miercuri, 29 mai 2013

ROMÂNIA - AGRICULTURA PERIOADEI LUI NICOLAE CEAUȘESCU - COMPENDIU


                  Pe parcursul istoriei sale România a avut mereu un puternic și bogat caracter agricol. In epoca modernă tot agricultura a constituit principalul sector ce a alimentat exporturile țării și câștigurile valutare. Lumea de afaceri română nu a dovedit o vocație industrială pe măsura cerințelor până la Cel de al Doilea Război Mondial.  Pe deasupra războiul a distrus mare parte din zestrea industrială. La preluarea puterii regimul comunist a trebuit să acorde, în continuare, o atenție specială agriculturii, ramura economică principală în atragerea de venituri externe și sume pentru dezvoltarea industriei. Agricultura și resursele solului au constituit și sursa principală pentru despăgubirile de război către U.R.S.S. Agricultura a rămas un sector economic foarte important pe întrega perioadă comunista. In 1989 peste 15 milioane ha, aproximativ două treimi din suprafata țării, erau dedicate agriculturii, pământul agricol fiind, pe drept, considerat o avuție de excepție a țării. Suprafața agricolă trebuia să crească și nu trebuia invadată de construcții, sau pentru alte destinații. Scoaterea unei suprafețe din circuitul agricol se făcea numai cu aprobărispeciale și cu datoria de a se reintroduce în circuitul agricol alt teren neproductiv.
Suprafața arabilă a României a crescut pe perioada guvernării lui Nicolae Ceașescu de la 9.4 milioane de hectare la putin peste 10 milioane hectare.
Terenul arabil reprezenta peste 41%, pasunile aproximativ 19%, plantatiile viticole si livezile aproximativ 3% din suprafata totală a uscatului.
In 1987 Romania avea o suprafață irigată ce reprezenta 30% din totalul suprafeței arabile.
S-a realzat o campanie mare de secare a bălţilor Dunării, în anii ’60- ’70 şi a unei părți din Delta Dunarii pentru a recupera teren pentru agricultură într-un mare complex agro-industrial de aproximativ de 1500 de Km².
O altă strategie folosită pentru a mai obține teren arabil a fost cea de demolare a satelor răspândite și relocarea populației în centre de locuire agro-industriale. Acest proiect a fost prima data discutat în 1960 și a fost pus în aplicare la începutul anilor '80. Prin aceasta metodă se dorea eliberarea a peste 350.000 de hectare de teren.
In 1989,se estima că datorită folosirii necorespunzatoare a terenului agricol aproximativ 30% din suprafață era erodată destul de serios, iar pe multe suprafețe solurile deveniseră acide, sau sărăturate, datorită folosirii intensive a ingrâsemintelor chimice. Măsura de concentrare a locuitorilor în centre rurale mai puternice a fost raținală, benefică economic și mai ales civilizatoare. In satele mărunte răspândite pe câmpii,pe dealuri și prin văi îndepărtate nu s-ar fi putut asigura energie electrică, canalizare, școală, apă curentă și nici un cămin cultural cât de mic. Acei locuitori din sate mărunte nu ar fi benficiat niciodată de telefon (pe atunci nu apăruseră telefoanele mobile), de televizor, de apă caldă, de calculator pentru generațiile tinere și ar fi fost condmnați la înapoiere intelectală, sipirituală, la o viață feudală, etc. In pălus acele sate răspândite nici biserică nu aveau, deși conducerea comunistă nus-ar fi gândit la aceasta.
După 1989, acțiunea comasărilor rurale s-a sistat, iar cei ce și-au dobândit pământurile familiei s-au reîntins cu noi gospodării peste teritorii depărtate de căile de civilizație. Ei vor fi victime ale izolării, cu lumină de la lămpi cu petrol, sau de la lumânări, cu toalete mizere în fundul curții, fără utilități pentru igienă, într-o izolare degrasdantă. Guvernările de după și ziariști veninoși l-au criticat pe Nicolae Ceaușescu pentru inițiativa de a încerca civilizarea acelei populații răspândite și pentru planurile de sistematizare ale localităților rurale și au condamnat impunerea unui regim de înălțime pentru noile imobile centrale și restrângerea suprafețelor de locuire. Unul din scopurile lui NicolaeCeaușescu era de a crea centre rurale puternice, mai arătoase, cu un grad superior cultural și de civilizație, iar altul era și recuperarea semnificativă de teren arabil, sau agricol. Guvernul cripto-comunist de după Crăciunul din 1989 nu a fost să înțeleagă planurile bune ale regimului răsturnat, acționând pe toate planurile antipatriotic.     

