni de zile a Ungariei învinse. Este segmentul, nu unicul, dar poate unul dintre cele mai importante, din Tratatul de la Trianon, care nu s-a aplicat complet niciodată. Era desfiinţat serviciul militar obligatoriu, instituindu-se o armată bazată pe voluntariat (art. 103). Ea trebuia să cuprindă maxim 30.000 de oameni din care 1/20 ofiţeri, şi 1/15 subofiţeri (art. 104). Era interzisă mobilizarea şi existenţa vreunor organisme militare paralele, limitându-se efectivele, numărul jandarmilor şi al agenţilor de poliţie la numărul celor ce activaseră pe teritoriul „actual“ al Ungariei în 1913 (art. 107).

Articolul 113 stabilea cotele de armament atribuite Ungariei, iar art. 114 preciza că stocul de muniţii urma a fi sub control Aliat.

Statul ungar era obligat să producă armament într-o singură uzină de stat, nu avea voie să importe sau să exporte material militar (art. 118) şi îi erau interzise unele arme: aruncătoare de flăcări, gaze de luptă, blindatele (art. 119) marina militară (art. 120, 122, 124) şi aviaţia militară (art. 128). Articolele 133-136 erau dedicate înfiinţării Comisiei Interaliate de Control, organism cu sediul la Budapesta. Statului maghiar îi erau interzise misiunile militare în străinătate, cetăţenii unguri neavând voie să intre în vreo armată străină.

Partea a opta a Tratatului de la Trianon, numită „Reparaţii“ debuta cu afirmarea responsabilităţii Ungariei pentru declanşarea războiului mondial, de unde decurgea şi responsabilitatea ei pentru „pierderi şi pagube“ (art. 161).

In partea a noua, intitulată „Clauze financiare“, prin art. 180 „se stabilea un privilegiu de rangul întâi asupra tuturor bunurilor şi veniturilor Ungariei pentru plata reparaţiilor şi a altor sarcini“. Articolul 181 stabilea că Ungaria urma să achite costul total al întreţinerii tuturor armatelor Aliate şi Asociate aflate pe teritoriile ungare după armistiţiul din 3 noiembrie 1918, iar art. 183 preciza ordinea în care statul maghiar urma să facă plăţile. La articolul 186 se făceau referiri la aşa-numita „cotă de eliberare“. „Statele succesoare“ ale Monarhiei Austro-Ungare trebuiau să ia o cota parte din datoria ungară de la 28 iulie 1914, ca şi din datoriile publice datorate de Austro-Ungaria. Aceste cote trebuiau scăzute din datoriile pe care Ungaria le avea faţă de statele respective.

De asemenea deoarece statele succesoare moşteneau toate bunurile şi proprietăţile statului ungar şi ale Coroanei maghiare aflate pe teritoriile ce le preluaseră prin Tratat, valoarea acestor bunuri şi proprietăţi (cu excepţia şcolilor şi spitalelor) trebuia scăzută din reparaţiile datorate de Ungaria.

Prin articolul 199 se stabilea ca statul ungar nu urma să asigure pensiile cetăţenilor trecuţi la alte state.

In partea a zecea a documentului, numită „Clauze economice“, se statua principiul egalităţii de tratament vamal în privinţa comerţului ungar (articolele 200-202), ca şi faptul că orice favoare acordată de Ungaria vreuneia dintre statele Aliate trebuia extinsă imediat la toate statele Aliate (art. 203). In art. 207 se stabilea că în următoarele şase luni de la intrarea în vigoare a Tratatului, statele succesoare (Polonia, România, Jugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria şi Austria) trebuiau să negocieze convenţii comerciale bilaterale. In art. 216 se stabilea că, dacă Ungaria va face comerţ internaţional, ea nu putea să se bucure de „drepturile, privilegiile sau imunităţile suveranităţii“.

Articolul 225 anula toate tratatele, convenţiile şi înţelegerile semnate de către Monarhia Austro-Ungară cu celelalte state care făcuseră parte din Coaliţia Puterilor Centrale, iar art. 227 anula actele semnate de Austro-Ungaria cu Rusia sau România înainte de 1914 şi în perioada 1914-1920.

In cadrul părţii a douăsprezecea, numită „Porturi, căi pe apă şi căi ferate“, art. 275-291 reprezentau clauze privitoare la Dunăre, care se declara internaţională de la Ulm până la vărsare (art. 275). Erau stabilite o Comisie Internaţională provizorie a Dunării (Franţa, Italia, Marea Britanie şi SUA) şi una europeană (Marea Britanie, Franţa, Italia şi România) (art. 284 şi 285). Prin art. 294 i se asigura Ungariei „ieşire la Marea Adriatică“, adică libertatea de tranzit pe anumite drumuri comerciale ce traversau statul Jugoslav. Articolul 302 permitea României să utilizeze, vreme de 10 ani, tronsonul din calea ferată Salonta-Arad, ce intra pe teritoriul maghiar.

