CEAUȘESCU - BREJNEV ȘI TEZAURUL FURAT

           

Nicolae Ceauşescu, noul lider al României, a povestit cu sinceritate, în toamna lui 1965, discuţiile conflictuale purtate la Moscova. Delegaţii ceruseră restituirea celor 93 de tone de aur confiscate de bolşevici în 1917. Dar sovieticii pretindeau că, dimpotrivă, românii le sunt datori.

 

In intervalul 4-11 septembrie 1965, Nicolae Ceauşescu a făcut prima sa vizită la Moscova în calitate de nou lider al României. Aşa cum s-a văzut din episoadele anterioare publicate în ziarul „Adevărul", agenda delegaţiei româneşti avertiza sovieticii că programul expus de Gheorghe Gheorghiu-Dej în aprilie 1964 are un şi mai îndrăzneţ promotor. Stenograma şedinţei Comitetului Executiv, ţinută imediat după revenirea delegaţiei la Bucureşti, arată că noul lider îşi informa sincer şi cuprinzător tovarăşii.

Ceauşescu convocase şedinţa în după-amiaza sosirii în ţară. Era încă încălzit de ultimele două runde de discuţii cu sovieticii: mai bine de zece ceasuri în seara anterioară şi dimineaţa zilei finale.

Actul întâi contradicție

Dintre pretenţiile românilor, a enervat mai tare solicitarea înapoierii tezaurului confiscat de bolşevici în 1917, făcută de Bârlădeanu. „Atunci se ridică problema pretenţiilor reciproce şi acestea o să ne ducă dracu' ştie unde", replicase prompt primul ministru Alexei Kosîghin. N-au fost de acord nici cu returnarea documentelor privind istoria PCdR. „Zice (Leonid Brejnev, secretar general al PCUS - n.r), ce dvs. vreţi arhiva?", relatează Ceauşescu.

 

„Dar ea a fost dată de Comintern, au semnat cei 14 inşi ca să fie dată în păstrare Uniunii Sovietice şi că partidele au dreptul să folosească numai pentru munca lor, că aceasta nu se poate restitui, că în ce situaţie s-ar găsi ei. Aceasta a fost cu arhiva, că e o problemă politică şi aşa mai departe"

De două ori se discutase despre tezaur pe parcursul vizitei. Întâi, după expunerea lui Bârlădeanu cu istoricul şi motivaţia restituirii celor 93 de tone de aur, reprezentând 150 de milioane de dolari. Brejnev, povesteşte Ceauşescu, „a trecut la Tezaur spunând că noi le-am provocat o mare surprindere, nedumerire că noi am ridicat o asemenea problemă de acum 50 de ani, că e vorba de un lucru care s-a produs între ţar şi guvernul regal, că ei au studiat problema, că e adevărat că nişte necunoscuţi din România au dus de acolo ceva lucruri pe acolo prin Herson, dar că toate acestea au ajuns prin Caucaz, prin Siberia şi în fond nu a mai rămas nimic, că ceea ce a rămas a fost dat înapoi şi că Gheorghiu-Dej a trimis chiar şi o scrisoare de mulţumire.

 

E adevărat, zice, că atunci când s-au făcut sondaje în lăzile predate s-au găsit ceva, nişte pantofi, nişte coliere, sigur, zice, ne-am documentat, erau şi nişte cantităţi de aur, cam atât cât spune tov. Bârlădeanu însă le-au furat alb-gardiştii, nu sunt la noi, zice. Dar, în definitiv, dacă e vorba că dvs. ridicaţi asemenea probleme trebuie să ştiţi că dacă am începe socotelile, apoi dvs. trebuie să ne mai daţi 270 milioane de dolari pentru că sunt decontări neîncheiate de armament livrat de Rusia ţaristă guvernului regal român înainte de 1916 şi dacă ne apucăm să facem socoteli, trebuie să le plătiţi.

Dar, zice, nu trebuie să uitaţi un lucru că în aceşti 50 de ani s-au întâmplat multe, a fost războiul, că acolo s-a jertfit la Odessa, Crimeea, armata română a fost acolo din ordinul lui Hitler şi a împuşcat populaţia civilă, că nu e vorba că numai soldaţii s-au împuşcat, ci populaţia a fost împuşcată şi jefuită, că au fost distrugeri de zeci de miliarde şi cât a plătit România ca despăgubiri nu reprezintă decât ceva simbolic şi dacă ne-am apuca, zice, să spunem toate acestea ce ar zice populaţia noastră, care nu a uitat şi nu poate uita că aceste fapte nu se pot scoate din istorie. Că aceasta ar duce la dezlănţuirea patimilor cu urmări grave, că cel mai bine ar fi să încheiem toată problema aceasta şi să nu se mai ridice. Cu aceasta s-a încheiat problema tezaurului".