Recoltele principale

Grâul și porumbul ocupau aproximativ două treimi din suprafața arabilă și peste 90% din terenurile pe care se cultivau cereale. Porumbul se cultiva pe o suprafață de peste 3 milioane de ha, iar grâul pe o suprafata de 2.5 milioane ha.
Alte cereale cultivate erau: orzul (550000 ha), ovazul (70000 Ha), orezul (50000 ha) și secara (40.000 ha).
Cele mai mari culturi necerealiere erau: floarea soarelui (460.000 ha), cartofi (350.000 ha), soia (350.000 ha), sfecla de zahar (270.000 ha), porumb de siloz (50.000 ha), tutun (35.000 ha).
Datorită îngrăsemintelor chimice, pesticidelor și extinderii suprafeței agricole, producția de cereale a crescut de la 5 milioane tone, în anii '60, la aproximativ 20 milioane tone la sfârșitul anilor '80.
La sfârșitul anilor '80 producția de cereale a României nu putea fi estimată corect datorită raportărilor exagerate ale unităților producătoare, ale Direcțiilor Agricole județene și ale Comitetelor județene ale PCR, în frunte cu Prim-Secretarul,. In 1987 guvernul se mandrea cu o productie de peste 31 milioane tone, dar estimarea Departamentului de Agricultura al SUA era de maxim 19 milioane tone. Tot în acel an, Banca Mondiala estima o productie de 16-17 milioane tone.

Septelul

Bovinele erau crescute în aproape toata țara în complexe din propietatea  CAP sau IAS. In sectorul particular cele mai multe erau crescute in zonele de de deal. Ovinele se creșteau în toți munții, în turme mari, dar și la câmpie în turme mici particulare, cu saivane în curte. Creșterea. păsărilor, porcinelor și a iepurilor era generalizată în sectorul
particular, dar existau și multe complexe de creștere în sectoarele zootehnice ale  CAP și IAS. In 1989, România avea 6,5 milioane de bovine, iar în 2013 i-au mai rămsa numai 1,9 milioane și dependență de importuri. O nouă victorie a guvernării de după 1989, guvernare incompetentă, lipsită de patriotism și profund viciată de parvenitism și de corupție de cea mai joasă specie. Aproape un sfert de veac, România a căzut pe mâinile unor politicieni ridicați din pleava societății, o amestecătură cleioasă și urât mirositoare de viermi care a răpit țării aerul curat al muncii.
In epoca lui Ceașescu creșterea efectivelor de bovine era țel prioritar, cu ferme specializate în producția de lapte, cu ferme de îngrășarea tăurașilor, cu ferme populate cu vaci de import și chiar cu ferme de izolare a vacilor bolnave de TBC. Fermele erau complet mecanizate iar cele pentru vaci de lapte erau compartimentate, având spații speciale pentru vacile apropiate de fătare, pentru viței pe diverse mărimi, etc, totul conform ultimelor prescripții în domeniu.
Creșterea ovinelor și a caprinelor a fost o preocupare tradițională, istorică, a românilor. Diversitatea producțiilor pe care le realizează, consumul redus de energie și natura furajelor pe care le consumă, conferă creșterii și exploatării ovinelor și caprinelor caracterul unei activității durabile și de perspectivă. Romania producea inainte de 1989 aproape 200 mii tone carne de oaie. Astăzi (2013) producem cu aproape 40% mai putin. S-au dezvoltat crescătorii de berbecuți, speciale pentru exportul rentabil în țările arabe.
S-au organizat complexe de creștere și exploatare și pentru alte specii de animale, cu succes la export, precum cele de iepuri. In plus capacitatea complexelor avicole a crescut continuu, așezând țara și în acest domeniu, pe un loc de frunte, O mulțime dintre acestea au dispărut foarte curând după 1990. 