„Mai bine un sfârşit cu groază, decât o groază fără de sfârşit“, spune un proverb francez. Pentru unguri ceea ce s-a stabilit la Trianon a părut şi încă pare un blestem nemeritat, un cataclism incredibil de brutal, un coşmar care trebuie să se încheie cândva. Din punct de vedere românesc Tratatul de la Trianon nu a stârnit un entuziasm fără limite, deoarece nu era însoţit de mijloacele care să-l facă intangibil. Totuşi, românii au înţeles că Tratatul era fundamental pentru ei şi că trebuia apărat chiar dacă nu conţinea ceea ce ar fi dorit în totalitate.

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB X Dezbaterea Tratatului de la Trianon dintre România şi Ungaria

Tratatul cu Ungaria a fost semnat cu întârziere, deşi textul era gata încă de la sfârşitul anului 1919. A trebuit să treacă o jumătate de an pentru ca, la 4 iunie 1920, ungurii să primească verdictul cu care s-a încheiat, în cazul lor, primul război mondial, ei fiind nevoiţi să-şi asume, cel puţin pe hârtie, responsabilitatea înfrângerii.

Amânarea s-a datorat unor aprinse controverse în sânul Consiliului Suprem, datorate unor atitudini subiective pro-maghiare şi a lăsat timp ungurilor să treacă la maşinaţiuni diplomatice la vedere şi în culise. Ei s-au folosit de relaţiile marilor familii nobiliare refugiate în Occident şi chiar de promisiuni economice pentru unii din diplomaţii ce luau decizii.

Tergiversarea încheierii Tratatului cu Ungaria a fost primită bine şi fructuos de noul regim de la Budapesta dar a stârnit îngrijorare justificată la Bucureşti, Praga, Belgrad şi Viena.

Relevant pentru situaţia confruntărilor diplomatice este un memoriu ungar redactat în octombrie 1919, înainte chiar de retragerea românilor pe Tisa. Memoriul se referea la politica externă ce trebuia urmată de Ungaria şi provenea din cercul apropiaţilor amiralului Miklos Horthy, viitorul conducător al ţării timp peste două decenii.

În acel document se aprecia că inamicul principal al noii Ungarii era România. Aceasta pentru că România era cea mai puternică dintre ţările vecine, ea deţinea cele mai multe teritorii foste „ungureşti“, se afla în stare conflictuală cu Bulgaria, Jugoslavia şi Rusia sovietică şu, nu în ultimul rând, părea ameninţată de o instabilitate politică internă. Ca urmare, Horthy şi anturajul său, preconizau că se vor afla în situaţia de a ataca România după circa doi ani, prin 1921, timp în care statul român trebuia izolat diplomatic, iar organizaţiile iredentiste din Transilvania trebuiau încurajate să submineze România Mare.

Ungurii mai preconizau relaţii temporar paşnice cu statul Jugoslav şi utilizarea în interes propriu a conflictelor interne din Jugoslavia, în special prin intermediul separatismului croat. Deşi Tratatul de pace era numai în fază de proiect, ungurii îşi propuneau să nu-l respecte, mai ales în privinţa clauzelor militare. Horthy mai avea în vedere o apropiere polono-maghiară, materializată eventual printr-o frontieră comună, încurajarea mişcărilor separatiste ale germanilor din cadrul Cehoslovaciei şi ale „autonomiştilor“ slovaci. Mai dorea transformarea Ungariei într-o ţară de avanpost antibolşevic a Occidentului în Europa Centrală. Obiectivele maximale privind refacerea aşa-zisei „Ungarii istorice“ nu au putut fi atinse niciodată.

Deşi liderii maghiari nu erau dornici să încheie o pace care să confirme situaţia nefavorabilă în care se afla statul lor, ei au fost nevoiţi să-şi trimită reprezentanţii la Conferinţa de pace de la Paris, unde fuseseră invitaţi de Clemenceau încă de la 1 decembrie 1919, când controversele acute cu România se rezolvaseră. Ulterior, alegerile parlamentare din Franţa şi cele prezidenţiale, din ianuarie 1920 au determinat pe Clemenceau să părăsească scena politică, noul premier al Franţei devenind Alexandre Millerand, el preluând şi funcţia de ministru de externe.

Cumulul de funcţii l-au determinat să reacţioneze, cu noi valenţe, funcţia de secretar general al Ministerului Afacerilor Externe, cel care urma să conducă, în fond, politica externă a Franţei. Poziţia a fost ocupată cu rol semnificativ de Maurice Paleologne.