Conform stenogramei, Ceauşescu s-a manifestat şi mai dur decât povesteşte acasă. „Noi aici nu ridicăm decât problema de a restitui ceea ce a fost depozitat şi ceea ce puterea sovietică a spus că va restitui poporului român", declarase Ceauşescu la masa tratativelor. „Nu înţelegem de ce să ridicăm problema decontărilor. Aceasta într-adevăr nu are nici un rost. Nu înţelegem să ridicăm problema aceasta simplă (a tezaurului - n.r.) de problemele celui de-al doilea război mondial. (...) Iar dacă vreţi să ştiţi părerea noastră în legătură cu ce ar spune poporul sovietic, iată: ar spune că guvernul nostru îndeplineşte una din obligaţiile asumate ale puterii sovietice", a concluzionat Ceauşescu.

Actul doi, după trei ţuici

S-a revenit asupra tezaurului după recepţia oferită de delegaţii români la sediul Ambasadei din Moscova. După trei ţuici, Brejnev „vorbea patetic", zice Ceauşescu, dar tot înţepenit pe poziţie, deşi românii veneau cu muniţie nouă. „Între timp", povesteşte Ceauşescu, „găsisem şi o hotărâre a Comisariatului Poporului cu privire la ruperea relaţiilor cu România din 26 ianuarie 1918, în care se spune că fondul de aur al României care se păstrează la Moscova e declarat intangibil pentru oligarhia română. Partea sovietică îşi asumă răspunderea pentru păstrarea acestui fond şi îl va preda în mâinile poporului român, A spus (Brejnev - n.r.) că tov.

Bârlădeanu a interpretat greşit, că Lenin nu a vorbit de aur, ci de valori mari ale României. (...) Am spus că (...) şi noi am putea spune multe despre ţarism şi să nu le amestecăm, să nu le legăm de alte probleme. (...) despre ce au făcut atunci fasciştii, că doar noi nu eram atunci la conducere".

Aici s-a îngropat chestiunea tezaurului. În afara cercului de membri şi invitaţi din amintita şedinţă a Comitetului Executiv din 11 septembrie n-a răzbătut nimic. Presa românească şi cea sovietică au „informat", potrivit comunicatului comun, că întâlnirile dintre cele două delegaţii s-au consumat într-o „atmosferă caldă, cordială". Nimic despre tezaur, uraniu, Insula Şerpilor şi celelalte.

150 de milioane de dolari era, în 1965, potrivit lui Alexandru Bârlădeanu, valoarea celor 93 de tone de aur confiscate de bolşevici.

Ce-au câştigat românii la Moscova la acea întâlnire

Refuzat la Moscova cu returnarea tezaurului şi arhivelor partidului, Nicolae Ceauşescu a revenit bucuros la Bucureşti.

La sfârşitul vizitei, sovieticii au parafat protocolul schimburilor economice, majorându-l la un miliard şi jumătate de dolari pe parcursul a cinci ani. Altă mare izbândă era acceptul plăţii de materii prime sovietice prin utilaje româneşti. În paranteză fie spus, se importau atunci din URSS mărfuri vitale pentru economie: cupru, nichel, oţeluri aliate, feroaliaje, cocs şi bumbac.

După mărturia lui Gheor­ghe Gaston Marin, fostul preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării, până atunci le plătiserăm cu produse petrolifere şi lemnoase, minereu de uraniu, vagoane de marfă şi cisternă, vase maritime şi fluviale  Deplasarea accentului pe mărfuri ale industriei constructoare de maşini şi utilaje însemna şi siguranţă în amortizarea marilor investiţii din anii '60 pentru cumpărări de licenţe occidentale şi americane. Şi, mai ales, găsirea unei vaste pieţe de desfacere pentru industria românească.
Aprobaseră sovieticii şi ca plata tehnicii militare - la care-i obligau pe români prin înţelegerile Tratatului de la Varşovia - să se deconteze, parţial, în sistemul barter, cu produse ale industriei constructoare de maşini. În sensul dorit de oaspeţi, s-au discutat şi celelalte cereri. Astfel, şedinţele Comitetului Politic Consultativ ale Tratatului urmau să se ţină alternativ în capitalele ţărilor membre.

