Maria de Edinburgh – Saxa – Coburg – Gotha,
s-a nascut la 29 octombrie 1875, la Eastwel Park, din comitatul Kent – Marea
Britanie, ca fiica a ducelui Alfred de Edinburgh, al doilea fiu al reginei
Victoria a Marii Britanii si a Marii Ducese Maria, unica fiică a țarului
Alexandru II al Rusiei și a printesei Maria de Hessen.
In consecinţă, Prinţesa Maria a fost nepoata Regelui Edward al VII-lea și verişoara primară a Țarului Nicolae al
II-lea şi a Regelui George al V-lea. Regina Maria a fost supranumită de popor
“Mama răniţilor”, “Regina-soldat”, pentru atitudinea ei bravă din timpul
Primului Război Mondial, când, alături de doamnele de la curte a lucrat direct
pe front în spitale de campanie şi a coordonat activitatea unei fundaţii de
caritate.
Educația primită de
prințesa Maria a fost una cu adevarat regală. Iata cum o caracteriza un martor al
adolescenței sale, citat de Nicolae Iorga: ,,credea în regi și în misiunile lor, dar și în drepturile lor. Nu era trufașă, dar nici
umilă, ci regală din rădăcina părului până la tălpile picioarelor, imperioasă,
aprinsă, activă, fetiță plină de bucuria vieții și de credința în rasa ei”.
Fire romantică și
sensibila, Maria vibra în fata frumosului și a fost profund marcată de anii
petrecuți în insula Malta, unde se afla reședința tatălui ei, amiral al flotei
Marii Britanii, când ,,toate par o
revelație și toate visurile, un adevăr”. Adora Malta, căci era plină de toată căldura strălucitoare a Sudului și totodată de tainele răsăritului. Mereu
deschisa tuturor impresiilor artistice, acea lume pietroasă va rămâne în
amintirea Reginei ca o ,,minunata viziune
păstrată cu evlavie în suflet” până la sfârșitul zilelor sale.
Maria Alexandra
Victoria s-a logodit la 16 ani cu Prințul Ferdinand de Hohenzollern, moștenitor
al tronului României. Căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892. Unul dintre
exponatele Muzeului Național al României, o cupă de argint oferită de
municipalitatea Capitalei, amintește de acest eveniment. Piesa are gravată
inscripția: „Bine ai venit mireasă de Dumnezeu aleasă spre a patriei cinstire.
Ianuarie 1893“. In ianuarie 1893, principesa Maria a sosit la București, în
calitate de soție a principelui Ferdinand, moștenitorul coroanei României. In
acelaș an, Maria a dat naștere la castelul Peleș, primului copil, care a fost
botezat Carol, în onoarea regelui Carol I. Celebra sa bunică, Regina Victoria a Marii Britanii, a
caracterizat România ca fiind o țară „foarte instabilă și având populația
destul de coruptă“.
In 1894, s-a născut, tot
la Peleș, cel de-al doilea copil, o fetiță botezata cu numele reginei Elisabeta.
Frumoasă și inteligentă, mica prințesă a devenit preferata reginei. In 1921,
s-a casatorit cu George II, fiul regelui Constantin al Greciei, devenit la rândul
lui suveran al Greciei, la 27 septembrie 1922. După numai 15 luni, în Grecia a izbucnit o revoluție, iar George și Elisabeta s-au refugiat la București, unde au divorțat. George s-a reîntors în Grecia, iar Elisabeta a rămas la București,
pe care l-a părăsit împreună cu nepotul sau, Mihai, după abdocare, în ianuarie 1948. A murit
la Cannes, în
1956.
In 1900, la Gotha, în Germania,
principesa moștenitoare a adus pe lume cel de-al treilea copil, prințesa
Marioara, alintată Mignon. Ea s-a căsătorit, în 1922, cu regele Alexandru I al
Serbiei, cu care a avut trei copii. Soțul ei a fost asasinat, în 1934, la
Marsilia, de teroriști croați. Intrucat fiul ei, Petru, moștenitorul tronului
era minor, Marioara a devenit regentă până în 1941, când Iugoslavia a fost ocupată de armata germană. A murit în 1961 și este înmormântată în mausoleul Frogmore
din Windsor Park.