În această atmosferă a sosit la Paris delegaţia maghiară. La 16 ianuarie 1920, adică a doua zi după ce a primit proiectul de Tratat, contele Albert Apponyi a rostit, în limbile engleză şi franceză un discurs a cărui temă era că Ungaria se afla în poziţie singulară între ţările învinse, deoarece ea pierdea două treimi din teritoriu şi trei milioane şi jumătate de maghiari, adică o parte consistentă din totalul populaţiei. A avut şi impertinenţa să submineze inferioritatea culturii raselor care ocupau fostul teritoriu maghiar şi a cerut plebiscite în toate regiunile pierdute. Nu a uitat să insiste în termeni foarte duri despre acţiunile românilor în teritoriul ocupat, căutând să abată atenţia de la mârşăvia stăpânirii maghiare pornită din instinctele ei barbare poleite sub influenţa germanică austriacă. S-a dresat pe scurt şi delegaţilor maghiari în limba lor.

Apoi i s-a cerut delegaţiei ungare să formuleze un răspuns până la 10 februarie 1920. În replica generală de 12 februarie 1920 s-au regăsit paragrafe resentimentare şi vindicative: „Noi credem cu tărie că am dovedit că în fundamentele Tratatului, aşa cum a fost el propus, există erori serioase, ceea ce face necesară respingerea proiectului în totalitate“.

Prima şi principala obiecţie era legată de noile hotare care ruinau o naţiune a cărei coeziune fuse întărită de zece secole.

A doua parte a replicii generale conţinea o prezentare a „chestiunilor vitale“. Era vorba de maghiarii din proximitate care fuseseră livraţi unor forţe străine ostile, că oraşele din afara graniţei stabilite şi din apropiere ei erau „aproape în exclusivitate maghiare“. De asemenea s-a cerut ca teritoriul secuilor să fie legat de Ungaria printr-un coridor cu populaţie mixtă. Ungurii sperau ca astfel să salveze şi Clujul „cu vechile lui instituţii maghiare“.

În al doilea rând, replica maghiară comenta „dezorganizarea economică a Ungariei ca urmare a dezmembrării plănuite“ propuneau o soluţie provizorie a menţinerii unei uniuni economice pentru câţiva ani.

În al treilea rând, se cereau garanţii serioase în privinţa protecţiei minorităţilor, susţinând că aceste probleme ar dispărea dacă „le-ar fi dată posibilitatea de a-şi decide soarta prin referendum“.

Aceste solicitări maghiare, numai schiţate în replica generală, aveau să fie suplimentate, completate şi repetate în zeci de memorii şi note adresate Conferinţei de pace. În acelaşi timp, statele afectate de cererile Ungariei, Cehoslovacia, România şi Regatul Sârbilor, croaţilor şi slovenilor, au răspuns şi ele printr-o multitudine de adrese, documente şi memorandumuri, pentru a contracara ofensiva maghiară. Au fost şi multe note comune ale acestor state.

Pe parcursul lunilor următoare în cadrul Consiliului Suprem au avut loc o multitudine de discuţii de controverse, de încercări de a se da ungurilor unele satisfacţii. Unii dintre politicienii de prim rang şi-au schimbat părerile pe parcurs sau au încercat să tergiverseze.

În general revendicările ungare găseau mai multă înţelegere de la delegaţia britanică şi italiană şi intransigenţă din partea franceză. Între timp la 19 martie 1920 Senatul american a dat vot negativ păcii cu Germania, anulând speranţele că SUA se va mai implica în chestiunile politice europene.

Premierul Alexandru Vaida Voevod s-a implicat activ în dezbaterile privind Tratatul cu Ungaria, folosindu-se de două lungi deplasări în străinătate, la Paris şi de două ori la Londra. Deşi nu a luat parte la adoptarea propriu-zisă a deciziilor premierul român nu s-a mulţumit numai cu poziţia de observator, el încercând să coaguleze în opinia publică britanică şi în presă o opinie favorabilă.

Principalul rezultat al eforturilor depuse la Londra de către delegaţia lui Vaida-Voevod a constat într-un schimb tacit între România şi marile puteri. Trupele române urmau să fie retrase cât mai repede de pe Tisa, iar marile puteri urmau să recunoască unirea Basarabiei cu România.

Se pare că atitudinea pro-britanică a supărat pe francezi şi stârnit aprehensiunile unor forţe politice de la Bucureşti. În consecinţă, aflat încă la Londra, Vaida a fost schimbat de la conducerea guvernului, fiind înlocuit cu un guvern prezidat de generalul Alexandru Averescu, ministru de externe fiind în perioada martie – iunie 1920, Duiliu Zamfirescu, urmat de Take Ionescu.