Sovieticii n-au uitat însă să reamintească eforturile lor de înarmare (18% din bugetul anual, plus sarcinile trasate altor ramuri ale economiei), înainte de a le împărtăşi opinia că adoptarea deciziilor să se facă prin unanimitate de voturi în Tratat. „Să fie clar", se-mbăţoşează Ceauşescu între ai lui, „că nu vom accepta nici o hotărâre, nici ei, sovieticii, n-ar fi de acord ca majoritatea membrilor Tratatului să decidă asupra armatei sovietice".

S-a decis şi ca specialişti din ambele ţări să finalizeze „detaliile" sistării livrărilor de uraniu anunţată de români. Ce-a fost dat s-a consumat „până la ultimul gram", povesteşte Ceauşescu. Sovieticii s-au oferit să ajute cu centrale de 400 MW programul nuclear românesc. Cereau, în continuare, minereu de uraniu în contrapartidă cu prelucrarea lui în URSS ca metal pregătit pentru centrale.
Ceauşescu a fost flatat şi de propunerea lui Brejnev de simplificare a relaţiilor dintre ei. Vor comunica direct, călătorind unul spre celălalt cu avionul, de câte ori vor crede de trebuinţă. În anii ce-au urmat, Ceauşescu s-a deplasat de mai multe ori în Crimeea la întâlniri cu Brejnev, spune şi fostul ministru de Externe Ştefan Andrei

 

CRAIOVA - INAUGURAREA CONSTRUCȚIEI SPITALULUI FILANTROPIA

        

De dimineață la 9 ceasuri (12 iulie 1846), clerul bisericesc, dumnealor Prezidenții divanelor și ai tribunalelor cu amploaiații respectivi, sfatul orășenesc, starostea cu cei mai de frunte neguțători, câțiva domni ofițeri, profesorii școalei câți s’au aflat aici, ș’o mulțime de alte personae de toată clasa se adunaseră supt  umbrarul pregătit dinadins pentru această solemnitate. Marele logofăt și cavaler I. Bibescu (Ion sau Iancu) însoțit de amploaiații respectivi și polițieni veni în mijlocul adunanței, și clerul începu țeremonia religioasă intonată de Prea Sfinția Sa Părintele Arhiereu Timotei Eudoksia și administratorul Episcopiei Râmnicului. După aceasta D. marele logofăt I. Bibescu se coborî la locul temeliei și înfățișândui-se pe o tavă mistria și ciocanul de argint, așeză cele trei cărămizi. Apoi d-lor marele logofăt N. Brăiloiu, Aga N. Obedeanu și clucerul C. Zătreanu, zidiră fiecare către 3 cărămzi. Pe urmă d. Marele logofăt I. Bibescu așeză peste zid o lespede de marmură, pe care s’a pus o cutie de plumb încheiată bine ca să nu pătrundă aserul. In cutia aceasta s’a băgatmai înainte o medalie de argint, în curmezișu de 3 degete, - q sticlă cu un document – apoi deosebite monede. Medalia are în față acest înscris cu litere strămoșetiromâne săpate: “In zilele Măriei Sale Domnului Georgie D. Bibescu v.v.d., și a M.S. Doamnei Maria în anul domniei 1846,al 4-lea”. Iar în dos “Pus’a temelia acestui spital D. marele logofăt Ioan Bibescu fratele Măriei Sale”.

Hârtia ce s-a pus într’un țilindru, se compune din 2 foi. Pe cea dintâi s’a apăsat marca orașului, supt ea marca județului, iar mai jos scrise caligrafic aceste cuvinte cu litere strămoșești române: “In zilele Măriei Sale Domnului Giorgie D. Bibescu v.v.d. ș’a M.S. Doamnei Mariei. In anul de la mântuirea lumei 1846; iar al domniei M. Sale anul IV. Pus’a piatra de temelie acestui spital dumnealui marele logofăt și cavaler Ioan Bibescu fratele Măriei Sale. Fost’a atunci logofăt al credinței mult stăruitor într’aceasta d-lui marele logofăt și cavaler Emanoil Florescu; iar president magistratului Craiovei era d-lui marele clucer Constantin Zătreanu “.

