CONVENŢIA SECRETĂ ROMÂNO - RUSĂ DIN 1877

              

Cercurile guvernante din România erau destul de lucide ca să nu-şi facă iluzii faţă de posibilitatea unei neutralităţi într-un război ruso-turc, care devenea din ce în ce mai iminent. Nimeni nu credea în garanţiile date de către Congresul de la Paris. Principiul: „Pacta servanda sunt!” („Tratatele trebuiesc respectate!”) se refereau, în cel mai bun caz, la statele mici de genul României şi nicidecum la marile puteri. Pentru acestea tratatele internaţionale nu sînt decît nişte simple petece de hîrtie care pot fi încălcate sub orice motiv. Bismarck spunea odată că „treaba generalilor este să înceapă războiul, iar a diplomaţilor să-i găsească motivul” (se poate şi „post-factum”). Este destul să se amintească că Germania a motivat invadarea Belgiei în anul 1914 prin ... „bombardarea de către aviaţia de război (!!!) belgiană a paşnicelor oraşe de graniţă germane”.

Retrocedarea celor trei judeţe sud-basarabene Principatului Moldovei de către Congresul de la Paris, în anul 1856, nu a constituit nici pe departe restabilirea „dreptăţii istorice”. Să nu se uite că a fost vorba doar de o mică parte din Basarabia răpită în anul 1812 (trei judeţe din opt!). Din punct de vedere etnic Bugeacul a fost regiunea cu cea mai mică pondere a populaţiei româneşti din interfluviul Pruto-Nistrean (deşi, românii alcătuiau cel mai numeros grup etnic în acest micro-Babilon al coloniştilor plantaţi aici de guvernul ţarist).

Scopul real urmărit de către aliaţi prin retrocedarea Bugeacului a fost crearea unui „cordon sanitar” între cele două imperii aflate de un secol şi jumătate într-o stare de „perpetuum bellum” („război permanent”). Acest cordon aflat sub tutelă internaţională urma să-i împiedice pe ruşi să-i mai atace pe turci în direcţia Balcanilor. Ideea, însă, a fost proastă din capul locului, deoarece nu a fost vorba de tutela şi garanţiile din partea unui bloc militar-politic unit şi consolidat, ci a unei alianţe de conjunctură.

Occidentul, între timp, s-a mai învăţat minte. După colapsul URSS şi Federaţia Rusă a fost încercuită de un „cordon sanitar” alcătuit dintr-un şirag de state mici. De această dată ele au fost încorporate în NATO şi UE, ceea ce le permite să se simtă într-o relativă siguranţă (cu excepţia, bineînţeles, a unui Armaghedon racheto-nuclear). Or, NATO este un bloc militar-politic stabil şi destul de consolidat, autoritatea căruia se bizuie pe forţa militar-politică şi economică a celei mai puternice (deocamdată) ţări din lume - SUA. Statele Baltice (în primul rînd Estonia şi Letonia) aflate sub egida NATO îşi pot permite să le dea cu tifla ruşilor (dreptul la cetăţenie al populaţiei locale rusofone, scandalul din jurul monumentelor ş. a.) în cazurile cînd altădată nu ar fi îndrăznit nici măcar să-şi exprime o nemulţumire bine voalată prin termeni diplomatici cît se poate de tacticoşi şi neutri.

Apare o altă întrebare: a avut oare România către anul 1877 vreo alternativă alianţei cu Rusia? Răspunsul este categoric: - Nu! După cum s-a mai menţionat mai sus, Gorciakov, de comun acord cu Bismarck, a reuşit să reducă la zero „monstruoasa coaliţie” de la anul 1853. Cu, sau fără voia românilor, ruşii aveau de gînd să tranziteze teritoriul României pentru a intra în contact de luptă cu inamicul. Ar fi avut de cîştigat ceva Bucureştiul în cazul respectării stricte a angajamentelor sale de vasal credincios al Porţii? – Desigur că nu!

