joi, 18 octombrie 2012

PIERDERI DE CREANȚE EXTERNE DATORITĂ DEZASTRULUI POLITIC ȘI ECONOMIC DE DUPĂ 1990




 Informații trunchiate despre pierderile externe datorate incompetenței guvernelor de după 1990, dar și HOȚIEI institualizate în România capitalistă.   
In 1989 sumele pe care Romania le avea de recuperat din strainatate erau consistente. Acum, in 2011, lista s-a subtiat si nu pentru ca banii au fost recuperati, ci pentru ca unele datorii au fost sterse, preluate de investitori interesati sau pur si simplu s-au pierdut.
In 2005 datoria Irakului catre Romania era de 2, 6 miliarde de dolari. Relatia privilegiata pe care Nicolae Ceausescu a avut-o cu Sadam Hussein a facut ca Romania sa investeasca enorm in Irak. Noi le-am facut drumuri, foraje petroliere, cai ferate, fabrici ciment si armament, lucrari de irigatii. Ei ar fi trebuit sa ne dea petrol si bani.
Ce s-a intamplat cu datoria? Clubul de la Paris, aceeasi instanta care in 1981 obliga Romania sa-si plateasca datoriile, in 2005 ne-a cerut sa iertam datoria statului irakian in proportie de 80%, mai bine de 2 miliarde de dolari, iar restul datoriei a fost esalonat pe 23 de ani cu 5 ani de gratie. Prin urmare, Irakul isi termina de platit datoriile abia in 2028.
Acelasi model s-a aplicat si in cazul altor tari. Romania a fost obligata sa uite de banii pe care ii avea de primit.
In 2007, printr-un acord semnat, s-a redus datoria externa a Mozambicului fata de Romania cu 90%, cu conditia ca restul s-o plateasca.
In 2007, Mozambicul se arata dispus sa dea proprietati in locul datoriei. Ciudat lucru, dar noi nu doar ca nu primim proprietati in Mozambic, ci iertam o datorie de 126 de milioane de dolari.
Krivoi Rog, Ucraina. Un loc in care Romania a investit enorm: aproape un miliard de dolari. Acum aceasta investitie nici macar nu apare pe vreo lista oficiala pentru recuperare.

Dolinska. Un oras ucrainean cu 20.000 de locuitori, la 700 de kilometri de Romania. Pentru cei mai multi dintre noi, numele nu inseamna nimic. Orasul este construit de romani. Noi le-am facut spitalul, scoala, primaria, blocurile si drumurile.

Langa oras se intinde combinatul, un colos pe 1300 de hectare. Povestea esecului de la Krivoi Rog incepe in 1986, cand cinci tari socialiste au inceput lucrarile la acest obiectiv imens, din care urmau sa primeasca minereu. In '97, ucrainienii au oprit lucrarile si acolo totul s-a transformat intr-o tinta pentru hoti. Unul dintre fostii angajati are curajul sa vorbeasca.

"O sleahta de hoti si de mafioti. O caracatita, un fel de panza de paianjen, care e impenetrabila acolo", spune Costel Paun, fost angajat Krivoi Rog.

La "Romania, te iubesc" s-a aratat anul trecut povestea de la Krivoi Rog. Statul roman inca mai plateste 2 milioane de dolari pe an pentru paza si conservarea mamutului industrial.
Mafia ucraineana si-a facut de cap aici si a furat cat de mult a putut. Pe teritoriul lor ucrainenii fac ce vor. Pare sa nu mai conteze ca romanii au si ei drepturi in combinat. Explicabil intr-un fel: de la Ministerul Economiei n-a mai fost acolo nici un control de ani de zile.

In schimb, au acces nemijlocit ucrainenii si daca ei nu vor, acolo nu misca nimic.

