miercuri, 30 ianuarie 2013

ROMÂNIA ȘI PRODUCȚIA DE APĂ GREA


            Programul românesc de apa grea a început in urmă cu 40 de ani, prin construirea unei instalații pilot la Institutul de Criogenie si Separări Izotopice de la Rm. Vâlcea, numita Uzina "G", cu o capacitate de 1 tona/an.
Colaborarea între Institutul de Proiectări pentru Industria Petrolului și Institutul de Tehnologii Izotopice si Moleculare de la Cluj Napoca, a constituit un real ajutor ce a pus bazele construcției experimentale de la Rm. Vâlcea.
Punerea în functiune a stației pilot a început în 1973 și pe data de 9 august 1976 a fost produsă prima cantitate de apă grea de calitate nucleară.
In 1979 a inceput investiția de la Drobeta Turnu Severin la care au participat prin eforturi comune: oameni de știință, proiectanți, constructori de echipamente și instalații pentru finalizarea acestui proiect in condițiile unui program riguros de control al calitații.
Pe data de 17 iulie 1988, s-a obținut industrial apa grea la ROMAG PROD - Drobeta Turnu Severin, la parametri stabiliți pentru reactoarele nucleare de tip CANDU. In perioada de functionare, pe plan intern, s-a realizat necesarul de apă grea pentru Reactorele Nucleare nr. 1 și nr. 2, de la Cernavodă.
In septembrie 2001, ROMAG PROD a reușit sa iasă pe piața externă, realizand un export de apă grea în Coreea de Sud, ulterior existând o preocupare continuă pentru prospectarea piețelor externe. Amplasată in sud-vestul Romaniei, langa orasul Drobeta Turnu Severin, pe malul stang al Dunarii, Uzina de apa grea ROMAG PROD, este sucursala a REGIEI AUTONOME PENTRU ACTIVITATI NUCLEARE și are o capacitate de 360 tone/an, producand apă grea de cea mai buna calitate. Uzina se află în apropierea marelui complex hidroenergetic de la Porțile de Fier, ca furnizor de energie.
Romania este singura țară din Europa, care și-a dezvoltat o filieră nucleară de tip CANDU, fiind cel mai mare producător de apă grea din lume.

Amănunte privind începuturile Uzinei de Apă Grea




Memoriile fostului şef al Înzestrării Armatei generalul Victor Atanasie Stănculescu, dar mai ales afirmaţiile sale, cuprinse în cartea “ În sfârşit, Adevărul”, deschid Cutia Pandorei. Trădat de partenerii de „ revoluţie” şi încarcerat la Jilava ca un infractor de rând, ex-generalul a început să vorbească. Nici că era persoană mai potrivită, pentru a discuta despre proiectele nebuneşti ale dictatorului Nicolae Ceauşescu, materializate în arme de distrugere în masă, rachete cu rază medie de acţiune purtătoare de focoase nucleare, iperită sau bruceloză. Dacă în cazul armelor chimice şi bacteriologice, “materialele” erau aduse de agenţii DIE din străinătate în sticluţe ascunse în buzunarul hainei, pentru bomba atomică, era necesară producerea apei grele. Proiectul Măgura, cum se numea “bomba din Carpaţi”, s-a desfăşurat la umbra Centralei Nuclearelectrice de la Cernavodă. Pe baza tehnologiei furate de agentul Poly din SUA, s-a construit uzina “G” de la Râmnicu Vâlcea, staţia pilot unde s-a produs pentru prima oară apă grea românească. În 1986, la uzina de apă grea de la Drobeta Turnu Severin s-a produs cea mai pură apă grea din Europa. Directorul Florea G. de la acea dată a fost mazilit după ce a refuzat să pornească uzina Drobeta, fără îndeplinirea măsurilor de siguranţă. După plecarea sa, pe estacada de conducte a avut loc un accident cu victime ţinut la secret şi în ziua de azi.

