luni, 5 noiembrie 2012

CAMPANIA ROMÂNĂ ÎN TRANSILVANIA ȘI UNGARIA 1918-1919 BBB - X


Istoria romanilor de la 1859 la 1918 a fost istoria luptei pentru pregătirea desăvârșirii unității. Acestui obiectiv i-au fost subsumate toate eforturile al căror rezultat a fost dezvoltarea vieții economice si sociale, a activității politice și spirituale, includerea și afirmarea în circuitul vieții economice și politice internaționale, întărirea națiunii, a conștiinței și coeziunii naționale. Intrarea în Marele Război, în 1916, a fost pasul decisiv pe calea realizării acestei năzuințe istorice, iar epopeea din vara anului 1917 a probat puterea sentimentului național.
La începutul anului 1918 mișcarea națională din Transilvania s-a intensificat, desprinzându-se limpede necesitatea colaborării dintre fruntașii Partidului Național Român și ai Partidului Social Democrat în vederea unor acțiuni comune.
In luna octombrie, în principalele orașe ale Transilvaniei și în Banat au avut loc numeroase întruniri în favoarea păcii, pentru drepturi politice, pentru alipirea teritoriilor romanești in cuprinsul patriei. La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a constituit la Arad „Consiliul Național Roman Central" (C.N.R.C.) în care au intrat 6 reprezentanți ai P.N.R. (Vasile Goldis, Teodor Mihali, Al. Vaida, Stefan Cicio-Pop, Aurel Vlad, Aurel Lazar) și 6 ai socialiștilor români. (Ion Fluieras, Iosif Jumanca, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Renoiu si Baziliu Surdu). In orașele și comunele din Transilvania au fost înființate consilii naționale românești cunoscute sub denumirea de „sfaturi", organe politico-administrative. Impreună cu consiliile naționale au fost inființate și au funcționat gărzile naționale romanești care au organizat rezistența populației.
La 9/22 noiembrie 1918, C.N.R.C. a trimis guvernului maghiar o nota ultimativă prin care se cerea preluarea puterii depline in teritoriile romanesti. In acest sens, între delegațiile română și maghiară au fost purtate tratative la Arad, între 13-15 noiembrie 1918. Tratativele în cursul cărora reprezentanții maghiari s-au situat pe vechile poziții, de neacceptare a doleanțelor românilor, au confirmat limpede problema revenirii Transilvaniei la Romania.
Pentru a analiza situația creata in urma discuțiilor, C.N.R.C. a convocat o consftuire, ce a impus, cu necesitate convocarea Adunării Naționale Constituante. Ca si la 1848, în lipsa unui organ reprezentativ propriu, Adunarea poporului, cu caracter plebiscitar și constituant, trebuia sa ratifice hotărârile naționale.
Pentru a face cunoscută opiniei mondiale voința românilor, la 18 noiembrie, Marele Sfat al natiunii române din Transilvania și Ungaria a adresat manifestul „Către popoarele lumii". tipărit in limbile română și franceză, în care era afirmat și legitimat dreptul populației românești de a înființa, pe teritoriul pe care locuia, statul sau liber și independent. A fost publicat apoi, textul pentru convocarea Marii Adunări și regulamentul pentru alegerea deputaților.
La adunarea din 1 Decembrie 1918 au participat 1228 delegați aleși, iar din toate parțile Transilvaniei au venit, spre a lua parte la măreața sărbătoare, peste 100.000 de oameni.
Spectacolul a fost înălțător, delegații erau așteptați de zeci de mii de oameni, cântecele naționale răsunau în toate părțile. Manifestații similare, de proporții mai reduse, au fost organizate pe întregul teritoriu al Transilvaniei.
Marea adunare de la Alba Iulia a fost deschisă de George Pop de Băsești, acesta cerând celor prezenți sa pună, prin votul lor, „piatra fundamentală a fericirii neamului romanesc". Cuvantul festiv a fost rostit de Vasile Goldiș, care a făcut o retrospectivă istorică asupra trecutului neamului românesc și a prezentat spre aprobare Adunării Naționale proiectul rezoluției C.N.R.C., alcătuit din nouă puncte, care la punctul unu decreta Unirea românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească și a teritoriilor locuite de ei cu România și proclama „îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii romîne la întreg Banatul, cuprins intre râurile Mureș, Tisa și Dunăre".