In relaţiile internaţionale există aşa un termen, precum: „tributul sîngelui”. O ţară care îşi datorează independenţa altor puteri nu se bucură de aceeaşi consideraţie ca aceea care şi-a cîştigat-o pe cîmpul de luptă. In plus la aceasta este de dorit ca aportul adus la victoria comună să fie cît mai valoros. Altfel, s-ar putea repeta varianta italiană, cînd Bismarck, la auzul pretenţiilor teritoriale ale Romei a întrebat cu sarcasm: „Ce s-a întîmplat, oare italienii au mai pierdut vreo bătălie?”. În anul 1866, pentru a distrage cît mai multe forţe austriece de pe teatrul principal al operaţiunilor militare, Bismarck a antrenat în război de partea Prusiei şi tînărul regat al Italiei, fiind, de altfel, absolut conştient de „valoarea” militară a armatelor italiene. Cancelarul prusac le-a promis italienilor provinciile Venetto, Trentino şi Dalmaţia. După cum era şi de aşteptat, armata italiană a fost bătută măr de austrieci în lupta de la Custozza, iar flota - literalmente spulberată în bătălia de lîngă insula Lissa. Dup catastrofa de la Sadova, împăratul Austriei le-a cedat prusacilor Venetto şi aceştia au transmis-o italienilor. Regele Italiei a cerut şi celelalte regiuni promise, dar Bismarck l-a refuzat.

In ajunul declanşării războiului din Balcani, I. C. Brătianu a fost invitat de către cancelarul Gorciakov la Livadia în Crimeea pentru a tatona terenul în vederea încheierii unei convenţii militare anti-otomane. Brătianu dorea să vadă ce garanţii i-ar oferi Rusia în cazul acceptării tranzitului rusesc. Premierul român a cerut în primul rînd respectarea graniţelor României stabilite după anul 1856. Brătianu în cîteva rînduri l-a întrebat pe Gorciakov dacă Rusia este gata să garanteze nu numai independenţa, ci şi integritatea teritorială a ţării. La aceste interpelări insistente, cancelarul şi alţi factori de răspundere din Rusia după unele răspunsuri evazive au fost nevoite să confirme clar şi în repetate rînduri că Imperiul Rus nu are nici un fel de pretenţii teritoriale faţă de statul românesc. In această ordine de idei, trimisul Rusiei Nelidov întreba retoric dacă i-ar mai trebui Rusiei o Polonie, de parcă şi una nu ar fi mai mult decît destul. Generalul rus Ignatiev nega şi el existenţa unor planuri ruseşti asupra sudului Basarabiei, spunînd că Rusia are şi aşa destul pămînt. Nu era pentru prima dată cînd ruşii au promis ceva, pentru ca mai apoi să-şi încalce promisiunile! Începînd războiul cu Turcia în anul 1806, Rusia a declarat că nu are nici un fel de intenţii cuceritoare, ci numai restabilirea la tron a domnitorilor maziliţi de Poartă în pofida prevederilor tratatului de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774. Războiul s-a încheiat însă cu răpirea Basarabiei de la Moldova.

Cancelarul german Otto von Bismarck l-a sfătuit pe Carol I să semneze o convenţie militară cu Rusia, deoarece „este mai preferabil pentru România să lase trupele ruseşti să treacă în virtutea unui tratat, decît să se dea pradă Rusiei”. Pe de altă parte, tot acelaşi Bismarck sfătuia Rusia să înceapă războiul cu Imperiul Otoman fără să aibă „prea multe scrupule faţă de România”. Pe data de 4 aprilie anul 1877, convenţia militară româno-rusă a fost semnată. Articolul 1 al acesteia prevedea: „Guvernul imperial al tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea teritorială a României”.

Iniţial, nu se prevedea ca România să se includă activ în operaţiunile militare. Comandamentul rus spera că drumul spre Constantinopol va fi o promenadă uşoară pentru armata rusă, deşi unele fapte trebuiau de acum să-i pună în gardă pe ruşi. Este destul să ne amintim că în anul 1876 armata sîrbă bine înarmată, echipată şi fortificată de ruşi cu un corp de voluntari (majoritatea dintre ei, fiind ofiţeri şi subofiţeri ai armatei ruse trecuţi cu această ocazie în rezervă) a fost zdrobită într-o manieră deosebit de categorică de către armata otomană în bătălia de la Djunis. Serbia a fost nevoită să ceară pace şi numai Muntenegrul continua cu încăpăţînarea-i caracteristică războiul anti-otoman.

În ajunul declanşării ostilităţilor, Rusia a încheiat o convenţie secretă cu Austro-Ungaria în care se prevedea că aceasta pentru păstrarea neutralităţii în conflict va fi recompensată cu Bosnia şi Herţegovina. Culmea este faptul că Serbia s-a lăsat antrenată în război pentru că Rusia i-a promis Bosnia, iar Muntenegrului – Herţegovina!