Uzina “G”, ridicată după planurile aduse de DIE


Bazele staţiei pilot pentru obţinerea apei grele de la Vâlcea au fost puse prin anii ’60 sub îndrumarea Direcţiei de Informaţii Externe, imediat ce agentul Brigăzii Speciale TS Polihroniade, nume de cod “Poly”, reuşise să aducă tehnologia de fabricaţie a apei grele de la o uzină de undeva din Savannah - Statele Unite. Brigada Specială TS (ulterior SD) era un compartiment specializat în spionaj economic în cadrul Direcţiei de Informaţii Externe. Ulterior, în familia lui Poly au avut loc diverse "accidente". Printre altele, s-a “întâmplat” ca fiica lui Polihroniade să moară după ce s-a aplecat peste balcon, fiind lovită cu o cărămidă în cap. Evenimentul tragic a marcat-o iremediabil pe soţia lui Poly, personalitate de rang înalt a vieţii sportive româneşti. Femeia are o cădere nervoasă, iar agentul DIE s-a retras din activitate.
Uzina “G” de la Râmnicu Vâlcea, ca dealtfel chiar amplasarea uzinei de apă grea de la Drobeta Turnu Severin au o poveste controversată. Colegii securistului Poly, spun că primul ţăruş al uzinei s-ar fi bătut în apropierea oraşului Cernavodă în 1979. Apoi, la protestul lui Ion Iliescu, fost şef la Ape, conducerea de partid şi de stat s-ar fi răzgândit pentru Turnu Severin. Cât despre, staţia pilot, în memoriile publicate în SUA, generalul Ion Mihai Pacepa, fost şef DIE, vorbeşte despre amplasarea acesteia lângă Slatina.
Nu mai este niciun secret astăzi că staţia pilot unde s-a obţinut pentru prima oară apă grea românească a fost amplasată în vecinătatea Combinatului Chimic Râmnicu Vâlcea (Oltchim), pe strada Uzinei nr.4.
Foştii angajaţi ai Uzinei “G”, cum se numea obiectivul, afirmă că locaţia ar fi fost aleasă chiar de Nicolae Ceauşescu. Proiectul a fost demarat în 1970. Director general a fost numit academicianul Marius Sabin Peculea, fizician de renume cu experienţă considerat părintele apei grele româneşti. Misiunea iniţială a uzinei, în fapt mai mult un institut de cercetare, era de a pune bazele producţiei pentru viitoarea fabrică de apă grea de la Drobeta Turnu Severin. Uzina “G” avea capacitatea de producţie de circa 1 tonă/an.
Oficial, uzina de apă grea (mai cunoscută ca Halânga) de la Drobeta Turnu Severin îşi are originea la fostul IITPIC Institutul de Inginerie Tehnică Proiectare şi Inginerie Chimică. Neoficial este rezultatul cercetărilor de la uzina “G”. Primele patru module ale uzinei de apă grea au fost montate în anul 1986. Şeful proiectului era inginerul chimist Mircea Turtureanu, proiectant principal, un fost inginer din IITPIC Dolbea.
Director general a fost numit Florea G., echipa managerială fiind completată de directorul economic Gherman Ion. Aproape toţi angajaţii uzinei Drobeta aveau certificat Strict Secret de Importanţă Deosebită, iar corespondenţa era trimisă doar prin poşta militară. Echipamentele au fost transportate pe Dunăre. Staţia de azot a fost adusă de la ruşi pe calea ferată până la Galaţi şi transbordată pe navă, datorită diferenţei de ecartament dintre căile ferate sovietice şi cele româneşti, fiind montată de specialiştii din fosta RDG.
Foşti angajaţi ai Ministerului Chimiei spun că locaţia primei fabrici de apă grea româneşti nu a fost aleasă la întâmplare. În procesul de producţie a apei grele (monoxid de deuteriu) era folosit hidrogenul sulfurat, o substanţă extrem de toxică. Până în 1989, cele patru module de producţie GSI-uri, au fost aduse de la uzinele bucureştene IMGB sau Griviţa.
Numit la conducerea uzinei Drobeta în 1986 (la scurt timp după accidentul de la Cernobâl), Florea cunoştea potenţialul ucigător al hidrogenului sulfurat. În concentraţia folosită la Drobeta, orice scăpare de hidrogen sulfurat era fatală pe o rază de 150 Km. Un potenţial accident putea afecta ţările vecine. Specialiştii spun că locaţia de la Turnu Severin a fost aleasă pentru “controlul curenţilor de aer“, şi limitarea efectelor unui potenţial accident, după ce Ion Iliescu (Preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor în acea perioadă) s-a opus amplasării fabricii de apă grea la Cernavodă.


