sâmbătă, 29 decembrie 2012

RĂZBOIUL INDEPENDENŢEI - CADRUL INTERNAŢIONAL


             
In anul 1856 Rusia a suferit o înfrîngere umilitoare în confruntarea militară cu cvadrupla alianţă anglo-franco-turco-sardiniană. Ea a intrat în istorie cu denumirea de Războiul Crimeei (după locul teatrului principal al operaţiunilor militare). Singura victorie rusească repurtată în trei ani de război a fost cea navală de la Sinop împotriva flotei otomane. Celelalte bătălii (Balaklava, Alma, Inkerman, Malahov ş. a.) au fost pierdute într-un mod zdrobitor. Şi-au spus cuvîntul înapoierea economică, lipsa unei infrastructuri moderne, corupţia elitei politice şi incompetenţa corpului superior de comandă al armatei ruseşti. Războiul Crimeei a fost un adevărat prim război mondial, deoarece a antrenat într-un mod sau altul principalele puteri de pe glob.
Imperiul Habsburgic a participat (deşi pasiv) la coaliţia antirusească, deoarece prin poziţia sa ostilă a distras de pe teatrul principal al operaţiunilor militare importante efective militare ale Rusiei. Comandamentul rusesc a fost nevoit să le amplaseze la graniţa comună pentru a preîntîmpina o posibilă intervenţie austriacă. În urma ultimatumului venit din partea Vienei în anul 1853, armatele ruseşti au fost nevoite să evacueze Principatele Dunărene (imediat ocupate de către austrieci). Al doilea ultimatum înaintat de către austrieci în anul 1856 a forţat Rusia să capituleze în faţa adversarilor săi. În anul 1849 trupele ruseşti de sub comanda general-feldmareşalului Paskevici au salvat Imperiul Austriac de la o dezintegrare totală în urma revoluţiei „paşoptiste”. Ţarul Rusiei Nicolai I şi-a salvat „fratele încoronat” într-un mod absolut altruist fără ca să-i ceară acestuia nici un fel de concesii teritoriale sau de alt ordin. În timpul războiului Crimeei – 1853-1856 (doar peste 4 ani!), austriecii au adoptat o poziţie antirusească, cerîndu-le în mod ultimativ binefăcătorilor să evacueze Principatelor Dunărene, iar mai apoi, să înceteze împotrivirea în faţa coaliţiei cvadruple anglo-franco-turco-sardiniene.
Unica mare putere europeană care a păstrat faţă de Rusia o neutralitate mai mult sau mai puţin binevoitoare a fost Prusia. Ea era condusă de către un om politic genial : Otto von Bismarck. Cancelarul prusac, asemeni unui şahist de geniu, gîndea cu mai multe mişcări înainte. Păstrînd neutralitatea ţării sale în conflictul european, el şi-a asigurat sprijinul Rusiei în lupta pentru unificarea Germaniei. După ce şi-a atins scopul, Bismarck a schimbat radical vectorul politicii externe al celui de-al Doilea Reich, prin poziţia sa de „samsar cinstit” al Congresului de la Berlin din anul 1878 care a determinat înfrîngerea diplomatică a Rusiei. Ponderea celorlalte ţări de pe glob în relaţiile internaţionale era prea mică pentru a fi analizată în parte. Conform terminologiei istorice germane, Primul Reich a fost cel medieval fondat de către Otton cel Mare în secolul X; Cel de-al Doilea – a fost cel înfiinţat datorită geniului lui Bismarck (anii 1871-1918), iar al Treilea (aşa zisul “Reich Milenar”) a fost creat de către Hitler şi a durat doar 22 de ani.
Congresul de la Paris din anul 1856 a marcat sfîrşitul creşterii Imperiului Rus şi începutul implacabilului său declin (încheiat prin dispariţia lui (în forma sa veche) odată cu puciurile masonice şi sionist-bolşevice din februarie şi octombrie 1917). Condiţiile păcii impuse Rusiei de către aliaţi în anul 1856 au purtat un caracter mai mult de umilire, căci pierderile teritoriale suportate de ea au fost minimale. Trei judeţe sud-basarabene (Bolgrad, Izmail şi Chilia) au fost retrocedate Moldovei. Gurile Dunării şi insula Şerpilor urmau şi ele să treacă la Moldova. În anul 1857, însă, aceste teritorii au trecut din nou sub suveranitatea Imperiului Otoman , deoarece moldovenii nu s-au prea grăbit să preia controlul asupra lor.