In urma reportajului difuzat la "Romania, te iubesc", ministrul Adrian Videanu a trimis prima data dupa mai bine de 10 ani Corpul de control al ministerului in Ucraina. Concluzia cercetarilor? Totul este sub control, doar ca Romania ramane cu inca o gaura in buget. Neagra.
Si in tara lui Fidel Castro Romania a investit enorm. De la armament la tractoare sau camioane. Pe vremuri primeam tutun sau zahar cubanez. Acum, nu mai primim nimic. O datorie care depaseste un miliar de dolari. Unul dintre cele mai importante obiective facute de romani acolo este uzina de crom-nichel Las Camariocas
Cubanezii au inghetat relatiile cu noi si, desi recunosc datoria istorica, incearca s-o uite.
Neglijata de autoritatile noastre, din incompetenta sau interes, recuperarea datoriilor externe a devenit mana cereasca pentru mai multe companii private. Fostele firme de comert exterior, multe dintre ele anexe ale securitatii, au intrat in acest joc sau mai bine zis, n-au iesit. In regimul Ceausescu toate contractele treceau prin intreprinderile de comert exterior.
Dupa Revolutie multe din firmele statului s-au privatizat si au recuperat datoriile Romaniei diect in conturile lor, iar statul nu a mai primit mare lucru.
Cazul Siriei este relevant. Romania a facut acolo rafinarii, fabrici de ciment, combinate chimice, irigatii pe mii de hectare. Investitiile s-au derulat prin Industrial Export, o companie a statului.
In 1990 datoria Siriei se ridica la o suta de milioane de dolari. Dupa revolutie, Industrial Export a recuperat in conturile proprii 36 de milioane de dolari.
Secretarul de stat, cel care se ocupa de recuperarea datoriilor eterne, habar n-are de soarta celor 36 de milioane venite din Siria.
Libia. Relatia deosebita a lui Ceausescu cu colonelul Ghaddafi a fost fructificata in nenumarate contracte comerciale. Noi am facut in Libia drumuri, zeci de scoli, sute de blocuri, am exportat arme.
Libienii au fost marinimosi si au permis romanilor sa concesioneze un camp petrolifer, Murzuk. Pe 20 de ani cu posibilitate de prelungire. Pana in 1993, statul roman a investit acolo peste 50 de milione de dolari.
Guvernul Văcăroiu vinde concesia unor spanioli. Tranzactia se deruleaza prin Rompetrol, companie a statului. O parta din plata se face la incheierea tranzactiei, iar restul de bani 85 de milioane de dolari urmand sa fie platiti in timp. Rompetrol se privatizeaza, iar cele 85 de milioane nu ajung la stat, ci in conturile companiei.
Reprezentantii companiei petroliere sunt cat se poate de fermi, nu au de gand sa dea statului nici un ban.
Asa ca incompetenta sau interesul celor de la Finante adauga noi sume pe lista banilor pierduti de Romania. Mai trebuie precizat doar ca din zacamintele din Murzuk, inainte de criza libiana, s-a scos doar anul trecut petrol de peste 1 miliard si jumatate de dolari.
In plus, din Libia au mai ramas de recuperat si alte cateva zeci de milioane de dolari pentru drumurile facute de romani.
Egiptul ne datora in 1989 470 de milioane de dolari. Acum datoria a disparut.
Inainte de 1989 Romania a construit in Egipt fabrici de ciment si de produse chimice, a construit linii electrice de inalta tensiune, conducte de alimentare cu apa pe zeci de kilometri. Investitii extreme de costisitoare in schimbul carora am primit in anii 90 detergenti de tip Jax si Smash sau insecticide.
Fostul deputat PSD, Iosif Armas este unul dintre multii afaceristi care au profitat de pe urma datoriilor pe care le avem de incasat. Numele lui Armas este asociat printre altele cu distrugerea statiunii Baile Herculane pe care a cumparat-o in conditii dubioase in 2001.
In 1999, in timpul guvernului Isarescu, s-a prezentat la Ministerul de Finante si si-a oferit expertiza pentru recuperarea datoriei de 72 de milioane de ruble, echivalentul a 72 de milioane de dolari din Vietnam.
Din 72 de milioane, noi ne-am ales cu orez in valoare de 18 milioane de doalri pe care l-a vandut Armas.
Este foarte interesant cum datoria Angolei estimata la aproape 20 de milioane de dolari s-a plimbat la mai multe companii, in mai multe tari.
In 1998 , in timpul guvernului Radu Vasile se cesioneaza datoria Angolei catre Cobbham International Investements . In anul 2000, aceiasi datorie este data firmei Argirom condusa de Iosif Armas care se obliga sa plateasca 15% din valoarea initiala. Adica in jur de 2,7 milioane dolari. In 2003, guvernul Nastase cesioneaza datoria firmei Maxima Grup.
Guvernantii Romaniei au vandut creante intr-o totala lipsa de transparenta. Pe ascuns, fara licitatii. Banii munciti de romani inainte de 1989 s-au scurs in buzunarele speculantilor.
In lume sunt companii care s-au specializat tocmai pe cumpararea datoriilor de la tari aflate in imposibilitatea de a se apara.
Aceste companii, un fel de fonduri de investitii in datori, au fost numite Fondurile Vulturului.
Tim Jones lucreaza pentru o organizatie non-guvernamentala britanica care lupta impotriva acestor fonduri. Un scandal imens care a avut in centru Romania si Zambia a fost declansat acum cativa ani la Londra. Pe malurile Dambovitei, nu s-a auzit insa nimic.
Cand datoriile Zambiei au inceput sa fie sterse de anumite guverne, cateva companii private au cumparat datoriile pentru bani foarte putini. Una dintre ele a fost Donegal International care a cumparat datoria catre Romania.
Zambia datora Romaniei aproape 30 de milioane de dolari. Guvernul Radu Vasile a vandut, pe ascuns, catre „Donegal", o companie cu sediul in Insulele Virgine, datoria Zambiei cu pretul cu putin peste 3 milioane de dolari. Adica 10% din valoarea datoriei.
Donegal International a dat in judecata Zambia si a cerut sa ii fie platite 55 de milioane de dolari in contul datoriilor pe care le rascumparase de la Romania.
Ei au cumparat de la Romania pentru 4 milioane de dolari si apoi au dat in judecata guvernul din Zambia. Pana la urma au reusit sa castige 15 milioane de dolari .
In urma procesului, Zambia a fost obligata sa plateasca 15,5 milioane de dolari fondului. Buna investitie, nu? Un profit de 12 milioane de dolari pentru Donegal. Pentru Romania? Un minus de 27 de milioane.