Pescuitul

Datorita numeroaselor ape curgatoare si statatoare de pe teritoriul Romaniei productia de peste era destul de mare. Peștele prins pe Dunăre și, mai ales, în Deltă reprezenta aproximativ 90% din producția internă totală. In 1985  producția de pește a fost de 260.000 tone, iar în 1986 de peste 350000 tone.
Crescătoriile de pește erau în plină dezvoltare și se dorea ca până în 1989 peste 60.000 ha să fie acoperite cu crescătorii.
In România, activitatea de pescuit maritim s-a limitat până în anul 1964 la Marea Neagră, având ca ambarcații mahoanele cherhanalelor și traulerele mici (și învechite) ale „Intreprinderii Piscicole” din Brăila și ale „Intreprinderii de Industrializare și de Desfacere a Peștelui” din Tulcea, care aduceau la mal tonaje mici de pești  Oferta era mult inferioară cererii.
In anii 1964-1965 au fost comandate șantierelor navale din Japonia două mari traulere oceanice : „Constanța” și „Galați”, bazate în portul la frigorifer din Tulcea. Zece ani mai târziu, ele sunt repartizate „Comandamentului Flotei de Pescuit Oceanic”, privatizat după anul 1990 sub denumirea de „Compania Română de Pescuit Oceanic”.
Pescuitul oceanic românesc a avut loc în zone cu mare productivitate biologică din Oceanul Atlantic, îndeosebi în vestul Africii, pe platforma continentală din dreptul litoralului Americii de Nord din dreptul coastelor Labradorului. Mari cantități de pește oceanic erau vândute pe valută unor companii străine de pescuit, iar restul era predat cooperativelor alimentare ale organelor de Partid și de stat, armatei, securității și ministerelor. O parte din captura piscicolă eraa predată magazinelor de desfacere pentru pește sau, mai rar, întreprinderii „Alimentara”. Foarte curând, peștele oceanic congelat a devenit foarte apreciat li căutat de populație.
În primii trei ani de activitate, cele două nave au pescuit împreună o medie anuală de 6.620 tone de pește oceanic: acest succes a determinat guvernul să dezvolte flota de pescuit până la 20 de traulere și de 3 nave frigorifere de transport în 1973. În 1972 producția medie anuală pe navă activă era de de 2.864 de tone, adică o medie zilnică de 19,4 tone. Astfel, în anii 1970-1989, „Întreprinderea de Pescuit Oceanic” a ajuns la un număr de 50 de nave, din care 38 de pescuit și 12 frigorifice (POLAR) de transport, deservite de 5.125 de salariați (personal navigant și de deservire). Dar, simultan, pe toate mările lumii, resursele halieutice (de pescuit) s-au redus din cauza supra-exploatării, astfel ca productivitatea anuală a descrescut, navele fiind din ce în ce mai puțin rentabile, apoi devenind costisitoare, mai ales că învechindu-se, rata de defectări creștea. Pe de altă parte, condițiile de viață în țară degradându-se din cauza politicii de restricții economice ale guvernării Ceaușescu, o parte din pesonalul navigant calificat a rămas prin porturi străine.
După anul 1990, odată cu intrarea în economia de piață, nu mai putea fi vorba de a menține o flotă ne-rentabilă, ajungându-se în anul 1997 la numai 16 nave, majoritatea defecte, cu 843 de salariați ale căror salarii, devenite insuficiente pentru o viață decentă, erau plătite cu întârziere. Echipele manageriale se învinuiau reciproc de contractarea în mod ilegal a unor împrumuturi externe, de ipotecarea navelor fără acordul Consiliului de Administrație, de utilizarea creditelor în defavoarea companiei, de scoaterea navelor la licitație și de adjudecarea lor în favoarea unor cumpărători dinainte horărâți, astfel că această stare conflictuală dintre diferitele grupuri de interese a dus la decăderea economică a „Companiei de Pescuit Oceanic” și la falimentarea ei. In acel an 1997, compania a trecut printr-o fază de reorga­nizare cu obiectivul de a salva activitatea prin reacti­varea unor nave, re-obținerea dreptului de pescuit în zona Africii de Nord-Vest și Sud-Vest, obținerea licenței de pescuit și a cheltuielilor pentru efec­tua­rea primului ciclu de produc­ție, clarificarea situației unor nave închi­riate, plata salariilor persona­lului ș.a. Din păcate, era mult prea târziu, iar finanțarea restructurării lipsea : falimentarea s-a dovedit definitivă, iar peștele oceanic este de atunci încoace importat. Guvernarea coruptă și incompetentă a distrus și această subramură economică.
Până în 1990, flota maritimă comercială a României avea peste 300 de nave, la care se adăugau Flota de pescuit oceanic și cea fluvială. In februarie 2011, flota mai avea doar cinci nave, celelalte fiind înstrăinate.  Șacalii politici din fruntea statului reuiseră să spulbere întreaga bogăţie navală românească.

Apicultura

La sfârşitul anilor ’70, Romania, a devenit cel mai mare exportator de miere de albine din Europaşi al cincilea producator mondial. “Industria” mierii a luat fiinţă prin asocierea tuturor apicultorilor într-o cooperativă gigant cu character particular şi prin cotizare benevolă. Astfel a luat naştere, în 1965, Combinatul Apicol –Bucureşti, primul combinat apicol din lume (iniţiator Veceslav Harnaj, fără ajutor de la stat).  

miercuri, 22 mai 2013

ROMÂNIA - SISTEMUL ECONOMICO - FINANCIAR IN COMUNISM


               
Buget, prețuri și profit

Principiul de bază al distribuirii venitului național pe timpul lui Nicolae Ceaușescu a fost creșterea procentului de acumulare în detrimentul procentului de consum. Pe lângă faptul că s-a apăsat pe consumul la nivel național, acesta s-a abătut și asupra populației, cu nemulțumirea de rigoare. Orice sumă rămasă disponibilă trebuia îndreptată spre dezvoltare. 

Această concepție a ajutat ca România să facă un salt economic și social unic în istoria sa și greu, sau de egalat în viitorul capitalist al țării, când totul se așteaptă de la finanțele externe. Regimul comunist a exploatat intens forța de muncă și resursele țării, chiar dacă pentru foarte mulși cetățeni munca era o grea pedeapsă. Această mobilizare a resurselor materiale și de muncă nu se poate realiza în noua conjunctură economico-financiară. Foarte repede, sub umbrela drepturilor omului, ne-munca a devenit un sport național. Rușinos, dar adevărat, Cu mențiunea că cei care ar dori să muncescă nu prea mai unde, după două decnii de distrugere a intreprinderilor socialiste.

