duminică, 20 octombrie 2013

FOSTUL REGE TRĂDĂTOR DE LA 23 AUGUST 1944 ȘI MARELE LUI SECRET



Regele Mihai a trecut de 90 de ani și este ultimul supraviețuitor dintre șefii de stat din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar a fost și este disprețuit.

                                    Mareșalul Ion Antonescu, victima fostului rege trădător Mihai I
Probabil că cea mai mare dintre taine este „Telegrama de la Stockholm”, prin care Moscova anunța în dimineața lui 23 august 1944 că e gata să încheie un armistițiu cu Mareșalul Antonescu. Cu toate acestea, Antonescu a fost arestat, iar sovieticii au intrat pe teritoriul României, fără nici un acord scris.
Ca urmare a evenimentelor de la Viena, din 30 august 1940, precum şi a mutaţiilor de ordin geopolitic şi geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat soldată, la 6 septembrie 1940, cu abdicarea Regelui Carol al II-lea, care l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunţă la tron în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat prim-ministrului care îşi asuma şi titlul de “Conducător al Statului". Antonescu vedea Casa Regală drept o soluţie politică după război.
Mihai I și Gheorghe Gheorghiu-Dej
Cine se aseamănă se adună
Generalul Ion Antonescu a crezut în rolul mesianic al Conducătorului într-un stat, fiind convins că "Statul a avut în toate unghiurile pământului şi va avea în toate timpurile valoarea aceluia care, trecător, conduce".
Schimbând formula de jurământ a Regelui Mihai I ("Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu"), generalul Ion Antonescu dorea să sublinieze că pe viitor naţiunea va trece întotdeauna înaintea Regelui.
Mihai i și băieâii lui trădători