Într-o scrisoare însoţitoare din 6 mai 1920, redactată de către Secretarul General al Conferinţei Ambasadorilor, Puterile Aliate şi Asociate au declarat că „ele erau animate de dorinţa sinceră de a lua decizii conforme cu justiţia şi cu interesele superioare pe care le promovează“. Dacă acele decizii nu erau în acord cu principalele contrapuneri formulate de delegaţia maghiară, aceasta se datora faptului că Aliaţii nu puteau accepta punctul de vedere maghiar. Erau accentuate: responsabilitatea declanşării războiului ce revenea Ungariei, acţiunile maghiare de dinaintea începerii conflagraţiei (în special anexarea Bosniei şi Metecovinei) şi continuitatea din fruntea elitei politice (cu aluzie la contele Apponyi) maghiare ce făcea imposibilă delimitarea bruscă de trecut. Se respingea modificarea frontierelor decise deoarece orice schimbare ar fi putut determina apariţia unor probleme şi mai neplăcute decât cele denunţate de delegaţia maghiară.

După semnarea Tratatului s-ar putea face unele modificări minore de frontieră de către Comisiile pentru Delimitarea Frontierelor (numite în 15 zile de la semnarea actului). Orice element de frontieră care „nu corespundea cu necesităţile etnice şi economice“ urmau a se prezenta Ligii Naţiunilor care putea încerca o modificare amicală. Drept urmare, Tratatul trebuia semnat în cel mai scurt timp.

Termenii finali ai păcii, puţin schimbaţi de cei din ianuarie, au fost înmânaţi delegaţiei ungare la 6 mai 1920.

În perioada următoare, mai mult din interese economice, francezii au imaginat o „confederaţie economică danubiană“ şi au făcut promisiuni de bune intenţii maghiarilor, după semnarea Tratatului cu multe speranţe de viitor Tratatul de pace a fost semnat la 4 iunie 1920 de către delegaţia ungară. Modificările minore pe care le conţinea faţă de cel conceput iniţial nu se refereau la frontiere.

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB X Relaţii tensionate între România şi Marile Puteri în toamna anului 1919. Demisia lui I.I.C. Brătianu de la Conferinţa de Pace de la Paris BBB

            După şocul cuceririi Budapestei, la 3 august 1919, cele patru mari puteri de la Conferinţa de Pace de la Paris şi-au demarcat uşor poziţiile faţă de România. Anglo-americanii s-au menţinut ostili, iar francezii şi italienii au început să arate o oarecare bunăvoinţă faţă de aspiraţiile României. Relaţiile dintre România şi Conferinţa de Pace au evoluat în continuare negativ, atunci când la Bucureşti, la sfârşitul lunii august 1919, a ajuns proiectul de tratat referitor la protecţia minorităţilor document pe care românii îl criticaseră vehement şi îl respinseseră încă de la început. Tratatul fusese respins de I.I.C. Brătianu încă din luna iulie, când refuzase să-l semneze şi părăsise reuniunea de la Paris.

          Respectivul proiect de tratat conţinea unele prevederi incompatibile cu statutul de independenţă al României. Conform lui, marile puteri erau singurele care puteau să decidă ulterior măsurile ce trebuiau adoptate pentru protejarea minorităţilor de rasă, de limbă sau religie (termen impus de Comitetul evreilor de pe lângă Conferinţa de Pace). Evreilor din România li se asigura o situaţie specială, fiind astfel separaţi de masa populaţiei majoritare şi chiar de celelalte minorităţi.

Al. Vaida Voevod

         In plus textul proiectului lăsa impresia de constrângere a României, obligată să se supună unor comandamente superioare. 
            Diplomaţia română făcuse demersuri fără succes pentru modificarea unor articole din respectivul tratat şi din cel cu Austria. In tratatul cu Austria era controversată problema tranzitului şi se cerea reformularea art. 59, care nu recunoştea explicit că Bucovina era un teritoriu ce aparţinea României.

            In tratatul minorităţilor se făceau referiri la faptul că Tratatul de la Berlin, din 1878, care condiţionase independenţa României, fapt depre care guvernul nu voia să se mai amintească fiind o prevedere jignitoare.

            In august 1919, francezii şi italienii inițiaseră unele tentative de a se desolidariza de anglo-americani în chestiunea minorităţilor, dar opoziţia putea să ducă la deteriorarea Alianţei. Victor Antonescu scria la Bucureşti, la 3 septembrie 1919, că avusese o convorbire cu Philippe Berthelot şi că acela îi spusese că: „intransigenţa Americii faţă de noi, a dus Franţa la această politică nedreaptă faţă de România“.

In final, liderii de la Bucureşti au decis de a nu semna cele două tratate, cel cu Austria şi cel referitor la protejarea minorităţilor, protejare condiţionată şi modificarea art. 60 din tratatul cu Austria. In cadrul Consiliului Suprem, România a propus ca organismul de supervizare a protecţiei minorităţilor să fie Consiliul Ligii Naţiunilor, nu „Puterile Aliate şi asociate“, dar propunerea nu a fost acceptată de colegii din Consiliul Suprem. Ca urmare s-a decis semnarea tratatului de pace cu Austria fără participarea României. România nu era singurul stat care refuzase să cedeze, în aceeaşi postură găsindu-se şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor.