Datorită sistemului economico-financiar comunist, principiul cererii și ofertei nu a funcâionat în România, între anii 1948-1989. Prețurile erau calculate de către un corp guvernamental și erau întocmite  conform ideologiei comuniste. Conform principiilor Marxiste, prețurile la mărfurile de bază pentru populație au fost menținute artificial la un nivel căi mai scăzut. Această  politică a fost menținută până în anul 1982, când 220 de alimente au fost scumpite cu 35%.
Chiar și după această creștere, prețul de vânzare al produselor alimentare era sub prețul de producție al acestora, iar diferența era subvenționată de stat.
In același timp, prețul pentru produsele ce erau considerate bunuri de lux - haine importate din Occident, aparate radio, casetofoane, televizoare, frigidere, automobile, etc.,erau mult mai mari decât prețul de achiziție, sau de producție. Astfel România era țara cu cel mai mic nivel de acumulare al produselor de uz îndelungat din Europa de Est, exceptând Albania.

Datorita sistemului centralizat de control al prețurilor, au apărut perturbări grave ale economiei. Pentru că în România nu exista o piață liberă care sa regleze raportul cerere-ofertă, existau produse care aveau cerere foarte mică, dar care erau produse în cantități foarte mari și produse cu cerere foarte mare și ofertă foarte mică. Acest sistem a dus la o lipsă acută a unor produse, inclusiv dintre cele de bază.
Chiar dacă această practică a fost un eșec, conducerea statului a refuzat sa renunțe la ea, iar la sfârșitul anilor '80 se dorea chiar creșterea rolului statului în calcularea prețurilor.
In perioada 1980-1989 excedentul bugetar era ceva obișnuit. De exemplu, în perioada 1980-1984 excedentul bugetar a fost de 102 miliarde lei, iar în 1987 a fost 53 miliarde.

Acești bani erau folosiți pentru achitarea datoriei externe și pentru finanțarea proiectelor uriașe ale regimului îmbătat de succese.
Bugetul era impărțit în buget național și buget local. Pentru anul 1989 erau prognozate încasări la bugetul local de 25.5 miliarde, iar cheltuieli de doar 14 miliarde. Diferența de 11,5 miliarde lei trebuia sa fie transferată la Trezoreria Naționala de unde ar fi avut ca destinție finanțarea "dezvoltării societății românești", un eufemism pentru investiții controlate de stat în detrimentul bunurilor de consum și al serviciilor.

Taxele pe salarii și pe cifra de afaceri afectau foarte mult agenții economici și populația.
In anii '80 taxele plătite de populație au crescut cu 64.8%, oficialitățile susținând că populația plătește doar 1.2% din totalul taxelor. Acestea nu au ținut cont, în momentul calculării procentului că nu doar impozitul pe fondul de salarii influențează puterea de cumpărare, ci și impozitul pe cifra de afaceri.
Bugetul era compus din profitul companiilor de stat, impozitul pe fondul de salarii și impozitul pe cifra de afaceri.

Un mare procent din bugetul de stat nu a putut fi identificat din anunțurile oficiale. De exemplu, în 1989, 6.3% din buget nu a putut fi explicat. Cu toate viciile sale, politica de prețuri, impozite și de alocare a fondurilor, a condus la o viață normală a populației, fără fenomene de sărăcie. Orice cetățean avea asigurată subzistența, cheltuieile pentru odihnă anuală, călătorii interne și vacanțe la băi. Existau bani în buzunare, dar nu existau mărfurile dorite, mai ales alimentele cerute la export. Cheltuielile statului comunist se îndreptau obstinent spre investiții în economie și spre investiții sociale.


Cheltuieli

Finanțarea economiei naționale reprezenta, în 1989, 43% din cheltuielile bugetare.
Pe locul doi sa găsea asistenta sociala care, în 1989, reprezenta 25% din cheltuielile bugetare.
Bugetul alocat armatei, politiei și serviciilor secrete nu era disponibil pentru curioși. In 1989, peste 27% din cheltuielile bugetare nu erau justificate, față de doar 1.7% in 1965.

Politica de creditare

In perioada comunistă doar băncile de stat puteau sa ofere credite. Inițial dobânzile practicate de băncile de stat erau foarte mici și acopereau doar cheltuielile. După 1975 dobânzile la credite au crescut treptat și în anumite cazuri au ajuns și la 7%, incomparabil masi lici față de cele practicte după 1989..
In cazul restanțelor, dobânda putea ajunge și la 12%. Se practicau diferite penalizări pentru restanțe, pentru nerespectarea planului de investiții etc. Creditele destinate modernizării fabricilor aveau o dobandă de doar 1%, dar erau limitate la 5 milioane lei pe proiect si perioada de creditare era de numai 4 ani.