Inregistrările directorului Florea

Intr-un fel, Florea făcuse aceeaşi greşeală ca şi Iliescu. La una dintre şedinţele de comandament desfăşurate la Comitetul Central, atrăgând atenţia asupra nerespectării normelor de securitate în construcţie la uzina de apă grea Halânga, cu efecte directe asupra ecosistemului Dunării. Din păcate, în dorinţa de a respecta termenele raportate comandantului suprem, demnitarii comunişti forţau nota.
Ordinele venite de sus erau tot mai contradictorii, iar presiunile de a porni producţia de apă grea, asupra lui G. Florea se intensificaseră. Dornic de a respecta planul trasat de comandantul suprem, Gheorghe Dinu ministrul Industriei Chimice şi Petrochimice, dădea telefoane zilnic la Halânga. Siguranţa în funcţionare conta mai puţin. Confruntat cu aceste probleme, Florea şi-a luat măsuri de protecţie. Cu ajutorul unor tehnicieni din uzină a pus la punct un sistem de înregistrare a convorbirilor telefonice pe bandă de magnetofon. Numai aşa putea avea dovada ordinelor si presiunilor venite “de sus”.
Florea nu era de acord să pornească instalaţiile combinatului până nu erau îndeplinite toate normele de siguranţă. Singurele măsuri de protecţie luate la acea dată erau măştile de gaze cu autonomie de 2 ore şi câteva autobuze pregătite pentru îmbarcarea personalului în caz de accident.
Vestea că românii au reuşit să producă cea mai pură apă grea din Europa (la testările primelor module în 1986 ) s-a răspândit ca fulgerul. În martie 1986, Nicolae Ceauşescu a vizitat la combinatul de la Drobeta alături de mai mulţi demnitari comunişti printre care se numărau Ştefan Andrei şi generalul Olaru. În luna septembrie a aceluiaşi an, a venit în vizită la uzina Bradley, unul dintre directorii (de la acea dată) firmei Atomic Energy of Canada Limited (AECL).

Accident ţinut la secret

Florea a fost mazilit imediat după ce la Bucureşti s-a aflat că înregistra convorbirile telefonice cu mai marii zilei. În ziua plecării de la Turnu Severin, şefii departamentului Personal şi Administraţie de la Drobeta s-au prezentat la apartamentul lui Florea şi le-au periat bagajele proscrişilor. Înainte de a le face inventarul din casă, foştii colegi de muncă şi-au cerut scuze. Nu aveau ce face. Fuseseră trimişi de ceistul uzinei. Benzile cu înregistrările sensibile au ajuns pe mâna colonelului H. Roşu şi au fost clasate în arhivele Securităţii.
În toamna lui ’86, aşa cum prevăzuse Florea, la Halânga a avut loc un accident soldat cu victime. Un muncitor aflat pe estacada de conducte a manevrat greşit o valvă de la hidrogenul sulfurat H2S. A fost ucis pe loc. Scurgerile de H2S au provocat alte 6 victime printre şoferii de pe şoseaua învecinată. Hidrogenul sulfurat în concentraţie mare nu are miros şi este letal. Accidentul a fost ţinut la secret chiar şi după Revoluţie.
Deşi a călătorit prin multe ţări G. Florea nu a primit niciodată viză pentru URSS. În 1996, Anda şi Florea au divorţat. Cu această ocazie, apartamentul Andei a fost curăţat de orice urmă care amintea de Florea.

Directorul Florea, vecin cu generalul Macri

Născut pe 13 martie 1932, Florea G. era la bază inginer chimist. Fost director la Combinatul Chimic Turda, alături Ion Copândean, Florea participase încă de la începuturi la proiectul apei grele în România. Avea o soţie bolnavă de alcoolism cronic de care nu putea divorţa datorită politicii de cadre. Şi-ar fi pierdut funcţiile şi poate gradele. Partidul nu tolera divorţuri în astfel de situaţii. Relaţia extraconjugală cu Anda era un risc asumat. Ulterior ea i-a devenit soție. Dealtfel, povestea familiei Florea era cunoscută în detaliu la nivel în Securitate, Florea locuind o bună perioadă de timp, într-un apartament, pe acelaşi palier cu generalul Emil Macri, şeful Direcţiei a II-a Contrainformaţii Economice. Ministrul Industriei Chimice Mihail Florescu (nume real Blumenfeld) intervenise pentru ca Florea să primescă locuinţă din fondul rezervat Institutului de Inginerie Tehnologică şi Proiectare pentru Industria Chimică (IITPIC), într-un bloc deasupra magazinului Gioconda de pe Calea Victoriei.








