DACIA REDIVIVA

        

Ceea ce a bulversat, probabil, cel mai mult spațiul media românesc în cursul anului 2012, a fost studiul de paleogenetică realizat în Germania de domnul Prof. univ. dr. dr. Alexander Rodewald, directorul Institutului de Biologie Umană și Antropologie al Universității din Hamburg, și doamna Dr. Georgeta Cardoș, cercetător științific biolog, specialist în genetică. Potrivit concluziilor acestui studiu, populația actuală a României este clar înrudită cu populațiile care au locuit pe teritoriul României în epoca bronzului și a fierului, adică acum 2.500 - 5.000 de ani, un lucru care pune în evidență continuitatea acestui popor, în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei. Înainte de a aduce în discuție și celelalte concluzii uimitoare ale studiului, care răstoarnă teoria romanizării Daciei și a descendeței romane a poporului român, să vedem ce este paleogenetica și ce a presupus această cercetare, realizată în Germania, pentru a fi cu bine dusă la capăt...

Prin urmare, am putea spune că Paleogenetica este o “fereastră“ către trecutul omenirii. Fiind un domeniu de studiu al ADN-ului vechi și degradat, Paleogenetica poate aduce informații importante despre originea și evoluția omului și a genomului uman, migrațiile populațiilor umane, relațiile de înrudire ditre populațiile umane vechi și cele actuale. Așadar, ne poate spune, printre altele, cine ne sunt strămoșii reali. Iar strămoșii noștri reali nu sunt romanii, ci traco-geto-dacii. Cum s-a ajuns la această concluzie și la altele, chiar și mai șocante?
Iată povestea acestui studiu de paleogenetică: în toamna anului 2001, în urma unei discuții purtate între domnul Decan al Facultății de Biologie (Universitatea București), Prof. univ. dr. Călin Tesio și domnul Prof. univ. dr. dr. Alexander Rodewald, se naște ideea realizării unui studiu de paleogenetică având ca scop determinarea originii poporului român. Un astfel de demers presupunea compararea genetică a unor rămășițe osoase aparținând populațiilor vechi care au trăit pe teritoriul României cu situația genetică actuală a populației acestei țări, pentru a se verifica gradul de înrudire.

In proiect s-au alăturat, pe parcurs, antropologii Andrei Soficaru și Nicolae Mirițoiu de la Institutul de antropologie Francisc Rainer al Academiei Române, care au oferit cea mai mare parte a materialului osos studiat. O altă cantitate de material osos a fost pusă la dispoziție, pentru studiu, de doamna dr. Alexandra Comșa de la fostul Institut de Tracologie al Academiei Române. În total, studiul a avut la dispoziție material osos din peste 20 de situri din România (bazinul carpato-danubiano-pontic), de la un număr de 50 de indivizi aparținând populațiilor vechi (22 din epoca bronzului, 28 din epoca fierului). În ceea ce privește probele de sânge de la populația actuală a României, acestea au fost obținute prin sprijinul doamnei Prof. dr. Emilia Iancu, Director al Muzeului Omului din Ploiești și al Muzeelor de Științe Naturale din Regiunea Prahova, respectiv prin sprijinul doamnei Dr. Dorina Bănică, de la Institutul Marius Nasta și Clinica de Ftisiologie București.
Și cum o cercetare întinsă pe mai mulți ani (2003-2006) are și cheltuieli importante, precizez faptul că acestea au fost finanțate majoritar din bugetul directorial al Institutului de Biologie Umană și Antropogie al Universității din Hamburg, Germania, prin sprijinul domnului Prof. univ. dr. dr. Alexander Rodewald, directorul instituției, de DAAD – Germania și prin Programul Sokrates-Erasmus al Uniunii Europene.
Munca efectivă de cercetare a fost realizată de doamna Dr. Georgeta Cardoș, în cadrul lucrării de doctorat a domniei sale, o muncă dificilă și de lungă durată în care condițiile de securitate ale probelor genetice au fost atât de stricte, pentru a preveni contaminarea, încât până și curățenia din laborator a fost realizată exclusiv de doamna Dr. Georgeta Cardoș.