Pe  a doua foae tot aceste cuvinte scrise cu litere chiriliene amestecate cu romane, după cum se scrie prin școli. Aceasta s’a pus dinadins ca viitorimea să cunoască epopca de la slove la litere întru care ne aflăm. Pe urmă cutia s’a zidit de toate părțile cu lespezi de marmură.

 In articolul respectiv se mai spunea înainte că merita a fi știut că: “prin stăruința D. Marelui Logofăt și Cavaler Ioan Bibescu, de doi ani, supt privegherea Magistratului într’un local potrivit s-a mai deschis un spital.”

Descrierea momentului de naștere al Spitalului Filantropia, la 12 iulie 1846,  s-a descris în gazeta Vestitoul românesc, anul X 1846 Sâmbătă 27 Iulie No. 58. Construcția și înzestrarea a durat mult, astfel că inaugurarea a avut loc în 1864.

CEAUȘESCU - CAER ȘI PIAȚA COMUNĂ

         

Pentru a finanţa ambiţiosul program industrial al României, Nicolae Ceauşescu a încercat să obţină facilităţi comerciale atât în interiorul CAER, cât şi în Piaţa Comună vest-europeană.

La Congresul al X-lea al PCR (august 1969), Nicolae Ceauşescu a prezentat un program economic ambiţios, care prevedea investiţii masive pentru dezvoltarea industriei şi tehnologizarea agriculturii. Deoarece creşterea economică trebuia finanţată din credite externe, Ceauşescu a căutat să intensifice exporturile, în vederea sporirii veniturilor în valută. Secretarul general al PCR a trebuit să regândească strategia economică a ţării. Politica de disidenţă în cadrul CAER nu mai era rentabilă. Obţinuse ani de zile capital politic în Occident datorită opoziţiei faţă de Uniunea Sovietică, însă de acum avea nevoie de piaţa CAER. În paralel, trebuiau extinse acordurile de schimb cu statele capitaliste.

Proiecte de integrare economică în CAER şi Piaţa Comună

Congresul al X-lea al PCR a coincis cu unele reforme structurale atât în Piaţa Comună, cât şi în CAER. Comunitatea Economică Europeană hotărâse la summit-ul de la Haga din 1969 să accelereze integrarea europeană în detrimentul suveranităţii naţionale. În octombrie 1970, prim-ministrul luxemburghez Pierre Werner a prezentat un plan care prevedea desăvârşirea uniunii economice şi monetare a statelor membre în decurs de un deceniu.
Discuţiile din Piaţa Comună au provocat reacţia URSS, deoarece Moscova anticipa apariţia unui mega-stat capitalist pe harta Europei. Sovieticii aveau motive reale de îngrijorare. În timpul dezbaterilor pe marginea planului Werner, statele Pieţei Comune îşi anunţaseră partenerii socialişti (inclusiv România) că înţelegerile comerciale bilaterale încetau să mai funcţioneze. Trebuiau semnate noi acorduri care implicau Comunitatea Economică Europeană în ansamblu. Ţările membre îşi pierdeau dreptul de a negocia separat acorduri economice.
În faţa „pericolului“ vest-european, sovieticii au pregătit şi ei integrarea economică a statelor membre CAER. În 1969, cu ocazia celei de-a 38-a şedinţe a Comitetului Executiv al CAER, guvernul de la Moscova a prezentat proiectul unui „Program complex al adâncirii şi perfecţionării în continuare a colaborării şi dezvoltarea integrării economice socialiste a ţărilor membre“.