În discursul ţinut, la 7 septembrie 1940, în şedinţa Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu a ţinut să precizeze că “nimeni nu va trece prin faţa Palatului decât ca să se închine în faţa unui simbol", iar Regele va rămâne numai un simbol şi nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului, indiferent de capacitatea acestuia.
Generalul Ion Antonescu dorea să păstreze Casa Regală a României în afara treburilor politice ale statului, în acele clipe de grea cumpănă, cu speranţa că va putea fi o soluţie politică în vremurile de după război. Vremuri pe care nimeni nu le putea bănui, în acele clipe, cum vor arăta.
Jurnalul de război al Mareşalului Ion Antonescu relevă numeroase întâlniri (mic-dejun sau prânz) între Conducătorul Statului român şi soţia sa, pe de-o parte, precum şi Regele Mihai I şi Regina-Mamă Elena pe parcursul războiului, în afara vizitelor pe front şi la acţiunile protocolare impuse de raţiunile de stat.
Totdeauna în spatele Mareșalului - Pe front
Până la intrarea Regelui Mihai I în opoziţie discretă faţă de Antonescu, relaţiile au fost extrem de protocolare şi amiabile. La 22 iunie 1941, Regele Mihai I a adresat o telegramă de felicitare generalului Ion Antonescu prilejuită de trecerea Prutului şi intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice. O telegramă de felicitare a fost trimisă Conducătorului Statului român şi cu ocazia trecerii Nistrului în iulie 1941. 
Trecerea Nistrului a urmărit, printer altele, și să împiedice reînvierea "Ucrainei Mari".
Regele și mămica
Necesităţile operative generate de rezistenţa Armatei Roşii, exigenţele războiului de coaliţie şi schimbarea direcţiei de înaintare a Grupului de Armate "Sud" reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului şi-a inutilităţii războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost “discret" alimentată de serviciul de spionaj şi propagandă britanic, cu efecte asupra interesului naţional major.
Protecţia celor doi lideri, respectiv Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, împotriva germanilor şi-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte raţiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareşalului Ion Antonescu.
Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliţie, a soluţionării “problemei ruse" sau a necesităţilor militare imediate, eliminarea unei uriaşe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de al III-lea Reich. Regele Mihai I nu s-a împotrivit trecerii Nistrului şi nici nu avea cum să influenţeze evoluţia evenimentelor politico-militare din acele clipe. Era un tânăr puțin dotat și lipsit de decizie. Se preocupa de autoturizme, motociclete și avioane, părând a fi rămas la vârsta pubertății. Regina Mamă l-a orientat pe Rege împotriva nemţilor.
Prea neînsemnat între atâția oameni puternici
O sinteză informativă a Serviciului Special de Informaţii (SSI) din ianuarie 1944 sublinia faptul că primele raporturi comune, evidente, ale Regelui Mihai I cu opoziţia antiantonesciană datează din 24 ianuarie 1942, când sub înrâurirea Reginei, anglofilă prin educaţie şi relaţiile de familie, spiritul Regelui a fost, treptat, format împotriva aşa-numitei dominaţii germane. Conducerea celor două grupări de opoziţie (PNŢ şi PNL) a decis să încerce atragerea Casei Regale în conspiraţia împotriva Conducătorului Statului cu ocazia serbării Ordinului Ferdinand din 24 ianuarie 1942.
Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu şi dr. Constantin Angelescu, în calitate de emisari ai opoziţiei, se vor întoarce entuziasmaţi de la Palatul Regal, deoarece Regele Mihai I şi Regina Mamă Elena erau definitiv câştigaţi pentru teza opoziţiei. Regele era formal capul oştirii şi complotiştii năzuiau că Armata va fi atrasă, astfel, de partea opoziţiei antiantonesciene aflată în relaţii secrete cu Aliaţii Occidentali. Regele se gândea la un puci contra lui Antonescu încă din 1943.
Tătucul Stalin pentru care lucrase împotriva propriului popor
Regele Mihai I a fost convins, astfel, că numai o înţelegere cu Aliaţii Occidentali ar putea să pună stavilă unei expansiuni sovietice şi că numai o asemenea politică poate menţine statul român şi monarhia. În cursul unei convorbiri cu un agent secret britanic (“dl. House"), jurnalist la Allied News Papers şi aflat în drum spre Turcia, desfăşurată la Palatul Regal din Bucureşti, la 26 noiembrie 1943, Regele Mihai I a cântărit posibilităţile de reuşită ale unui puci. El nu a înțeles că rmata nu va asculta de un rege marionetă.
Perspectiva ca monarhia şi regimul partidelor democratice să aibă soarta regimului mussolinian, în condiţiile tergiversării încheierii armistiţiului şi ale formării unui guvern comunist în Moldova ocupată de Armata Roşie, a generat ample discuţii în Consiliul de Coroană din 3 mai 1944. Participanţii la acest Consiliu de Coroană aveau să conchidă că nu numai Aliaţii, dar însăşi opinia publică română va putea susţine cu drept cuvânt că opoziţia democratică, prin inactivitatea ei, s-a dovedit neputincioasă, astfel încât poporul român va fi înclinat în mod natural să-şi îndrepte privirea către noi forme de organizare politică şi socială.
Stalin i-a dat și o jucărie Ordinul Victoria
Dintr-o asemenea perspectivă se poate înţelege graba cu care Regele Mihai I şi opoziţia condusă de Iuliu Maniu s-au angrenat în acţiunea de răsturnare a regimului antonescian. Regele Mihai I a aprobat, la 15 iunie 1944, planul de înlăturare prin forţă, iar arestarea Mareşalului figura în planul de acţiune numai ca o soluţie de ultimă instanţă, deoarece Conducătorul Statului trebuia determinat să realizeze scoaterea României din război. Cei din opoziție au fost răsplătiți de comuniști după cum meritau niște trădători.
Regele nu putea împiedica crimele împotriva evreilor, dar nici nu a protestat. Regele Mihai I nu a avut nici o implicare în elaborarea şi punerea în aplicare a legislaţiei antievreieşti, precum şi a cortegiului de suferinţe ce a urmat pentru populaţia evreiască. Dar nici nu s-au înregistrat proteste oficiale ale acestuia în favoarea evreilor şi a atenuării suferinţelor acestei populaţii. Casa Regală a României s-a ţinut departe de deciziile politico-militare din statul roman, deși cunoștea bine realitățile. Este încă o dovadă a lipsei de personalitate a lui Mihai I și încă un motiv de dispreț al Mareșalului.
Pamfil Şeicaru, care nu l-a simpatizat deloc pe Rege, dar şi Ronald D. Bachman, în cartea sa "Romania: A Contry Study", afirmă că actul de la 23 august a grăbit înaintarea sovieticilor spre centrul Europei în detrimentul anglo-americanilor. Drept urmare, Regele nu a mai fost invitat niciodată să participe la ceremoniile de 9 mai din vreo ţară vestică, iar după detronare a fost marginalizat complet de casele regale sau democratice din apus, ajungând să trăiască din creșterea găinilor.