Având la dispoziție toate aceste informații, putem înțelege foarte ușor complexitatea demersului și prestigiul științific incontestabil al persoanelor și instituțiilor implicate. Concluziile studiului s-au dovedit, până la urmă, bulversante pentru spațiul românesc deoarece ele răstoarnă principala teză a istoriei României, cea a etnogenezei poporului român. Dar pentru a evalua în ansamblu șocul cultural provocat de prezentarea publică a concluziilor studiului, să le prezentăm:
Intre actuala populație a României și populațiile care au trăit pe teritoriul acestei țări acum 2.500 – 5.000 de ani există o clară înrudire genetică, ceea ce vorbește despre o continuitate incontestabilă a poporului român pe aceste meleaguri. Chiar dacă există și urme genetice aparținând diverselor populații migratoare care au trecut pe aici, fondul genetic de bază dovedește continuitatea și legătura cu populațiile vechi;

Actuala populație a României se înrudește genetic în special cu populațiile Greciei și ale Bulgariei, care s-au dezvoltat într-un spațiu locuit cândva de traci, cu care s-au și amestecat, și doar într-o mică măsură cu populația italiană;

S-a mai dovedit, iar aceasta este cea mai șocantă concluzie a studiului, că o parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt la rândul lor înrudiți genetic cu populațiile vechi care au trăit în Arcul Carpatic acum 2.500 – 5.000 de ani. De unde concluzia halucinantă că nu noi suntem urmașii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmași ai tracilor.

Totuși, există o aparentă contradicție: dacă noi suntem urmașii traco-geto-dacilor, iar o parte dintre italienii au la rândul lor rădăcini tracice, de ce astăzi românii și italienii se înrudesc genetic atât de puțin?

Explicația pare să fie cât se poate de simplă: la sosirea tracului Enea (considerat de istoricul roman Titus Livius, fondatorul Romei ) în penisula italică, aici trăiau și alte triburi cu rădăcini tracice – venetii și etruscii, aceștia din urmă dând primii regi și alfabetul noului regat, viitoarea Romă Imperială. Totuși, în penisula italică trăiau, în afara populațiilor cu rădăcini tracice, și populații aparținând altor familii etnice – sabinii și samniții. În timp, aceste popualții s-au amestecat între ele. Apoi, Roma Imperială a dus o politică agresivă de amestecare a populațiilor în interiorul Imperiului. Astfel, dacă ne referim doar la capitala Roma, constatăm că avea un număr important de cartiere etnice – cartierul grecesc, evreiesc, hispanic ș.a.m.d. Nu în ultimul rând, pentru aproape 1.400 de ani, între 476, anul căderii Romei și 1861, anul unificării Italiei, Italia nu a existat ca stat național, această perioadă fiind marcată de o serie de invazii și strămutări de populații… Cu alte cuvinte, istoria penisulei italice este marcată de trei etape esențiale în care populațiile cu rădăcini tracice s-au amestecat cu celelalte, diluându-și semnificativ contribuția etnică în acest spațiu...
Iata că, privind din această perspectivă, orice aparentă contradicție dispare, deoarece putem înțelege de ce, astăzi, deși o parte dintre italieni, în special cei din nord, se mai înrudesc genetic cu populațiile care au locuit în spațiul carpatic acum 2.500 – 5.000 de ani, populațiile României și ale Italiei, în ansamblul lor, se înrudesc genetic foarte puțin.

In concluzie, rezultatele studiilor de paleogenetică sunt intărite de izvoarele istorice iar mesajul final este cât se poate de limpede: nu noi suntem urmașii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmași ai tracilor!

Cu toate că acest studiu de paleogenetică are o importanță uriașă în stabilirea adevărului istoric, cu toate că concluziile lui sunt extrem de folositoare interesului național, istituțiile statului român și forurile academice și universiatare românești care au căderea să îl cerceteze, îl ignoră cu o impardonabilă indiferență!
Fiind curios să aflu dacă autorii studiului au fost contactați de reprezentanții statului român sau de vreo instituție academică ori universitară care să își arate, în mod oficial, intersul pentru acesta, i-am întrebat, atât pe doamna Dr. Georgeta Cardoș, cât și pe domnul Prof. Alexander Rodewald, despre o astfel de posibilitate. Răspunsul a fost NU! A existat o singură situație în care cineva de la Academia Română a dat un telefon vorbind despre o posibilă expunere pe această temă, dar apelantul nu a mai dat niciun semn de viață după aceea... În rest, tăcere maximă. Și atunci apare fireasca întrebare: cui slujesc reprezentanții Statului Român din politică, cercetare sau învățământ?!...