Rusiei i-a fost interzis să întreţină flotă militară pe Marea Neagră, iar fortificaţiile ei de pe litoralul pontic urmau să fie distruse. Paradoxul situaţiei este că aceste condiţii se refereau şi la unul dintre învingători: Imperiul Otoman. Marile puteri europene îşi rezervau dreptul de a interveni în forţă pentru a păstra „status-quo”-ul stabilit în regiune după terminarea războiului Crimeei. Din acest moment, „omul bolnav al Europei” a trecut sub îngrijirea „infirmierilor” occidentali. Această calificare se referea la Imperiul Otoman aflat, de la sfîrşitul secolului XVII, într-o stare de criză permanentă.

Calea Rusiei spre ţinta sa seculară (Constantinopol) a fost stăvilită pentru un timp îndelungat. Ea a fost coborîtă la rangul unei puteri europene de mărime mijlocie. Au fost necesari mai mult de douăzeci de ani pentru ca Sankt-Petersburgul să redevină una dintre principalele viori în „concertul european”. Dar, niciodată Imperiul Rus (pînă la ipostaza sa sovietică) nu va mai putea pretinde la rolul de hegemon al Europei continentale.
Tratatul de la Paris a fost oarecum benefic pentru români, deoarece prevederile care se refereau la Moldova şi Muntenia le-au oferit (fără voia autorilor) românilor nesperata, dar mult-visata şansă de a se uni într-un singur stat. Asupra Principatelor a fost instituită o tutelă colectivă compusă din şapte puteri europene: Turcia, Anglia, Franţa, Sardinia, Prusia, Austria şi Rusia. Ţările Româneşti au căpătat dreptul de a se numi „Principatele Unite”, deşi o unire reală era interzisă, permiţîndu-se doar formarea unor comisii, comitete şi servicii comune de o importanţă minoră.
Condiţiile Tratatului de la Paris stipulau posibilitatea unei intervenţii armate în Ţările Româneşti numai cu condiţia existenţei unui consens între puterile-garant, ceea ce apriori era imposibil, avînd în vedere componenţa „comitetului de tutelă”. Franţa, Anglia, Turcia şi Sardinia au luptat împotriva Rusiei; Austria a fost o parte beligerantă pasivă, iar Prusia a păstrat o neutralitate binevoitoare faţă de Rusia. Franţa era dispusă să accepte unirea Principatelor, pe cînd Austria, care anexase anterior mai mult de o jumătate din pămînturile ancestrale româneşti, era categoric împotrivă. Enumerarea contradicţiilor care făceau ca comitetul de tutelă să fie absolut nefuncţional poate fi continuată la nesfîrşit.
. O altă „omisiune” din partea tutelarilor a fost faptul că, deşi unirea nu era permisă, nu se stipula că una şi aceeaşi persoană nu ar putea să ocupe tronul în ambele principate (care, formal, ar rămîne subiecte independente ale dreptului internaţional). Or, cu alte cuvinte, se întrevedea posibilitatea unei uniri preliminare (deocamdată) sub formă de uniune personală. Drept exemplu ne poate servi unirea dintre Suedia şi Norvegia între anii 1815-1905, cînd regele Suediei era în acelaşi timp şi rege al Norvegiei.
Infrîngerea Rusiei a marcat sfîrşitul protectoratului rusesc asupra Principatelor Dunărene şi abrogarea „Regulamentului Organic”. Învingătorii au impus românilor un nou act constituţional prin documentul adoptat la Convenţia de la Paris din anul 1858 care stipula alegerea domnitorilor de către adunările reprezentative în ambele ţări româneşti. Nu exista nici un impediment de ordin constituţional care le-ar fi interzis deputaţilor să aleagă una şi aceeaşi persoană în calitate de domnitor în ambele ţări.
După cum ştim, actul Unirii s-a produs în anul 1859 prin alegerea lui A. I. Cuza în calitate de domnitor de către Divanurile ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească. Dacă ţinem cont de faptul că ambele principate pe lîngă un domnitor comun mai aveau şi aceeaşi limbă, religie, cultură şi tradiţii, atunci este clar că unirea definitivă era, practic, inevitabilă (ceea ce s-a şi produs la numai trei ani după prima - în 1862). În anul 1859 a avut loc „Mica Unire”, deoarece într-un singur stat s-au unit doar o jumătate dintre pământurile româneşti. O mai numim şi preliminară, pentru că ea a purtat caracterul unei uniuni personale. În anul 1862, folosindu-se de conjunctura internaţională favorabilă, A. I. Cuza procedează la unirea definitivă prin formarea unor structuri statale unice.