             Deşi România nu a acceptat Tratatul cu Austria pe de-a întregul, act în care se recunoştea unirea Bucovinei cu ţara, Clemenceau s-a exprimat: „este indubitabil faptul că românii vor locui în regiunea Bucovina şi fără consimţământul marilor puteri“.

              Premierul I.I.C. Brătianu practica un joc al nervilor, în speranţa unei sciziuni a marilor puteri pe baza intereselor divergente, ca poziţia şi opoziţia Italiei să devină paroxistică în raport cu celelalte puteri, ca Wilson să eşueze în a convinge Congresul american în privinţa recunoaşterii actelor semnate de el la Paris, etc. Pe deasupra, în România trebuiau să aibă loc primele alegeri pe baza votului universal, pe tot cuprinsul statului reîntregit.

           Această combinaţie de calcule şi de poziţii, alături de rezistenţa guvernului român în soluţionarea cererilor sale, au influenţat relaţiile tensionate dintre România şi Conferinţa de Pace din toamna 1919.

De altfel poziţia anti-românească la Conferinţa de Pace nici nu poate fi explicată logic, deoarece România fusese singură în lupta cu focarul de bolşevism din Ungaria, tot ea declara că ocuparea Ungariei era numai trecătoare şi că nu ridica noi pretenţii teritoriale. Poziţiile antiromâneşti în acea formă de pace aveau numai izvoare subiective şi probabil, influenţe ale comunităţii bogătaşilor maghiari, sau iudeo-maghiari.

           Guvernul român a adoptat, în acea perioadă fierbinte de la Paris, atitudinea de a pretinde că nu primeşte comunicările trimise de la Paris, evitând astfel răspunsuri precise şi mizând pe tergiversarea luării unor hotărâri la Paris. De aceea, la 4 septembrie 1919, liderii de la Paris s-au decis să contracareze această stare de fapt prin trimiterea unui emisar la Bucureşti. Cel mandatat a fost diplomatul britanic George Russel Clerk, deja nominalizat ca ambasador al Regatului Unit în Cehoslovacia.

            Clerk urma să ducă un mesaj al Conferinţei redactat în termeni categorici de către ministrul de externe britanic, lordul Balfur. Mesajul transmitea că prezenţa română în Ungaria nu mai era necesară, cerea imperios încetarea rechiziţiilor şi acuza România pentru lipsa de replici la dispoziţiile adoptate de Conferinţa de la Paris. De altfel părerea americanilor era fermă în a susţine că România dispreţuia deciziile luate la Paris şi care nu corespundeau cu interesele naţionale, lucru foarte adevărat în politica lui I.I.C. Brătianu.

Prin mesajul dus de Clerk se cerea ca guvernul român să răspundă la patru întrebări esenţiale:

a) Dacă se vor retrage trupele române din Ungaria la o dată ce va fi stabilită la Paris;

b) Dacă vor fi oprite imediat rechiziţiile;

c) Dacă vor fi predate Comisiei Reparaţiilor bunurile deja luate din Ungaria;

d) Dacă România va colabora alături de Puterile Aliate şi Asociate, sub conducerea acestora, pentru reinstaurarea ordinii în Ungaria şi pentru a permite unui guvern responsabil să negocieze pacea.

In mesaj se transmiteau şi ameninţări privind consecinţe din cele mai nefericite dacă România nu vroia să răspundă la vreun punct din cele patru solicitate.

            România ştia că în acel moment Conferinţa de Pace nu dispunea de forţe armate care să le înlocuiască pe ale ei în Ungaria, că o intervenţie aliată nu era agreată şi că, o ocupare colectivă a românilor, cehoslovacilor şi a sârbilor nu era deloc agreată şi considerată mult mai periculoasă. Pe deasupra România mai ameninţa voalat că ar putea să treacă la o retragere brutală din Ungaria lăsând-o într-o deplină debandadă şi în pragul unui război civil între bolşevici şi contrarevoluţionarii lui Horthy, care se concentraseră militar în părţile sudice neocupate de români.

               George Clerk a ajuns la Bucureşti pe 11 septembrie şi s-a întâlnit cu Brătianu a doua zi, adică exact în momentul când guvernul său şi-a prezentat dimisia motivată cu ostentaţie astfel: „Consiliul Suprem al Marilor Puteri, care a înlocuit Conferinţa de Pace a Statelor Aliate n-a ţinut seama de Tratatul semnat în 1916 cu România şi a decis să impună României condiţii inacceptabile cu independenţa sa“.