luni, 28 ianuarie 2013

CEAUȘESCU - AMENINȚARE NUCLEARĂ PENTRU SUA


        In decembrie 1989, Washingtonul a cerut intervenția Armatei Roșii în România pentru că Ceaușescu pregătea bomba nucleară.
Zvonurile privind posibila existență a unui program nuclear secret al lui Ceaușescu au fost readuse în actualitate de publicația americană Sunday Herald”, în contextul recentelor tensiuni americano-irakiene. Publicația sublinia ca intenția Washingtonului de a pune capăt planurilor de înarmare ale lui Saddam Hussein prezenta similitudini de abordare cu ceea ce a încercat să facă administrația americană la sfîrșitul anilor 80, când se credea ca Ceaușescu ar încerca să fabrice arma atomică sau o bombă radiologică. Articolul poarta subtitlul ultimul secret al razboiului rece”, cu referire la o dezvăluire fulminantă în ceea ce îl privea pe fostul dictator comunist, Nicolae Ceaușescu: cum că acesta deținea, în decembrie 1989, armament nuclear.
Se pare că s-a tratat o alianță ruso-americană împotriva dictatorului din Carpați.
La acea vreme, președintele american George Bush dorea, ca si fiul său, mai târziu, alungarea de la putere a unui dictator. In timp ce fiul ajuns, și el, la Washington l-a voit indepartat de la putere pe Saddam Hussein, tatăl acestuia voia, in 1989, să îl alunge pe Nicolae Ceaușescu, cu ajutorul Armatei Roșii. Aducerea în discuție a acestui subiect de către presedintele Georgiei, Eduard Sevardnadze, cu prilejul ultimei vizite efectuate în această țară de liderul de la Cotroceni, Ion Iliescu, a stârnit în presa din România și în mediile politice dezbateri si controverse aprige. Sunday Herald” amintea că, în decembrie 1989, Bush l-a trimis pe secretarul de stat, James Baker, într-o misiune secretă la Moscova, pentru a cere Kremlinului să intervină militar în România.
Aceasta cerere, venind din partea americanilor, era cu atât mai ciudată cu cât în SUA nu conteniseră cu criticile la adresa intervențiilor militare sovietice în Germania de Est, în 1953, în Ungaria, în 1956, și în Cehoslovacia, în 1968, catalogând URSS drept “imperiul raului”. Prin urmare, cu puin timp înainte de Crăciunul anului 1989, Baker s-a dus la Moscova pentru a vorbi cu Eduard Sevardnadze, pe atunci ministru de externe. Sevardnadze, ajuns presedintele Georgiei, și-a adus aminte că, la propunerea invadarii României, Kremlinul a fost socat.
In arhivele KGB s-au păstrat dovezi de necontestat. Informația de ultima oră, esențială în această desfașurare de evenimente, este faptul ca Sunday Herald” afirma ca are “dovezi de neatacat” potrivit carora, cu puțin timp înainte de moartea lui Ceaușescu, oamenii de știință români reușiseră să dezvolte armament nuclear, ceea ce a facut ca Moscova, deși îngrijorată, să ezite să acționeze. Potrivit publicației citate, un recent raport al serviciului de informatii externe al Rusiei, bazat pe arhivele secrete ale KGB, confirma faptul ca România avea capacități nucleare. In mai 1989, oamenii de știință români de la centrul secret de cercetari nucleare de la Pitești, “deghizat” în uzină chimică, au reușit să producă un kilogram de plutoniu îmbogățit, cantitate suficientă pentru fabricarea unei bombe atomice. (Isabella Alexandrescu)
AIEA a dat ulterior de urma plutoniului românesc. Zvonurile potrivit carora Ceaușescu avea posibilitatea de a construi o bombă atomică au existat încă dinainte de căderea sa. Potrivit ziarului canadian Gazette”, din Montreal, în 1995 Serviciul de Informații Externe al Rusiei a confirmat aceste zvonuri printr-un raport în care se arăta că programul românesc de dezvoltare nucleară, care a început în 1985 și a durat șapte ani, a oferit Romaâniei capacitatea tehnologică de a produce arme nucleare deși era semnatara a Tratatului de Nonproliferare Nucleară. Experimentele secrete foloseau modelul american TRIGA de reactor nuclear și o cantitate mică de uraniu îmbogățit, tot de origine americană.