Rezolutia a fost adoptata într-o atmosferă de elevat entuziasm patriotic. Se înfăptuia astfel Unirea cea Mare, act care a concentrat eforturile, speranțele, dar și sacrificiile a zeci si zeci de generații.
Spre deosebire de celelalte națiuni oprimate, care și-au proclamat unitatea și independența într-un cadru politic restrâns, în conferințe ale partidelor politice, sau prin declaratți în parlamente, poporul român, singur, și-a hotărât viitorul într-o adunare reprezentantă. Sutele de mii de adeziuni din adunările care au avut loc în aproape toate localitățile, au întărit și mai mult caracterul plebiscitar al hotărârii de unitate politică românească.
Ziua de 1 Decembrie 1918 va rămâne de neuitat în conștiințele și simțurile românilor de pretutindeni și din toate vremurile. Se  încheia în apoteoză un lung proces de lupte și speranțe, de așteptări și strădanii. Se deschidea cu acea zi o nouă epocă în istoria multiseculară a poporului român.
Condițiile interne și internaționale în care se săvârșise Marea Unire din 1 Decembrie 1918 erau complexe și nu lipsite de greutăți. După a doua mobilizare și reintrarea României în război (28 octombrie/10 noiembrie 1918), în acord cu guvernul și comandantul trupelor aliate de la Dunăre, Marele Cartier General roman a hotărât la 2/15 noiembrie 1918 ca trupele române să înainteze în Transilvania în limitele indicate de armistițiul de la Belgrad (31 octombrie/13 noiembrie 1918).
In timp ce la Alba Iulia națiunea română din Transilvania hotăra asupra viitorului sau destin, Divizia 7 infanterie și Divizia 1 Vânători, depășind crestele Carpaților, atingeau un aliniament care îngloba localitățile Bistrița, Târgu Mureș, Sighișoara, Brașov. La jumătatea lunii decembrie 1918 trupele romane, sporite ca număr în urma cuprinderii membrilor gărzilor românești, au atins linia Mureșului pe toată lungimea sa.
Concomitent s-au produs și modificări în structura organizatorică a trupelor romane ce operau în Transilvania. S-a constituit, la 11/24 decembrie 1918,  Comandamentul Trupelor din Transilvania, sub comanda generalului Traian Moșoiu, destinat coordonării operațiunilor militare din aceasta parte a țării. Punctul de comandă al Comandamentului nou constituit s-a stabilit la Sibiu, acolo unde se mutase în 27 noiembrie/9 decembrie 1918 și Consiliul Dirigent (guvernul provizoriu al Transilvaniei ales la 2 decembrie 1918).
Oprirea operațiunilor armatei române pe aliniamentul râului Mureș, a prilejuit, atât din partea guvernului român și a Marelui Cartier General, cât și din partea Consiliului Dirigent repetate proteste și cereri către Conferința de Pace și Consiliul militar interaliat de la Versailles pentru revizuirea clauzelor armistițiului. Aceasta se impunea cu atât mai mult cu cât dincolo pe linia de demarcație existau organizații reacționare ungare, șovine, care acționau împotriva românilor, săvârșind numeroase nelegiuiri, jafuri și crime sub ochii autorităților ungurești.
De aceea, Comandamentul armatelor aliate de la Salonic și Consiliul militar interaliat de la Versailles și-au dat acordul ca trupele române să depășească linia de demarcație și să ocupe, rând pe rând, un aliniament spre vest, marcat de localitățile: Dej, Cluj, Turda, Arad, Alba Iulia, apoi de Sighet, Baia Mare, Zalău, Sebeșul Mare, Brotuna, Zam, Bucova.
Pentru desfășurarea în continuare a acțiunilor militare, la comanda Comandamentului trupelor din Transilvania s-a numit generalul G.D. Mărdărescu, iar șef de stat major generalul Ștefan Panaitescu.
Menținerea stării încordate de-a lungul liniei de demarcație și agravarea situației militare din zonă, au determinat, în cele din urmă, Consiliul militar interaliat de la Versailles să decidă, la 13/26 februarie 1919, constituirea unei zone neutre intre România și Ungaria. Dar, noul guvern al Republicii Ungare a Sfaturilor a refuzat să-și retragă trupele dincolo de aliniamentul stabilit și a hotărât sa recurgă la variate mijloace, inclusiv la forța armelor, pentru păstrarea teritoriului românesc. In acest scop a declarat mobilizarea generală a bărbaților între 16 și 54 de ani. Totodată, Bela Kun și V.I. Lenin au pus la cale un atac concentric asupra României.