Astfel, folosind cu iscusinţă tactica punerii puterilor-garant în faţa unui mimat fapt împlinit („fait-accomplis”). Fiecare „fapt împlinit” era minuţios coordonat de fraţii masoni din Principate cu fraţii masoni din Franţa care erau, de fapt, conducătorii reali ai noului principat unit.  A. I. Cuza şi tînăra diplomaţie românească au reuşit să producă apariţia pe harta bătrînului continent a unui nou stat naţional unit şi centralizat. Incepînd cu anul 1862, el va purta denumirea sa actuală: România (folosindu-se ca rădăcină stravechiul cuvînt moştenit din perioada Daciei romane – „român” ca autodenumire a tuturor ortodocşilor de limbă maternă românească – definiţia aparţine mitropolitului Varlaam din sec. XVII). La ordinea de zi mai rămînea încă o problemă: cea a independenţei de stat.





vineri, 28 decembrie 2012

PIERDEREA SUDULUI BASARABIEI ŞI OBŢINEREA DOBROGEI CU DELTA DUNĂRII ŞI INSULA ŞERPILOR


           
Congresul de la Berlin ( 13 iunie – 13 iulie 1878) a fost o întâlnire a principalelor puteri europene ale vremii și reprezentanți ai Imperiului Otoman. Congresul s-a desfășurat în urma conflictului dintre Imperiul Țarist şi cel Otoman (1877-1878) și a avut drept scop principal reorganizarea Țărilor Balcanice. Cancelarul Otto von Bismarck a fost cel care a încercat să echilibreze balanța între interesele divergente avute în zonă de Imperiul Britanic, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rus. El s-a încheiat la 13 iulie 1878 prin Tratatul de la Berlin, rotal nemulţumitor pentru Principatele Române.
Congresul de la Berlin, din 1878, a fost organizat la inițiativa lui Bismarck, cancelarul noului imperiu german, deoarece puterile occidentale erau nemulțumite că prin prevederile tratatului de la San Stefano, Rusia căpătase o influență prea mare în Europa de Est. Prin tratatul ruso-turc se prevedea crearea unei Bulgarii autonome, ce era de fapt un avanpost al intereselor rusești în zona Strâmtorilor, precum și dreptul rușilor de a interveni în toate treburile creștinilor din Imperiul Otoman. Puterile europene participante: Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franța, Imperiul Otoman, Italia și Rusia. România a fost invitată și ea, însă reprezentanții ei au avut doar dreptul să facă o declarație în timpul lucrărilor. Principatul autonom Bulgaria era micșorat față de varianta prevăzută în pacea de la San Stefano, prin înființarea provinciei autonome Rumelia, condusă de un guvernator creștin, numit de Poartă. Austro-Ungaria primea spre administrare Bosnia și Herțegovina, iar Anglia lua Insula Cipru, ca urmare a unei înțelegeri cu Turcia.
In ceea ce privește România, au fost păstrate prevederile tratatului de la San Stefano: recunoașterea independenței României, acordarea Rusiei a sudului Basarabiei (județele Cahul, Ismail și Bolgrad) și retrocedarea Dobrogei, Deltei Dunării și Insulei Șerpilor pentru România. Totuși la Berlin au fost făcute și presiuni asupra reprezentanților români, Ion Brătianu și Mihail Kogălniceanu, ajungându-se să se condiționeze recunoașterea independenței României de acordarea cetățeniei române tuturor evreilor din țară, la grămadă. Aceste presiuni au fost făcute, în special, de cancelarul Otto von Bismarck, care era în relații strânse cu un mare bancher evreu din Germania. Reprezentanții români nu au cedat presiunilor, argumentând că marea masă a evreilor recent sosiți în țară nu erau integrabili în societatea românească și că naturalizarea se va face în mod individual. Congresul de la Berlin a consacrat recunoașterea internațională diplomatică a independenței de stat, pe care România și-o proclamase cu un an mai înainte. O enormă importanță a avut-o faptul că, prin înlăturarea atât a suzeranității otomane, cât și a tutelei marilor puteri garante, România și-a dobândit egalitatea juridică cu toate statele suverane. Totuşi problema sudului Basarabiei a cunoscut momentul culminant la finalul razboiului împotriva Imperiului otoman (1877-1878), atunci când intentia diplomatiei tariste de a reanexa cele trei judete: Cahul, Bolgrad si Ismail devenea o cruda realitate. O astfel de pretentie, formulata acum oficial, nu numai ca stirbea integritatea teritoriala a României, pe care Rusia se angajase sa o respecte prin articolul 2 al Conventiei din 4/16 aprilie 1877 , dar constituia o mare nedreptate istorica.