Succesul acestor lucrari de cercetare i-a permis lui Ceausescu sa anunțe oficial, în mai 1989, că, din punct de vedere tehnic, România era în stare să producă arme nucleare și combustibil nuclear. Potrivit datelor furnizate de Federația Americană a Oamenilor de Știintă, la sfârșitul anilor 80, existau rapoarte privind faptul că, lucrând la capacitate maximă pentru dezvoltarea acestui program, România intenționa ca, înainte de anul 2000, să fabrice arme nucleare.
 In 1990, autoritățile române au fost de acord să își plaseze facilitațile nucleare și centrele de cercetare nucleară sub controlul Agenției Internaționale de Energie Atomică. In aprilie-mai 1992, agenția a descoperit la laboratorul secret de la Pitești 470 de grame de plutoniu. In iunie 1992, AIEA a avertizat Bucuresștiul ca “trebuie să pună punct total și fără întârziere programului său nuclear militar”. Romania s-a conformat și, în urma unei noi inspecții efectuate de o delegație AIEA, în aprilie 1994, a fost declarată ca fiind in regulă”. (I.A.)
In 1990, cotidianul britanic The Times” relata că noul regim de la București va deschide o anchetă asupra programului de cercetare nucleară al lui Ceaușescu, în care, existau zvonuri, că ar fi fost implicați detinuți politici, și reafirma că Bucureștiul ar fi încercat să dezvolte o bombă nucleară. Cu toate că fosta guvernare comunistă susținuse că nu are o astfel de intenție, Ungaria exprimase îngrijorari că România încearca, în secret. să obțină o bombă nucleară. “The Times” scria că este cert că încercarea în cauză, dacă a existat, a eșuat. Ceaușescu personal declarase că România are posibilitatea să fabrice arme nucleare, dar se abține să o facă din rațiuni pacifiste. Cancelariile occidentale au acceptat, în general, declarațiile fostului dictator, deși acesta începuse în secret și infrastructura unei fabrici de rachete.
Cu numai o saptămână înainte de înlăturarea de la putere a dictatorului român, Washingtonul se declarase gata sa vândă Bucurestiului 16,4 kilograme de uraniu îmbogățit. La acea vreme, Departamentul de Stat al SUA afirmase ca Romania a promis ca nu va folosi prețiosul combustibil nuclear la fabricarea unei bombe. Bucurestiul afirmase ca va folosi uraniul îmbogatit la reactorul TRIGA de la Magurele pentru fabricarea unor izotopi radioactivi. Prestigioasa publicatie vest-germana Der Spiegel” scria, în mai 1989, ca România construiește o fabrică partial subterana” de rachete capabile s[ transporte focoase nucleare, folosind tehnologie occidentală. (C.V.). România deținea o foarte puternică fabrică de Apă Grea.
La controversa privind industria nucleară românească de pe vremea regimului comunist s-a adaugat un scandal apărut în 1990 în presa occidentală, potrivit căruia Bucureștiul ar fi deturnat către India un transport de apă grea importat din Norvegia. Această dezvăluire contribuie la rezolvarea misterului care învaluia transportul de apa grea norvegiană, a carui destinație inițială fusese folosirea sa în România. Apa grea luată din Norvegia era menită utilizarii în cele două reactoare nucleare civile pe care guvernul lui Nicolae Ceasescu intenționa sa le construiască. Dar, după ce au trimis cele 12,5 tone de apă grea, autoritațile norvegiene au început să bănuiască România că le-ar fi vândut unei alte țări, care le-ar folosi într-un program de înarmare nucleară. Apa grea, sau oxid de deuteriu, permite reactoarelor nucleare să foloseasca uraniu natural, mult mai ușor de găsit, și nu uraniu îmbogățit, care este rar și controlat cu strictețe. Un produs secundar al reacțiilor nucleare este plutoniul, care poate fi folosit la fabricarea bombelor atomice. Experții americani spun ca 20 de tone de apa grea sunt suficiente pentru operarea unui reactor timp de un an și pentru producerea unei cantități de plutoniu suficiente pentru una sau două bombe. După înlaturarea lui Ceaușescu, noile autorități de la București au informat Norvegia că transportul din 1986 a fost expediat din România către Bombay, India. (C.V.)


