CRAIOVA - GHEORGHE BIBESCU

                

Gheorghe Bibescu, fiu al lui Dumitrachi Bibescu şi al Ecaterinei Văcărescu, s-a născut la Craiova, în 1804, şi s-a stins din viaţă în iunie 1873, la Paris. A avut ca fraţi pe Barbu Ştirbei, care şi-a schimbat numele prin adopţie şi pe Iancu Bibescu, pesonalitate de prim rang a Craiovei şi ocârmuitor al acesteia între 1842-1848 şi apoi, după revoluţie, ministru al cultelor, sub domnia celui de al doilea frate, Barbu Ştirbei.

         Gheorghe Bibescu a fost domnitor în Țara Românească între 1 ianuarie 1843- 13/25 iunie 1848, perioadă în care fratele său Iancu a devenit ocârmuitor al Craiovei cu mare folos pe linia modernizării şi ridicării culturale.

         Gheorghe Bibescu şi-a urmat studiile la Bucureşti şi Paris (1817-1824), unde a urmat cursurile de drept şi a luat titlul de doctor.

Gheorghe Bibescu a fost căsătorit de două ori şi a avut nouă copii.

Prima soţie a fost Zoe Mavrocordat (1805-1892), cea mai bogată fată din ţară la acea vreme. S-au căsătorit în anul 1826 şi au avut şapte copii. Al doilea copil al lor, George, va fi tatăl lui Gheorghe Valentin Bibescu (1880-1941), întemeietorul aeroportului Băneasa din Bucureşti. Gheorghe Bibescu va divorţa de Zoe după nouăsprezece ani de căsnicie, în anul 1845, aceasta fiind grav bolnavă de nervi şi trăind foarte mult internată prin sanatorii.

La 9 septembrie 1845 Gheorghe Bibescu se va căsători cu Mariţica Ghica (decedată în 1860 de cancer), cu care va avea două fete. Căsătoria s-a oficiat la Focşani, la biserica Sfântul Ioan din Piaţa Unirii, naş de cununie fiind Mihail Sturdza , domnitorul Moldovei şi doamna sa. Divorţul şi cea de a doua căsătorie au parcurs un drum foarte anevoios şi întortocheat.

După reîntoarcerea de la Paris, în anul 1824, a fost deputat de Dolj (1831) şi a ocupat mai multe funcţii în administraţia statului: Pavel Kiseleff i-a încredinţat postul de director la Departamentul Dreptăţii, iar apoi s-a mutat la Ministerul Afacerilor Străine, unde a ramas până la urcarea pe tron a lui Alexandru Ghica (1834).  După zece ani de activitate în această instituţie va demisiona şi va pleca în străinătate, în anul 1834. Va locui la Paris şi la Viena până în anul 1842, când a revenit în ţară.

La 20 decembrie 1842, după ce a condus opoziţia faţă de domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru D. Ghica, a fost ales de Obşteasca Adunare Extraordinară ca domnitor în locul aceluia, avându-l contracandidat atât pe fratele său, cât pe alţi 48 de doritori ai tronului. Alegerea lui s-a datorat faptului că era favoritul consulului Rusiei la Bucureşti. In cazul lui nu s-a ţinut cont că nu îndeplinea două condiţii impuse de Regulamentul Organic: nu avea patruzeci de ani împliniţi şi nu putea să facă dovada că familia sa deţinea rangul de boier de trei generaţii.

La 15 octombrie 1843, întorcându-se la Bucureşti dintr-o vizită făcută la Constantinopole, a adus în ţară primele patru tunuri (dăruite de sultan) cu care va înfiinţa prin Porunca Domnească nr. 198 din 15 noiembrie acelaşi an, prima baterie de artilerie din istoria modernă a României. Data de 15 noiembrie este astăzi Ziua Artileriei Române.