                                Vâșinski a spus odată că: "Nu are Uniunea Sovietică atâția pomi
                       câte cozi de topor are România". Se g\ndea, probabil și la trădătorul din frunte. 
Progresele realizate de trupele anglo-americane în Bătălia Franţei, în august 1944, creau posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în faţa Varşoviei şi pe frontul românesc.
Intradevăr, rușii s-au oprit pe Vistula până în primăvara lui 1945, asistând criminal la distrugerea Varțoviei de către Werhmaht, pe perioadaunei revolte armate a populației poloneze, în majoritar evreiască.
Deasemeni, menținerea frontului roman de la Nămoloasa și pe linia Carpaților Orientali, ar fi înlesnit invadarea Germaniei de către aliații vestici și le-ar fi înlesnit ocuparea Berlinului înaintea sovieticilor. In această situație rolul lui Stalin ar fi fost redus drastic, iar soarta Europei de răsărit ar fi fost alta.
Regele se ploconea și pentru a aprinde o țigară
Trădarea regelui Mihai al României, de a deschide calea trupelor sovietice spre apus a adus prejudicii catastrofale pentru multe popoare răsăritene, în afară de distrugerea materală socială și spirituală a României viitoare. Acest personaj distructiv și lipsit de demnitate, s-a aliat cu slugile guvernului sovietic împotriva propriului govern, a propriei armate și al propiului popor. In cârdășie cu spionii sovietici și cu doi generali, a deschis o breță de 40 de kilometric în frontal roman din Moldova, în noaptea dintre 22 și 23 august 1944. Prin acea breșă armatele sovietice au putut invada România, iar trădătorul regal a putut decreta întoarcerea armelor, fără a avea minimul simț de răspundere de a face acest lucru sub acoperirea unui tratat de armistițiu, tratat care s-a semnat la Moscova abia la 12 septembrie 1944 în mod rușinos și slugarnic. Inconștiența și trădarea țării, de la 23 august 1944, a înlesnit sovieticilor să facă prizonieri, fără luptă, în jur de 170.000 de ostași români și să-I deporteze în Siberia. In rest, țara a fost tratată de sovietici cu brutalitatea specifică de învingător.
De altfel, la acea fatidică dată, Moscova acceptase condiţiile de armistiţiu ale lui Antonescu, condiții care apărau onoarea armatei române, fereau țara de a deveni teatru de război și prevedea o zonă de demarcație între cele două armate.
Având posibilitatea să ocupe mai repede şi mai mult din teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul sovieto-britanic de împărţire a sferelor de influenţă, din 12 iunie 1944, premergător celui din octombrie 1944 de la Moscova, şi care urma să expire în curând, iar şansa de a fi reînnoit scădea considerabil.
In timp ce Aliaţii Occidentali începuseră “cursa pentru Berlin", sovieticii care se pregăteau pentru asaltul final spre linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, fără a fi convinşi că o vor străpunge, aveau nevoie de o decizie politică majoră care trebuia să însoţească viitoarele acţiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor aliate din Vest să fie transformat în avantaj pentru sovietici. Aceste evenimente politice şi militare, precum şi interesele de ordin strategic şi politic au determinat, probabil, guvernul de la Moscova să accepte în totalitate cererile Mareşalului Ion Antonescu vizând un armistiţiu politico-militar pe frontul din Moldova.
Controversele privind acest accept al Moscovei sunt alimentate de misterul care dăinuie asupra recepţionării “telegramei de la Stockholm".
In legătură cu Telegrama de acceptare a armistițiului, propus de Mareșal, de către Stalin, telegramă trimisă de la Stockholm (prin serviciile tovarășei Kolontai, ambasadoarea sovietică în Suedia) există un mister istoric defavorabil adevărului și personalității Mareșalului.
Mai mult ca sigur că telegrama de la Moscova (via Stockholm) a fost recepţionată în dimineaţa zilei de 23 august 1944. O dovadă că aceasta a sosit este oferită de conţinutul stenogramei şedinţei Consiliului de Miniştri, din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziţia lui Iuliu Maniu privitoare la armistiţiul românesc. Acela a spus:
Complotiști principali manevrați diafară
 (“Am văzut eu, dl. Buzeşti are textul, şi vă puteţi închipui în ce situaţie ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta şi, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistiţiu, când ni se va pune în faţă, mâine-poimâine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteţi închipui în ce situaţie rămânem noi.
Deci, trebuie să constatăm, numaidecât, că noi între condiţiile pe care le avem prin armistiţiu, era şi punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistiţiul pe care noi îl vom încheia. Domnul ministru Buzeşti citeşte textul telegramei conţinând acest punct de vedere, privitor la recunoaşterea zonei libere")
Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele româneşti, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziţiei politice față de Marteșal, au sustras-o şi apoi, cu precizie, au distrus-o. Telegrama nu a fost depistată nici în arhivele sovietice, iar tăcerea istoriografiei sovietice, mai apoi ruse, faţă de acest moment delicat din evoluţia unei mari puteri către statutul de superputere amplifică misterul din jurul acestui delicat moment istoric.
Ce bine s-a simțit între comunițti și sovietici
Prin această faptă, 23 august: "cea mai mare eroare politico-militară din istoria contemporană României". Regele și anturajul său nu au avrut să lase lui Antonescu aureola meritată de adevărat conducător politico-militar al României.
Membrii conjuraţiei erau ferm convinşi că meritul schimbării trebuia să le revină lor, s-au precipitat şi astfel au pierdut “cartea" pe care Mareşalul “o juca". Sovieticii au profitat de această situaţie, generată de ambiţii şi orgolii nemăsurate, pentru a ocupa România şi a nu-şi respecta, mai apoi, angajamentele luate. Opoziţia a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii şi arestării Mareşalului Ion Antonescu, iar acţiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071 din 7 septembrie 1940.
Clasificat între călăii secolului  al 20-lea
Conjuraţia politicienilor de la Bucureşti, defetismul unor înalţi comandanţi militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă şi iniţiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german şi nu în ultimul rând inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) şi, implicit, a “Bătăliei pentru Armistiţiu".  Decizia luată la 23 august 1944 reprezintă, după opinia mea, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecinţele de-acum binecunoscute.
In urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, şi va deveni ţara care a favorizat, în mod substanţial, înaintarea Armatei Roşii spre Sud-Estul şi Centrul Europei, creându-se, astfel, condiţiile pentru instaurarea “regimurilor de democraţie populară".
Regele Mihai I a jucat un rol important în evoluţia evenimentelor spre acest final nefericit pentru propriul său popor şi nu numai. Tactica opoziţiei politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce priveşte găsirea unei soluţii unanim acceptate în condiţiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri.
Pe front se murea iar rgele marionetă se ocupa de mașini, motociclete și avioane jucărie
„Discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate şi propaganda de război a Naţiunilor Unite au bulversat opinia publică românească şi factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obţinerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum şi alegerea unei soluţii de salvare naţională demne şi corecte. 
Ambiţiile Mareşalului Ion Antonescu de a realiza un „23 August”, în manieră proprie, derivau dintr-o anumită concepţie privind onoarea şi demnitatea unui militar, a unui conducător de stat şi a unui popor, precum şi a unei înţelegeri privind geopolitica locurilor. Curgerea timpului a demonstrat că modul în care rămâi în conştiinţa colectivă a umanităţii, pozitiv sau negativ, îţi influenţează relaţiile şi prieteniile viitoare. 
Prin actul mârșav de la 23 august 1944, casa regală a vrut să se salveze, iar graţierea lui Antonescu era iluzorie.
Mareșalul condus spre plutonul de execuție
Predarea Mareşalului Ion Antonescu şi a echipei sale sovieticilor, prin intermediul comuniştilor români, a fost determinată de faptul că reprezentanţii PCR începeau să domine raporturile de "amiciţie" cu Casa Regală, şi nu numai, stabilite cu ocazia realizării lui “23 August".
O fermitate mai mare în aceste raporturi, în acele clipe istorice, precum şi mai multă hotărâre în deciziile monarhului, ar fi generat alte atitudini. Ostilitatea "camarilei regale" faţă de Ion Antonescu avea să-şi spună cuvântul atunci. În perspectiva a ceea ce a urmat, este greu de acceptat faptul că sovieticii nu ar fi încercat să-l captureze cu orice preţ pe Mareşalul Ion Antonescu. 
Regele nu a semnat decretul de graţiere a lui Antonescu din motive de răzbunare și de caracter ticăloșit. Pe de altă parte, o posibilă graţiere a Mareşalului Ion Antonescu era iluzorie într-un context atât de delicat şi în care Casa Regală dorea să se salveze, totuşi, şi să-şi salveze perspectiva existenţială.
După scurt timp, regale trădător a început să înțeleagă mârșăvia faptei sale. Probabil că a primit și semnalele dezaprobatoare din Occident. A încercat unele anevre de ieșire din rușine. Greva regală (1945) şi micile gesturi de opoziţie faţă de ocupantul sovietic şi aliatul său, comuniştii români, nu aveau cum să influenţeze sau să stopeze procesul de sovietizare al României. Istoria va reţine această “rezistenţă regală", precum şi, totodată, infamia de la “23 August" 1944.