             Ca atare, Brătianu i-a transmis lui Clerk că nu poate răspunde oficial la întrebările cuprinse în ultimatumul adus de el de la Paris, deoarece nu mai dispune de autoritatea politică necesară. A fost de acord să răspundă neoficial. De pe această poziţie a afirmat că îşi asuma responsabilitatea pentru ocuparea Budapestei, operaţiune pe care o considera executată „pentru securitatea României şi a Europei“. Privind atitudinea trupelor române a explicat că „acte izolate de abuz poate s-au întâmplat pe timpul înaintării româneşti, dar ele contraveneau ordinelor date, iar dacă ar fi fost dovedite, urmau a fi pedepsite“.

Privind cele patru întrebări ale Conferinţei a răspuns tot neoficial:

a) Era nu doar pregătit ci şi dornic să-şi retragă armata.

b) Nu se va mai face nici o rechiziţie în afară de materialul militar, cel de cale ferată şi provizii pentru armată, totul urmând a fi plătit în bani sau cu bonuri de rechiziţie.

c) Era de acord să coopereze cu Comisia Rechiziţiilor, dar solicita ca să fie cooptat în ea şi un reprezentant român.

d) Era cu totul de acord cu instalarea unui guvern responsabil la Budapesta, care să aducă ordinea în Ungaria, dar cerea ca să se ceară şi acceptul guvernului român la instalarea unui nou cabinet la Budapesta.

             Brătianu a mai comunicat prin Clerk şi ce revendicări teritoriale mai avea România ca urmare a victoriei obţinute împotriva Ungariei: punctul de confluenţă al Mureşului cu Tisa, nodul de cale ferată Bekeşcsaba şi o fâşie de 20 de km lăţime la vest de calea ferată Oradea-Satu Mare, pentru a-i asigura securitatea strategică.

            Clerk care a stat două săptămâni la Bucureşti, a asistat şi la instalarea guvernului condus de generalul Arthur Văitoianu, cabinet ataşat cu totul liderului Brătianu şi a plecat din România cu un mesaj neconcludent. Guvernul nu accepta Tratatul minorităţilor, dar era dispus să colaboreze în privinţa rechiziţiilor din Ungaria.

Pe drumul de întoarcere, Clerk s-a oprit şi la Budapesta. Acolo s-a întâlnit atât cu generalii Aliaţi cât şi cu Inaltul Comisar român, Constantin Diamandy. Despre generali a spus: „că trăiesc într-un nor de minciuni politicoase“. Despre acţiunile românilor în Ungaria a remarcat că: „în realitate românul, care este în fond balcanic, şi de aceea oriental, şi care a fost deposedat şi jefuit de către inamic şi de către aliatul rus, vede aici, în ocupaţia Ungariei, o ocazie pe care s-ar considera tâmpit s-o rateze“, iar pe de altă parte: „până la urmă, ţăranul maghiar este la fel de capabil ca şi alţii să-şi ascundă bunurile, iar românul are rivali mult mai destoinici în arta rechiziţiilor“. In final, sugestiile lui Clerk au fost că românii trebuiau să se retragă, dar după ce se reglementa problema forţelor de ordine din Ungaria.

            In problema rechiziţiilor, considera că trebuia trimisă o subcomisie a rechiziţiilor, „nesubordonată generalilor“ Aliaţi, dar care să cuprindă şi membri români. De asemeni Clerk credea că forumul păcii trebuia să comunice României ce a decis privind ajustările teritoriale cerute de Brătianu, „altfel acesta va sprijini acele forţe maghiare care vor face concesii“.

            Rezultă că liderul român I.I.C. Brătianu a „pescuit în apele Aliate“ spre a le „tulbura“ şi a prinde „mulţi peşti excelenţi“. El încercase să speculeze disensiunile dintre Aliaţi şi să se bazeze pe problemele din zona Adriaticii şi din Turcia. Se observa cu câtă încântare privea Brătianu acţiunea lui D'Annunzio la Fiume, acţiune în forţă. Clerk considera că forumul de la Paris nu se putea impune în faţa opoziţiei româneşti decât prin realizarea unui front unit decizional. Insă acest lucru era greu de îndeplinit în acel moment deoarece interesele marilor puteri erau conflictuale.

          Oricum, opiniile lui George Clerk şi a însoţitorului său expert, Allen Leeper au influenţat deciziile Conferinţei. A fost cerută o subcomisie a reparaţiilor în Ungaria, cu un delegat român în componentă, numai cu rol deliberativ. Această deizie s-a adoptat la 10 octombrie 1919. A doua zi, la 11 octombrie, s-a trimis o telegramă guvernului român, precizându-se că nu se accepta nici o modificare teritorială faţă de linia comunicată la 11 iunie 1919. Această veste punea capăt sperantelor lui Brătianu că victoria asupra ungurilor îi putea aduce noi extinderi teritoriale, dar reconfirma, la 11 octombrie, aceeaşi graniţă româno-maghiară decisă anterior. Această reconfirmare a avut o importanţă deosebită privind Tratatul de pace cu statul maghiar, devenind o bază sigură a discuţiilor purtate în februarie–martie 1920 şi desfăşurate în jurul schimbării de frontieră în favoarea Ungariei.