Incă înainte de război, contele Andrassy, s-a exprimat în modul următor: „Austro-Ungaria se aseamănă cu o epavă supraîncărcată pentru care orice greutate suplimentară ar însemna o catastrofă. Nu are importanţă ce fel de greutate: un boţ de aur sau rahat, căci rezultatul ar fi acelaşi - naufragiul!”. Andrassy a avut dreptate: anume anexarea Bosniei şi Herţegovinei a dus în fine la declanşarea Primului Război Mondial şi, implicit, la dispariţia milenarei monarhii habsburgice de pe harta lumii.

Aceluiaşi Andrassy, în timpul tratativelor de la Budapesta privitor la încheierea unei convenţii secrete de neamestec (acordul de la Reichstadt), trimisul rus Novikov i-a declarat că are de gînd să reanexeze Basarabia de sud (în pofida declaraţiilor făcute anterior faţă de reprezentanţii României de către înalţi oficiali ruşi). Prin urmare, chiar înainte de a începe războiul, Imperiul Rus şi-a trădat pe cei mai apropiaţi aliaţi ai săi: Muntenegru, Serbia şi România.

Permiţînd trecerea trupelor ruseşti prin teritoriul său, România a atras, desigur, o reacţie adecvată din partea Porţii. Turcii au bombardat oraşele româneşti, iar detaşamentele de başibuzuci au efectuat raiduri de represalii în adîncul teritoriului românesc. România s-a considerat a fi în stare de război cu fostul său suzeran (odată cu declanşarea ostilităţilor, partea românească a declarat că nu mai este legată prin relaţii de vasalitate cu Imperiul Otoman).

Se spunea mai sus că Turcia demult nu mai era un adversar periculos, aşa precum a fost în secolul al XVIII-lea. Rezistenţa îndîrjită opusă de ei în faţa francezilor în timpul campaniei egiptene a lui Napoleon I (lîngă Akko acesta a suferit prima înfrîngere în cariera sa militară), apoi ruşilor, în istovitorul război de şase ani (1806-1812) şi a celui din anii 1827-1828), victoria netă asupra sîrbilor şi voluntarilor ruşi la Djunis în anul 1876 ş. a., au demonstrat cu brio că turcii nu mai sînt acei care au fost. Tanzimatele (Reforme aplicate de către sultanii turci între anii 1839-1878 care au avut drept scop transformarea Imperiului Otoman într-o putere europeană conform tuturor standardelor economice, millitare, sociale, culturale şi, parţial, politice) au transformat Turcia într-o ţară destul de modernă. Să nu uităm şi de faptul că în ciuda tuturor reticenţelor Tratatului de la Paris, din anul 1856, Turcia a ieşit din Războiul Crimeei, totuşi, o ţară învingătoare.

Turcii au ştiut să tragă învăţăminte din amarele înfrîngeri suferite în cele două secole trecute după catastrofa de la Viena din anul 1683. Au încercat să facă acelaşi lucru şi ruşii după ruşinea anului 1856: a fost lichidată iobăgia, s-a introdus reforma autoconducerii locale („zemstvele”), au fost înfiinţate curţile cu juraţi, s-a înfăptuit reforma agrară (împroprietărirea ţăranilor prin răscumpărare) şi, în sfîrşit, a fost promovată mult aşteptata reformă militară. Reforma agrară dusă doar pînă la jumătate i-a nemulţumit atît pe „beneficiarii” ei (ţăranii) cît şi pe dvoreni (moşieri) care pur şi simplu s-au ruinat. În aşa mod, Alexandru II a reuşit „performanţa” să surpe baza socială a autocraţiei ruseşti: ţărănimea (cu credinţa ei pînă atunci nestrămutată în înţelepciunea şi autoritatea „tătucului-ţar”) şi dvorenimea care a fost mîna armată şi intelectul ţarismului. Curţile cu juraţi nu au făcut altceva, decît să-i absolve de pedeapsa binemeritată pe teroriştii din grupările revoluţionare nihiliste (un caz clasic a fost achitarea teroristei Vera Zasulici care l-a înjunghiat pe guvernatorul capitalei, generalul Trepov, care ordonase să fie pedepsiţi cu vergile nişte deţinuţi politici cu purtări turbulente din penitenciarul Petropavlovsk). Reforma militară aşa şi nu a distrus sistemul de castă stabilit demult în armata ţaristă în care corpul de ofiţeri era alcătuit din nobili-dvoreni, iar masa de soldaţi – din ţărani-opincari. Între aceste pături sociale persista o profundă neîncredere şi dispreţ reciproc cauzate de faptul că după reformele lui Petru I, dvorenii s-au „europenizat” într-atît, încît aproape că şi-au uitat rădăcinile lor ruso-ortodoxe. Armata lui Ivan Turbincă cu sistemul ei perimat de recruţi şi 25 de ani de termen a trecut în domeniul trecutului. In locul ei a fost introdus serviciul militar activ obligatoriu pentru un termen redus cu trecerea ulterioară în rezervă. S-au construit căi ferate, şosele, fabrici şi uzine de armament şi echipamente militare etc.