La trei ani după
nașterea lui Mignon, în chiar anul inaugurării Castelului Pelișor, s-a născut prinţul Nicolae. A fost singurul dintre copiii Mariei educat in Anglia, la Eton, în profesia bunicului sau, ducele de Edinburgh.
Principele Nicolae a fost membru al Consiliului de Regență, între 1927–1930.
A avut o contribuție importantă la întoarcerea fratelui său, Carol de la Paris și la ocuparea
tronului de către acesta, sub titulatura de Regele Carol II. Căsătoria
morganatică a principelui Nicolae, cu Ioana Doleti, a condus la tensionarea
relațiilor cu fratele său și în cele din urma la exilarea sa. A murit la Madrid, în 1977.
In 1909, la Cotroceni,
s-a nascut Principesa Ileana, cea care va deveni arhiducesa de Austria,
prin căsătoria ei cu Anton de Habsburg, cu care a avut șase copii. Ileana s-a înapoiat în Romania,
după fuga lui Carol II și a înființat și condus în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, pe domeniul Bran, pe care il moștenise de la mama sa, un
spital cu numele „Inima Reginei Maria”.
Cel de-al doilea soț al principesei Ileana a fost doctorul Ștefan Isărescu. A
plecat din țară în 1948, cu restul familiei.
După mai multe peregrinări prin Europa, Ileana împreună cu copiii s-au stabilit în Statele Unite. Ulterior, Prințesa Ileana s-a călugărit, luând numele de Maica
Alexandra și a înființat o mănăstire ortodoxă în Pennsylvania. A murit în 1991, după ce a
avut bucuria de a-și revedea patria, în 1990.
Ultimul copil al
Mariei, principele Mircea, născut în 1913, s-a stins în mod tragic, la numai 3
ani, de febră tifoidă, în timpul Primului Razboi Mondial. Mormântul său se află
la Castelul Bran.
Dacă imediat după
venirea sa în România,
prințesei moștenitoare i se spunea ,,La
Princesse Lointaine”, căci părea o plantă încă neaclimatizată în
pământul țării, odată cu scurgerea timpului, ea a ajuns sa
cunoască mai bine decât cei din jurul ei Țara Romanească. Și nu numai în
aparențele ei fermecătoare, dar, ceea ce puțini ajung să știe, în esența însăși
a lucrurilor și a oamenilor. De aceea in momentele de restriște din timpul
refugiului la Iași, când demnitatea de Regină și chiar viața ii erau amenințate a declarat: ,,altă patrie decât Romania nu am. De țara asta nu mă despart!”.
Intregul mod de viață al Reginei Maria poartă amprenta concepției sale despre regalitate. In acest
concept se pot recunoaște tradiția anglo–saxonă, în care fusese educată, combinată cu elemente celto–balto–scandinave, apropiate sufletului ei de ,,ultima romantica”, dar și ortodoxismul
autohton al guvernării de tip monarhic. Punctul nodal in definirea regalitații
a fost, pentru Maria, caracterul sacru al acestei instituții. Vechiul concept
anglo–saxon se identifica cu cel ortodox al Domnului, ca ,,uns” al lui Dumnezeu. Suveranul trebuia
să fie, conform acestei teorii, un model de înțelepciune, răbdare și
bunăvoință. El întruchipa măreția, puterea și solemnitatea instituției regale.
Iată de ce crucea patriarhală, simbolul domniei sacre, apare in mod repetat
printre elementele decorative ale Castelului Pelișor.
Conștientă de valoarea
ei politică, nepoata falnicei regine Victoria
a Angliei și a țarilor autocrați ai Rusiei (țari unde monarhia năștea respect
spontan), a fost șocată să constate lipsa ei de autoritate ca prințesă moștenitoare și cât de cenzurată îi era puterea.
Dacă se amintește, însă, de îndelungata perioadă din istoria Principatelor în care scaunul domnesc se
vindea, de către Poarta Otomană, celui ce oferea mai mult, se întelege de ce sacrul nu
mai făcea parte din concepția despre autoritate a poporului roman și de ce, așa
cum spunea Maria, ,,bunavoința și încrederea trebuiau câștigate cu străduință și multe renunțări”. In
plus, ața cum fusese consfințită prin Constituția din 1866, monarhia
constituțională însemna o monarhie sub controlul țării și implicit al opiniei
publice.