Programul românesc de apă grea a început in urmă cu 40 de ani, prin construirea unei instalații pilot la Institutul de Criogenie si Separări Izotopice de la Rm. Vâlcea, numita Uzina "G", cu o capacitate de 1 tona/an.
Colaborarea între Institutul de Proiectări pentru Industria Petrolului și Institutul de Tehnologii Izotopice si Moleculare de la Cluj Napoca, a constituit un real ajutor ce a pus bazele construcției experimentale de la Rm. Vâlcea.
Punerea în functiune a stației pilot a început în 1973 și pe data de 9 august 1976 a fost produsă prima cantitate de apă grea de calitate nucleară.
In 1979 a inceput investiția de la Drobeta Turnu Severin la care au participat prin eforturi comune: oameni de știință, proiectanți, constructori de echipamente și instalații pentru finalizarea acestui proiect in condițiile unui program riguros de control al calitații.
Pe data de 17 iulie 1988, s-a obținut industrial apa grea la ROMAG PROD - Drobeta Turnu Severin, la parametri stabiliți pentru reactoarele nucleare de tip CANDU. In perioada de functionare, pe plan intern, s-a realizat necesarul de apă grea pentru Reactorele Nucleare nr. 1 și nr. 2, de la Cernavodă.
In septembrie 2001, ROMAG PROD a reușit sa iasă pe piața externă, realizand un export de apă grea în Coreea de Sud, ulterior existând o preocupare continuă pentru prospectarea piețelor externe.
Amplasată in sud-vestul Romaniei, langa orasul Drobeta Turnu Severin, pe malul stang al Dunarii, Uzina de apa grea ROMAG PROD, este sucursala a REGIEI AUTONOME PENTRU ACTIVITATI NUCLEARE și are o capacitate de 360 tone/an, producand apă grea de cea mai buna calitate. Uzina se află în apropierea marelui complex hidroenergetic de la Porțile de Fier, ca furnizor de energie.
Romania este singura țară din Europa, care și-a dezvoltat o filieră nucleară de tip CANDU, fiind cel mai mare producător de apă grea din lume.