Raspunzând unei interpelari în Adunarea Deputatilor privind atitudinea României la Congresul de la Berlin, primul ministru I.C. Bratianu avea sa sublinieze cu fermitate ca Guvernul nu este dispus la nici un fel de concesii fata de sudul Basarabiei si ca „oricine va fi acela care va reprezenta tara noastra la Congres, nu va putea sa se puna pe un alt tarâm si sa primeasca alte conditiuni, decât acele pe care le voieste tara întreaga”. Bratianu, departe de a fi convins ca justitia divina sau justitia umana „vor domni totdeauna în areopagul european”, promitea ca „cel putin vom veni cu drepturile noastre intacte…”, întrucât „acela care stie sa-si pastreze viitorul liber, numai pentru acela va fi viitor” . Cu toata opozitia Cabinetelor europene, Domnitorul decide, totusi, sa-i trimita la Berlin pe M. Kogalniceanu si Ion Bratianu, desi îsi exprima convingerea ca nici una dintre Marile Puteri nu va sustine România; cu toate acestea, cei doi delegati aveau instructiuni precise sa persevereze si sa reziste la toate sugestiile privind orice tranzactie în problema Basarabiei, iar daca se va decide la Congres „spolierea României”, reprezentantii nostri trebuiau sa protesteze energic, aceasta fiind singura cale de urmat, în deplin acord cu voturile Camerelor române.
Deşi îşi pierduse încrederea într-o atitudine pozitivă a Cabinetelor europene în ce priveste statutul de neutralitate şi problema sudului Basarabiei, ministrul român de Externe, M. Kogalniceanu, dorea sa afirme cu claritate ca România nu accepta de bunăvoie să cedeze o porţiune din teritoriul sau, ci doar „se supune forţei” . Pe de altă parte, Bratianu îi scria, la 3 iunie 1878, reprezentantului român la Viena, Ion Balaceanu, ca Guvernul princiar „nu va ceda nici o particica din Basarabia, nici chiar pentru cele mai stralucite compensatii”. România dispunea de 60.000 de oameni înarmati, tara fiind pregatita a se ridica pentru a-si apara dreptul său . Statul românilor nu s-a putut opune, în final, deciziilor marilor puteri.
La 1/13 iunie 1878 aveau sa se deschida lucrarile Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – marturisit de Printul Bismarck, în calitate de presedinte – de a supune discutiei Tratatul de la San-Stefano, precum si de a asigura pacea „printr-o întelegere comuna si pe baza unor noi garantii” . Se întelege de la sine ca totul era spre beneficiul Marilor Puteri si în dauna statelor mici, ce nu îsi puteau proteja interesele. În conditiile amintite mai sus, reiese cu claritate ca forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemna reprezentatie”, dupa ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise” .
La 19 iunie/1 iulie 1878, plecând de la premisa, ca drepturile României trebuie aparate cu fermitate chiar şi atunci când sorţii sunt împotrivă, emisarii Principelui Carol I aveau să expună şi să argumenteze în faţa reprezentantilor Congresului „opiniunile si aprecierile Guvernului lor asupra punctelor Tratatului de la San-Stefano privitoare la dânşii”. Cu acest prilej, Mihail Kogalniceanu a făcut un scurt expozeu asupra drepturilor si cerinţelor României. Incă de la început, el a ţinut să sublinieze ca nici o parte din teritoriul naţional nu putea fi înstrăinată, invocând argumente de ordin istoric în ceea ce privea Basarabia, amintind despre angajamentele asumate prin Convenţia din 4/16 aprilie 1877 de către Rusia, precum şi despre solicitarea venită din partea acestuia de a participa armata română, alături de cea rusă, la operaţiunile militare de dincolo de Dunăre. In egală masură, a insistat asupra rolului important jucat de trupele române şi de enormele sacrificii umane şi materiale. Toate acestea îndreptăţeau România să solicite:
- interzicerea dreptului de trecere pe teritoriul românesc a trupelor ruse ce se retrageau din Bulgaria, urmând sa utilizeze în acest scop doar calea maritima;
- posesiunea deplina asupra insulelor si a gurilor Dunarii, inclusiv Insula Serpilor, asa cum fusese prevazut, initial, în 1856;
- despagubire de razboi proportională cu efectivul militar angajat în conflict şi pagubele suferite de pe urma acestuia;
- recunoaşterea definitivă a independenţei şi garantarea neutralitaţii.