Moneda

In 1954 guvernul a stabilit paritatea leu / aur la 1 leu=148 mg aur, paritate ce a rămas valabilă până în 1989. Pe baza acestei parități se stabilea cursul de schimb al leului.
Pentru că economia României nu se supunea regulilor economice internaționale (ex: stabilirea prețurilor in funcție de cerere/oferta), cursul de schimb leu / valuta nu era real și astfel leul a devenit o monedă slabă și nu putea fi folosită în afara României.

Valuta putea fi deținută doar de către stat. Cetățenii României nu puteau deține valută sau conturi bancare în străinătate decât cu acordul statului.
Cetățenii României nu puteau deține, sau tranzacționa aur și nu puteau exporta diamante și bijuterii.
In 1989 un dolar valora aproximativ 14.5 lei. Datorita faptului ca populația nu putea deține valută, pentru a obține produse ce se găseau foarte greu pe piață, cetățenii foloseau țigări Kent ca moneda de schimb. In 1988, un cartuș de Kent valora aproximativ 100 $ (pe piața neagra), iar aceste țigări se vindeau numai la magazinele partidului, sau prin trafic nelegal.
La sate, moneda de schimb era reprezentată de produsele agricole.

Consumul

Deși producția agricolă a crescut, în perioada 1950-1980, de patru ori mai repede decât populația României, alimentele se găseau foarte greu și erau raționalizate, pentru a se putea asigura un export cât mai mare.
Raționalizarea alimentelor a început în anul 1981, după 28 de ani de pauză și a durat până la căderea regimului comunist. Rația a fost introdusă pentru a permite statului sa exporte cantități uriașe de alimente pentru a obține valuta forte ce era folosită la achitarea datoriei externe a României.
In 1985 un cetățean avea dreptul la 55 kg carne (peste, porc, vita etc.), 1.1 kg margarina, 10 L ulei, 15 kg zahar, 115 kg faina, 45 kg cartofi, 20 kg fructe si 114 oua pe an.
In realitate, lucrurile s-au înrăutățit și multi români nu puteau să obțină nici măcar aceste cantități. După 1981, nu au mai existat date în ceea ce privește consumul de alimente și alte produse / persoana. Datele furnizate nu erau, de cele mai multe ori, de încredere. Un exemplu este declarația din noiembrie 1988, în care Nicolae Ceaușescu susținea ca un român consuma în medie peste 3200 calorii pe zi și că este prea mult. O dieta zilnică de 3200 de calorii este exagerată pentru o persoană normală și dacă ar fi fost adevarat, Ceaușescu chiar ar fi trebuit să nu fie mulțumit de acest lucru. Dar, după cum bine se știe nu aceasta era realitatea, astfel că  românii nu se apropiau de acel consum. Poate împreună cu animalele din curte, la care li se dădea pâine în loc de grăunțe. 
După 1983, Nicolae Ceaușescu nu a mai dorit credite de la organizațiile internaționale, a scăzut importurile din țările ce aveau valută forte și a crescut exporturile către acestea. Acest lucru a dus la o scădere accentuată a nivelului de trai. Bani erau, dar produse nu. Datorită strategiei de mai sus, România avea surplus de valuta forte de peste 2 miliarde USD pe an, surplus ce era folosit pentru achitarea datoriei externe.
Datoria externă a fost achitată în aprilie '89, moment în care Ceaușescu a declarat ca în sfârșit România a dobândit independența politică și economică. După achitarea datoriei Nicolae Ceaușescu a interzis contractarea de credite din străinătate.

marți, 21 mai 2013

ROMANIA - INDUSTRIA DE ARMAMENT ÎN EPOCA CEAUȘESCU


                  Lumea în care Nicolae Ceauşescu a luat conducerea României era o lume a Războiului Rece între cele două mai blocuri, o lume a înarmărilor şi a unei mulţimi de conflicte regionale. Dotarea românească cu armament depinsese permanent de industriile străine din occident şi apoi, după cel de Al Doilea Război Mondial, de armament sovietic şi din lagărul socialist, în special din Cehoslovacia. Situaţia a creat mari neajunsuri armatei române în toate războaiele, dimiuându-i-se capacitatea de luptă prin întârzieri, sau întreruperi în livrarea armamentului şi a muniţiei adaptate. Nicolae Ceauşescu a fost primul conducător al ţării care a dorit să doteze armata prin industria românească şi să se alinieze în rândul furnizorilor mondiali de armament. Această ambiţie a făcut parte din mândria lui patriotică. Decizia luată de Nicolae Ceauşescu în 1968, privind înfiinţarea acestei ramuri, a fost anunţată cu dramatism în Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Ramura armamentului a fost copilul de suflet al lui Nicolae Ceauşescu, care a reuşit să pună România pe harta industriei mondiale de profil. Un factor ce a influenţat hotărârea sa privind evoluţia industriei de armament din Romania comunistă a fost invazia Cehoslovaciei de către ţările Tratatului de la Varşovia, în 1968. In acea vară fierbinte, Nicolae Ceauşescu şi-a dat seama că într-o invazie similară, oarecum pregătită, ar fi trebui să lupte cu armamentul inamicilor săi frăţeşti în ale socialismului. Până la începutul anilor '80  Romania a ajuns în top 10 mondial în ceea ce priveste exportul de arme. Industria românească de armament s-a dezvoltat puternic după anul 1968, Nicolae Ceauşescu dorind ca România să devină o țară autosuficientă economic.