Pentru că sunt trei concluzii mari și late născute din acest studiu de paleogenetică, concluzii care vin în sprijinul păstrării integrității teritoriale a României, în folosul restabilirii adevărului istoric și a recuperării demnității poporului român: 1. Conform rezultatelor studiului de paleogenetică, poporul român se dovedește a fi continuatorul populațiilor de acum 2.500 – 5.000 de ani și locuitorul de drept al acestor melaguri, un lucru extrem de important, astăzi, când pretențiile revizioniste maghiare încep din nou să se amplifice. 2. Faptul că această cercetare confirmă dovezile istorice care ne spun că romanizarea Daciei nu a fost posibilă și nu s-a produs, că suntem un popor mai vechi, continuator al „nemuritorilor” daci, este un motiv de mai mare mândrie națională decât acela de a fi rezultanta unei etnogeneze formate ca urmare a unei presupuse împreunări a femeile dace cu un amestec multietnic de coloniști și soldați ai Imperiului Roman. 3. Nu în ultimul rând, confirmarea surselor istorice care spun că romanii aveau la rândul lor rădăcini tracice, nu face decât să ne mărească și mai mult respectul față de adevăratele nostre rădăcini, cele traco-geto-dacice, să ne redea și mai mult demnitatea națională furată!

De aceea, cred că toți ar trebui să medităm la următoarele întrebări: Îi putem considera loiali României și poporului român pe politicienii, academicienii și istoricii care ignoră sau combat acest studiu (fără ca măcar îl cerceteze!!!), în condițiile în care concluziile lui sunt eminamente benefice pentru noi, românii?! De ce să ignori sau să lupți cu înverșunare împotriva acestor rezultate, dacă iubești România și Românii?!
Daniel Roxin - extras din cartea Spiritul dacic renaște.

Din foarte larga literatură istorică care mi-a îmbrăcat viața și spiritul trăsesem, de mult timp, concluzia că romanizarea Daciei în întregul său și numai printr-o ocupare parțială de către Imperiul Roman nu ar fi fost posibilă. Consideram că ar fi existat o înrudire tracică, sau, mai bine zis una indo-europeană anterioară. De altfel, în prezent, o seamă de istorici străini de valoare au adoptat ipoteza  că Marea roire indo-europeană s-a produs împrejurul arcului carpatic. Din această zonă au plecat etapal triburile care au ajuns în Iran, și mai  departe până în nordul Indiei, inclusiv valurile migrații gecești, ionieni, ahei, eolieni și dorieni. Este nu numai posibil, dar și sigur ca unele ramuri indo-europene să se fi îndreptat spre apus și, desigur, să fi pătruns în Peninsula Italică. Nu trebuie ignorată, deci, o înrudire a geto-dacilor cu populația italică și nici faptul că  după cucerirea daciei de către Roma spațiul dacic a avut de împrumutat mult din contactul cu civilizația romană. Trebuie eținut că cele câteva legiuni staționate și mereu schimbate de pe teritoriul Daciei romane nu aveau nici pe departe o componență predominant romană și că prin caracterul lor ostășesc grosier nu ar fi fost capabile să producă o "romanizare". - Prin aceste scurte aprecieri nu vreau să dovedesc lipsă de modestie.

 

 

ROMA - TEMPLUL LUI APOLLO DE PE PALATIN XXXX 1

        

Ansamblul constructiv de pe Palatin, recompus de Augustus, este reprezentativ pentru modul său de remodelare, puțin câte puțin, a mitologiei și de a alătura unii zei străini cauzei sale.

La începuturi exista o casă particulară, simplă și săracă, deosebit plasată pe acea latură a colinei Palatin care domină Circus Maximus. Un fulger a lovit într-o zi alături de acea casă și locul a fost declarat proprietate publică.

In anul 36 e.A, după bătălia de la Naulochus, contra lui Sextus Pompeius, Octavius a decis să dedice, pe Palatin, un templu dedicat lui Apollo. L-a amplasat chiar pe locul lovit de fulgerul zeilor. Dar cum bătălia de la Actium s-a dat în largul unui promontoriu dominat de un templu dedicat lui Apollo, Apollo Actius zeul a devenit protectorul său personal în războaiele pe care urma să le ducă. Acestei divinități i-a dedicat templul ce urma a dăinui chiar lângă locuința sa, pe colina Palatin.

Templul a fost inaugurat și dedicat la 9 octombrie anul 28 e.A. A fost construit în marmură albă de Luna. Carul soarelui îi domina acoperișul, iar porțile erau placate cu fildeș.

Iată cun a descris Propercius porticul care înconjura templul: “Tu mă întrebi de ce aștept? Este faptul că divinul Augustus a deschis magnificul portic al lui Apollo. El este susținut din toate părțile de coloane de marmură de o frumusețe admirabilă, având între ele statui ale fetelor lui Danaos. Acolo am văzut un zeu de marmură, mai frumos decât Apollo însuși, acompaniindu-și cântece la liră și în jurul altarului patru juninci, opere minunate ale lui Myron, cărora le-a dat viață. In mijlocul porticului se ridică în marmură, templul lui Apollo din Delos, locul unde a văzut lumina zilei. Se admiră în partea de sus un car al Soarelui din aur și o dublă poartă acoperită cu fildeș nobil de la elefanți din Africa, care reprezenta de o parte Gali care urcau pe  vârfurile Parnasului și pe alta moartea crudă a nefericitei Niobe. In fine, Apollo, îmbrăcat cu o robă lungă, făcea să  răsune cântele sale între sora și mama sa ” (Propercius, Elegii, II, 31).