Cazul a fost extrem de controversat. Insusi primierul britanic de atunci, Gordon Brown, a luat atitudine impotriva practicilor prin care speculantii de creante se imbogatesc.
Fondurile Vulturilor si-au gasit un loc propice in Marea Britanie pentru a se dezvolta. Au facut cuib si multi pui. De anul trecut, din aprilie, insa, la presiunile mass media si organizatiilor non-guvernamentale, membrii parlamentului au hotarat sa schimbe legislatia . De anul trecut, nici o companie britanica nu mai poate cumpara datorii in contul tarilor africane sau al celor din lumea a treia.
Masura luata de britanici a avut ecou si in Romania. Ministerul de Finante refuza acum sa mai negocieze cedarea creantelor. Nu mai cedeaza creante, dar nici nu face mare lucru pentru recuperarea datoriilor. Miliarde de dolari.
Multe din tarile care au datorii catre noi au posibilitatea sa plateasca. Dar nu o fac pentru ca la noi nici macar nu se stie bine cine ar trebui sa se ocupe de acesta problema. Asa ca nu ne recuperam banii, dar ne imprumutam. Pana cum Romania este datoare la altii mai bine de 90 de miliarde de euro.
Sursa Presa 2011

miercuri, 17 octombrie 2012

OPINCA ROMÂNEASCĂ PE PARLAMENTUL UNGAR - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB


Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta (1919) este un episod real al războiului româno-ungar, intrat deja în folclor. Descrierea lui făcută de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, între august şi noiembrie 1919, a apărut iniţial în cartea sa "Huzarul negru", 1926, şi a fost preluată în reeditarea cărţii generalului Gheorghe Mărdărescu , "Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei".
"…Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…”. “Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…". Zis şi făcut. Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atîrne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…...
 -.Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…" 
 - “Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Imi era milă de el, căci era un om distins la simţire.
 - “Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.
 - “Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.
 - Cum îl cheamă?
- Don sergent Iordan.
- Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
- Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…
Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Intreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! - O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi - poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat! Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: 
 - “Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi…”. Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie: 
 -“Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici...”.
General Panaitescu pe terasa hotelui Gelert din Budapesta



              In după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru - mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mâna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană - un vulpoi de Mehedinţi. Purta capela pe sprânceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adâncă îi stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o cicatrice respectabilă…

General Gheorghe Mărdărescu pe terasa hotelului Gelert - Budapesta

              L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: “Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…Şi iarăşi cântecul lui: “Peste tot, domnule general. In Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…
 - Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta? Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie: 
 - E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…”. 
             Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.
General Marcel Olteanu
Huzarul Negru”, 1926

ION ILIESCU - A ÎMPIEDICAT UNIREA BASARABIEI CU ROMANIA



     Ambasadorul Aurel Preda afirma ca, in 1991, Mircea Snegur i-a transmis de doua ori lui Ion Iliescu propunerea de unire a Basarabiei cu Romania.

Președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, a trimis la București doi emisari care să-i propună lui Iliescu realizarea Unirii. Aurel Preda s-a intâlnit în octombrie 1991, în Parcul Bordei din București, cu Vasile Nedelciuc, președintele Comisiei de politică externă din Parlamentul de la Chișinău, care era însoțit de Anatol Plugaru, directorul SIS.
Mircea Snegur - Primul președinte al Republicii Moldova
 
Nedelciuc i-a transmis lui Aurel Preda propunerea de a-i asigura lui Snegur o funcție de vicepreședinte al Romaniei în schimbul reunificării. Mai precis, parlamentarii trebuiau sa introducă în textul noii Constituții o prevedere privind menționarea funcței de vicepreședinte al Romaniei pentru președintele R. Moldova, oricare ar fi fost acela. Aurel Preda a transmis oficial informația printr-un raport supervizat de Ministerul Afacerilor Externe catre Ion Iliescu.
                                           Ion Iliescu, cel mai vinovat de toate eșecurile României
                                după răsturnarea regimului comunist și călăul lui Nicolae Ceaușescu
                                                          căruia îi fusese slugă vicleană.
 
Puterea de la Bucuresti nu a dat nici un raspuns și nu a acceptat nici propunerea agreata de Chisinau, conform careia frontiera de pe Prut urma sa fie pazită numai de Romania. Ion Iliescu considera că dezvăluirile lui Aurel Preda sunt simple fabulații. Ion Iliescu a declarat mai târziu : “Asemenea informații nu au ajuns la mine. Nu-mi amintesc, dar ideea era total nerealistă. Erau atunci niște realități peste care nu se putea trece. Armata a 14-a se afla pe Nistru”.
Joi, Vladimir Voronin si Zinaida Grecianiîi au depus flori la Monumentul lui Ștefan cel Mare si Sfânt. S-au ținut slujbe religioase in toate biserici a fost elaborata de ambasadorul Aurel Preda din Ministerul Afacerilor Externe de la Bucuresti, la le din centrele raionale ale republicii. S-a marcat astfel ziua în care Parlamentul de la Chișinău a aprobat Declarația de independență. Comuniștii de dincolo de Prut vor să inducă ideea ca Ștefan cel Mare este pionierul statalității Republicii Molotov. Puțină lume mai știe însă că Declarația de independență a fost elaborată de ambasadorul Aurel Popa la solicitarea președintelui Mircea Snegur, moment evocat în cartea acestuia. Aurel Preda a fost insoțit atunci de tânărul diplomat Valentin Stan, care, ulterior, avea sa devină un antiist feroce. Situația politică era volatilă atat la Chișinău, cât și la București. Premierul Mircea Druc fusese iînlaturat la ordinul Moscovei, iar Ion Iliescu semnase în primavară ultimul tratat politic din lume cu Uniunea Sovietica.
 