Constructia de nave


Luând aminte de poziția ostilă a României în problema atacului socialist asupra Cehoslovaciei, URSS a redus transferul de nave şi de licențe de fabricație către Romania, la începutul anilor ’70. Ca să contracareze această pedeapsă tovărășescă, România a fost nevoită să își dezvolte propriul program de construcții de nave şi să caute alți furnizori de tehnologie.

Un prim pas a fost dezvoltarea de relații comerciale, în domeniul naval, cu China.

China a permis României sa construiască nave rapide de atac din clasele Huchuan şi Shanghai II. Producția acestora a început la sfârșitul anilor '70 în Mangalia și Drobeta-Turnu Severin. In aceeași perioadă, România a dezvoltat şi câteva proiecte originale: câteva clase de nave rapide de atac şi patrulare (VB, Epitrop, Brutar) şi nave curățătoare de mine din clasa VD.
                                                     Distrugătorul-Fregată Mărășești

Incepând cu anul 1980, URSS a regândit strategia în ceea ce privea furnizarea de tehnologie şi licențe de fabricație României şi astfel în perioada următoare s-au construit mai multe tipuri de nave sub licență sovietică (fregate, distrugătoare etc.). Acestea nu erau construite integral de șantierele navale din Romania, tot armamentul cu care erau dotate și tot echipamentul electronic de la bordul lor era furnizat de Uniunea Sovietică. In perioada 1979-1985 a fost construită și nava numită Muntenia (distrugătorul Mărășești), cea mai mare navă militară construită în România. Nava a fost construită, cu mari eforturi, în șantierul militar Mangalia. Tot aici s-au născut și primele corvete 100% românești, clasa TETAL.

Epoca lui Nicolae Ceaușescu a însemnat mult pentru marina militară. Atunci s-au construit un număr mare de nave, iar tradițiile de dinainte de cel de Al doilea Război Mondial au renăscut.
Grosul flotei era format, inainte de 1989, din vedetele torpiloare, în număr de 20. După 1989 au mai rămas în funcţiune, pentru un timp, numai opt. Romania trebuia sa aiba un divizion de opt corvete specializate in lupta antisubmarin TETAL 1 ŞI TETAL 2. Sub guvernarea Ceaşescu s-au construit, la Mangalia, patru din prima seie şi două din cea de a doua serie. Schimbarea guvernării a lăsat în stare de rugină pe ultimle două, cele neterminate. In final au mai rămas în serviciu numai patru, pentru că două din prima serie au fost casate. Navele purtatoare de rachete (NPR) constituie cel mai performant divizion. Romania a cumpărat cu putin timp înainte de 1989 trei vedete rapide din clasa TARANTUL, construite de rusi. "Pescărușul", "Zborul" și "Lăstunul". Aceste nave duc greul misiunilor de patrulare in apele teritoriale românești. 

După 1989 sau achiziținat, la mâna a doua, din Marea Britanie, două fregate, numite aici Regele Ferdinand și Regina Maria. Acestea au rămas mult timp doi monștri... tăcuți. Nu au încă sistemele de armament operaționale. Nu au nici măcar muniție de tun, ce să mai vorbim de rachete! Afacere păguboasă!


După reorganizarea forțelor navale, portul militar Mangalia s-a împărțit în două. In partea stângă a podului ce duce spre 2 Mai și Vama Veche s-a concentrat ultima "redută" a flotei ceaușiste, iar în partea dreaptă inflorește, de câțiva ani, cimitirul de nave, un loc plin de istorie si nostalgii. Mai bine de jumătate din navele marinei de dinainte de 1989 ruginesc aici în așteptarea loviturii de gratie: tăiatul pentru fier vechi.


Constructia de avioane/elicoptere


In perioada interbelică, România a avut o industrie aviatică foarte puternică, dar mare parte din capacitatea de producție a fost distrusă în perioada războiului. După terminarea războiului, URSS a forțat Romania să transforme unitățile rămase funcționale în fabrici de tractoare. Treptat, URSS a permis României să producă planoare și avioane utilitare. Industria aviatică a devenit o prioritate după ce a venit la putere Nicolae Ceaușescu (1965).
IAR- 316


In perioada 1960-1970, România a redevenit una din puținele țări ce puteau produce aeronave militare, recăpătându-şi poziția deținută înainte de Al Doilea Război Mondial.

URSS a ajutat România să își dezvolte industria producătoare de aeronave până la un anumit punct şi a încercat să limiteze dezvoltarea acesteia astfel încât sa fie capabilă să construiască  doar aeronave cu performanțe de luptă reduse.