Guvernul Republicii Ungare a Sfaturilor a concentrat la est de Tisa trupe cu care, în noaptea de 15/16 aprilie 1919, după o puternică pregătire de artilerie a trecut la ofensivă în lungul văilor Someșului, Crișului Repede și Mureșului. Ripostând prompt, forțele romane comandate de generalul George Mărdărescu au trecut la contraofensiva în chiar dimineața zilei de 16 aprilie, au respins trupele ungare pe întregul front, iar până la 1 mai 1919 au ieșit în Valea Tisei, intre Csap si Seghedin. Pe acest aliniament au rămas pana la 20 iulie 1919.
Pentru apărarea teritoriului pe o linie avansată în cazul reluării acțiunilor militare de către inamic și menținerea în stăpânire temporară a spațiului dintre Carpații Occidentali și râul Tisa, favorabil manevrei forțelor și mijloacelor proprii pe direcții interioare, comandantul român a realizat pe Tisa un dispozitiv operativ cu Diviziile 16 și 18 infanterie în primul eșalon. Faptul ca apărarea pe Tisa a fost realizată pe front larg, fiecărei divizii revenindu-i în medie 150 km, demonstrează atitudinea strict defensivă a trupelor romane.
In noaptea de 19/20 iulie 1919, comandamentul armatei roșii ungare a început ofensiva împotriva armatei române, cu efortul principal în sectorul central Szolnok. Alte două lovituri au fost executate în sectoarele Csongrad, la sud și Tokay, la nord. Trupele ungare au forțat Tisa și au realizat un cap de pod în zona Szolnok, pătrunzând circa 60 km în dispozitivul armatei române.
Trupele diviziilor 16 si 18 infanterie, datorita superiorității inamicului, s-au retras în contact cu inamicul, până la 24 iulie, când ofensiva ungară a fost oprită. Comandamentul român a trecut la contraofensivă, prin executarea unei manevre dublu învăluitoare convergente spre Szolnok. Ca urmare a acțiunilor ofensive viguroase, până la 26 iulie trupele române au lichidat capul de pod de la Szolnok, iar a doua zi au început pregătirile pentru forțarea râului Tisa.
In noaptea de 29 spre 30 iulie, începând cu ora 03.00, trupele române au forțat Tisa și, după scoaterea din luptă a Corpului 1 Armată ungar, în după amiaza zilei de 3 august, un detașament de cavalerie (4 escadroane), comandat de generalul Rusescu, a intrat în Budapesta. Deoarece o parte din forțele ungare reușiseră sa se retragă la vest de Dunăre, comandamentul roman, din considerente strategice, a apreciat necesară înaintarea unor unități dincolo de Dunăre, unde au format un cap de pod ce punea la adăpost grosul trupelor romane ramase în Budapesta. Trupele romane au evacuat Ungaria în mai multe etape, începând cu 4 octombrie 1919 și terminând în 30 martie 1920.
Operațiile armatei romane de la sfârșitul anului 1918 și din cursul anului 1919, fac parte din războiul de eliberare și întregire națională dus de poporul nostru în perioada 1916-1919. Deși pe fronturile europene războiul a încetat la 29 octombrie/11 noiembrie 1918, când s-a semnat armistițiul de la Compiégne, poporul român și armata sa au continuat sa lupte din greu, mai mult de un an pentru a-și apăra unitatea naționala și teritorială.
Soluția militară a fost impusă de guvernanții de la Budapesta, care, chiar în condițiile îmbrațișării de către ei a ideilor socialiste și a republicii sovietice, au refuzat altor popoare dreptul la autodeterminare. Voința populației românești majoritare din provincia românească Transilvania, de a se uni cu celelalte provincii istorice românești și realizarea întregirii naționale a românilor pe vatra lor străbună, a fost nesocotită de guvernanții de la Budapesta. Ei au recurs la arme pentru a împiedica cursul normal al unei evoluții istorice implacabile.
Odată ce soluția militară ne-a fost impusă, comandamentul român, îndeplinind obiectivele conducerii politice a statului, a trecut, fără ezitare, la pregătirea și conducerea acțiunilor militare, dovedind operativitate, spirit organizatoric dezvoltat, fermitate în atingerea scopurilor fixate.