Reformele însă au avut un caracter precipitat şi au catalizat procesul de uzură a autocraţiei. Rusia a fost impusă să accepte un sistem politic absolut impropriu civilizaţiei sale bizantino-ortodoxe. Alexandru II a fost un adept al liberalismului de sorginte occidentală şi s-a străduit să copie fidel sistemul politic din Europa Occidentală (cu precădere cel francez). Discrepanţa dintre formă şi conţinut a avut un rezultat logic şi previzibil: revoluţionarizarea societăţii şi nihilismul în gîndire. De altfel, Alexandru II a plătit cu propria sa viaţă eroarea comisă.

[

RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ ŞI PLANURILE EXPANSIONISTE ALE RUSIEI

     

Rusia niciodată nu s-a împăcat cu gîndul că a fost redusă la rangul unei puteri europene de mîna a doua. Promotorul revanşei a devenit cneazul Gorceakov, unul dintre cei mai iscusiţi diplomaţi ai timpului. El a fost numit de către noul ţar Alexandru II în calitate de cancelar (ministru de externe) al Imperiului Rus. Sarcina principală pe care şi-a pus-o în faţă Gorceakov a fost abrogarea condiţiilor înjositoare ale tratatului de la Paris fără a se implica într-un nou război cu o coaliţie europeană.

Tactica aplicată de cancelarul rus nu a fost deloc nouă: „Divide et impera!” („Dezbină şi domină!”). E drept, că „impera” nu mai stătea la ordinea de zi, fiindcă Rusia se afla în plin proces de reforme şi forţele ei erau prea slabe pentru a realiza planurile lui Petru I de hegemonie mondială. În schimb, Sankt-Petersburgul era pe deplin în stare să stîrnească zîzanie printre foştii săi adversari din timpul Războiului Crimeei. Or, Cvadrupla Alianţă a fost cu adevărat o „alianţă monstruoasă” care apriori nu avea nici o şansă de a supravieţui pe timp de pace.

Marele maestru în ale vendetei (răzbunării), Iosif Stalin, ar fi spus odată: „Răzbunarea este un aşa fel de mîncare care este gustoasă numai după ce s-a ostoit o habă de vreme”. Gorceakov a obţinut revanşa, asmuţînd metodic unul împotriva altuia pe foştii săi inamici. Numai simpla ameninţare sau chiar neamestecul Rusiei au devenit în mîinile cancelarului rus o puternică armă care a dus la eliminarea din cursă a principalilor săi adversari. Meritul lui Gorceakov a fost că el a obţinut în anul 1871 anularea umilitoarelor condiţii ale tratatului de pace de la Paris din anul 1856 fără ca să se verse nici o picătură de sînge rusesc.

Ingrata Austria a fost pedepsită într-un mod deosebit de exemplar. În anul 1866 are loc războiul austro-prusac. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare, la hotarele Galiţiei austriece au loc manevre de mare anvergură ale armatei ruse. La interpelarea Vienei privitor la intenţiile Rusiei, Gorceakov a răspuns maliţios că ţara sa este un stat suveran şi pe teritoriul său este liberă să facă ce vrea. De fapt, Imperiul Rus a participat la conflictul în cauză în calitatea unui beligerant pasiv, precum Austria în timpul Războiului Crimeei. Comandamentul austriac a fost nevoit să ţină în Galiţia un corp de armată pentru a respinge o eventuală intervenţie rusească. Or, la Sadova, aceste unităţi ar fi putut schimba soarta războiului şi a hegemoniei în spaţiul german. Sadova este un orăşel ceh lîngă care în anul 1866 a avut loc bătălia hotărîtoare dintre trupele austriece conduse de feldmareşalul von Benedek şi cele prusace aflate sub comanda legendarului von Moltke (seniorul). Bătălia a fost cîştigată de către prusaci într-o manieră deosebit de categorică. După Sadova, Austria a fost nevoită să renunţe la intenţia de a înfăptui unificarea Germaniei sub egida sa („Das Gross Deutschland” – „Marea Germanie” care ar fi cuprins şi Imperiul Habsburgic).