Datorita limitărilor impuse de colaborarea cu URSS, România a încheiat parteneriate cu state din afara şi din interiorul Pactului de la Varșovia. Aceste parteneriate au condus la construirea de aparate de zbor moderne, sub licență şi în parteneriat. Pentru elicoptere a fost aleasă colaborarea cu firma franceză Aerospatiale.

După anl 1970, IAR a început producția de serie a elicopterelor Alouette III si Puma (cu capacitate mai mare - de nouă persoane), elicoptere produse sub licenta franceză. Acestea au primit denumirea autohtonă de IAR-316 B, respectiv IAR-330. Din 1971, până 1976, uzina din Brașov a produs 80 de astfel de elicoptere, dintre care 28 pentru export în Franța, iar restul, pentru Ministerul Apărării și Aviația civilă, Producția a continuat cu realizarea a încă 65 de modele Alouette până în 1980. In fapt, România a produs în acel deceniu aparate folosite oficial în dotarea N.A.T.O., Iar această licență franceză avea să-i aducă  șansa unei afaceri convenabile. România avea să exporte elicoptere Puma în diverse țări din America de Sud și Africa la un preț avantajos față de Franța (3 milioane de dolari), care oferta către aceleați zone un model similar la un preț dublu. Practic România a fost singura țară din spațiul Tratatului de la Varșovia care a produs și vândut tehnică și echipament N.A.T.O.


Pana in 1979, în urma colaborarii cu URSS, România nu a produs decat avioane de antrenament pentru forţele URSS şi proprii. Dn punct de vedere tehnologic, industria aviatică romanească nu a avut prea multe beneficii din acel parteneriat cu URSS.

In 1979, a început, Craiova, producţia de serie a avionului de vânătoare IAR-93, ca urmare a colaborării cu Iugoslavia. Aceasta colaborare a început în 1970 şi a dus la fabricarea primului  avion de vânătoare non-sovietic în ţările din cadrul Pactului de la Varșovia. IAR-93 a fost singurul avion de vânătoare non-sovietic produs de un stat membru al pactului pe durata acestuia.

IAR-93 era un avion  uşor de vânătoare, fabricat pentru suport aerian şi atac la sol. A fost produs în două variante (IAR-93A si IAR-93B) având o rază de acţiune de maxim 400 km. Armamentul de bord era format din 2 tunuri de 23 mm şi putea transporta până la 5 bombe (maxim 1300 kg).

Dupa începerea productiei IAR-93 şi introducerea acestuia in serviciul Fortelor Aeriene Române, a fost dezvoltat, la Craiova, avionul de antrenament IAR-99.
După evenimentele de la sfârșitul lui 1989, industria aeronautică română a intrat repede decădere și dezinteres din partea guvernanților nepricepuți și lipsiți de orice umbră de patriotism. Ca și în alte cazuri, povestea este lungă și amară.


Blindate, artilerie si armament uşor


Folosind tehnologie şi proiecte sovietice sub licenţă, Romania a produs o serie de vehicule blindate destinate trupelor terestre proprii. Acestea au fost: TAB-72,TAB-77, TAB-C. Acestea au suferit o serie de imbunătaăţiri ce erau proiectate şi produse in Romania (turela schimbată, viteza crescută, unghi de tragere mărit, etc).
TR-85M1
TR 77-580


In perioada comunistă au mai fost construite şi tancul TR-77 (copie imbunătățită a M-77 sovietic), lansatoare de rachete mobile şi camioane DAC-443 şi 665 folosite ca transportoare şi ca platforme pentru lansatoarele de rachete. DAC-443 si 665 au fost construite pe un sasiu importat din Germania.
DAC-443

Romania a mai fabricat şi armament uşor, muniţie, mortiere, lansatoare de grenade şi piese de schimb pentru diverse arme.


Exporturi de armament in perioada comunistă


Sub guvernarea lui Nicolae Ceauşescu, România producea armament şi echipament militar sovietic pentru uz propriu, dar şi pentru export. Exportul de armament şi echipament militar a ajuns să fie o sursă importantă de valută forte, atât de necesară satului roman.
                                                                         DAC-665

După aproximativ 10 ani de la anunţul făcut de Ceauşescu, ţara noastră redusese drastic importurile masive de armament sovietic, reţeta fiind similară şi în ceea ce priveşte relaţia cu statele membre ale pactului de la Varşovia. În anii ’80, trei sferturi din necesarul de tehnică al armatei erau asigurate din producţia internă de armament, însă în tot acest timp crescuse şi potenţialul de export al acestei industrii. Anii ce aveau să vină urmau să confirme această evoluţie. De la tancuri, rachete, nave şi avioane de luptă, până la arme de artilerie şi infanterie cu muniția aferentă, sisteme radar și de transmisiuni, România producea o gamă impresionantă de produse militare, mai toate având la bază reţete sovietice. Din ’82, exporturile de armament au devenit pentru România un punct forte în relațiile comerciale externe, principalele vizate fiind țările arabe sau regimurile revoluționare din Africa, Asia şi America Latină.
DAC-665

La începutul anilor '80, exportul de arme a ajuns la aproximativ 620 milioane USD și astfel România ocupa pozitia noua in clasamentul celor mai mari exportatori de arme.