Jertfa imensă și suferințele fără seamăn ale poporului român în primul război mondial, închinate cauzei nobile a întregirii naționale nu au fost zadarnice. Ele au stat la temelia hotărârii unanime a românilor care, prin voința lor nestrămutată au înfăptuit, la încheierea războiului, unirea tuturor pământurilor românesti într-un singur stat național, act istoric ce a primit prin tratatele de pace, consacrarea internațională. Poporul nostru nu a uitat si nu va uita niciodată supremul sacrificiu făcut de martirii neamului românesc pe câmpurile de bătălie ale primului război mondial.

CAMPANIA ARMATEI ROMÂNE DIN 1917 BBB X



     Campania din vara anului 1917 de pe frontul român are o mare importanță în istoria armatei și a artei militare românesti. Desfășurarea ei a demonstrat că, comandamentele de mari unități române au fost în măsură să rezolve cu competență, cu pricepere și iscusință situații dintre cele mai complexe, iar ostașii români, înzestrați cu noi mijloace și instruiți corespunzător cerințelor câmpului de luptă, s-au dovedit superiori inamicului.
Pe plan strategic, planul comandamentului româno-rus din vara anului 1917 urmarea scopuri echilibrate, proporționale cu mijloacele la dispoziție, ceea ce îi garanta succesul. Modificarea planului de campanie a fost determinată de situația nefavorabilă ce se crease în Bucovina, urmare a ofensivei Armatelor 3 și 7 austro-ungare.
In ofensiva strategica, comandamentul romano-rus a prevazut aplicarea procedeului de rupere a apararii inamicului in doua sectoare departate intre ele. Terenul accesibil si comunicatiile de rocada ofereau posibilitatea deplasarii, la nevoie, a unor forte de pe o directie pe alta in timp scurt, iar dezvoltarea ofensivei pe cele doua directii convergente, in adancimea apararii inamicului putea duce la incercuirea si nimicirea gruparii principale a acestuia.
Lovitura principala a trupelor romane si ruse urma sa se execute intr-un sector si pe o directie de-a lungul careia ofensiva avea conditii favorabile de dezvoltare, iar faptul ca aceasta urma sa se dea cu aripile interioare ale armatelor 1 romana si 6 rusa, ii asigura o si mai mare putere, intrucat se insumau eforturile a doua armate alaturate.
In apararea strategica, comandamentul romano-rus din Moldova a adoptat combinarea rezistentei darze pe pozitie in sudul Moldovei cu loviturile ofensive ale unei importante grupari impotriva fortelor austriece din Bucovina. Masura a fost numai partial aplicata, intrucat ofensiva inamicului din Bucovina a fost oprita inainte de a influenta direct situatia de pe frontul din Moldova.
Pe plan operativ, caracteristicile operatiei ofensive a armatei romane in campania anului 1917 s-au concretizat in batalia de la Marasti, dusa de Armata 2 in cooperare cu Armata 4 rusa.
Fasia de ofensiva a armatei a fost de 35 km, iar in sectorul initial de rupere de 13 km. Durata operatiei a fost de 7 zile. Adancimea operatiei a fost de 20 km. Ritmul mediu de ofensiva a fost favorabil trupelor romane si anume 2/1 in infanterie, 1.6/1 in artilerie, insa densitatile medii realizate au fost in general mici, fapt care explica ritmul relativ scazut al ofensivei. Acesta a mai fost influentat si de terenul accidentat si de lipsa mijloacelor mobile.
Caracteristicile operatiei de aparare s-au concretizat in special in batalia de la Marasesti. Largimea fasiei de apararea a Armatei 1 romane a fost de 60-70 km. Unei divizii ii revenea un front de 7-8 km.
Contraloviturile au urmarit in general restabilirea apararii si s-au executat de cele mai multe ori frontal. Comandamentul Armatei 1 a executat si riposte ofensive in flancurile pungilor create de inamic in cursul ofensivei sale, fapt care arata supletea si priceperea acestuia. Ca si celelalte fronturi ale primului razboi mondial, si pe frontul roman apararea s-a dovedit superioara ofensivei, in sensul ca ofensiva nu a fost in masura sa rezolve problema ruperii acesteia si in special dezvoltarea succesului in adancime.