Ca domnitor va lua o serie de măsuri destinate a îmbunătăţi situaţia ţării: a mărit armata Munteniei din punct de vedere numeric, a reorganizat poliţia unor oraşe, a modernizat regimul temniţelor, deosebit de dur până atunci, a pus ordine în finanţele ţării. A eliberat din robie ţiganii care aparţineau Bisericii şi aşezămintelor publice. A înlăturat un număr de abuzuri din administraţie, din domeniul relaţiilor agrare şi din justiţie. In anul 1847 i-a ajutat pe sinistraţii în urma incendiului de Paşti din Bucureşti. Tot pe plan intern s-a arătat interesat de luarea unor măsuri în multe alte domenii: respectarea legii în stabilirea obligaţiilor ţăranilor faţă de proprietari; dezrobirea ţiganilor (1847), organizarea sistemului judiciar, creşterea numărului de şcoli săteşti, înfiinţarea Şcolii ostăşeşti de la Dudeşti (1838) şi a celei din Dealul Spirii (1839), a Şcolii ostăşeşti pentru învăţământul superior (1847), construirea de poduri şi şosele. Un gest demn de apreciat este graţierea complotiştilor din 1840 (februarie 1843), printre ei aflându-se şi Nicolae Bălcescu.

A luat măsuri de amenajare a drumurilor şi de înfrumuseţare a oraşului Bucureşti. A amenajat actuala şosea Kiseleff, a început amenajarea parcului Cişmigiu, a început construirea Teatrului Naţional şi altele. In legătură cu Teatrul Naţional domnitorul a trimis o adresă Sfatului administrativ, în care a cerut să se intre în legătură cu vreun arhitect din cei mai cunoscuţi din părţile Europei, ca să chibzuiască planul. Lucările la Teatru au început în 1846 şi s-au terminat în 1852, planurile fiind ale vienezului A. Hefft. Clădirea a rezistat până la bombardamentul german al Luftwaffe din 24 – 25 august 1944.

Despre Bucureştiul din timpul său există mărturia francezului Desprez, care în 1847 spunea: te simţi în mijlocul agitaţiei unui mare oraş şi poţi constata semnele unei civilizaţii care începe…Alături de casele răspândite ca într-un sat mare, magazine particulare şi locuinţe somptuoase se ridică în fiecare zi…şi astfel, în fiecare zi, capitala Valahiei se dezbracă de caracterul său oriental pentru a lua aspectul oraşelor din Occident. Desigur caracterizarea a fost făcută înainte de marele incendiu din 23 martie, care va distruge 1142 de prăvălii, 686 de case, 12 biserici, 10 hanuri, determinând o adevărată subscripţie europeană pentru reconstrucţie la care vor participa şi sultanul şi ţarul şi Baronul Rotschild precum şi moldovenii şi transilvănenii.

Printre măsurile mai puţin apreciate au fost concesionarea minelor către rusul Trandafiloff şi încercarea de a introduce limba franceză ca limbă de predare în învăţământul superior. Domnia s-a desfăşurat sub presiunile Rusiei, fapt ce l-a adus în conflict cu Adunarea Obştească, motivul fiind respingerea de către Adunare a proiectului de concesionare a minelor rusului Trandafilov. Reacţionează dizolvând Adunarea şi guvernează fără aceasta o anumit perioadă (martie 1844-decembrie 1846).

A fost adept al unirii Munteniei cu Moldova. La 1 ianuarie 1848 a desfiinţat importantul punct vamal de la Focşani, care despărţea cele două ţări române.

In timpul revoluţiei paşoptiste din Muntenia a avut o atitudine nehotărâtă, nu a fost nici de partea revoluţionarilor, dar nici nu a luat măsuri de reprimare a revoluţiei cerute de Rusia. La 9 iunie 1848, când se citea în Bucureşti Proclamaţia de la Islaz, dintr-un grup de trei tineri s-a tras asupra sa cu pistolul. Glonţul s-a oprit în epoletul uniformei domnitorului, acesta scăpând nevătămat.

