PRINCIPATELE ROMÂNE PE DRUMUL INDEPENDENȚEI

                

Țările mici au avut, de foarte multe ori, un cuvânt greu de spus în coflagrațiile Europei și de foarte multe ori au protejat bunăstarea celor mari, așa cum țările române au stat pavăză pentru cele apusene în fața valului otoman, între secolele XIV și XVIII. Luptele curajoase ale românilor au salvat civilizația occidentală, i-au dat răgaz să se dezvolte, dar au sacrificat mult din propria ființă națională, prin generațiile sacrificate în lupte și au expus propria civilizație unei devstări aproape continue, cu efectede rămânere în urmă.  Cu toate acestea, țările mici nu pot avea privilegiul de a înfăptui o politică externă absolut independentă față de imperativele vecinilor mai puternici. Cu atît mai mult cu cât aceasta se referă la acele ţări care se află la interferenţa marilor imperii. Or, tînărul stat al "Principatelor Unite" făcea parte dintr-o asemenea categorie, la mijlocul sec.al XIX-lea. La est, imperiul ţarist, la vest și nord, cel austriac (din anul 1867 – austro-ungar), iar la sud de Dunăre, Imperiul Otoman care, deşi se afla în declin, dispunea încă de destule forţe pentru a-şi aduce la ascultare vasalii nesupuşi. Calitatea seculară de vasalitate față de Imperiul Otoman, era de natură să-i micșoreze importanța și aspirațiile în fața altor mari puteri europene.

Intr-o asemenea situaţie, primul domnitor al Principatelor Unite, A. I. Cuza a pornit pe unica cale posibilă: cea a coalizării cu marile puteri. Românii trebuiau să bată la mai multe uşi europene pentru a putea alege cea mai bună soluţie politică. A acuza politica externă românească de lipsă de continuitate, ingratitudine şi „infidelitate” este o eroare. Marile puteri, atunci cînd le-au cerut-o circumstanţele, nu au ezitat nici ele să dea dovadă de asemenea „calităţi”. Este destul să ne amintim de „recunoştinţa” Austriei manifestată faţă de ruşi în timpul războiului Crimeei pentru ajutorul acordat la înăbuşirea revoluţiei ungare. Dar, de ce să evocăm nişte cazuri şi evenimente demult uitate, dacă avem în faţă altele mai recente, precum ar fi trădarea săvîrşită de către Rusia contemporană a Serbiei (sora ei de credinţă şi limbă), în numele unor interese meschine de moment?

Ţările Româneşti încă de la finele secolului XV au devenit state-vasal ale Imperiului Otoman. După anul 1774 această dependenţă a slăbit, iar după tratatul de la Adrianopol, din anul 1829, a devenit o simplă formalitate. Ea s-a redus la plata unui tribut simbolic şi respectarea unor convenienţe care îi permiteau sultanului să nu-şi „piardă faţa”. Respectarea formalităţilor legate de păstrarea prestigiului a fost întotdeauna o condiţie de importanţă vitală pentru regimurile despotice orientale (din tagma cărora făcea parte şi cel otoman). De aceea Turcia reacţiona foarte bolnăvicios la orice tentativă de manifestare a independenţei din partea vasalilor care îi mai rămăseseră.

In secolul XIX, cînd Europa stăpînea lumea prin intermediul imperiilor coloniale şi a sferelor de influenţă, dependenţa unor părţi ale ei faţă de un imperiu asiatic, rămas în urmă economic, politic şi militar era un anacronism. Chiar şi titlul oficial de „principe”, pe care l-au purtat domnitorii români pînă în anul 1881, înjosea oarecum România. Or, în societatea internaţională europeană de atunci, care ţinea mult la convenienţele şi protocolul medieval, principii se aflau mai jos în ierarhia titulaturii, decît regii şi împăraţii.

Primii suverani ai „Principatelor Unite” au folosit cu iscusinţă conflictele apărute între puterile-garant din Tratatul de la Paris, din 1856. Este vorba, în primul rînd, de războaiele austro-sardo-franceze şi a celui austro-prusac care au dus la unificarea Italiei şi formarea Imperiului German. Ele au scos din joc principala adversară a unificării şi independenţei României - Austria.