La fel s-a procedat şi în timpul războiului franco-prusac, cînd Rusia a asistat impasibilă la prăbuşirea celui de-al II Imperiu al lui Louis-Napoleon III Bonaparte. Mai mult decît atît: armata rusă a rămas la hotarele Galiţiei pentru a sili Austria să se abţină de la un amestec în conflict de partea Franţei. După abdicarea lui Louis-Napoleon (vinovatul nemijlocit al participării Franţei la Războiul Crimeei), Gorceakov l-a împiedicat, totuşi, pe Bismarck să distrugă definitiv Franţa. Rusia avea nevoie de sprijinul acesteia în planificata revanşă asupra Turciei.

O Austrie slăbită, o Franţă dependentă de bunăvoinţa Rusiei, o Germanie care să stea la o parte şi o Anglie neutralizată – iată ce a dorit şi pînă la urmă a obţinut Gorceakov. Scopul final urmărit de Rusia în regiune a rămas acelaşi - Constantinopolul. De ieşirea la Mediterană trebuia însă să uite. Grecia, care îi stăpînea porţile, a fost iremediabil pierdută pentru Rusia încă atunci, cînd Sankt-Petersburgul a asistat impasibil la înăbuşirea Eteriei. La mijloc a mai fost, probabil şi concurenţa dintre aceste două naţiuni pentru moştenirea bizantină şi supremaţie în lumea ortodoxă. Visînd la Constantinopol (pe care grecii şi-l doreau ca capitală) şi avînd aliată Serbia care îşi vedea fruntariile sudice la Thessalonic, Rusia trebuia să renunţe la Grecia. Ecaterina II în proiectele sale romantice visa la o renaştere a unui „Imperiu Bizantin” cu centrul la Constantinopol, dar avînd în frunte un principe rus. Aşa ceva i-ar fi aranjat pe greci, deoarece ei ar fi rămas naţiunea dominantă în noul stat, iar Constantinopolul – noua veche capitală.

Un alt factor care a influenţat mult atitudinea Rusiei faţă de popoarele creştine ortodoxe de pe peninsula Balcanică a fost nu cel confesional, precum era de aşteptat (dacă s-ar fi dat crezare lozincilor înaintate de ţarism), ci acel etnic. După cum se ştie, după întronarea lui Petru cel Mare în Rusia a avut loc o subordonare a Bisericii de către stat, încălcîndu-se porunca: „Dă-i Cezarului, ce-i a Cezarului şi Domnului – ce-i a Domnului!” Din acest moment începe părtăşia Bisericii Ortodoxe Ruse la păcatul filetismului. Reliefarea componentei etnice a Rusiei nu a întîrziat să se facă observată şi în politica sa externă (o asemenea tendinţă s-a păstrat şi în perioada sovietică a imperialismului sovietic).

De exemplu, în cele două războaie mondiale bulgarii au luptat de cealaltă parte a baricadelor, însă aşa şi au rămas „preferaţii” ruşilor. Prin contradictoriu: grecii care au adus jertfe grele pe altarul victoriei comune nu s-au bucurat niciodată de „graţiile” Rusiei.

Serbia, după obţinerea independenţei de stat în anul 1878, a procedat la fel ca şi România, încheind tratate de alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania. Sîrbii, însă, spre deosebire de români, niciodată nu au fost acuzaţi de trădare şi laşitate. Mai mult decît atît, Rusia s-a implicat în Primul Război Mondial, fiind absolut nepregătită de luptă (ceea ce a condus în final la dezastrul din octombrie 1917), anume pentru a-i salva pe sîrbi de pedeapsa binemeritată pentru asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand la Sarajevo (de altfel, cercetătorii afirmă că această asasinare, înfăptuită de masonii sîrbi, s-a produs cu participarea masonilor austrieci care visau şla desfiinţarea monarhiei austro-ungare). Să nu uităm că nici politica Iugoslaviei socialiste nu prea s-a remarcat prin loialitate faţă de Moscova.