            In aceeaşi telegramă Consiliul Suprem spunea românilor că după semnarea Tratatului cu Austria, se puteau negocia aşa-numitele „clauzele minoritare“, fapt ce era pe placul românilor şi constituia o cedare a Conferinţei de Pace în faţa intransigenţei române. In finalul notei–telegramă din 11 octombrie 1919 nu se mai cerea retragerea imediată a armatei române, ci doar după ce s-ar fi restabilit ordinea în Ungaria şi s-ar fi organizat alegeri libere pentru un guvern care să negocieze pacea. In plus românilor li se cereau arme pentru trupele de poliţie şi jandarmerie ungare, care trebuiau să asigure o viaţă paşnică pentru respectivul guvern.

             Luând act de neputinţa generalilor Aliaţi aflaţi la Budapesta, Conferinţa l-a trimis din nou pe Clerk în capitala ungară. Din cauza divergenţelor dintre francezi şi anglo-americani, Clerk a ajuns în situaţia de a nu mai reprezenta Conferinţa de Pace în ansamblul ei, ci doar interesele anglo-americane. El şi-a schimbat o parte din vechile opinii, ajungând să simpatizeze, aidoma generalilor Aliaţi, cu forţele maghiare grupate în jurul amiralului Horthy.

          Apogeul discuţiilor din Consiliul Suprem în privinţa situaţiei din Ungaria a fost atins la 3 noiembrie 1919. Anglo-americanii, au susţinut că numai ei au jucat corect, iar francezii au dezarmat activitatea misiunii Clerk și, pe total, a misiunii celor 4 generali aliaţi. Ei au propus o ocupaţie militară interaliată a Ungariei formată din români, sârbi şi cehi dar această soluţie a fost respinsă de italieni. Aceştia se opuneau unei ocupaţii cu cehi şi sârbi, americanii nu aveau încredere în români, iar britanicii susţineau pe Clerk care recomanda pe Horthy ca om de cuvânt.

             Până la urmă, Clerk a obţinut din partea românilor promisiunea că vor pleca din Budapesta în a doua decadă a lunii noiembrie, chiar dacă nu se instituie un guvern de încredere în Ungaria.

            La 11 noiembrie a ajuns la Paris şi răspunsul guvernului Văitoianu la telegrama–notă din 11 octombrie 1919. Guvernul român saluta intenţia înfiinţării unei comisii Interaliate la Budapesta cu participare românească. Era de acord ca la Szolnok şi Csongrad să existe puncte de control şi verificare între Ungaria și România (fără drept de a se descărca mărfurile). Afirma că se dăduseră deja ordinele de retragere până la Tisa, începând cu 10 noiembrie 1919. Teritoriul dintre Tisa şi noua frontieră urma să fie evacuat „de îndată ce guvernul ungar va fi în măsură să dea garanţiile necesare pentru securitatea acestuia“.

          Răspunsul românesc denota în continuare o inflexibilitate, datorată atât contradicţiilor care mai domneau la Paris, datorită faptului că ţara se afla în campanie electorală şi datorită faptului că ştirile din SUA indicau o potenţială înfrângere a lui Woodrow Wilson, care s-a adeverit la 19 noiembrie 1919. Atunci Congresul american nu ratificase Tratatul de la Versailles.

               Discuţiile la Paris au continuat şi s-au acutizat deoarece răspunsul generalului Arthur Văitoianu era o reconfirmare a opiniilor lui I.I.C. Brătianu. Reacţia de la Paris a devenit concertată. Americanii au cerut chiar neacordarea Transilvaniei şi Basarabiei. S-a discutat chiar despre trimiterea de trupe aliate în Transilvania, dar până la urmă s-a convenit doar trimiterea unui „ultimatum real“ guvernului român. Dezbaterile privind ultimatumul au continuat în zilele de 13 şi 14 noiembrie, iar sâmbătă pe 15 noiembrie 1919, trecându-se peste opoziţia italienilor, s-a decis expedierea lui la Bucureşti. Era primul mesaj cu adevărat tranşant trimis românilor. In el se comenta politica de tergiversare practicată de guvernele de la Bucureşti şi atitudinea românească de a încerca să trateze de pe poziţii de egalitate cu forumul parizian. Se cerea României să se conformeze imediat deciziilor adoptate de Conferinţa de Pace în privinţa retragerii din Ungaria, a încetării rechiziţiilor şi a semnării Tratatului cu Austria şi a celui referitor la protecţia minorităţilor.

România avea la dispoziţie 8 zile pentru a se supune deciziilor venite de la Paris. In caz contrar ea urma a fi exclusă de Conferinţa de Pace şi din rândul Aliaţilor, iar misiunile diplomatice ale marilor puteri urmau a fi retrase de la Bucureşti.