Casa Liviei și templul făceau parte dintr-un complex de culoare, rampe și scări. De altfel, templului îi erau alăturate porticul Danaidelor și două biblioteci, una latină și una greacă, completând un ansamblu care a devenit rapid unul din locurile cele mai frecventate din Roma.

Dar Ovidius a folosit cuvinte rele în Fastele lui Apollo de pe Palatin, “Phoebe domestice”. El a scris: “Divinitățile protectoare ale prințului își pierd independența și statutul tradițional, relevând că ele nu sunt decât simple creații ale voinței sale suverane”.

Cu toate acestea, în anul 27 e.A, anumite semne politice au făcut să se creadă că Octavius va reda Republica poporului roman. Poarta casei sale a fost încadrată cu lauri și cu o coroană de frunze de stejar. Casa a devenit și casa Principelui, a lui Augustus. Casa era modestă, dar aflată în apropierea unui loc unde locuia un zeu. Se aflau alături un zeu și un om care nu era muritor ca și alții.

In anul 17 e.A, în fața templului lui Apollo Palatinul s-a cântat Carmen saeculare, de Horațiu, pe timpul festivităților Jocurilor seculare. Apollo a reprezentat reîntoarcerea la Epoca de Aur.

In ultima etapă, când a devenit Pontifex Maximus, la 6 martie anul 12 e.A, Augustus a luat în mâini, official, toată religia romană. In această situație, două dintre deciziile sale interesează complexul său de pe Palatin.

Suetonius susține că acea ocazie a permis împăratului să prelucreze vechile cărți de profeții, printre care și cărțile sibiline. Foarte multe texte au fost distruse, cele care au avut acordul său au fost mutate de la Capitoliu la Palatin, în soclul statuii lui Apollo, devenit zeul zeilor, Jupiter Optimus Maximus fiind deposedat de un zeu mai favorabil pretențiilor lui Augustus.

Pontimex Maximus trebuia să locuiască la Regia, un spațiu public din apropierea templului zeiței Vesta, în Forum Romanorum. Augustus a declarat publică propria casă de pe Palatin. Astfel a putut să transfere, la 28 aprilie anul 12 e.A, printr-un Senatus Consult, un altar și o statuie a zeiței Vesta. Probabil că palladium, relicva cea mai venerată a Romei, care era apărată în templul Vesta din Forum, a luat acelaș drum. In acest fel Penații Troiei au fost transferați unui particular.

Ovidiu a ironizat cu jumătate de gură în Faste, confuzia totală între cultul public și cel privat și ca neprincipială localizarea unei zeițe virgine în casa unui bărbat, In viitor pe Palatin urma să coabiteze o nouă Triadă, cea formată din Apollo, Vesta și…Augustus. Vechile zeități au fost perfect deturnate de la prima lor vocație, și frumos și bine recuperate.  

ROMÂNIA - IARNA 1953-1954

        

In 1954, stratul de zăpadă a măsurat între 2 şi 5 metri. Tot atunci, mai precis în perioada 3 – 5 februarie, ne-a lovit şi cel mai puternic viscol înregistrat vreodată în România.În Bucureşti, viteza vântului a fost de 126 km/h, iar cantitatea de zăpadă depusă în ţară a fost copleşitoare.

Sunt multi bucuresteni si nu numai, care isi aduc aminte de viscolul si nametii din 1954, care au paralizat Capitala, întreaga Românie.

A început cu vânt puternic, chiar pe data de 1 februarie. Apoi a inceput sa ninga si a tot nins, pana ce zapada s-a asternut in straturi.

115.9 litri de zapada pe metru patrat in 24 de ore 

Serviciul de meteorologie a consemnat date care au ramas in istorie ca varfuri ale vremii extreme. A viscolit in perioade de cate doua zile, intre 1-4; 7-9; 17-19 si 22-24 februarie. Durata maxima continua, de 48 de ore, s-a inregistrat pe 3-4 februarie. Viteza maxima a vantului a fost de 126 km/h la Bucuresti, intre 3-5 februarie, fiind depasita de viscolul din 1966, cand, la Iasi, vantul a atins 200 km/h. Cantitatea maxima de zapada depusa a fost de 115.9 litri pe metru patrat in 24 ore, inregistrata la Grivita, pe 3 februarie.