În anul 1871, după catastrofa de la Sedan şi capitularea Franţei, Gorceakov declară nule şi neavenite condiţiile Tratatului de la Paris din anul 1856, cu excepţia punctelor care prevedeau cesiunile teritoriale şi demilitarizarea perpetuă a insulelor Aland din Marea Baltică. Din acest moment, soarta Imperiului Otoman era pecetluită. Instigaţi de Rusia, slavii din Balcani iniţiază un şir de răscoale împotriva Porţii la care aceasta a răspuns prin obişnuita sa manieră: masacrarea populaţiei civile de către miliţiile cerkeşilor şi başibuzucilor. In urma retragerii Turciei din bazinul de nord al Mării Negre şi din Caucaz, regiunile în cauză au fost părăsite şi de către o mare parte din populaţia musulmană locală (cerkeşi şi tătari). Bejenarii erau aşezaţi cu traiul în regiunile de graniţă în Balcani în calitate de colonişti militari care pe timp de război alcătuiau unităţi de trupe neregulate (başibuzuci). Anume aceste trupe se deosebeau printr-o cruzime excesivă faţă de populaţia creştină locală, răzbunîndu-se pe ei pentru patria pierdută.

Scînteia care a detonat Balcanii a fost răscoala din Herţegovina, o mică regiune limitrofă cu Muntenegru populată de către croaţi pe care Cetinie, capitala Muntenegrului pînă în anul 1914, dorea să şi-o alipească. Mai apoi este cuprinsă de focul revoltei Bosnia şi nordul Albaniei populat de creştini. In anul 1876, Muntenegru şi Serbia au declarat război Turciei. In ciuda concursului din partea miilor de voluntari trimişi pe front de către Alexandru II şi a masivului ajutor financiar şi cu armament din partea Rusiei, Serbia este înfrîntă şi cere pace. Comportamentul „voluntarilor” ruşi în Serbia care pînă atunci nu s-a ciocnit nemijlocit cu unele trăsături „specifice” ale caracterului naţional rusesc a făcut ca sîrbii să se lecuiască definitiv de dragostea pentru „fraţii” mai mari. Abuzurile săvîrşite de „voluntari” au fost condamnate pînă şi de către presa rusească.

Dar, în ciuda înfrîngerii Serbiei, escaladarea conflictului a continuat. În anul următor, instigaţi de Rusia, se răscoală bulgarii din Rumelia (paşalîc turcesc de pe teritoriul Bulgariei de astăzi) care pînă atunci au dat dovadă de loialitate faţă de Poartă. Reacţia turcilor a fost promptă şi deosebit de violentă: peste treizeci de mii de omorîţi numai în regiunea Sofiei! Mult-căutatul motiv a fost în sfîrşit găsit şi Rusia a declarat război Porţii Otomane cu acordul tacit al celorlalte mari puteri europene.

Teritoriul românesc a fost nu o dată tranzitat de către transporturile de armament rusesc cu destinaţia Serbia, de unde acestea erau distribuite insurgenţilor anti-otomani pe întreaga peninsulă Balcanică. Astfel, A. I. Cuza a permis în anul 1862 trecerea prin teritoriul ţării a unei caravane de şase sute de care cu arme spre Serbia şi a încheiat o alianţă cu aceasta , ceea ce i-a permis opoziţiei să-l învinuiască pe domnitor de filorusism. De altfel, o asemenea acuzaţie era absolut nefondată, deoarece A. I Cuza (şi el mason pînă în măduva oaselor) prin definiţie nu putea fi rusofil. Pur şi simplu, domnitorul Unirii dorea să fie şi cel al Independenţei şi pentru a-şi atinge scopul, trebuia să cîştige de partea sa Rusia.

RĂZBOIUL INDEPENDENŢEI - CADRUL INTERNAŢIONAL

             

In anul 1856 Rusia a suferit o înfrîngere umilitoare în confruntarea militară cu cvadrupla alianţă anglo-franco-turco-sardiniană. Ea a intrat în istorie cu denumirea de Războiul Crimeei (după locul teatrului principal al operaţiunilor militare). Singura victorie rusească repurtată în trei ani de război a fost cea navală de la Sinop împotriva flotei otomane. Celelalte bătălii (Balaklava, Alma, Inkerman, Malahov ş. a.) au fost pierdute într-un mod zdrobitor. Şi-au spus cuvîntul înapoierea economică, lipsa unei infrastructuri moderne, corupţia elitei politice şi incompetenţa corpului superior de comandă al armatei ruseşti. Războiul Crimeei a fost un adevărat prim război mondial, deoarece a antrenat într-un mod sau altul principalele puteri de pe glob.