Ceauşescu, adeptul colaborării economice Est–Vest

România a încercat să tempereze intenţiile sovieticilor de izolare economică a CAER faţă de Piaţa Comună. Ceauşescu argumenta că cei doi coloşi economici putea negocia mai simplu problema facilităţilor fiscale şi a noilor contracte comerciale dacă discutau instituţional. Statele membre s-ar fi înţeles mai greu negociind separat, şi nu nici nu ajungeau la înţelegeri la fel de avantajoase. Dezbaterea raţională propusă de România s-a blocat din considerente politice. Uniunea Sovietică argumenta că orice întrevedere oficială cu Piaţa Comună însemna din punct de vedere diplomatic recunoaşterea politică a Comunităţii Economice Europene.
România nu-şi permitea însă o blocadă împotriva Pieţei Comune. La finele anului 1969, Ministerul Comerţului Exterior, Ministerul Industriei Alimentare şi Ministerul Agriculturii şi Silviculturii semnaseră o înţelegere cu Comunitatea Economică Europeană pentru scutiri de taxe la exportul de animale vii şi carne macră. La 5 octombrie 1970, Florea Dumitrescu (ministrul de Finanţe) şi Cornel Burtică (ministrul Comerţului Exterior) au fost invitaţi la şedinţa Prezidiului Permanent al CC al PCR, pentru a participa la discuţiile referitoare la poziţia României în cadrul negocierilor privind „Programul complex“ al CAER. Cei doi miniştri au fost instruiţi de Nicolae Ceauşescu să evite introducerea în document a unei prevederi privind nerecunoaşterea diplomatică a Pieţei Comune. În cazul în care celelalte state CAER ar fi susţinut punctul de vedere sovietic, Florea Dumitrescu şi Cornel Burtică aveau obligaţia să formuleze opinia separată a României în această problemă. În cele din urmă, Comitetul Executiv al CAER din octombrie 1970 a optat pentru o soluţie de compromis. „Programul complex“ permitea ţărilor membre CAER să iniţieze separat discuţii bilaterale cu Piaţa Comună, fără a recunoaşte Comunitatea din punct de vedere politic .

Impotriva „subjugării“ faţă de CAER

Nicolae Ceauşescu a provocat şi alte tensiuni în timpul dezbaterilor pentru redactarea „Programului complex“ al CAER. După ce şi-a atins obiectivul privind relaţiile cu Piaţa Comună, a contestat intenţiile integraţioniste ale URSS. „Programul complex“ prevedea coordonarea politicilor economice şi comerciale ale ţărilor CAER. Partea română i-a acuzat pe sovietici (susţinuţi şi de polonezi) că doreau să controleze prin CAER comerţul exterior al statelor membre, prejudiciind astfel suveranitatea.
Problema a fost dezbătută pe larg în şedinţa Prezidiului Permanent al CC al PCR din 22 februarie 1971. Manea Mănescu, „soldat“ fidel al lui Ceauşescu, l-a incriminat pe Gheorghe Rădulescu (reprezentantul României la CAER) că nu respectase indicaţiile secretarului general în privinţa cedării de suveranitate. „Tovarăşul Gogu“ a încercat să se apere, amintind că raportase constant stadiul negocierilor şi nu acceptase în cadrul CAER nici o decizie controversată fără acordul conducerii de partid.
În cele din urmă Ceauşescu a intervenit în discuţie, îndemnându-şi tovarăşii să nu mai irosească timpul certându-se şi că caute o soluţie. Liderul PCR considera că sovieticii urmăreau prin „Programul complex“ să controleze economiile ţărilor membre, cu scopul de a le subordona. Ceauşescu solicita distanţarea Bucureştiului de asemenea practici, deoarece economia României n-avea ce căuta într-un CAER integraţionist. Secretarul general al partidului nu contesta capacitatea ţării de a face faţă pe piaţa CAER. Politicile integraţioniste erau periculoase deoarece România negocia în secret aderarea la FMI şi Banca Mondială în vederea obţinerii unor credite de investiţii. Rambursarea împrumuturilor devenea o problemă dacă economia românească ar fi fost legată în viitor de ţările socialiste. CAER-ul ar fi impus cu siguranţă restricţii privind comerţul cu partenerii capitalişti.
Ceauşescu l-a sfătuit pe Gogu Rădulescu să testeze toate strategiile posibile pentru a evita transformarea CAER într-un „organism monopolist“. Poziţia oficială a României privind viitorul CAER era că organizaţia trebuia să rămână liberă, cu state independente şi economii independente.
Cele mai dure critici ale lui Ceauşescu la adresa proiectului de „Program complex“ vizau tentativele de unificare a cursului valutar. Sovieticii doreau să impună un sistem centralizat de evaluare a monedelor socialiste faţă de rubla convertibilă. „Asemenea propuneri trebuiau excluse din dezbateri“, îl sfătuia Ceauşescu pe Gogu Rădulescu. Secretarul general al PCR considera că leul era subevaluat, unificarea valutară urmărind subordonarea economiilor din CAER către rubla sovietică.
Ceauşescu n-a adoptat poziţia lui „Gică-contra“ în toate proiectele integraţioniste prevăzute de schiţa „Programului complex“. Dacă România avea beneficii era dispus să negocieze. Spre exemplu, Ceauşescu aprecia propunerea bulgarilor de subvenţionare a agriculturii din bugetul CAER. Liderul PCR argumenta că această practică se regăsea şi în Piaţa Comună, fiind un lucru bine ştiut că producătorii agricoli ieşeau în pierdere şi aveau nevoie de asistenţă.