In contextul în care nu fusese semnată nici o convenţie de armistiţiu între noul guvern român şi cel de la Moscova, respectiv Naţiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea şi luarea în prizonierat a unităţilor româneşti. Mulţi militari români - circa 150.000 de soldaţi, 6.000 de subofiţeri şi 6.000 de ofiţeri - au fost dezarmaţi de către sovietici şi internaţi în lagăre de prizonieri. Pentru aceștia regale nu a făcut nici un demers. Era slugă la sovietici și nu avea voie să deschidă gura, sau, dacă a făcut-o, nu ascultat nimeni de trădător.

In perioada de după 23 august 1944, procesul de destrămare a autorităţii statului şi de anarhizare a maselor populare s-a dezvoltat în mod liber în condiţiile în care sovieticii şi-au impus condiţiile, pe fondul slăbiciunilor şi înţelegerilor cu Aliaţii Occidentali, iar partidele istorice, după cum remarcau ofiţerii SSI-ului, nu au dovedit spirit de adaptare la noua situaţie, dovedind, totuşi, o totală inactivitate şi lipsă de dinamism. Casa Regală a rămas un simbol al speranţei, al vremurilor trecute ce nu aveau să mai revină niciodată.

Abdicarea nu putea fi evitată şi nici măcar negociată. Posibilităţile Casei Regale de a mai însemna ceva pe eşichierul politic al României, la sfârşitul anului 1947, în contextul specific al raporturilor Est-Vest, erau aproape nule.
Glonțul final pentru un erou al neamului
Maniera în care a fost tratat în Vest, după terminarea războiului și după abdicare,  relevă faptul că importanţa sa politică nu a fost pe măsura speranţelor "camarilei regale" şi ale exilului românilor, în contextul specific Războiului Rece.
Mareșalul Ion Antonescu și visul său


Din păcate, la 9 mai 2010, la Moscova, Regele Mihai I, (însoţit de Radu Duda, în uniforma armatei române) prin declaraţiile făcute mass-media, s-a situat, voluntar sau involuntar, de partea celor care au tratat cu duritate România pentru faptul că a participat la atacul din 22 iunie 1941 asupra URSS, dar mai ales pentru faptul că a “făcut război împotriva lor".


