Iniţial, în calitate de aliat în lupta pentru independenţă s-a remarcat Franţa lui Napoleon III. Aceasta, însă, aflîndu-se departe de Balcani şi fiind preocupată de problemele apărute în relaţiile sale cu vecinii săi nemijlociţi, Austria şi Prusia, nu putea influenţa efectiv asupra situaţiei din regiune. Din motive lesne de înţeles (stăpînirea unei jumătăţi din teritoriul naţional românesc), Austria nu putea fi un asemenea aliat. Cealaltă mare putere germană, Prusia, era preocupată de edificarea unei „Germanii Mici” („Das Kleine Deutschland”) şi nu putea să-şi disperseze forţele pentru atingerea altor scopuri.

Marea Britanie, fiind o putere maritimă nu dorea să se implice în aventuri pe continent, de dragul unor dividende strategice cam îndoielnice (ar fi fost naiv de luptat pentru crearea de baze militar-maritime într-un bazin acvatic închis de genul celui pontic), cu atît mai mult, cu cît Londra şi-a făcut deja alegerea în favoarea Porţii Otomane care controla căile de acces spre India, Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.

A. I Cuza şi Carol I în perioada antebelică, adică anterioară Războiului de Independenţă, din anii 1877-1878, au încercat toate variantele posibile de a rezolva problema independenţei de stat fără a apela la Rusia, însă, din motivele enumerate mai sus, fără succes. Nedorinţa aceasta nu a fost dictată de existenţa unei rusofobii înnăscute de sorginte religioasă sau de civilizaţie (de genul celor poloneze sau vest-europene), ci de experienţa amară a contactelor precedente care s-au soldat cu pierderi teritoriale, foamete, epidemii şi abuzuri săvîrşite de către armatele ruseşti „eliberatoare”.

PRINCIPATELE ROMÂNE ȘI CONGRESUL DE LA PARIS - 1856

              

Pentru ţara noastră acest Congres a reprezentat momentul favorabil apărut pe plan internaţional prin care să se acţioneze decisiv pentru Unirea Principatelor.

Hotărârile lucrărilor Congresului au fost exprimate în Tratatul de Pace încheiat pe 18 martie 1856. Principalii negociatori, reprezentanţi ai celor şapte puteri participante au fost: Alexandre Walewski din partea Franţei, George Clarendon din partea Marii Britanii, Karl von Buol din partea Imperiului Habsburgic, Otto von Manteuffel din partea Prusiei, Alexey Fyodorovich Orlov din partea Rusiei, Camillo Benso, conte de Cavour, din partea Sardiniei şi Mehmed Aali Paşa din partea Imperiului Otoman.

Conferința s-a încheiat cu unTratat, care pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii (1853-1856) dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, pe de altă parte. Tratatul a fost semnat la 30 martie 1856 (18 martie 1856 pe stil vechi), principalele lui prevederi privind transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe țărmul mării fiind interzise construirea de fortificații sau prezența armamentelor de orice fel. Tratatul a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominație a regiunii. Congresul de la Paris a avut loc între 13 februarie 1856 - 18 martie 1856 şi a încercat să pună bazele unei noi ordini europene după Războiul Crimeii, având la bază îngrădirea puterii ruseşti şi a influenţei sale în sud-estul Europei. Tratatul de la Paris s-a semnat la 18 martie 1856.

De asemenea, era stabilită libera circulație pe Dunare și la gurile ei sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării. Din cadrul Comisiei făceau parte reprezentanții următoarelor state suverane: Wurtemberg, Bavaria, Austria, Imperiul Otoman și comisarilor din statele suzerane imperiului Otoman: Moldova, Valahia și Serbia.

Interesul strategic în politica externă a Rusiei a fost dintotdeauna expansiunea. După ce şi-a încheiat extinderea în est şi după ce, în urma Congresului de la Viena, extinderea în vest era puţin probabilă, Rusia şi-a îndreptat privirea în sud unde a găsit un teren fertil, veriga slabă fiind Turcia, aflată în permanent regres de două secole.