CEAUȘESCU - ARMAMENT NUCLEAR PENTRU ROMÂNIA


  
Potrivit expertului rus în problele armelor nucleare, Vladimir Hrustaliov, Nicolae Ceaușescu a urmărit crearea unei bombe nucleare, ambiție asemănătoare cu cea a Coreii de Nord. Acest lucru a determinat serviciile secrete occidentale să urgenteze pregătirea şi realizarea loviturii de stat din România, în decembrie 1989. Ceea ce nu spune expertul rus este că la acea lovitură a participat hotărâtor și KGB-ul URSS-ului.
Fiind un lider destul de independent, Nicolae Ceauşescu dorea să devină şi preşedinte al unei ţări care să facă parte din clubul ţărilor deţinătoare de arme nucleare. El îşi dorea ca România să devină o putere nucleară, scrie politologul rus.
Ceauşescu nu se ghida, însă, doar după prestigiul şi independenţa faţă de Moscova pe care voia să le obţină pentru România. El era interesat şi de securitatea în plan militar a ţării noastre. La orizont se contura varianta pierderii bătăliei de către lagărul socialist, iar puterea de la Bucureşti trebuia să se gândească din timp ce va face după aceea.
România a iniţiat un program de creare a bombei nucleare la sfârşitul anului 1976 și demarat în 1978. La realizarea aceluia a fost cooptată o echipă de oameni de ştiinţă care lucra la un centru ultrasecret, plasat în cadrul Reactorului de la Măgurele.  Referiri s-au desprins din informaţii făcute publice, în 2006, de Mihai Bălănescu, fostul director al Institutului de Fizică Atomică (IFA).
Pe de altă parte, într-un raport al Serviciului de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse, din 1995, se afirmă următoarele: "Într-adevăr, în 1985, autorităţile române îşi trasaseră ca sarcină studierea posibilităţii fabricării armei atomice, specialiştii români din domeniul fizicii nucleare însuşindu-şi tehnologiile de obţinere a plutoniului din combustibil nuclear prelucrat".
Informaţii referitoare la faptul că, în cadrul programului său de energie nucleară, România ar fi dispus de un proiect concret destinat fabricării, până în anul 2000, a bombei circulau încă din 1980, afirmă rusul Hrustaliov. Potrivit expertului rus, după executarea lui Nicolae Ceauşescu au ieşit la iveală mai multe lucruri "interesante" privind proiectul nuclear românesc.
In 1991, România a acceptat să ofere acces la obiectivele sale nucleare Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA). Inspecţiile realizate de experţii AIEA, susţine expertul rus, au scos la iveală faptul că, începând din 1985, România a efectuat, în secret, experimente pentru obţinerea chimică a plutoniului militar.
Hrustaliov, specialist în energie nucleară la antena din Vladivostok a Universităţii de Stat din Moscova, pretinde că având în vedere ritmul în care se realiza programul nuclear al Bucureştilor, către 2000, România ar fi putut să-şi fabrice prima încărcătură de plutoniu.
Rezultatele remarcabile în activitatea de cercetare în domeniul atomic i-au permis lui Ceauşescu să declare, în mai 1989, că România este capabilă din punct de vedere tehnic să fabrice arma nucleară. La sfârşitul anului, însă, programul secret a fost suspendat în urma prăbuşirii regimului de la Bucureşti.
Expertul rus comentează că Nicolae Ceauşescu, care intrase la vremea respectivă în dizgraţia Occidentului, ar fi putut să se comporte aşa cum se comportă în prezent liderul nord-coreean Kim Jong-Il. "Numai că spre deosebire de Coreea de Nord, capitalele europene şi blocul NATO se află foarte aproape. Acesta a fost unul din motive care au determinat serviciile secrete occidentale să urgenteze pregătirea şi realizarea loviturii de stat din România, în decembrie 1989", scrie autorul rus.
El subliniază totodată că, în urma inspecţiilor, Consiliul guvernatorilor AIEA din 17 iunie 1992 ar fi avertizat România să-şi suspende pentru totdeauna programul militar nuclear. De asemenea, AIEA ar fi emis o serie de recomandări. Iată care erau cele mai importante dintre acestea:

* suspendarea completă a cercetărilor nucleare în scopuri militare
* distrugerea echipamentelor industriale destinate acestui scop
* instalarea unor dispozitive de control ale AIEA, la IFA, şi la centrala Cernavodă
* adoptarea unui cadru legislativ şi administrativ destinat controlului activităţii nucleare
* crearea unui organism unic pentru controlul activităţii nucleare care să se subordoneze direct primului ministru
* plasarea tuturor obiectivelor nucleare sub controlul AIEA
* confirmarea oficială de către România a respectării cu stricteţe a acordurilor internaţionale în domeniul neproliferării
Toate aceste condiţii au fost îndeplinite de către Bucureşti, fapt confirmat de inspectorii AIEA din aprilie 1994, constată expertul rus.
El crede, însă, că "istoria ameninţării române cu proliferarea" nu s-a încheiat totuşi aici. In România, spunea el, rămăseseră circa 13,5 kg de uraniu îmbogăţit (80%), destinat reactoarelor de cercetare. Faptul că acest combustibil, cu o radioactivitate scăzută, nu se bucura de o protecţie sigură a provocat îngrijorarea americanilor, care s-au temut ca uraniul de provenienţă românească să nu ajungă în mâinile teroriştilor.
In 2003, în cadrul unei operaţiuni secrete, întreaga cantitate de uraniu îmbogăţit din România ar fi fost transportată în Federaţia Rusă, pentru prelucrare la o uzină din Novosibirsk. Aşa a eşuat proiectul nuclear militar al României, din care Coreea de Nord a tras învăţămintele de rigoare, concluzionează Vladimir Hrustaliov. El nu a amintit de alte pragătiri ale industriei românești pentru ajutorarea programului nuclear.
România deținea în 1989 și o fabrică performantă de Apă Grea și începuse infrastructura de producere a unor rachete purtătoare de focoase nucleare, sau bacteriologice