sâmbătă, 19 octombrie 2013

MAREȘALUL ION ANTONESCU - EROU AL ROMÂNIEI


In toate momentele grele ale istoriei unei țari a fost nevoie ca soarta să aducă bărbați adevărați, bărbați care să ia în mâini și cuget, soarta lor și a celor pe care i-au condos. Acei bărbați au scris istoria prin lupta lor. Poporul roman a avut mulți bărbați bravi care au rămas necunoscuți, alții au intrat în panteonul eroilor români, unii mai des amintiți, iar  alții uitați. Numele lor sunt întipărite pe socluri, plăci memoriale, au dat numele lor unor  străzi sau instituții. Poporul roman nu poate uita de Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Ioan Vodă cel Cumplit, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Radu Șerban, Iancu de Hunedoara, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Ferdinand I-ul etc. Aceștia au făcut multe pentru neamul românesc, unii au avut o soartă tragică, dar numele lor a rămas înscris în memoria românilor ca eroi ai unor timpuri dure, când s-au ridicat și au făcut față vremurilor, i-au inspirat și condus pe români în luptă 

împotriva dușmanilor mult mai numeroși, au învins, sau au fost învinși, dar au rămas în memoria poporului nostru ca adevărați lideri și ca exemple de urmat pentru alte vremuri grele ce au venit și vor mai veni, fie că le prevedem sau nu.
Ultimul glonț al călăului.
In istoria noastră a existat de curând o personalitate tragică și eroică, care s-a ridicat la nivelul celor mai sus menționați, dar al cărui nume nu este cu adevărat respectat, nu este înscris pe bulevarde sau străzi, nu a dat numele unor instituții sau școli, nu este amintit în cărțile de istorie ca un erou al neamului său. Nu are nici măcar un mormânt unde să i se pună o floare din când în când, nu are nimic în afară de amintirea câtorva conaționali care se încăpățânează să-l considere erou al neamului românesc.
Mareșalul și trădătorul Mihai I în vizită pe front
Fiindcă chiar asta a fost, un erou al neamului românesc, a trăit ca un erou, a luptat ca un erou și a murit ca un erou. A murit ca un erou adevărat, fără să ceară nimic în schimb, a ridicat brațul în fața plutonului de execuție și a strigat: Trăiască România!
Nu a acceptat niciodată să-și trădeze aliații, deși prevedea căderea lor
Mareșalul Ion Antonescu și Hitler
Dintre aliați, Hitler avea încrederea cea mai mare în Antonescu
deși nu și în capacitatea și dotarea armatei.
Mareșalul  Ion Antonescu primind bastonul din mâna lui Hitler

Ion Antonescu a fost un om adevărat care și-a dedicat viața și moartea României.. Adulat între anii 1940-1944, hulit în perioada comunistă, controversat în perioada post-comunistă, Mareșalul Ion Antonescu a intrat în istoria noastră ca o personalitate militară  de prim rang, care s-a evidențiat din timpul primului război mondial, ca șef de stat major al viitorului mareșal Prezan, autorul multor planuri de luptă pentru armata română care s-au concretizat în mari victorii, dar prea puțin cunoscute și recunoscute astăzi.