Functia de vicepresedinte sau macar senator
 
Pare incredibil astăzi, dar Mircea Snegur a trimis ulterior la București doi emisari speciali, care să-i propună lui Ion Iliescu realizarea unirii. Ambasadorul Aurel Preda relateaza ca s-a intalnit in octombrie, in Parcul Bordei din Bucuresti, cu Vasile Nedelciuc, presedintele Comisiei de politica externa din Parlamentul de la Chisinau. La aproximativ 50 de metri veghea atent Anatol Plugaru, seful Serviciului de Informații și Securitate al republicii. Nedelciuc i-a transmis lui Aurel Preda propunerea lui Mircea Snegur de a-i asigura o functie de vicepresedinte al Romaniei in schimbul reunificarii. Mai precis, parlamentarii, pe care Ion Iliescu îi domina foarte ușor, sa introduca in textul noii Constitutii o prevedere privind mentionarea functiei de vicepresedinte al Romaniei pentru presedintele R. Moldova, oricare ar fi fost acela, iar unirea se facea. Aurel Preda a transmis oficial informatia printr-un raport supervizat de Ministerul Afacerilor Externe catre presedintele Ion Iliescu. Nici o reactie de la Cotroceni. Vasile Nedelciuc si Anatol Plugaru au revenit in acelasi loc peste o luna, insistand pentru obtinerea unui raspuns. “Uite, noi credem ca am exagerat. Renuntam la postul de vicepresedinte al Romaniei, dar solicitam un post de senator de drept pentru presedintele Snegur”, a spus Vasile Nedelciuc. Conform uzantelor, Aurel Preda redactează un nou raport catre Ion Iliescu. Nici un raspuns. Recent, ambasadorul a publicat cartea “Memoriile unui diplomat oarecare” și i-a oferit-o lui Ion Iliescu: nici o reactie!
 
“Am fost proști fiindcă am fost săraci”
 
“Noi chiar credeam atunci in reunificare. Am insistat pe langa Snegur ca Declaratia de independenta s-o citeasca cineva clar si sa spuna populatiei adevarul. Se stransesera aproximativ un milion de basarabeni in Piata Centrala din Chisinau. A vorbit un scriitor din Gagauzia, care nu prea stia nici ruseste, nici romaneste, dar a spus un lucru extraordinar: “Oameni buni, am fost prosti pentru ca am fost saraci; am fost saraci pentru ca am fost prosti. Daca vrem sa scapam de saracie, nu mai trebuie sa fim prosti si de aceea trebuie sa ne unim cu Romania”. Insusi Snegur mi-a talmacit ce spunea scriitorul. Oamenii din piata plangeau si se imbratisau, asa ca sa nu-mi spuna mie nimeni ca basarabenii nu voiau unirea”, isi aminteste Aurel Preda. Primele semne ca “emanatii” nu voiau sa auda de unire au aparut cand ambasadorul Aurel Preda, care primise misiunea insarcinat cu afaceri, a propus sa nu se spuna ambasada la Chisinau, ci reprezentanta Bucurestiului la Chisinau. Teodor Melescanu nici n-a vrut sa auda. “Dupa cele doua intalniri cu Vasile Nedelciuc, am mai avut o revelatie la Iasi, in cadrul unei comisii mixte a granicerilor. Comandantul trupelor de graniceri din Romania era generalul Dumitru Luca. Noi am propus ca paza frontierelor R. Moldova sa fie asigurata numai de catre Romania, astfel ca paza sovietica sa fie inlaturata. In urma raportului nostru catre presdintele Ion Iliescu, nu s-a primit nici o reactie. Lui Iliescu nici nu i-a trecut prin cap sa faca unirea.” Aurel Preda nu crede ca Iliescu se temea ca propunerea reunificarii ar fi fost “o provocare marsava” din partea lui Snegur. Pe-atunci, Ministerul Afacerilor Externe de la Chisinau era sprijinit consecvent de Directia Juridica si a tratatelor din MAE de la Bucuresti. Ulterior, Marcel Dinu a schimbat radical orientarea de la MAE Bucuresti, iar Ion Iliescu il asculta orbeste. “Daca Ion Iliescu accepta, se facea unirea atunci. Sigur, cei de la Chisinau ar fi pus niste conditii asa cum a procedat si Pantelimon Halipa la 27 martie 1918 sau ca Iuliu Maniu pentru Transilvania. Ion Iliescu nu mi-a transmis macar un formal “Multumesc!”…
 