Aceasta opinie publică trebuia câștigată, și, pentru a realiza acest
lucru, principesa Maria s-a călăuzit după principiul întâlnit la Curtea bunicii
sale engleze: acela de a întreprinde lucruri interesante în general, și nu
neapărat acte politice. Numai că ,,lucrurile
interesante” nu erau îngăduite prințesei moștenitoare, obligată să se conformeze unui protocol strict. Pentru a ieși din acest impas, imaginația
Mariei a reînviat și actualizat tradiții medievale de Curte, pline de farmec și
spectaculozitate, ce corespundeau ideilor nord–germanice despre regalitate,
dar și concepțiilor autohtone, din veacul al XVII-lea. Fastul și ceremonialul
de Curte dobândiseră, încă din epoca lui Constantin Brâncoveanu un rol
important, pentru influențarea conștiințelor și sublinierea autorității
domnești.
Iubitoare de frumos,
Maria avea si o alta modalitate de afirmare a personalității–cea artistică.
Creația ei literară cuprinde povestiri, evocări, romane, volume memorialistice. Se vor cita doar cateva titluri: “Tara mea”,
“Visătorul de vise”, “O legendă de la muntele Athos”, “Povestea unei domnite
neascultătoare”, “Gânduri și icoane din vremea războiului”, “Dor nestins”,
“Povestea unei inimi”, “Regine încoronate”, “Păsări fantastice pe albastrul
cerului”, “Glasul de pe munte”, “Măști”, “Povestea vieții mele”. Lucrarile
literare au fost scrise in limba engleza și traduse în româna, câteva dintre
traduceri aparținându-i lui Nicolae Iorga.
Scriptura, in
traducerea din veacul al XVI-lea, care pare a fi o interpretare in stilul lui
Spencer și Shakespeare, ii ajunsese atât de familiară, încât, în zilele tragice
de înfrangere, la Iași, când nu putea vorbi altfel de durerile morale care o
sfâșiau, Maria, Regina Romaniei, trimitea pentru a se tipari in românește,
versete biblice, care cuprindeau tristețile, maniile și speranțele ei.
Ea însăși pictoriță talentată, Regina Maria a fost creatoarea unei societați artistice ce a avut
printre membrii fondatori pe Ștefan Luchian și Ștefan Popescu, întitulată ,,Tinerimea artistică”. Aceasta societate
a inclus, printre membrii săi, artiști plastici de valoare ai perioadei interbelice:
Kimon Loghi, Samuel Mutzner, Elena Popea, Marius Bunescu, Costin Petrescu, A.
Verona, N. Vermont, A. A. Ionescu, Ipolit Strâmbu și alții.
Inzestrată cu haruri
artistice, dar și cu o remarcabila inteligență, principesa Maria ajunge treptat
la inima austerului rege Carol I. Iata cum descrie in ,,Memoriile” sale evoluția relației cu
bătrânul rege:
,,Ca una care niciodată nu
am avut plăcere pentru restricții, erau zile când o viață mai simplă s-ar fi
potrivit mai bine cu gusturile mele. Cu cât înaintam însă în vârstă creștea
răbdarea mea, ca și înțelegerea, și astfel m-am deprins să prețuiesc valoarea
acelor lucruri care adesea ma obosiseră la început. Am pătruns mai deplin în
ceea ce interesa pe bătrânul cuminte; atâtea cunoștințe puteai să câștigi de la
experiența lui, și, dacă judecata lui era uneori străină de felul meu mai
aprins de a înțelege lucrurile, multe le-am învățat din vorbele lui, și încă mai multe din pilda ce mi-a dat-o. N-a fost
niciodată un om mai auster, mai simplu, mai fără gând de sine, trăind pentru
opera lui. Un sfânt n-ar fi trăit o viață de mai mare abnegație. Nu eram
intotdeauna de aceeași părere, dar în fiecare an ne împrieteneam mai mult”.