Imperiul Habsburgic a participat (deşi pasiv) la coaliţia antirusească, deoarece prin poziţia sa ostilă a distras de pe teatrul principal al operaţiunilor militare importante efective militare ale Rusiei. Comandamentul rusesc a fost nevoit să le amplaseze la graniţa comună pentru a preîntîmpina o posibilă intervenţie austriacă. În urma ultimatumului venit din partea Vienei în anul 1853, armatele ruseşti au fost nevoite să evacueze Principatele Dunărene (imediat ocupate de către austrieci). Al doilea ultimatum înaintat de către austrieci în anul 1856 a forţat Rusia să capituleze în faţa adversarilor săi. În anul 1849 trupele ruseşti de sub comanda general-feldmareşalului Paskevici au salvat Imperiul Austriac de la o dezintegrare totală în urma revoluţiei „paşoptiste”. Ţarul Rusiei Nicolai I şi-a salvat „fratele încoronat” într-un mod absolut altruist fără ca să-i ceară acestuia nici un fel de concesii teritoriale sau de alt ordin. În timpul războiului Crimeei – 1853-1856 (doar peste 4 ani!), austriecii au adoptat o poziţie antirusească, cerîndu-le în mod ultimativ binefăcătorilor să evacueze Principatelor Dunărene, iar mai apoi, să înceteze împotrivirea în faţa coaliţiei cvadruple anglo-franco-turco-sardiniene.

Unica mare putere europeană care a păstrat faţă de Rusia o neutralitate mai mult sau mai puţin binevoitoare a fost Prusia. Ea era condusă de către un om politic genial : Otto von Bismarck. Cancelarul prusac, asemeni unui şahist de geniu, gîndea cu mai multe mişcări înainte. Păstrînd neutralitatea ţării sale în conflictul european, el şi-a asigurat sprijinul Rusiei în lupta pentru unificarea Germaniei. După ce şi-a atins scopul, Bismarck a schimbat radical vectorul politicii externe al celui de-al Doilea Reich, prin poziţia sa de „samsar cinstit” al Congresului de la Berlin din anul 1878 care a determinat înfrîngerea diplomatică a Rusiei. Ponderea celorlalte ţări de pe glob în relaţiile internaţionale era prea mică pentru a fi analizată în parte. Conform terminologiei istorice germane, Primul Reich a fost cel medieval fondat de către Otton cel Mare în secolul X; Cel de-al Doilea – a fost cel înfiinţat datorită geniului lui Bismarck (anii 1871-1918), iar al Treilea (aşa zisul “Reich Milenar”) a fost creat de către Hitler şi a durat doar 22 de ani.

Congresul de la Paris din anul 1856 a marcat sfîrşitul creşterii Imperiului Rus şi începutul implacabilului său declin (încheiat prin dispariţia lui (în forma sa veche) odată cu puciurile masonice şi sionist-bolşevice din februarie şi octombrie 1917). Condiţiile păcii impuse Rusiei de către aliaţi în anul 1856 au purtat un caracter mai mult de umilire, căci pierderile teritoriale suportate de ea au fost minimale. Trei judeţe sud-basarabene (Bolgrad, Izmail şi Chilia) au fost retrocedate Moldovei. Gurile Dunării şi insula Şerpilor urmau şi ele să treacă la Moldova. În anul 1857, însă, aceste teritorii au trecut din nou sub suveranitatea Imperiului Otoman , deoarece moldovenii nu s-au prea grăbit să preia controlul asupra lor.

Rusiei i-a fost interzis să întreţină flotă militară pe Marea Neagră, iar fortificaţiile ei de pe litoralul pontic urmau să fie distruse. Paradoxul situaţiei este că aceste condiţii se refereau şi la unul dintre învingători: Imperiul Otoman. Marile puteri europene îşi rezervau dreptul de a interveni în forţă pentru a păstra „status-quo”-ul stabilit în regiune după terminarea războiului Crimeei. Din acest moment, „omul bolnav al Europei” a trecut sub îngrijirea „infirmierilor” occidentali. Această calificare se referea la Imperiul Otoman aflat, de la sfîrşitul secolului XVII, într-o stare de criză permanentă.

Calea Rusiei spre ţinta sa seculară (Constantinopol) a fost stăvilită pentru un timp îndelungat. Ea a fost coborîtă la rangul unei puteri europene de mărime mijlocie. Au fost necesari mai mult de douăzeci de ani pentru ca Sankt-Petersburgul să redevină una dintre principalele viori în „concertul european”. Dar, niciodată Imperiul Rus (pînă la ipostaza sa sovietică) nu va mai putea pretinde la rolul de hegemon al Europei continentale.