In căutarea unor credite avantajoase de la CAER

In anii negocierii „Programului complex“, ţările CAER s-au înţeles să înfiinţeze o bancă de investiţii. Capitalul iniţial se acumula din contribuţia statelor membre, proporţional cu puterea economică. Banca Internaţională de Investiţii acorda credite pe termen mediu şi lung pentru proiecte de dezvoltare.
Nicolae Ceauşescu a respins iniţial implicarea României în acest proiect bancar. A invocat probleme legate de încălcarea suveranităţii. Secretarul general al PCR spera că-l vor ajuta cu bani instituţiile financiare internaţionale, în baza imaginii sale de disident al „lagărului socialist“. Dar pragmatica „lume a capitalului“ nu-şi făcea socotelile după criterii politice, solicitând României dobânzi la nivelul pieţei. Ceauşescu s-a văzut nevoit să reevalueze colaborarea financiară cu statele socialiste.
Banca Internaţională de Investiţii a început să funcţioneze la 1 ianuarie 1971, fără România. Guvernul de la Bucureşti şi-a reevaluat rapid poziţia, trimiţând cererea de aderarea la 12 ianuarie 1971. În perioada 1971-1973, banca a acordat la nivelul CAER 33 de credite în valoare de 558 milioane de ruble transferabile, cu o dobândă între 4-6%. România a beneficiat de credite pentru investiţii în procent de 13,4% (cel mai mult a împrumutat Uniunea Sovietică – 48,8%) .
Epopeea „Programului complex al adâncirii şi perfecţionării în continuare a colaborării şi dezvoltarea integrării economice socialiste a ţărilor membre“ s-a terminat în iulie 1971. Uniunea Sovietică nu şi-a convins partenerii să fondeze o economie socialistă unitară a CAER . Oricum, acest obiectiv era greu de realizat deoarece ţările partenere aveau niveluri diferite de dezvoltare. Deşi România a ridicat numeroase obiecţii pe parcursul celor doi ani de negocieri, s-a conformat în cele din urmă şi a semnat „Programul complex“. Istoricul american Larry Watts („Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România“, Bucureşti, Editura RAO, 2011) susţine că sovieticii au fost dispuşi să acorde mari concesii României deoarece Ceauşescu era mai util în CAER decât în afara organizaţiei. Oricâte derapaje mai avea de gând să facă, trebuia să se supună în cele din urmă opiniei majorităţii în urma „negocierilor frăţeşti“ .
Pe de altă parte, România avea nevoie de piaţa CAER pentru a-şi desface produsele. Împrumuturile de la FMI şi Banca Mondială nu puteau fi acoperite decât prin sporirea rezervei valutare. În Raportul la Congresul al XI-lea al PCR din 1974, Ceauşescu a afirmat că ţările socialiste trebuiau să ocupe ponderea principală în relaţii comerciale externe. Produsele româneşti erau acceptate mai uşor de consumatorii pieţei CAER. Capitaliştii ridicau pretenţii când se punea problema calităţii.
Extrem de ţâfnos la adresa „Programului complex“ al CAER în anii negocierilor, Nicolae Ceauşescu s-a gândit după ratificare cum putea exploata prevederile documentului. La 18 mai 1972, pe fondul negocierilor cu FMI şi Banca Mondială pentru credite cu dobânzi mici, liderul partidului a prezentat CPEx-ului un proiect de accesare a fondurilor CAER. „Programul complex“ permitea creditarea cu dobânzi mici a ţărilor socialiste în curs de dezvoltare. De asemenea, statutul de ţară în curs de dezvoltare oferea oportunităţi de împrumuturi avantajoase şi din lumea capitalistă. În acest scop, Ceauşescu se adresase instituţiilor internaţionale pentru a obţine statutul de ţară în curs de dezvoltare pentru România.
Argumentele erau reale. România raportase un venit anual pe cap de locuitor sub 500 de dolari, precum şi o populaţie rurală de peste 50%. În „lagărul socialist“, ţările recunoscute oficial a fi în curs de dezvoltare erau Mongolia, China, Cuba, Coreea de Nord, Vietnamul, Iugoslavia şi Albania. Conform statisticii prezentate de Ceauşescu la şedinţa CPEx din 18 mai 1972, România era pe ultimul loc în CAER după criteriul venitului pe cap de locuitor, cu 453 ruble transferabile pe an. Situaţia celorlalte ţări se prezenta astfel: Polonia – 513 ruble transferabile, Ungaria – 600 ruble transferabile, Bulgaria – 729 ruble transferabile, URSS – 939 ruble transferabile, Cehoslovacia – 1.000 ruble transferabile şi RDG – 1.100 ruble transferabile. Manea Mănescu a ţinut să precizeze că România progresase totuşi în anii comunismului. Venitul pe cap de locuitor în 1938, anul de vârf al economiei burgheze, fusese de 100 dolari anual . După şedinţa CPEx, prim-ministrul Ion-Gheorghe Maurer a adresat o scrisoare Comitetului Executiv al CAER şi ţărilor membre, anunţând că România se credea îndreptăţită să beneficieze de toate facilităţile oferite de CAER pentru statele în curs de dezvoltare .