Când Moldova stătea sub amenințarea bandelor bolșevice care urmăreau asasinarea primului ministru Ion I. C. Brătianu și arestarea regelui Ferdinand pentru a proclama Republica Bolșevică Română, la finele anului 1917, la ședința de guvern din ajunul Crăciunului, când unii membri ai guvernului se gândeau să își dea demisia, de frica bolșevicilor ale căror sloganuri se auzeau sub ferestrele palatului din Iași, generalul Prezan a pus pe masă planul de contracarare a mișcării bolșevice. Atunci puțini au știut că acele planuri de acțiune au fost concepute de un maior din statul major al generalului Prezan, un necunoscut pe atunci, pe nume Ion Antonescu. Acele planuri, puse în aplicare, au avut drept rezultat alungarea trupelor bolșevizate ruse peste Prut, trupe trădătoare, care în unele cazuri au fost umilite, dezarmate și izgonite uneori prin luptă. Fără acea acțiune și a coeziunii armatei române ostilă, bolșevismului, unirea cu Basarabia, din 23 martie 1918, ar fi fost practic imposibilă.
In 1919, în războiul româno-ungar, condos de generalul Mărdărescu, a fost respins atacul bolșevic ungar peste Tisa și s-a trecut la contraatac. După zdrobirea ungurilor bolșevizați de la est de Tisa, s-a trecut marele râu pe la Tisza-Bo, în prezența regelui Ferdinand. Soldații români trececeau voioși podul de vase, însuflețiți de prezența suveranului și hotărâți să ocupe Budapesta. In acele momente a existat un eveniment uitat de istoriografie. Regele Ferdinand l-a observat pe Antonescu stând modest de o parte. S-a dus la el, l-a îmbrățișat și i-a pus pe piept propria decorație, ordinul Mihai Viteazul, spunându-i că acest rezultat military este datorat lui. Regele aflase că planurile contraatacului românesc de pe Tisa erau concepute tot de acest Ion Antonescu.

Timpul a trecut, iar vremurile veneau tot mai grele în Europa. Ion Antonescu a conceput un memoriu care a fost folosit la negocierile de pace de la Paris, precum și un altul destinat regelui Carol al II-lea despre dotarea precară a armatei în pragul următoarei conflagrații europene, care urma să devină un război mondial. Carol al II-lea l-a închis în mănăstirea Arnota din nordul Olteniei, dar în 1940, după raporturile teritoriale, Basarabia, nordul Bucovinei și nordul Ardealului, regele trufaș și corrupt l-a chemat pe Ion Antonescu ca singur salvator și ca om providențial. La vremuri grele, e nevoie de bărbați adevărați. Printr-un exercițiu de imaginație, se poate aprecia ce s-ar fi întâmplat dacă România ar fi avut la cârmă atunci un politician.
Din 6 septembrie 1940, după ce a forțat abdicarea lui Carol al II-lea și de când a obținut puterea în stat, au început polemicile dintre apărătorii și detractorii lui Antonescu. De la 6 septembrie 1940 și până la 23 august 1944, fiecare gest și ordin al lui a fost analizat, criticat sau lăudat, uneori cu prea multă pasiune și prea puțină logică și reflecție asupra cadrului internațional sau mobilurilor din spatele unei decizii sau alteia. Unii au susținut că deciziile mareșalului au avut ca scop și efect interesul României, iar alții că nu, dimpotrivă. Va fi nevoie de calm și de o dezbatere serioasă, atât asupra măsurilor bune, cât și asupra greșelilor strategico-politice. Dar nimeni nu a aruncat vreo umbră de îndoială asupra meritelor sale, a integrității, a respectului său privind cuvântul dat, a intrasigenței împotriva profitorilor și a corupției.
La 1 iunie 2013, s-au împlinit 67 de ani de la executarea sa. Românii ar fi trebuit să-ți amintintească că a murit ca un adevărat român care și-a făcut datoria.
Un fost deținut politic sub communism a relatat despre modul cum au fost formate pe teritoriul sovietic diviziile Tudor Vladimirescu și Horia, Cloșca și Crișan, din prizonieri români considerați suficient de îndoctrinați politic pentru a lupta alături de ruși. Chiar Ana Pauker făcea propagandă cutreierând lagărele pentru înscrierea prizonierilor români. Au fost unii care au acceptat doar pentru condiții mai bune față de cele din lagăr și pentru a se putea întoarce mai repede acasă. Pentru a testa fidelitatea acestor divizii, rușii le-au pus să lupte împotriva trupelor române de pe front. Au fost șase ofițeri din divizia Tudor Vladimirescu care au refuzat categoric, iar rușii i-au pus în fața plutonului de execuție. Cei șase ofițeri au murit strigând Trăiască România! Au fost cu adevărat eroi, dar nimeni nu i-a onorat post-mortem, sau nu le-a propagate numele. Nu am găsit încă confirmarea acestui episod și nici numele celor șase ofițeri români, dar dacă este real, exemplul este grăitor și înălțător.