Tratatul de la Paris a fost oarecum benefic pentru români, deoarece prevederile care se refereau la Moldova şi Muntenia le-au oferit (fără voia autorilor) românilor nesperata, dar mult-visata şansă de a se uni într-un singur stat. Asupra Principatelor a fost instituită o tutelă colectivă compusă din şapte puteri europene: Turcia, Anglia, Franţa, Sardinia, Prusia, Austria şi Rusia. Ţările Româneşti au căpătat dreptul de a se numi „Principatele Unite”, deşi o unire reală era interzisă, permiţîndu-se doar formarea unor comisii, comitete şi servicii comune de o importanţă minoră.

Condiţiile Tratatului de la Paris stipulau posibilitatea unei intervenţii armate în Ţările Româneşti numai cu condiţia existenţei unui consens între puterile-garant, ceea ce apriori era imposibil, avînd în vedere componenţa „comitetului de tutelă”. Franţa, Anglia, Turcia şi Sardinia au luptat împotriva Rusiei; Austria a fost o parte beligerantă pasivă, iar Prusia a păstrat o neutralitate binevoitoare faţă de Rusia. Franţa era dispusă să accepte unirea Principatelor, pe cînd Austria, care anexase anterior mai mult de o jumătate din pămînturile ancestrale româneşti, era categoric împotrivă. Enumerarea contradicţiilor care făceau ca comitetul de tutelă să fie absolut nefuncţional poate fi continuată la nesfîrşit.

. O altă „omisiune” din partea tutelarilor a fost faptul că, deşi unirea nu era permisă, nu se stipula că una şi aceeaşi persoană nu ar putea să ocupe tronul în ambele principate (care, formal, ar rămîne subiecte independente ale dreptului internaţional). Or, cu alte cuvinte, se întrevedea posibilitatea unei uniri preliminare (deocamdată) sub formă de uniune personală. Drept exemplu ne poate servi unirea dintre Suedia şi Norvegia între anii 1815-1905, cînd regele Suediei era în acelaşi timp şi rege al Norvegiei.

Infrîngerea Rusiei a marcat sfîrşitul protectoratului rusesc asupra Principatelor Dunărene şi abrogarea „Regulamentului Organic”. Învingătorii au impus românilor un nou act constituţional prin documentul adoptat la Convenţia de la Paris din anul 1858 care stipula alegerea domnitorilor de către adunările reprezentative în ambele ţări româneşti. Nu exista nici un impediment de ordin constituţional care le-ar fi interzis deputaţilor să aleagă una şi aceeaşi persoană în calitate de domnitor în ambele ţări.

După cum ştim, actul Unirii s-a produs în anul 1859 prin alegerea lui A. I. Cuza în calitate de domnitor de către Divanurile ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească. Dacă ţinem cont de faptul că ambele principate pe lîngă un domnitor comun mai aveau şi aceeaşi limbă, religie, cultură şi tradiţii, atunci este clar că unirea definitivă era, practic, inevitabilă (ceea ce s-a şi produs la numai trei ani după prima - în 1862). În anul 1859 a avut loc „Mica Unire”, deoarece într-un singur stat s-au unit doar o jumătate dintre pământurile româneşti. O mai numim şi preliminară, pentru că ea a purtat caracterul unei uniuni personale. În anul 1862, folosindu-se de conjunctura internaţională favorabilă, A. I. Cuza procedează la unirea definitivă prin formarea unor structuri statale unice.

Astfel, folosind cu iscusinţă tactica punerii puterilor-garant în faţa unui mimat fapt împlinit („fait-accomplis”). Fiecare „fapt împlinit” era minuţios coordonat de fraţii masoni din Principate cu fraţii masoni din Franţa care erau, de fapt, conducătorii reali ai noului principat unit.  A. I. Cuza şi tînăra diplomaţie românească au reuşit să producă apariţia pe harta bătrînului continent a unui nou stat naţional unit şi centralizat. Incepînd cu anul 1862, el va purta denumirea sa actuală: România (folosindu-se ca rădăcină stravechiul cuvînt moştenit din perioada Daciei romane – „român” ca autodenumire a tuturor ortodocşilor de limbă maternă românească – definiţia aparţine mitropolitului Varlaam din sec. XVII). La ordinea de zi mai rămînea încă o problemă: cea a independenţei de stat.