Devenită suveran, în
septembrie 1914, Regina Maria s-a implicat în viața politică a țării, cu tact și îndrăzneală. A avut un rol decisiv in făurirea României Mari, aflându-se în
fruntea curentului filo-antantist, ca un norocos sfătuitor al regelui Ferdinand. In timpul refugiului
la Iași, a trăit cu curaj calvarul războiului, fără a-și pierde nici o clipă credința în izbândă. ,,Mama raniților”
impresiona prin energia inepuizabilă și cutezanța dovedită mai ales în
spitalele moldovene, înțesate de bolnavi de tifos exantematic. Mai tarziu, va
scrie in ,,Memoriile” sale:
,,multe zile am rămas in mijlocul soldaților mei și Dumnezeu
mi-a îngăduit să pot fi de vreun ajutor; zile de strașnică trudă, zile de întuneric, când ce vedeam erau lucruri pe care niciodată nu voi mai putea să le
uit”.
In 1918, întoarsă din
refugiu într-un București bântuit de molime, Regina s-a contaminat și, pentru câteva zile,
viața i-a fost în primejdie. Abia restabilită, ea a pornit spre Parisul unde se
hotăra soarta lumii, unde hotarele erau în discuție, într-o călătorie de
apărare a dreptului românesc.
Regina Maria a călătorit la Paris în
timpul Conferinţei de Pace și s-a instalat cu fiicele sale, extrem de frumoase,
la Hotelul Crillon, în Place de la Concorde. Primul ministru francez
Clemenceau, un fost ofiţer de armată cu maniere impecabile şi cu o înclinaţie
spre femei frumoase, a prezentat Reginei omagiile sale, care l-a primit în
toată splendoarea sa. Frumuseţea ei era dublată de o inteligenţă ieşită din
comun. Ea a pledat pentru cauza românilor, reamintindu-le aliaţilor occidentali
enormul sacrificiu al Armatei Române. Serviciul adus României de Regina Maria a
fost crucial, deşi puţin înţeles de contemporani și de posteritate.
Când
negociatorul şef al delegaţiei româneşti, primul ministru I.I.C.Brătianu, a
început să piardă teren, regele a rugat-o pe regină
să intervină, iar aceasta a plecat într-o misiune neoficială la Paris şi la Londra. A
rezultat astfel România Mare, care reunea provinciile istorice ale
Transilvaniei, Bucovinei, Moldovei, Basarabiei şi Munteniei. Deşi rolul
femeilor în politică era redus, Regina Maria a fost sfetnicul regelui Ferdinand
până la moartea acestuia în 1927.
In momentul în care fiul său, Carol II a
moştenit tronul, el a îndepărtat-o complet pe regină, care s-a retras din viaţa publică
până la moartea ei, în 1938.
Coroana Reginei Maria
Aleasă membră a
Academiei de Arte Frumoase, aclamată de la cele dintâi cuvinte ca una din
marile personalități ale epocii sale, Regina
a câștigat o lume a cărei rezervă capitula foarte greu și înaintea
situațiilor și înaintea talentului. Cu orice prilej ea a ținut să afirme că România, nu pretinde și nu cerșește. Ea reclamă numai ce i se cuvine. ,,Nu suntem”, spunea ea, ,,ruda săracă”.
Ca o recunoaștere a
meritelor sale deosebite în făurirea României Mari, la 1 decembrie 1920,
Consiliul Orășenesc al Branului a decis:
,,sa
dăruim Maiestății Sale Regina Maria a României Mari străvechiul castel al
Branului. Donațiunea să fie înainte de toate o expresie a venerației sincere ce
o simte și populația orașului nostru față de marea Regină care usucă lacrămile
văduvelor și orfanilor, îmbărbătează pe cei deznădăjduiți, întinde ajutor și
mângâiere celor ce zac în suferință și împrăștie binecuvântare pretutindenea
unde își îndreaptă pașii, și prin toate acestea cucerește cu un avânt
irezistibil inimile populației țării întregi”.
La 15 octombrie 1922, a avut marea bucurie de a participa, alături de soțul ei, la Incoronarea de la
Alba–Iulia. Cu coroana pe cap și mantie lungă, regina Maria a apărut aidoma imparateselor
bizantine, dar și asemenea domnițelor românce din secolul al XVI-lea. Spre
deosebire de coroana reginei Elisabeta – replica în aur a coroanei de oțel a
Regelui Carol I – coroana Reginei Maria are fleuroane, pietre prețioase,
pandantive dreapta, stânga. Asemănarea cu coroana Despinei Doamna este
frapantă.