Ion C. Bratianu avea să adauge la cele spuse de colegul său că deposedarea de o porţiune din teritoriul românesc „nu ar fi numai o durere adânca pentru natiunea româna, ci ea ar darâma în sânul ei orice încredere în taria tractatelor si în sfânta paza, atât a principiilor de dreptate absoluta, cât si a drepturilor scrise” .
Imediat dupa retragerea reprezentantilor români, la propunerea lui Bismarck, este reluata discutia privind recunoasterea independentei României. Primul plenipotentiar al Frantei, Waddington, încercând sa salveze aparentele si sa ofere o palida compensatie fata de tratamentul „putin cam aspru” la care au fost supusi românii, avansa ideea acordarii unei extensiuni teritoriale la sud de Dobrogea, care sa cuprinda Silistra si Mangalia. Parerea exprimata întrunea aprobarea reprezentantilor Italiei si Austro-Ungariei, nu însa si cea a rusilor, care considerau ca Guvernul Imperial s-a aratat destul de „generos”, Dobrogea si Delta Dunarii compensând „cu prisos” cesiunea sudului Basarabiei. Totusi, ca urmare a insistentelor celorlalti colegi, reprezentantii Rusiei consimt a prelungi frontiera statului român de la Rahova pâna în preajma Silistrei si de aici pâna la Mangalia inclusiv, Insula Şerpilor fiind si ea concedată României. Cerea română ca hotarul dobrogean să cuprindă Silistra nu a găsit aprobare, ci a fost trasat de la răsătit de localitate. Românii au cerut teren la vest de Silistra pentru că acolo terenul permitea construirea unui pod peste Dunăre, iar cel de la est de localitate nu permitea.
De asemenea „lucrările Congresului Internațional de Pace de la Berlin, din 1/13 iulie 1878, au reglementat regimul Dunării, în sensul dorit de Austro-Ungaria - constant preocupată, din interese economico-politice, de a monopoliza fluviul și, în plus, îngrijorată de noua situație de stat riveran, creată Rusiei țariste. Se menține regimul de liberă navigație în virtutea căruia se impun dărâmarea tuturor forturilor de pe malurile fluviului în aval de Porțile de Fier și interzicerea navigației bastimentelor de război pe aceeași porțiune. Austro-Ungaria obține dreptul de a efectua lucrările de la Porțile de Fier și de a percepe taxele necesare pentru acoperirea cheltuielilor. Comisia Europeană, din care urma să facă parte și România, este menținută, extinzându-și competența până la Galați, în completă independență față de autoritatea de stat. Brațul Chilia intra sub controlul absolut al Rusiei. Membrilor Comisiei Europene, asistaţi de reprezentanți ai statelor riverane, le revenea sarcina de a elabora un regulament de navigație și  de poliție fluvială, aplicabil numai pe porțiunea Porțile de Fier – Galați, asemănător celui deja existent pentru Dunărea maritimă”. Totodată, însă, pentru redarea unei imagini cât mai exacte a efectelor pe care această reuniune internațională le-a avut asupra țării noastre, nu putem face abstracție nici de limita sa principală, anume: nealăturarea recunoașterii independenței, de garantarea neutralității. Referindu-se la acest aspect, Mihai Eminescu nota: „Negreșit că independența în condițiunile în care ne este acordată, fără garanție de neutralitate, nu cum îi este acordată Belgiei, este departe de a corespunde așteptărilor țării, și poziția noastră trebuie să inspire cu atât mai mare îngrijire, cu cât nici o voce amică nu s-a ridicat în Congresul de la Berlin în favoarea României spre a o feri de sacrificiul ce i se impunea. Căci atât de greu e zdruncinată deja România prin evenimentele din urmă și consecințele lor, încâtchiar și numai perspectiva unei noi conflagrații nu poate decât a ne inspira grija cea mai mare. Noi credem că este mai mult decât imprudent din parte-ne de a ne pune chiar cestiunea: în ce parte a balanței am arunca și noi forțele noastre în cazul vreunui conflict ”

joi, 27 decembrie 2012

ISTORIA DACIEI TREBUIE SCRISĂ CU PATRIOTISM ŞI RECONSIDERATĂ DUPĂ NOI REDESCOPERIRI


          
In Europa de Vest nu se cunoaste istoria României şi cei care o vizitează acum (2000-2012) văd sărăcia materialã şi mizeria comportomentală de astãzi, şi nicidecum milenara ei bogăţie culturalã si spiritualã. In plus, propaganda iridentistă maghiară, din SUA, se bazeazã pe milioanele de dolari implicate de Soroş  (bogăzaş american de origine ungară). Soroş care finanteazã edituri şi opinii antiromânrşti a Bucuresti, în timp ce în Elvetia am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) că Transilvania a apãrut în secolul al XIII-lea şi de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) că poporul român a dispãrut timp de 1000 de ani ca sã reaparã, ca prin miracol, în secolul al XIV-lea !