O particularitate importantă a operației de apărare de la Mărășești a constat în faptul ca Armata 1 nu a dispus de o perioada de pregătire a apărării, în care trupele sa se organizeze la teren. De regulă, marile unități române își ocupau pozițiile de apărare în urma unor viguroase acțiuni ofensive, care îmbrăcau caracterul luptei de întâlnire, pentru respingerea inamicului, sau sub presiunea puternică a acestuia, după care își consolidau aliniamentele atinse. Pe măsură ce se introduceau în luptă diviziile române, loviturile ofensive puternice, sau dârza rezistență în apărare au obligat comandamentul german să-și mute mereu lovitura principală, evitând de cele mai multe ori sectoarele aparate de trupele romane (preferând sectoarele ruse).
Comandamentele celor două armate române s-au dovedit a fi la înălțimea cerințelor războiului în etapa respectivă. Ele și-au demonstrat deplina competență în pregătirea și conducerea operațiilor ofensive și de apărare, manifestând hotărâre și îndrăzneală în exercitarea conducerii trupelor.
Tactica trupelor române s-a perfecționat față de cea din campania precedentă, datorită experienței de luptă însușită de trupe și înzestrării cu noi mijloace de luptă, care au mărit puterea de foc. S-a îmbunătățit conducerea trupelor, cooperarea între unități, mari unități și arme.
In ofensivă s-au realizat dispozitive, de regulă, pe doua eșaloane, fapt care a permis alimentarea continuă a efortului în adâncime. A crescut puterea de foc a infanteriei și artileriei, mai ales prin armamentul automat și noile guri de foc intrate în dotare, îmbunătățindu-se totodată cooperarea lor în luptă. S-a folosit frecvent manevra de învăluire și întoarcere. Deseori s-au executat acțiuni de noapte cu caracter local încununate de succes.
In campania din 1917 s-a acordat o mai mare atenție folosirii focului în ofensivă, ceea ce a avut ca efect micșorarea pierderilor proprii.
In apărare, dispozitivele tactice au fost, de regulă, pe două eșaloane, imprimând acestora o mai mare stabilitate. Densități tactice corespunzatoare s-au realizat prin repartizarea unor fâșii largi de 7-8 km pentru diviziile din eșalonul întâi.
Apărarea trupelor române s-a caracterizat printr-un dinamism deosebit, ea combinând rezistența îndârjită pe poziție cu dese contraatacuri care opreau pe inamic sau îl respingeau, punându-l pe fugă, în special când erau dezlanțuite prin surprindere (de exemplu la Doaga, la pădurea Răzoare etc.).
Este de menționat îndemânarea dovedită de ostașii romani în lupta corp la corp, unde erau neîntrecuți. Din această cauză comandantul german a dat instrucțiuni trupelor sale sa evite lupta corp la corp cu românii.

BĂTĂLIA DE LA OITUZ -IULIE-AUGUST 1917 (II)



       In dimineata de 26 iulie 1917, la doua zile dupa declansarea bataliei de la Marasesti, inamicul a trecut la ofensiva si in valea Oituzului, atacand pozitiile aparate de trupele Armatei 2 romane. El urmarea sa patrunda in valea Trotusului spre Onesti, apoi spre Adjud, unde spera sa faca jonctiunea cu Armata 9 germana care lupta la Marasesti.
Fortele Armatei 2 romane incepeau batalia in conditii grele, deoarece se gaseau intinse pe fronturi largi si fara sa dispuna de nici o rezerva in adancimea apararii. In sectorul de rupere, inamicul isi asigurase superioritatea de forte necesara atacului, intrucat concentrase 54 batalioane si 200 guri de foc (dintre care 32 grele si 4 supragrele) fata de 34 batalioane si 104 guri de foc, ale Corpului 4 armata roman.
Dupa o puternica pregatire de artilerie, in care au fost folosite si proiectile incarcate cu substante toxice de lupta, fortele austro-ungare si germane au trecut la ofensiva. Trupele romane s-au aparat cu atata darzenie incat, dupa doua zile de lupte, diviziile inamice reusisera sa patrunda doar 3-5 km in dispozitivul nostru. La 28 iulie, introducand in lupta forte proaspete, inamicul a reluat ofensiva. Situatia devenise deosebit de critica pentru trupele noastre care nu mai dispuneau de rezerve, fapt pentru care generalul Prezan, comandantul Armatei 2 romane, a cerut grabnic ajutoare Marelui cartier general. Acesta i-a pus la dispozitie Divizia 1 cavalerie, o brigada de graniceri si un batalion de vanatori de munte.