Spaima atavică față de Rusia sau angajamentul?
 
Mircea Druc, primul sef de guvern anticomunist si ist de la Chisinau, este uluit de dezvaluirile lui Aurel Preda: “Este un adevar catastrofal. A fost un moment formidabil, comparabil cu momentul din 1992, cand eu i-am propus lui Ion Iliescu sa lase circulatia libera pentru leul romanesc in Basarabia, la concurenta cu rubla si cu cuponul moldovenesc. Nedelciuc era pentru mine o personalitate controversata, dar este un om instruit. El nu a votat pentru referendumul din martie 1991 pentru pastrarea URSS. Despre Ion Iliescu stiu ca nu a fost niciodata si nici nu era sigur ca va ramane presedinte.

Parlamentarii de la Bucuresti nu ar fi respins o asemenea propunere. Nici Snegur nu era sigur de soarta lui. Cat am fost prim-ministru, Ion Iliescu nu m-a primit niciodata. A venit insa cu Petre Roman la Spitalul Elias, unde fusesem internat dupa ce am fugit de procurorii lui Gorbaciov de la Chisinau”. Era Ion Iliescu un tradator al intereselor Romaniei sau era bolnav de spaima fata de orice adiere de la Moscova? In toate cartile dumisale, parintele democratiei originale nu lamureste nici aceste aspecte. In Constitutia Romaniei nu exista nici o referire la reintregirea nationala, asa cum era in Constitutia Republicii Federale Germania. Acum, Republica Molotov se transnistrizeaza lent si fiindca parlamentarii de la Bucuresti au adoptat de fapt independenta Basarabiei fata de Romania, iar nu de Rusia. Medvedev l-a felicitat din nou pe Voronin si i-a propus “un parteneriat strategic adancit”. Pana una-alta, orginalul Declaratiei de independență s-a pierdut în focul de la 7 aprilie 2009.

Mircea Snegur s-a născut la 17 ianuarie 1940, satul Trifănești, județul Soroca (actualmente în raionul Florești). În anul 1956 a absolvit Școala Medie din satul Frumușica (raionul Florești). Studiile superioare și le-a făcut la Institutul Agricol din Chișinău, pe care l-a absolvit în 1961. A făcut aspirantura la Catedra de fitotehnie a aceluiași Institut (1970-1972), obținând titlul științific de doctor în științe agricole. De specialitate este agronom-savant.
În anii 1961-1968 a lucrat în calitate de agronom și președinte de colhoz în satul Lunga (raionul Florești). Ulterior a deținut funcțiile de: director al Stației Experimentale pentru Culturile de Câmp (1968-1973), șef al Direcției principale știință agricolă a Ministerului Agriculturii (1973-1978), director general al Asociației Științifice de Producție “Selecția” și director al Institutului de Cercetări Științifice în Domeniul Culturilor de Câmp din orașul Bălți (1978-1981) .
În perioada 1981-1985 este prim-secretar al Comitetului Raional Edineț al Partidului Comunist din RSS Moldovenească (PCM). Din anul 1985 și până în anul 1989 deține funcția de secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din RSS Moldovenească (PCM).
La 26 martie 1989 este ales deputat în Sovietul Suprem al URSS, a fost deputat în Sovietul Suprem al RSSM de legislaturile a XI-a și a XII-a, deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XIV-a.
La 29 iulie 1989, Mircea Snegur este ales ca Președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești (RSSM), iar apoi la 27 aprilie 1990 ca Președinte al Sovietului Suprem al RSSM. În momentul critic din august 1989, a acceptat să susțină proiectul de lege care conferea limbii române dreptul de limbă oficială și revenirea la drapelul tricolor, fapt care i-a atras simpatia totală a moldovenilor.