Nefiind susţinut de către armata Ţării Româneşti, care a declarat că nu va vărsa sânge de român dacă i se ordonă să înăbuşe revoluţia, Gheorghe Bibescu s-a văzut obligat la 11 iunie 1848 să semneze Proclamaţia de la Islaz, aprobând astfel noua constituţie cerută de revoluţionari şi abrogând Regulamentul Organic. Consului rus la Bucureşti a protestat faţă de abrogarea Regulamentului Organic a doua zi, astfel că la 12 iunie 1848 Gheorghe Bibescu este obligat să abdice.

La 13/25 iunie 1848 va părăsi Muntenia pe la Câmpulung, trecând prin Transilvania spre Paris. La 14 iunie va fi înlocuit de un guvern revoluţionar provizoriu, până la 28 iulie 1848, când se va institui Locotenenţa domnească.

Autor al lucrărilor: Paul Kiseleffou Ies Principautes de Valachie et Moldavie en 1841 (Paris, 1841), şituaţia Munteniei sub administraţia Principelui Ghica (Bruxelles, 1842), Les Principautes roumaines devant l 'Europe (Paris, 1856).

Nicolae Iorga îl caracteriza astfel: „Bibescu era un om încă tânăr, foarte bine crescut de tatăl său, un bogat boier oltean; el studiase un număr de ani la Paris, întorcându-se cu titlul de doctor în drept; era un suflet nobil, cu aplecări poetice, cu bunăvoinţa de a face fericirea ţării sale. Fireşte însă că şi acţiunea lui, ca şi a lui Mihai Sturza, era mărgenită de şituaţia pe care tratatele o creau Principatelor: atârnarea mai slabă faţă de Poartă şi protectoratul apăsător din partea Rusiei [...]".  

CRAIOVA - FAMILIA BIBESCU

             

  Marele vornic Dumitru (Dumitrache) Bibescu, cel ce va da Ţării Româneşti doi domnitori luminaţi şi un ocârmuitor Craiovei, îşi avea originile în Gorj, la Jupăneşti prin jurul anului 1700 şi provenea dintr-o boierie aşa de mică, încît abia de se ridica mai presus de lipsa desăvîrşită a boieriei. După două generaţii în familie a apărut un anume Dumitru )Dumitrache). Acest Dumitru (Dumitrachi) a făcut cu putinţă mărirea Bibeştilor. El s-a ridicat răpede în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, cînd Oltenia se supunea iarăşi Domnului din Bucureşti. Mai ales după pacea de la Chiuciuc-Cainargi (1774) şi noua rînduială a lucrurilor, izbuteşte să ajungă un om cunoscut, puternic şi bogat. Căsătoria lui cu Ecaterina lui Constantin Văcărescu, fiica de suflet a lui Barbu Ştirbei (1794), l-a adus în legături de înrudire cu toată boierimea cea mare. (…)”. De aceea în unele izvoare se vorbeşte de o înrudire a lui cu Constantin Brâncoveanu, înrudire despre care Nicolae Iorga nu aduce vorbire. Probabil că Nicolae Iorga a urmărit numai firul unei ramuri a familiei Bibescu. Dumitrachi Bibescu şi-a aşezat familia la Craiova. Casa Bibescu s-a găsit până după 1900 pe actualul loc al supermagayinului Mercur, servingd, un timp, în src aşXIX-lea ca sediu al Prefecturii.