Cel mai gros strat de zapada a fost inregistrat la Calarasi: 173 cm, pe 3-4 februarie. Dar viscolul a troienit zapada pana la 2-5 metri inaltime, in sud-estul si estul tarii. Armata a fost cea care a deszapezit orasele si a asigurat populatiei alimentele de baza.

In dimineata zilei de 3 feburarie 1954, călătorii din trnurile care veneau spre bucurești au observat cum campurile se acopera de nea, iar vantul începe sa viscoleasca. Usile trenului s-au blocat deschise și din cauza vantului s-au spart și geamuri. La Bucuresti, unde au ajuns inghetati, iar aici era iadul pe pamant. Circulatia tramvaielor era deja blocată. Bucurestiul a fost paralizat de troiene si de viforul care batea in reprize.

Armata s-a mobilizat imediat, carand provizii, intr-o prima fază, cu sanii și cai. Tot cu ajutorul armatei, călătorii au reusit sa ajungă la rude. Și muncitorii s-au mobilizat, debarasând arterele principale, pentru ca proviziile sa fie aduse cu masinile armatei. Totodata, au fost deblocate sinele de tramvai, pentru ca oamenii, care ieseau din case si de pe strazi prin tuneluri sapate in zapada, sa poate merge la serviciu. 
Camioanele Armatei adunau zapada si o aruncau in Dambovita. Uzina Grozavesti pompa apa calda, ca sa nu existe pericolul sa se formeze poduri de gheata. Intreaga luna, bucurestenii au fost uniti impotriva inamicului: viscolul!

Nămeţi de cinci metri înălţime, tancuri scoase pe străzi pentru tasarea zăpezii şi un oraş întreg cu lopeţi în mână. Aşa arăta Bucureştiul pe 3 februarie 1954. Ceea ce a pornit ca o ninsoare oarecare, s-a transformat în cea mai cumplită iarnă a secolului XX, din România. În primele zile ale lunii februarie din 1954, Europa a fost cuprinsă de un viscol extrem de puternic, care a provocat pagube imense.

Fix acum 59 de ani, în dimineaţa zilei de 3 februarie, bucureştenii s-au trezit blocaţi în propriile case de troiene imense de zăpadă. Afară, străzi întregi nu mai puteau fi deosebite, iar vântul sufla cu o putere foarte mare.

A fost doar începutul „Marelui Viscol care a îngenuncheat Bucureştiul şi întreaga Românie. În zilele care au urmat, troienele au ajuns chiar şi la 5 metri înălţime în sud-estul ţării.În România, viscolul a făcut ravagii în câmpia Bărăganului şi la Bucureşti.

De mai bine de 100 de ani nu a mai fost un vânt atât de puternic, nu a mai căzut o cantitate atât de mare de zăpadă! Viscolul a paralizat toate mijloacele de transport. Conştienţi că riscă să moară de foame sau de frig în case, românii s-au mobilizat exemplar în acele zile.

Au săpat tuneluri prin omăt şi au cărat zăpada cu căruţele până în Dâmboviţa. Au fost scoase şi tancurile Armatei. Sub conducerea unor comitete raionale de urgenţă, muncitorii de toate vârstele, soldaţii şi miliţienii au luat lopeţile în mâini şi s-au apucat să scoată oraşul de sub nămeţi. Tramvaiele au rămas înțepenite zile întregi în mormanele de zăpadă, iar militarii au fost cei care au lucrat zi şi noapte la deszăpezire. Tot atunci, au fost aduse şi primele maşini speciale de deszăpezire de la o uzină din URSS. Oamenii au ieşit în stradă ca să ajute la deszăpezire, fie că erau femei, funcţionari sau muncitori ai fabricilor din Bucureşti.

Meteorologii îşi amintesc însă de un viscol şi mai puternic, cel din 4-7 ianuarie 1966, când viteza vântului în zona Iaşi s-a apropiat de 200 de km/h. Se remarcă iarna 1941-1942, cea mai geroasă a secolului trecut, când la multe staţii meteo din ţară s-au înregistrat recorduri termice negative. De altfel, în noaptea de 24 spre 25 ianuarie 1942, temperatura a scăzut sub minus 30 de grade Celsius la 27 de staţii meteorologice, culminând cu minima absolută pe teritoriul României, minus 38, 5 grade celsius, datează de exact 71 de ani. Și nu trebuie uitat că în acea iarnă soldații români se aflau în tranșeele din URSS.