Pretextele utilizate de Rusia au fost panslavismul şi panortodoxismul (apărarea creştinilor din Balcani aflaţi sub dominaţie otomană). Astfel de-a lungul secolului al XIX-lea, Rusia şi-a sporit permanent influenţa in sud-estul Europei, cu scopul de a ajunge la Strâmtori şi a elimina Imperiul Otoman. Faptul că era un regim autocratic a ajutat la îndeplinirea acestui obiectiv prin faptul că nu a avut probleme interne şi a putut să îşi concentreze atenţia cu predilecţie asupra politicii externe. Totodată, în timpul mişcărilor de la 1848 a demonstrat că avea capacitate militară, armata ţaristă fiind cea care a restabilit ordinea în majoritatea monarhiilor (spre exemplu înăbuşirea insurecţiei maghiare).

Din acel moment pentru diplomaţii europeni a devenit clar că Rusia a produs defecţiunea echilibrului puterii stabilit la Viena, iar pretextul a opri expansiunea Rusiei a fost oferit de Războiul Crimeii.

Tratatul stabilea, de asemenea, demilitarizare Insulelor Åland din Marea Baltică, care aparțineau Marelui Ducat al Finlandei, aflat sub suzeranitatea Imperiului Rus. Fortăreața Bomarsund fusese distrusă de forțele franco-britanice în 1854, aliații dorind să împiedice rușii să foloseacă aceste insule ca baze militare.

Pacea de la Paris a confirmat eșecul politicii țarului Nicolae I

 

Problema Principatelor a fost pusă în cadrul Congresului de contele Walewski, ministrul de Externe al Franţei.

Principale măsuri care au vizat Principatele au fost:

• desfiinţarea protectoratului rusesc şi înlocuirea lui cu o garanţie colectivă a Marilor Puteri. Prin acest fapt s-a reuşit eliminarea influenţei ruseşti şi asigurarea că trupele ţariste nu vor mai putea străbate teritoriul Principatelor fără acordul puterilor garante. Astfel, era se stopată posibila înaintare a Rusiei în Balcani.

cedarea sud-estului Basarabiei Principatului Moldovei. Această măsură a îndepărtat             Rusia de gurile Dunării.

Din punct de vedere teritorial, pentru înlăturarea Rusiei de la gurile Dunării, se hotărăște restituirea către Moldova a Județului Ismail din Basarabia țaristă (pînă în 1812 parte integrală a Moldovei). Celelalte 7 județe ale Basarabiei țariste rămîn în continuare în cadrul Imperiului Rus. Trebuie remarcat că în cadrul Moldovei fostul județ țarist Ismail este divizat în trei județe mai mici: Cahul, Bolgrad și Ismail.

•  
• libera circulaţie pe Dunăre sub atenta supraveghere a Comisiei Europene a Dunării. Scoaterea Dunării de sub influenţa rusească era o prioritate strategică pentru puterile din centrul Europei.
• suzeranitatea otomană era menţinută. Fiind sub suzeranitate otomană, Principatele nu puteau avea propria politică externă, fapt ceea ce constituia o garanţie în plus că cele două teritorii nu vor cădea sub sfera de influenţă rusească.
• armata naţională. Măsura dădea Principatelor posibilitatea de a-şi asigura ordinea internă. Era foarte important că se prermitea principatelor să întrețină fiecare propria oștire pentru siguranța internă și paza hotarelor.

In ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri au fost împărţite în funcţie de interesele lor strategice de politică externă:

- Franţa. Instrumentul din cadrul politicii externe franceze elaborată de Napoleon al III-lea avea la bază principiul naţionalităţilor, care presupunea ca fiecare naţiune să îşi decidă singură soarta. Acesta era doar un pretext dintr-un proiect mult mai amplu prin care împăratul francez a încercat pe tot parcursul domniei sale să refacă prestigiul ţării sale după Congresul de la Viena din 1815 şi să readucă Franţa la statul de primă putere de pe continent. Se înţelege astfel de ce problema Principatelor a fost adusă în discuţie tocmai de Franţa. De asemenea, unirea Principatelor constituia un pretext în rivalitatea franco-habsburgică.

-Rusia. Fiind puterea învinsă, ea nu a avut un cuvânt de spus, însă nu era deranjată de o eventuală unire a Principatelor.