Cu toate acestea, nimeni nu mentioneazã cã cea mai veche scriere din Europa a fost atestatã arheologic in 1961, tot în Transilvania, în satul Tãrtãria, pe râul Someş, în judetul Alba, de către Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. In afarã de România, Tãblitele de la Tãrtãria, datate 4.700 e.A., au fãcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) şi au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Deşi românii ştiau să scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esential nu este nici în ziua de azi, după mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc şi nu apare în manualele de istorie.
Ce ne spun specialiştii din România ? În 1998 s-a publicat « Istoria României » (Editura Enciclopedicã , Bucuresti) de către un colectiv academic sub conducerea unei « autoritãti în materie », Prof. dr. Mihai Bărbulescu, culmea culmilor, de la aceeasi Universitate (din Cluj), care nu spune ca Profesorul Vlassa a descoperit Tăblitâţele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tãblitele de la Tãrtãria sunt mentionate cu semnul întrebării, într-o foarte scurtã frază, fãrã nici un comentariu: « Într-o groapã de cult de la Tãrtãria, s-au gãsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere ?), cu analogii în Mesopotamia.»
Dar Dl. Bãrbulescu nu-şi aduce aminte oare cã scrierea proto-sumerianã apare cu 1000 de ani mai tîrziu şi că cea cicladicã, proto-greacã, dupã 3000 de ani ? El a uitat că metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3500 e.A. ? Cã tracii sunt primul mare popor indo-european care domină în Europa, tot în jurul anului 3500 e.A., cu mai mult de două milenii înainte ca celţii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii să apară pe harta Europei ? Si că tracii ocupau tot teritoriul între Munţii Ural şi Tatra, de la est la vest, si ,de la Marea Balticã la Dunăre şi Marea Neagră, de la nord la sud ?
De asemenea, şi în acelasi context, nici un specialist în istoria României nu atrage atenţia asupra altui “detaliu” primordial, şi anume că limba traco-dacică este cu mii de ani anterioarã latinei (care apare abia în secolul VI e.A.) şi cã, în consecinţă, limba română nu se trage din latină, pentru că, deşi din aceeaşi familie, există istoric înaintea latinei, deci este o limbă proto-latină. Latina s-a format din limba triburilor italice, din etruscă si greacă, care, deşi amîndouă indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, răspîndit în lumea mediterană a epocii. In plus, estruscii ei înşisşi erau o braşă a celţilor, coborâţi în sudul Alpilor în jurul anului 1200 e.A. La rîndul lor, celţii erau o branşă a tracilor care migrau spre vestul Europei, şi erau numiţi ca atare, adică traco-iliri pânã în secolul VI e.A., când se deplaseazã din Noricum (Austria) spre Alpii elvetieni, unde se numesc helveţi.
Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea, si însăşi existenţa poporului român dau de gândit. Cine schimbã şi interpreteazã istoria României?
In mozaicul de limbi şi popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe acelaşi teritoriu, şi o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiarã şi nici nu putea fi când strãmoşii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursă turco-finică nu numai a ungurilor, dar şi a bulgarilor (care au năvălit pe teritoriul viitoarei Românii şi în teritoriile Bizantine din sudul Dunãrii, în secolul al VI-lea), a turcilor şi a finlandezilor din zilele noastre. Hunii au pătrus în Europa pânã la Paris, spre Roma si Constantinopol sub Atila, în secolul al V-lea, dar s-
au retras spre Urali pânã în secolul a IX-lea, când au năvălit din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea dată de daci liberi (80%) amestecati cu slavi (20%).