La 3 septembrie 1990, Mircea Snegur este numit președinte al RSS Moldova de către Sovietul Suprem al acestei republici. De la 3 septembrie 1990 deține funcția de Președinte al Republicii Moldova, până la 1 decembrie 1996, când a pierdut alegerile în fața lui Petru Lucinschi.
Fost activist al Partidului Comunist, Snegur a susținut proclamarea independenței Republicii Moldova și a acționat pentru recunoașterea noului stat de către Occident. La 27 august 1991, Parlamentul adoptă Declarația de Independentă prin care Rep. Moldova este proclamată „stat suveran, independent și democratic, liber să-și hotărască prezentul și viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”.
Prin Declarația de Independență se solicită „Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste să înceapă negocieri cu Guvernul Rep. Moldova privind încetarea stării ilegale de ocupație a acesteia și să retragă trupele sovietice de pe teritoriul național al Rep. Moldova”. La data de 3 septembrie 1991, este creată Armata Națională a Republicii Moldova.
În alocuțiunea sa de la tribuna Parlamentului, Mircea Snegur afirmă:
„Farsa de la Kremlin din 2 august 1940 privind formarea R.S.S Moldovenești a fost cu desăvârșire lipsită de temeiuri juridice, constituind o sfidare impertinentă a voinței poporului. Epoca socialista a început pentru moldoveni cu răpiri de teritorii, foamete organizata, colectivizare forțată, iar minciuna, demagogia, duplicitatea au subminat valorile naționale. Au fost stimulate procesele asimilării, migrației dirijate, care urmăreau scopul schimbării structurii naționale si demografice de pe aceste pământuri… Proclamarea independentei a devenit un imperativ al întregii suflări naționale. A sosit timpul să facem dreptate și poporului nostru. Ca sa înțelegem mai profund avantajele proclamării independenței statale, este necesar să ne amintim de loviturile antinaționale la care am fost supuși ca popor în condițiile aflării permanente în sfera intereselor imperiale”.
Intr-un interviu acordat agenției Info-Prim Neo cu prilejul aniversării a 15 ani de la proclamarea independenței, Mircea Snegur a declarat că independența Rep. Moldova a fost pregătită de clasa politică, de intelectualitatea și de întreg poporul cu mult înainte de puciul de la Moscova.
"Procesul de dobândire a independenței a pornit de la proclamarea limbii române drept limba de stat, în 1989, de la alegerile democratice din 1990 și de la declararea suveranității. Mai mult, Chișinăul era împotriva referendumului anunțat de Mihail Gorbaciov, în care cetățenii trebuiau să se pronunțe asupra păstrării Uniunii Sovietice. Am fost unica republică care a boicotat acest referendum, ceea ce însemna clar că noi nu doream să semnăm noul tratat unional, aproape identic cu cel din anul 1922”, afirmă Mircea Snegur.
Totuși, Mircea Snegur avea o poziție diferită de Frontul Popular Creștin-Democrat din Moldova, declarând că "Republica Moldova nu poate reuși ca patrie a unui singur neam, ci ca patrie a Moldovenilor Români, Ruși, Ucraineni, Găgăuzi, Bulgari ș. a., toți cetățeni egali în drepturi și toți deopotrivă Moldoveni, fie că aparțin limbii, istoriei și culturii poporului Român, Rus, Ucrainean, Găgăuz sau Bulgar". Această poziție l-a determinat să se declare potrivnic reunificării imediate cu România, și a dus la separarea sa de Frontul Popular în octombrie 1991 și la decizia sa de a candida ca independent în alegerile prezidențiale de la 8 decembrie 1991. Neavând oponenți, el a câștigat cu un procent de 98,17% din voturi, cu toate eforturile Frontului Popular de a boicota alegerile. De asemenea, alegerile au fost boicotate și de autoritățile separatiste din stânga Nistrului.