       Povestea familiei Bibescu, astăzi atât de cunoscută mai ales în exteriorul ţării, a început în secolul al XVII-lea, sau poate chiar mai devreme, în satul Bibeşti din judeţul Gorj. Satul cu acest nume este atestat documentar în mai 1610 de către domnitorul Radu Şerban. Peste câteva decenii, un anume Udrea din Bibeşti va fi acceptat la curtea lui Matei Basarab. Familia Bibeştilor va juca un rol politic important abia din secolul următor şi mai ales în secolul al XIX-lea. Bunăoară, în documente poate fi găsit un Ion Bibescu printre cei 66 de boieri olteni, întruniţi la Târgu-Jiu, care au semnat memoriul către prinţul Eugeniu de Savoia pentru ca Oltenia să fie anexată Imperiului Habsburgic, lucru ce se va întâmpla câţiva ani mai târziu. Şi tot un Bibescu va protesta în 1827 către autorităţile vremii contra restaurării egumenilor greci în mânăstirile româneşti.
Marele vornic Dimitrie Bibescu a zugrăvit biserica din Stăneşti şi a ajuns slujitorul de taină al domnitorului Grigore Ghica. Urmaşii lui vor deveni domnitorii  Gheorghe Dimitrie Bibescu şi Barbu Ştirbei, cu realizări importante la cârma Munteniei.

       Cu toate că au provenit dintr-o familie modestă de moşneni, aşa cum a stabilit Nicolae Iorga, cu mai bine de un secol în urmă, Bibeştii au căpătat legitimitate prin căsătorii, moşteniri şi înfieri. Bibeştii spuneau străinătăţii în secolul al XIX-lea că: „Brâncovenii au, prin două căsătorii, sânge de-al Basarabilor. Bibeştii s-au coborât prin femei din Brâncoveni, şi prin căsătoria prinţului Gheorghe Bibescu (domnitor 1842-1848) au devenit drepţi moştenitori ai numelui Brâncovenilor”. Cel care ne-a lăsat informaţii relevante despre Bibeşti este Ioan C. Filitti.
       Interesant că biografia romanţată a Bibeştilor avea susţinere istorică. Mai exact, mama domnitorului provenea din familia Văcărescu, bunica din familia Creţulescu iar străbunica fusese una din fiicele lui Constantin Brâncoveanu. Dacă luăm de bună genealogia familiei Brâncoveanu, care prin femei ajungeau la Basarabi, rezultă un neam cât se poate de respectabil. Căsătoria lui Gheorghe Bibescu cu o Mavrocordat înfiată de Brâncoveni desăvârşea, am putea spune, zestrea genetică pentru a revendica tronul ţării.

      Revenind la linia directă a familiei, cea plecată din Bibeştii Gorjului în secolul al XVII-lea, trebuie remarcat că de la ţăranii moşneni de atunci îi găsim la finele secolului al XVIII-lea, informaţie pe care Nicolae Iorga o citează după Alexandru Ştefulescu, ca boieri de treapta II cu o avere destul de inconsistentă. Dumitrache Bibescu, tatăl viitorului domnitor, va fi cel care va ridica familia la boieri de treapta I şi chiar la rangul de membru în divanul boierilor mari din Bucureşti.

Dumitrache Bibescu, cel care a ridicat familia la rangul cel mai înalt al boierimii române, a avut o grijă deosebită pentru educaţia copiilor săi, simţind că aceasta nu poate fi căutată decât în occidental vremurilor sale.

      Familia Bibescu a fost o familie princiară românească de provenienţă nouă, dar înrudită cu marile familii româneşti de boieri, precum şi cu mari familii nobiliare din Europa. Printre principalii ei reprezentanţi se pot enumera:

- Gheorghe Bibescu (1802-1873), domnitor al Ţării Româneşti (1842-1848), fiul lui Dumitrache Bibescu şi al Ecaterinei Văcărescu; s-a căsătorit cu Zoe Mavrocordat, fiica adoptivă şi moştenitoarea marelui ban Grigore Brâncoveanu, ultimul descendent direct în linie masculină al lui Constantin Brâncoveanu; a abdicat în urma Revoluţiei de la 1848, dar a promovat o serie de reforme, între care desfiinţarea vămilor între Moldova şi Ţara Românească şi iniţierea măsurilor pentru dezrobirea ţiganilor;