-Sardinia. Franţa îi cere să aibă o atitudine pozitive pentru a lovi în interesele habsburgice. Regatul Piemontului şi a Sardiniei dorea la rândul său unificarea Italiei sub casa de Savoia. Era important pentru a lovi în Imperiul Habsburgic, deoarece Lombardia şi Veneto se aflau sub stăpânirea sa.

-Prusia. Prusia dorea, de asemenea, să lezeze interesele habsburgice deoarece îşi dorea unificarea Germaniei în jurul ei sub casa de Hohenzollern şi nu în jurul Austriei şi casei de Habsburg.

-Marea Britanie. Deşi iniţial susţine ideea unirii, în cele din urmă s-a opus deoarece Imperiul Otoman a garantat neutralitatea strâmtorilor (niciunui vas militar sub pavilion străin nu i se va permite străbaterea strâmtorilor), iar Marea Britaniei nu mai avea astfel nici un interes strategic.

-Imperiul Otoman. S-a împotrivit deoarece se putea constitui un precedent.

-Imperiul Habsubrigic s-a opus pentru a leza interesele Franţei.

In cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor divanuri ad-hoc. A fost stabilită convocare în principate de Divanuri Ad-hoc (fapt realizat în 1857 la Iași și București) pentru exprimarea dorinței populației asupra unirii și altor principii fundamentale de organizare a statului.

 Consecinţe

Prin Congresul de la Paris Marile Puteri au reuşit să stopeze expansiunea Rusiei, să amâne destabilizarea echilibrului european şi să menţină status quo-ul. De această situaţie pe plan internaţional au profitat Principatele care, în cele din urmă, în anul 1859, îşi vor îndeplini idealul unificării.

• Rusia a pierdut controlul asupra gurilor Dunării;
• Rusia a fost obligată să abandoneze pretențiile de protecție a intereselor creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman (rol pe care îl păstra Franța);
• Rusia și-a pierdut influența asupra Principatelor Române, care, alături de Serbia, au primit un grad de independență sporit.

 

 

 

 

CEAUȘESCU ȘI BREJNEV ȘI TEZAURUL ROMÂNESC

               

Subiectul privind Tezaurul român esc sechestrat la Moscova nu figura pe ordinea de zi a întâlnirii dintre Ceaușescu și Brejnev, la Moscova, în 1965. Totuşi, Ceauşescu a deschis problema tezaurului, iar atmosfera a devenit fantastic de încordată, arată transcrierea discuţiilor purtate acum 47 de ani, redate într-un articol din România Liberă.
"Înainte de toate, am vrea să vă spunem că punerea problemei cu tezaurul românesc ne-a provocat nedumeriri. Niciunul dintre noi, participanţi la tratative, nu eram la curent cu această chestiune şi am ridicat totul în picioare. Această problemă are o vechime de 50 de ani şi ea se referă la socotelile dintre Rusia ţaristă şi România regală", a spus Brejnev după ce liderul român iniţiase discuţia.
Ceauşescu a replicat: "Nu putem împărtăşi considerentele expuse de tovarăşul Brejnev. Aceste considerente nu sunt fundamentate nici din punct de vedere juridic şi nici din alte puncte de vedere. [...] Noi nu putem fi de acord cu felul cum au fost ridicate problemele de către tovarăşul Brejnev în legătură cu tezaurul".
In plus, Ceauşescu i-a relatat lui Brejnev modul în care România comunistă a returnat Poloniei aurul luat în păstrare de România regală, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Ceuşescu concluziona că, din punctul său de vedere, "după toate normele internaţionale şi interne, dacă îi dai cuiva să păstreze ceva, el este obligat să ţi-l înapoieze". Brejnev a spus, simplu, că problema este "îngropată".
Iritat de spusele lui Brejnev, Ceauşescu a încheiat: "Vă spun în mod cinstit părerea mea : aceasta nu poate constitui o bază de dezvoltare a relaţiilor noastre. Singura bază de dezvoltare a prieteniei şi colaborării dintre noi este discutarea cinstită a problemelor, oricât de spinoase ar fi ele, fără să le complicăm şi fără să le dăm o altă interpretare. Problema aceasta va rămâne de rezolvat".
Vizita în URSS a delegaţiei române a avut loc între 3 şi 11 septembrie 1965. Ceauşescu devenise secretar general al PCR în iulie 1965.