În decembrie 1991, președintele Mircea Snegur semnează actul prin care Republica Moldova devine stat membru (fondator) al Comunității Statelor Independente (CSI).
La 2 martie 1992 Republica Moldova devine membră cu drepturi depline al Organizației Națiunilor Unite (ONU) și aproape concomitent este atrasă în conflicte armate cu două regiuni separatiste ale ei - cea transnistreană și cea populată preponderent de găgăuzi. Conflictul militar din regiunea Transnistriei a luat proporții și a făcut numeroase victime, fiind stopat printr-o convenție semnată la 21 iulie 1992 de Mircea Snegur și președintele Rusiei, Boris Elțîn. Din păcate, cu toate eforturile autorităților moldovene, Transnistria și orașul Tighina continuă să se afle sub controlul autorităților separatiste de la Tiraspol. Unul dintre motivele acestei situații o constituie staționarea în regiunea transnistreană a Armatei a XIV-a ruse.
La alegerile parlamentare din februarie 1994, și la cele locale din aprilie 1995 Partidul Democrat Agrar din Moldova (PDAM), sprijinit de președintele Snegur, membru al acestei formațiuni, a obținut împreună cu aliații săi o victorie confortabilă.
Noua majoritate parlamentară a adoptat la 29 iunie 1994 o nouă Constituție. A schimbat imnul de stat și a acordat prin constituție autonomie teritorială pe principii etnice localităților cu populația majoritară găgăuză, din sudul Republicii Moldova.
La data de 26 iunie 1995 Republica Moldova este admisă ca membră cu drepturi depline în Consiliul Europei.
La 7 februarie 1996, Mircea Snegur și liderul separatist de la Tiraspol, Igor Smirnov au semnat Deciziă protocolară cu privire la soluționarea problemelor apărute în domeniul funcționării serviciilor vamale ale Republicii Moldova și Transnistriei. Ca urmare a semnării acestui document, regimul anticonstituțional și separatist, care s-a instaurat prin distrugerea structurilor de stat moldovene, a căpătat de la Republica Moldova dreptul de a utiliza propria ștampilă vamală cu inscripția: "Republica Moldova. Vama Tiraspol".
In ultimul an de mandat, Snegur a intrat în conflict cu conducerea Partidului Democrat Agrar din Moldova (PDAM). In aprilie 1995, președintele țării a venit cu o inițiativă legislativă privind denumirea limbii oficiale a statului (care trebuia să fie limba "moldovenească") care a provocat o reacție ostilă din partea majorității parlamentare, fapt care avea să ducă la desolidarizarea lui Snegur de PDAM.
In august 1995 Mircea Snegur a fost ales președinte al Partidului Renașterii și Concilierii din Republica Moldova, care a fost înființat de către susținătorii săi. Cu această formațiune, dar și cu sprijinul unei largi alianțe a partidelor de opoziție, Mircea Snegur candidează la alegerile prezidențiale din 17 noiembrie 1996, avându-i ca principali contracandidați pe premierul Andrei Sangheli și pe președintele Parlamentului, Petru Lucinschi.
În primul tur de scrutin, desfășurat la 17 noiembrie 1996, Mircea Snegur se clasează pe primul loc cu 38,75% din voturi, urmat de către președintele Parlamentului, Petru Lucinschi cu 27,66% din voturi. Totuși, Lucinschi a câștigat cu 54,02% din voturi în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 1 decembrie 1996, în fața lui Mircea Snegur, beneficiind de susținerea forțelor de centru și de stânga.
La 15 ianuarie 1997, Mircea Snegur cedează oficial puterea noului președinte ales al Republicii Moldova, Petru Lucinschi.