In ’85 şi ’86, exporturile de armament ale României crescuseră foarte mult, aşa că Ceauşescu a construit noi fabrici, cum ar fi cele de la Plopeni, Filiaşi sau Dragomireşti. Prin dezvoltarea acestei industrii, el dorea să scape de datorii şi să exporte cât mai mult.
În setea sa nestăvilită pentru atragerea de valută, Ceaușescu s-a implicat în traficul ilegal de armament, dar şi în exporturi ce vizau state aflate în conflict ori sub embargo internaţional, de care dictatorul nu a ţinut cont. Efectele nu au întârziat să apară: valoarea exporturilor a ajuns la miliarde de dolari, în această industrie lucrau peste 200.000 de angajaţi şi cererea era în continuă creştere, alimentată de politica externă agresivă promovată de Ceauşescu în relaţia cu anumite state și regiuni.
Principalele bunuri exportate de România erau pistolul mitraliera AK-47, lansatoare de rachete, TAB-72 si muniţie. Principalele ţări importatoare erau URSS, Vietnam, Coreea de Nord, Irak şi Libia.
In 1983, România a incheiat un parteneriat militar prin care se angaja să furnizeze Libiei arme uşoare, vehicule blindate, explozibili şi muniţie.

Cel mai mare importator, din Orientul Mijlociu, era Irak-ul. Pe lângă vânzarea de arme catre această ţară, România se ocupa şi de repararea tancurilor avariate in timpul razboiului dintre Iran şi Irak.

In 1984, Romania a fost de acord să vândă Egiptului 200 tancuri M77, să asigure intreţinerea acestora, să asigure instruirea personalului şi să ajute Egiptul în vederea obţinerii licenţei.

România a vândut în Algeria, Etiopia şi Angola piese de schimb pentru Alouette III si Puma şi a incercat să vândă variantele romaneşti ale elicopterelor în America Latină, dar acest demers a eşuat.

În setea sa nestăvilită pentru atragerea de valută, Ceauşescu s-a implicat în traficul ilegal de armament, dar şi în exporturi ce vizau state aflate în conflict ori sub embargo internaţional, de care dictatorul nu a ţinut cont. Efectele nu au întârziat să apară: valoarea exporturilor a ajuns la miliarde de dolari, în această industrie lucrau peste 200.000 de angajaţi şi cererea era în continuă creştere, alimentată de politica externă agresivă promovată de Ceauşescu în relaţia cu anumite state şi regiuni.
În 1989, când în România se instaura o nouă ordine politică, exporturile de armament ale României însumau 800 de milioane de dolari, o cifră cu care această industrie nu avea să se mai laude niciodată, până astăzi.


Declinul
Imediat după ’90, industria de apărare a intrat pe o pantă descendentă, traiectorie urmată fidel până în prezent de toată economia românească.
In acel moment, armata română era înzestrată cu produse şi echipamente fabricate de propria industrie de apărare. Tehnica militară respecta prevederile Tratatului de la Varșovia, iar România încă avea o industrie puternică, rezultatele militare ale cercetărilor de vârf având aplicabilitate și în producția civilă. Asta în contextul în care într-o serie de uzine producția era duală, capacitățile militare fiind completate de capacități civile.
Punctul major de cotitură a apărut în 1996, când România a semnat Aranjamentul de la Wassenaar, privind armele convenționale, precum și alte acorduri de control asupra exporturilor militare, ceea ce a obligat statul român să renunțe la piețele ilegale sau la partenerii comerciali tradiționali, aflați sub incidența sancțiunilor ONU, Uniunii Europene, sau ale NATO. Efectele imediate ale acestui acord nu au întârziat să apară: producția de armament a înregistrat o scădere dramatică, ce situa întreaga industrie undeva la limita supraviețuirii.
Încheierea unor tratate şi acorduri internaționale, pentru reducerea armamentului din dotare şi limitarea piețelor pe care România putea exporta, precum și reducerea comenzilor din partea Ministerului Apărării, proporțional cu apetitul acestei instituții pentru importuri, încep să îşi facă simțite efectele.
După 1997 apare pentru prima oară noțiunea de șomaj tehnic, iar specialiștii încep să migreze spre alte zone economice, inclusiv în străinătate. Tot atunci au apărut primele încercări de privatizare, mai mult întâmplătoare, mai ales pentru satisfacerea unor interese private.
Integrarea în structurile NATO nu a adus nimic bun pentru industria de apărare autohtonă, conform acestuia, în contextul în care nicio instituție implicată în acest proces nu a negociat şi integrarea acestui sector în noul parteneriat.