Lupte de o mare intensitate s-au dat in ziua de 29 iulie pe frontul Diviziei 7 infanterie unde inamicul reusise sa cucereasca varful Ciresoaia, unul din stalpii apararii trupelor noastre. Dealurile Cosna si Stibor, ultima bariera spre valea Trotusului, au cazut, de asemenea, in mainile inamicului.
In aceasta situatie extrem de grava au fost introduse in batalie fortele proaspete trimise din rezerva Marelui cartier general. Contraatacul dat prin surprindere la ora 19 de catre Divizia 1 cavalerie si batalionul de vanatori de munte a respins fortele inamice, carora le-a produs mari pierderi in oameni si materiale de lupta; el a dus la recucerirea dealului Stibor si a pantelor de est ale dealului Cosna, redresand astfel situatia in acest sector. La luptele din aceasta zi au luat parte si doua escadrile de aviatie romane care au executat misiuni de bombardament asupra pozitiilor inamice de la est de satul Grozesti. Ofensiva inamicului fiind oprita, iar momentul de criza prin care trecuse defensiva noastra depasit, raportul de forte in acest sector incepuse sa se schimbe in favoarea trupelor romane.
In ziua de 30 iulie unitatile noastre au executat cu succes o puternica riposta ofensiva in timpul careia vitezele regimente 15 si 27, din Divizia 7 infanterie, impreuna cu batalionul vanatorilor de munte si un regiment rus au recucerit varful Ciresoaia, silind trupele inamice sa se retraga in panica. Luptele au continuat cu intensitate sporita si in ziua urmatoare, cand ostasii Diviziei 1 cavalerie, lasandu-si caii, s-au avantat in aprige ciocniri corp la corp pe pantele dealului Cosna pe care l-au smuls din mainile inamicului, aparandu-1 apoi cu fermitate.
Dupa cateva zile de calm relativ, inamicul a reluat ofensiva, incercand din nou sa-si deschida drum spre Onesti si Adjud. La 6 august, in timp ce Armata 9 germana asalta pozitiile romanesti de la Marasesti – padurea Razoare, Grupul Gerock a atacat cu o maxima violenta sectorul de aparare al Diviziei 1 cavalerie. Cel mai aprig disputat a fost dealul Cosna, cheia, apararii noastre, care in rastimp de numai cinci ore a trecut de mai multe ori dintr-o mana intr-alta. Aici a cazut eroic caporalul Constantin Musat care, desi avea un brat amputat dupa luptele din toamna anului. 1916, ceruse sa fie trimis din nou pe front. Moartea l-a surprins in primele randuri ale granicerilor in timp ce arunca grenade cu mana care ii ramasese teafara. In vremea aceasta, cele patru companii ale vanatorilor de munte, angajand lupta la baioneta, alungau inamicul ce pusese stapanire pe dealul Ciresoaia. Luptele au continuat la fel de indarjite si in ziua de 7 august cand ofensiva inamica pe valea Oituzului a fost definitiv oprita.
Biruinta Armatei 2 romane la Oituz avea ca implicatii imediate facilitarea actiunilor Armatei 1 la Marasesti, contribuind astfel la schimbarea spartei razboiului. Ca si la Marasesti, in batalia de la Oituz dusmanul fusese infrant. Desi, cu pretul unor pierderi insemnate, el reusise un succes tactic limitat, patrunzand pe o adancime de circa 6 km, planurile sale operativ-strategice se prabusisera total. Comunicatiile din valea Trotusului ca si intreaga regiune cu resursele ei de petrol si carbune ramasesera in mainile romanilor.

Victoria de la Oituz din vara anului 1917 s-a datorat acelorasi factori care au hotarat succesul armatei romane in celelalte doua mari batalii. Ca si la Marasti si Marasesti, s-au manifestat alesele calitati ostasesti ale luptatorilor romani, patriotismul lor fierbinte, dorinta arzatoare de a stavili si zdrobi fortele dusmane cotropitoare. Si la Oituz au fost definitiv inmormantate sperantele si planurile comandamentului Puterilor centrale de a obtine un succes hotarator pe frontul roman.