- Barbu Dimitrie Bibescu-Ştirbei (1799-1869), domnitor al Ţării Româneşti (1849-1853/1854-1856), fratele principelui Gheorghe Bibescu, a fost adoptat de bunicul său, prinţul Ştirbei, al cărui nume l-a preluat; a fost ministru de interne şi a avut un rol important în redactarea Regulamentului Organic; deşi conservator în concepţiile sale sociale şi politice, a fost un domn preocupat de modernizarea şi dezvoltarea ţării în plan economic dar şi social şi cultural;

- Elena Bibescu (1855-1902), născută Elena Kostachi Epureanu; a fost căsătorită cu principele Alexandru Bibescu (1842-1911), fiul domnitorului Gheorghe Bibescu; a fost o pianistă renumită, care a întreţinut la Paris unul dintre cele mai importante saloane artistice, frecventate de nume mari ca A. Gounod, C. Sain-Saens, G. Enescu, A. France, M. Proust;

- Anton Bibescu (1878-1951), avocat, diplomat şi scriitor; bunicul său a fost principele Gheorghe Bibescu; de-a lungul carierei diplomatice a fost trimisul României la Londra, Washington şi Madrid; a fost căsătorit cu Elisabeth Asquith, fiica premierului britanic H.H. Asquith, şi prieten bun cu Marcel Proust şi Mihail Sebastian;

- George Bibescu (1834-1902), fiu al lui Gheorghe Bibescu; a fost ofiţer în armata franceză, participant la campania din Mexic (1864);

- Anna (Bibescu) de Noailles (1876-1933), prinţesă Brâncoveanu, poetă franceză de origine română, fiica lui Grigore Bibescu;

- George Valentin Bibescu (1890-1941), pilot român, pionier al sporturilor aviatice în România, fondator al Clubului Aviatic Român (1909) şi al Ligii Naţionale Aeriene (1912), preşedinte al Federaţiei Aeronautice Internaţionale (1930), fiul lui George Bibescu; Martha Bibescu, născută Lahovari, soţia lui George Valentin Bibescu, scriitoare şi influentă susţinătoare a cauzei României în cercurile politice europene ale vremii sale.

Se poate aprecia că această familiar s-a disipat în societatea franceză, îndepărtându-se de cea română.

CRAIOVA - IANCU (ION) BIBESCU

            

Una dintre marile familii boiereşti din Craiova - familia Bibescu - a dat Țării Românești pe ultimii săi doi domnitori: frații Gheorghe Bibescu (1842-1848) și Barbu Știrbei (1849-1856). Foarte destoinic şi folositor oraşului natal, avea să se dovedească însă şi cel de-al treilea frate, Iancu Bibescu. Craiova a făcut pași mari sub ocîrmuirea lui Iancu Bibescu (1842-1848). Iancu Bibescu, s-a afirmat ca personalitate de frunte a Craiovei. Cultivat şi bogat, a pus umărul la modernizarea oraşului în perioada 1835-1848, dar mai ales între anii 1842-1848, când a devenit ocârmuitorul oraşului.

     In numai 6 ani, a început o sistematizare a orașului şi a trecut la alinierea unor străzi. Prima stradă pietruită din Craiova i s-a datorat lui. A folosit pietre fasonate din bazalt artificial, sau gresie de Yvoir, aduse din Elveția , Franța sau Belgia. S-au trasat trotuare pavate, iar pe marginea acestora s-au plantat pomi. In 1847 s-a construit foișorul de foc, pe un teren aflat în spatele actualului edificiu “Casa Albă” și s-a modernizat spaţiul numit “Cântarul de Piatră”, unde, mai târziu, primarul Barbu Bălcescu, fratele revoluţionarului, a amenajat parcul "Mihai Bravu", rămas până în zilele noastre. Sub regimul comunist parcul s-a numit, pentru un timp, “Parcul Tineretului”.