            Prima reacţie a generalului Văitoianu a fost aceea de a respinge condiţiile impuse de cei de la Paris şi a redactat un răspuns ferm. Acesta a fost înaintat chiar miniştrilor Aliaţi de la Bucureşti, la 29 noiembrie 1919. La insistenţele acestora, a renunţat să-l expedieze, lăsând sarcina replicii pentru cabinetul ce urma să fie alcătuit în următoarele zile.

            Tot în a doua jumătate a lunii noiembrie, regele Ferdinand a adresat o scrisoare preşedintelui Franţei, regelui Marii Britanii şi regelui Italiei, protestând împotriva tratamentului la care era supus statul român de Conferinţă şi solicitând intervenţia acelor şefi de state pe lângă guvernele lor. Mesajul suveranului român a avut darul de a mânia pe cei din Consiliul Suprem, aşa că încercarea regelui s-a dovedit infructuoasă–era totuşi un rege german.

         Pe de altă parte, acea scrisoare a regelui nu a fost adresată şi preşedintelui american Woodrow Wilson, ceea ce era o impoliteţe şi un indiciu că românii nu aşteptau nimic din partea SUA, date fiind animozitatea etalată mereu de delegaţii americani faţă de România şi neratificarea de către Congresul american a actelor semnate la reuniunea păcii de la Paris.

           Termenul limită stabilit de ultimatumul de la 15 noiembrie 1919 a fost prelungit de mai multe ori, din cauza crizei de guvern de la Bucureşti, precum şi din pricina ofensivei bolşevice din Ucraina care reactiva ameninţarea comunistă împotriva României.

           Când a devenit clar că I.I.C. Brătianu nu va mai avea o poziţie oficială în următorul cabinet român. Georges Clemenceau a renunţat la vehemenţa sa împotriva Bucureştiului şi a acţionat pentru prelungirea termenului ultimatumului, împreună cu reprezentantul italian. In plus, la 4 decembrie 1919, într-o convorbire cu Victor Antonescu, ministrul plenipotenţiar al României la Paris, Clemenceau s-a declarat „un mare prieten al românilor“. Victor Antonescu nu a pierdut ocazia de a solicita o modificare a graniţei cu Ungaria în favoarea României. A obţinut chiar o vagă promisiune din partea lui Clemenceau: „poate la discuţia Tratatului cu Ungaria“, dar la acea dată el nu a mai fost premier al Franţei.

             La 6 decembrie 1919, Consiliul Suprem a fost informat în plen că transilvăneanul Alexandru Vaida Voevod urma să formeze guvernul român şi să accepte condiţiile decise la Paris. Guvernul condus de Vaida fusese alcătuit cu o zi înainte.

             Mesajul trimis de Vaida la Paris a satisfăcut pe liderii de acolo, deşi în mare urma aceleaşi planuri ca cele ale lui Brătianu, numai că oferea aparenţa supunerii şi era mai onctuos. Nu era tăios în replici ca Brătianu şi nu mai trata de la egal la egal cu Conferința de Pace. El a preferat să semneze actele păcii, pentru a putea negocia atunci mai târziu, spre deosebire de Brătianu care dorea să obţină cât mai multe concesii înainte de a semna Tratatele.

         Ca urmare a răspunsului venit de la Bucureşti, la 9 decembrie 1919, liderii Conferinţei au purtat discuţia finală despre modificările acceptate pentru aşa-numitul Tratat al minorităţilor. S-a ajuns la concluzia că trebuiau omise din preambul acele referiri la independenţa României şi la Tratatul de la Berlin din 1878. S-a adăugat o propoziţie că Tratatul a fost pregătit de comun acord cu România, iar articolele 10 şi 11 trebuiau eliminate. Acelea făceau referiri speciale la evreii români.

In consecinţă, la 10 decembrie 1919, generalul Constantin Coandă, delegat al României la Conferinţa de Pace, a semnat Tratatele cu Austria, Bulgaria şi cel privitor la protecţia minorităţilor.

           Americanul Frank Polk din aversiune faţă de români, a semnat Tratatul minorităţilor cu o zi înainte, pe 9 decembrie 1919, neacceptând să stea la masă cu delegaţia românească.

          După retragerea trupelor române din Budapesta pe linia Tisei, vidul de putere din centrul Ungariei a fost imediat umplut de către unităţile anticomuniste ale amiralului Miklos Horthy, unităţi ce aveau să treacă imediat la un val de teroare împotriva tuturor potenţialilor adversari politici.

           Condiţiile impuse de liderii marilor puteri noului guvern maghiar, condus de Karoly Huszar, încropit cu ajutorul lui Clerk, nu au fost îndeplinite niciodată. Faptul relevă eşecul lamentabil al Conferinţei de Pace faţă de complexul de probleme româno-maghiare.