Luptele eroice purtate de armata romana in vara, anului 1917 au avut un puternic ecou in intreaga lume, fiind apreciate ca unele din cele mai importante victorii ale aliatilor impotriva Puterilor centrale. Ele au facut sa creasca prestigiul tarii noastre pe plan international, iar faptele de vitejie ale armatei romane au atras respectul atat al prietenilor, cat si al adversarilor. Generalul Scerbacev, comandantul trupelor ruse de pe frontul roman, care cunoscuse de aproape desfasurarea operatiilor armatei noastre scria: „Sunt plin de admiratie pentru eroismul trupelor romane si felicit comandamentul, ofiterii si soldatii tuturor unitatilor pentru felul stralucit in care au respins ofensiva inamicului". In acelasi spirit se pronunta, intr-un interviu acordat ziarului „Romania" la 23 septembrie 1917, generalul Berthelot, seful misiunii franceze in tara noastra: „Chemata la suprema incercare... armata Romaniei a dat nenumarate dovezi de eroism. Soldatii romani lupta admirabil. Ei sunt la inaltimea celor mai viteji aparatori. Sunt cei mai buni soldati din lume". Revolutia bolsevica din Rusia a facut ca soldatii rusi sa refuze a mai lupta si sa paraseasca in masa transeele, inclusiv pe frontul romanesc. Romania si armata sa „constituia – dupa expresia generalului Foch din decembrie 1917 - singurul element inca solid al frontului oriental." Rezistenta acesteia mai impiedica Puterile centrale sa transfere importante forte de pe frontul romanesc pe cel occidental si sa incline raportul de forte in favoarea lor.
Situatia Romaniei se agrava cu fiecare zi. Cu teritoriul amputat, inconjurata de armate dusmane, tara era practic izolata. Diviziile romane trebuiau sa sustina si sectoarele rusesti. La 20 noiembrie/3 decembrie 1917 Rusia sovietica a incheiat la Brest-Litovsk armistitiul cu Puterile Centrale. Aprovizionarea armatei romane nu se mai putea face prin Rusia. Ucraina fusese invadata si frontul romanesc era amenintat si din spate. In aceste conditii, guvernul de la Iasi a fost obligat sa incheie armistitiul de la Focsani cu Puterile Centrale (26 noiembrie/9 decembrie 1917). Dupa pacea separata de la Brest-Litovsk, Romaniei, complet izolata, i-a fost impusă Pacea de la Bucuresti (24 aprilie/7 mai 1918) prin care Romania era aservita economic de Germania, iar armata demobilizata si redusa drastic. Se ceda Austro-Ungariei pe toata frontiera Carpatilor o suprafata de 5600 km.p.; Dobrogea urma sa treaca sub stapanire straina.
Tratatul de la Bucuresti nu a fost totusi ratificate regele Ferdinand, iar conducerea armatei a conservat cat mai mult forta de aparare a statului. S-au pastrat neoficial contactele cu aliatii vestici, s-au ascuns in Moldova insemnate cantitati de armament si munitii care sa asigure la nevoie dotarea a 18 divizii romane. Fata de 30 000 cat prevedea pacea cu Puterile Centrale, Romania a tinut sub arme circa 160 000 oameni gata de actiune.
Cand conditiile au permis, in toamna anului 1918, Romania a denuntat pacea de la Bucuresti (28 octombrie/10 noiembrie) si a facut a doua mobilizare a armatei. Inainte de armistitiul semnat de Germania (11 noiembrie 1918) Romania intra in razboi alaturi de Antanta si trece la eliberarea teritoriului national.
La Oituz a luptat și Peneș Curcanul (Constantin Țurcanu), veteran al Războiului de Independență (1877-1878) și al celui de al Doilea război balcanic, figură legendară a eroismului român, amintită și de Vasile Alecsandri. In semn de omagiu, s-a acceptat  să rămână în cadrele armatei până la sfârșitul vieții, în 1932.  Despre momentul înmormântării lui Vasile Alecsandri se relatează că atunci când a fost momentul să fie ridicat sicriul, din mulţime s-a auzit comanda: "Cei nouă din Vaslui şi cu sergentul zece...Ridicaţi!".
 
La Oituz, în 1917 a luptat și locotenentul german Erwin Rommel, care a devenit general în cel de al Doilea război mondial, când a fost supranumit Vulpea Deșertului.