Poporul si limba dacă sunt deci cu mult mai vechi decât poporul roman si limba latinã, dar cele douã limbi erau foarte asemãnãtoare, şi de aceea asimilarea s-a fãcut atât de repede, în câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mãrii Negre, nu numai cã a învãtat daca imediat, dar în şase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis ! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Muntii Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care Împãratul Traian (de origine ibericã) le-a dus la Roma ca sã refacã tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1000 de ani, dupã cãderea Constantinopolului sub turci, în 1453, tributul plãtit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formã de “ţechini”. Şi tot în aur s-au plãtit tributurile sître otomani, iar, în ziua de astãzi, anumite interese ale României, care nu se por plăti în mărfuri.
Milioane de români din afara României înteleg şi simt acum, mai bine ca niciodatã, sensul versurilor transilvane “Muntii nostri aur poartã, Noi cersim din poartã-n poartã!”
In aceeasi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane si a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura si civilizatia europeanã şi-au mutat centrul de la Roma la Constantinopol, în anul 330 e.N, când Bizantul a devenit capitala Imperiului Roman de Răsărit. Deşi se studiază istoria si limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat “barbar” si “incult”. Nici un istoric elveţian nu a fost capabil să-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici măcar pe Ana Comnena !
Nimeni nu cunoaste Apus cultura si civilizaţia Bizantinã, religia ortodoxã (“ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ), si cu atât mai putţn istoria si tradiţia românã. Faptul, esenţial, că analfabetismul nu exista în Bizant, dar exista în Europa de Vest în aceeasi perioadã, este si mai necunoscut. Academiile “păgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice, etc.) au fost toate închise în secolul al VI-lea, iar când în cele din urmă universităţile au început sã aparã în Occident, în secolul al XIII-lea (Salamanca, Padova, Bologna, Oxford, Cambridge, etc) ele erau controlate de Biserica Romanã si studiau teologia. Numai călugăii şi clericii
ştiau carte, se îmbogăţeau  prin exproprierea de pământuri în favoarea mănăstirilor şi luau puterea în toate tãrile vestice, prin misionarism si prozelitism la început (prin teroare si Inchizitie mai târziu), pânã în secolul al XI-lea când ultimul tinut liber, al vikingilor din Scandinavia, cade sub puterea Romei Papale.
Renasterea italianã apare ca o consecintã clarã si directã a cãderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masã a savantilor Bizantini cãtre Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeste 5000 de savanti exilati din Bizant într-un singur an la Florenta, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante si Boccacio, si unde vor picta Michelangelo si Leonardo da Vinci.
Intre timp, cultura Bizantinã este pãstratã si cultivatã în tãrile Române (în toare mănăstirile), păsrează   aunomia fatã de Imperiul Otoman, plãtind-o în aur – ca de obicei -,iar   voevozii români trimit anual aur în Grecia pentru a sustine mânãstirile ortodoxe (de exemplupr cele de la Muntele Athos)
, O scurtă istorie a României apare în 1943, scrisã de Mircea Eliade în englezã,la Lisabona,si publicatã la Madrid (“The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943), si republicatã peste alti 50 de ani în România (“The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, Bucuresti, 1992). În timp ce prima istorie serioasã a Bizantului apare, tot în englezã, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toatã bunãvointa lui de a reabilita “misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici mãcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv cã nu stie greaca, nici veche nici nouã.
În final, se pune întrebarea de ce nouã milenii, atestate arheologic, de civilizatie neîntreruptã pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar si în România ? Cu ce se ocupã istoricii români ? Si reprezentantii României peste hotare ? Cine promoveazã cultura milenarã a României ? Dacã dentistii, si nu profesorii de românã, vor sã facã scoli în românã la Geneva, sã nu ne mirãm dacã profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în acelasi oras.*
 In 1996 când am fost la Bucuresti pentru a face cercetãri în mitologia tracicã la Academia Românã, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mã intereseazã tracii si dacii, când acesta era subiectul de predilectie a lui Ceausescu**, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mã întreb ce conteazã 50 de ani de comunism în comparatie cu cele 9 milenii de istorie româneascã ?

Prof. dr. Maria-Luminita Rollé, Universitatea din Edinburgh, Academic Consultant in European Mytholgy