In 1924 a construit Palatul de la Balcic, într-un peisaj superb,
şi a făcut din acesta un loc de întâlnire pentru artiştii epocii. Palatul a
fost cedat Bulgariei, odată cu Cadrilaterul și se găsește acum pe teritoriul
ţării vecine.
In 1926, Regina Maria
a fascinat Occidentul și a realizat un turneu triumfal în S.U.A., pe care a trebuit
să-l intrerupă, întrucat sănătatea regelui Ferdinand se înrăutățea.
La moartea Regelui
Ferdinand, în 1927, nepotul său, Mihai, în vârstă de 6 ani, a devenit suveran. Din
Consiliul de Regență constituit făceau parte: principele Nicolae, patriarhul
Miron Cristea și Gh. Buzdugan, președintele Curții de Casație. In 1930, fiul
cel mare al Reginei Maria, Carol s-a întors de la Paris și s-a instalat cu forța pe tron, împotriva voinței sale. Regele Carol II și-a izolat mama în reședința
testamentară, Palatul Cotroceni. Indepartată din viața politică a țării, regina Maria trăia într-un exil auto-impus, la vila ei de la Balcic, unde
putea fi văzută purtând pe cap voal alb legat în manieră monastică, culoare a reginelor văduve.
Sănătatea Mariei a inceput să se deterioreze și, în 1938, a pleacat la o clinică din Drezda, pentru
tratament. Aflând de la doctori ca sfârșitul era aproape, a decis să se
intoarcă in țară și, la 18 iulie 1938, a trecut în eternitate, în Camera de aur a
Castelului Pelișor, decorată de ea însăși cu simbolurile pe care le-a iubit:
ale credinței, luminii și vieții veșnice. In testamentul său moral – ,,Scrisoare adresată Tarii si Poporului meu”
– Regina Maria a transmis un mișcător ramas bun poporului cu care se
identificase:
,,De acum inainte nu vă voi
mai putea trimite nici un semn; dar mai presus de toate, aminteste-ti Poporul
meu că te-am iubit și că te binecuvântez cu ultima mea suflare”.
Dar opera sa i-a
supreviețuit și îmbogățește patrimoniul național. O parte a acestei opere se
află în Castelul Pelișor, lăcaș care așteaptă să fie descoperită și să fie înțeleasă.
Regina Maria a fost
supranumită “Regina-soldat”pentru atitudinea sa curajoasă din timpul Primului Razboi
Mondial. În acea perioadă, zilnic, la Iași, în haine de soră medicală, întâlnea
eșaloanele cu soldaţi răniţi, sau bolnavi de tifos. Zi și noapte, regina pe care ostaşii au numit-o și “mama-răniţilor” avea grijă de răniţi şi bolnavi
Inmormântarea reginei a fost emoționantă. Bucureştiul s-a
îmbrăcat în culoare violetă, culoarea sa
preferată. După sicriu mergea calul său iubit, cu cizmele regale atașate la
scărițe. „A fost înmormântat un soldat, scria un ziar al timpului. Regina Maria
a fost doar un ostaș care a luptat pentru libertatea românilor”.
Conform prevederilor testamentare, trupul
i-a fost înhumat la Curtea de Arges, iar inima i-a rămas în ctitoria sa
“Stella Maris”, castelul său iubit de la Balcic aflat pe malul Marii Negre, în
Cadrilater.
După predarea Cadrilaterului către Bulgaria, inima Reginei Maria a fost
depusã în firida unei stânci de lângă Castelul Bran, a doua reședință a sa. In
anul 1968, comuniștii au spart cu răngile sarcofagul de marmură și au luat
caseta cu inima.
Caseta a fost trecută în Tezaurul Istoric al României, iar inima
reginei zace pe undeva în Muzeul National de Istorie a
României.
Cetățenii din Bran au făcut numeroase
apeluri ca inima reginei să fie readusă la locul ei.
Din nefericire,
România a fost invadată la scurt timp de armata roşie, iar regele Mihai a fost
forţat să abdice de generalul KGB Vîşinski. La 8 ianuarie 1948 a părăsit ţara
împreună cu nepotul său Mihai I. Principesa s-a mutat cu întreaga sa familie
întîi în Elveţia, apoi în Argentina. La Buenos Aires a înfiinţat un cămin destinat
refugiaţilor politici români, cămin ce a purtat numele mamei sale, “Regina Maria”.