     Tot sub cârmuirea lui Iancu Bibescu s-a înființat serviciul pompierilor. Au apărut școli de artă, s-a dezvoltat o adevărată tradiție în școala de pictură craioveană. S-au luat măsuri pentru repararea canalelor și izvoarelor, s-a construit pod de piatră peste Jiu și o șosea prin Valea Vlăicii, unde se întâlneau apele pârâielor din “Valea Orbeţilor” (actuala stradă Ştefan cel Mare) şi din “Valea lui Opincă” (actualul boulevard Calea Bucureşti). Punctele comerciale centrale erau grupate în jurul a două intersecții importante ce împărțeau centrul Craiovei: "Răscruciul Mare" (intersecţia dintre str. Unirii cu str. Lipscani şi Madona Dudu) și "Răscruciul Mic" (intersecţia dintre str. Buzeşti  şi străzile Lipscani şi Lahovari).

     De la "Răscruciul Mic" spre vest, pînă la intersecția cu străzile Lipscani (unde se vindeau mărfurile de lux) și "Madona Dudu", se aflau bogasierii și cojocarii. Intre cele două răscruciuri se întindeau străzile pline de prăvalii de tot felul: boiangerii, cizmării, cîrciumi, hanuri (cel mai mare era hanul Poroineanu, lîngă piaţa numită, mai târziu, Piaţa Veche sau Piaţa Elca). Principalele mahalale erau: Brazda lui Novac, Episcopiei, Craiovița, Belivacă, Bogdan, Chițărănoia, Dorobănția, Brîndușa, Mîntuleasa, Popa Hristea, Postelnicu Fir și Obedeanu. La nord de "Calea Bucureștiului" de astăzi se afla "Tîrgul din afară". Orașul s-a menținut drept capitală şi centru comercial principal al Olteniei. De aici se exportau în Austria și Turcia cereale, piei, ceară, animale, seu și cervis. In 1846 la Craiova s-a înființat prima societate românească pe acțiuni, era destinată transportului cerealelor cu vaporul pe Dunăre, de la Brăila. La delimitarea hotarului Craiovei, s-au stabilit 8 bariere de intrare în oraş: Bariera Bucureștiului, a Caracalului, a Calafatului, a Bucovățului, a Brestei, a Severinului, a Amaradiei și Bariera Vâlcii.

     In 1846, o gazetă nota că în zilele de duminică, sau de sâmbătă, grădina era deschisă publicului şi se putea asculta muzica militară. In acele zile grădina constituia o desfătare pentru cei din fruntea oraşului. In documentele vremii Iancu Bibescu era numit mare logofăt și cavaler, cârmoitor al Craiovei și inspector al întregii Valahii Mici.

     In anul 1848, Craiova a fost invadată de armatele străine pentru înăbuşirea revoluţiei, şi apoi, pe timpul războiului Crimeii. Acei ani au avut efecte nefaste asupra “Grădinii Bibescu”. Au dispărut plantaţiile ornamentale, amenajările şi chiar arborii seculari.

     După revoluţia de la 1848, domnia a revenit lui Barbu Ştirbei, tot un frate al lui Iancu Bibescu, iar Iancu s-a mutat la Bucureşti unde a devenit ministrul cultelor. In scurt timp a pierdut la jocurile de noroc o mare sumă de bani, lăsându-se dus de curentul de disoluţie al vechii boierimi române, prin cheltuieli nesăbuite şi dezinteres pentru administrarea moşiilor. Pentru a plăti împrumutul luat de la o bancă elveţiană, Iancu Bibescu s-a văzut obligat să vândă moşia din sudul Craiovei, cu casa-palat şi casa de vară din “parcul Bibescu”. Municipalitatea oraşului a cerut un împrumut de 12.000 de galbeni, cu aprobarea domnitorului, pentru cumpărarea acelei moşii de 249 de pogoane, împreună cu toate amenajările şi chiar cu mobilierul rămas. Starea de părăsire şi degradare a “Grădinii Bibescu” a continuat, pentru-că bugetul Primăriei era mic, iar împrumutul atârna greu. O adevărată revigorare şi înfrumuţesare a parcului s-a produs în jurul anului 1900, prin eforturile neabătute ale lui Nicolae Romanescu, de mai multe ori primar şi consilier al Primăriei.