Regim preferenţial din partea Pieţei Comune

Paralel cu dezbaterile din CAER privind „Programul complex“, în Piaţa Comună se duceau negocieri dure privind limitarea suveranităţii naţionale în domeniul economic, ca urmare a Planului Werner. România era afectată profund de noua politică a Comunităţii Economice Europene. Toate tratatele bilaterale semnate cu ţările membre deveneau nule. La Bruxelles se zvonea că Piaţa Comună nu va mai acorda aşa uşor scutiri de taxe. Ceauşescu a cerut ca de obicei ajutor Franţei. Cu ocazia vizitei la Paris din iunie 1970, liderul PCR l-a rugat pe preşedintele Georges Pompidou să intermedieze negocierile României cu Piaţa Comună. Întrucât Pompidou nu avea atribuţii economice, l-a desemnat să studieze problema pe Valéry Giscard d’Estaing, ministrul Economiei şi finanţelor.
Ambiţiosul politician Giscard d’Estaing (va deveni preşedinte după moartea lui Pompidou) nu şi-a stricat relaţiile europene de dragul lui Ceauşescu. Văzând că nu avea nici un semnal de la Paris, liderul român i-a cerut ajutor preşedintelui vest-german Gustav Heinemann. În mai 1971, demnitarul RFG-ist a făcut o vizită la Bucureşti. Cu ocazia convorbirilor oficiale, Heinemann i-a promis lui Ceauşescu că-şi va folosi influenţa pentru a susţine cauza României la Bruxelles.
Gustav Heinemann s-a ţinut de cuvânt. Ca urmare a intervenţiilor sale, în perioada 15-16 iulie 1971 la Bucureşti s-au purtat discuţii neoficiale cu o delegaţie a Direcţiei Generale de Comerţ Exterior a Comisiei Executive a Comunităţii Economice Europene. Piaţa Comună dorea să importe animale vii şi carne macră, produse supuse unor taxe preferenţiale. Cu prilejul negocierilor în domeniul agro-alimentar, se puteau iniţia discuţii şi pentru produsele industriale. Noile tratate trebuiau semnate până la 1 ianuarie 1973 .
Deşi găsise înţelegere la Bruxelles, Ceauşescu se confrunta din nou cu opoziţia CAER privind comerţul cu Piaţa Comună. Cu ocazia şedinţei Comitetului Executiv al CAER din ianuarie 1972, Moscova şi-a reafirmat refuzul de a recunoaşte Comunitatea Economică Europeană, din motive politico-diplomatice. Nicolae Ceauşescu şi-a expus viziunea asupra acestei polemici la şedinţa CPEx din 20 iunie 1972. Secretarul general al PCR i-a acuzat pe sovietici că au creat o problemă artificială susţinând că prin iniţierea negocierilor economice se recunoaşte implicit Comunitatea Economică Europeană din punct de vedere diplomatic. Nici România nu şi-a pus problema recunoaşterii politice a Pieţei Comune, dar nici Bruxelles-ul nu solicitase aşa ceva. În practica relaţiilor internaţionale se admitea ca două state ce nu aveau relaţii diplomatice să întreţină schimburi comerciale.
Strategia lui Ceauşescu de a discuta separat cu Piaţa Comună a fost încununată de succes. Incepând cu 1 ianuarie 1974, România a fost inclusă în sistemul generalizat de preferinţe vamale a Pieţei Comune.

Historia.ro + adăugiri