Rămâne un lucru cu totul adevărat, acela că în fața plutonului de execuție, Mareșalul Ion Antonescu a strigat Trăiască România!. După prima salvă nu a murit, ci s-a ridicat într-un genuchi și le-a cerut clăilor să tragă mai bine.  In afara locului de execuție de la câteva sute de metri de închisoarea Jilava, soldații români și-au scos căștile și unii nu s-au putut abține să verse licrimi.


ARMATA ROMÂNĂ IN CAUCAZ - 1942



      Frontul de răsărit a fost de departe cea mai largă și sângeroasă scenă a celui de-al doilea război mondial, Axa, fără a socoti Japonia, a mobilizat aproximativ zece milioane de militari, dintre care două până la trei milioane au murit pe frontul de est, iar Uniunea Sovietică a mobilizat aproximativ douăsprezece milioane de oameni, din care șase până la nouă milioane au murit. Pierderile generale ale Germaniei naziste se cifrează la peste 6 milioane de morți, răniți și dispăruți (din cei peste 9 milioane pe care Germania i-a pierdut în total), iar pierderile URSS-ului la peste 20 de milioane de oameni (unii autori consideră că aici se pot socoti și victimele atrocităților comise de către Stalin contra concetățenilor săi).
Ostași români înspre Groznâi 


Vânătorii de munte au reprezentat pe toată durata Campaniei din Est trupe de elită ale infanteriei române. Cea mai cunoscută dintre acestea a fost fără îndoială Divizia 2 Munte. În timp ce marea majoritate a Armatei Române lupta alături de aliaţi în bătălia de la Stalingrad, o divizie românească era angajată în lupte feroce în Munţii Caucazului. Prin profesionalismul arătat, dar şi prin forţa de luptă, Divizia 2 Munte avea să câştige admiraţia ofiţerilor germani şi respectul sovieticilor.La 12 august 1942 este redactat ordinul Corpului 49 munte german pentru străpungerea Caucazului spre Marea Neagră. Divizia 1 Munte Germană şi Divizia 2 Munte Română vor declanşa un atac prin trecătorile Caucazului de Vest, între valea râului Laba şi Elbrus, pătrunzând pe coasta Mării Negre spre Suhumi-Poti. Dată fiind constatarea slabelor rezistenţe din zonă, în noaptea de 13/14 august a fost trimis un ordin special generalului Dumitrache prin care misiunile diviziei au fost schimbate, fiind trecută sub ordinele Corpului 40 blindat al lui von Kleist, în Caucazul de Est.
Tun anticar Bohler în stepa Kalmucă
Replierea constantă a trupelor sovietice din Caucaz l-a determinat pe Hitler să ia decizia de a muta de aici şi îndrepta Armata 4 Tancuri a lui von Hoth înspre Stalingrad, oraşul cu o puternică rezonanţă simbolică atât pentru sovietici, cât şi pentru germani, la cucerirea căruia se întrebuinţau din ce în ce mai multe forţe. Intre timp, Divizia 2 Munte s-a deplasat dinspre Amavir către Pitiagorsk, în urma blindatelor germane, într-un marş de 7 etape. La data de 20 august, unităţile Diviziei 2 Munte ajung să se grupeze în zona dintre localităţile Malka şi Baksan. Ziua următoare sunt făcute recunoaşteri pentru trecerea la ofensivă în zona Baksan-Nalcik, iar comandantul Divizionului 4 Colonelul Neacşu Victor, trecut în linia I-a în vederea acestora, este ucis. Divizia va avea de-a face în continuare cu un război de poziţii în zona râului Baksan până în luna octombrie, reuşind să ocupe un important cap de pod la sud de râu în zona cotei 910.
 Bătălia pentru Nalcik (17-28 octombrie 1942)
La 17 octombrie, Divizia 2 Munte declanşează o ofensivă puternică şi ocupă întregul sat Saiukovo. O zi mai târziu, generalul von Kleist vine personal pe înălţimile cucerite de militarii români şi îi decorează pe soldaţii Diviziei ce s-au evidenţiat în luptă, declarând: „Marea faptă de arme săvârşită de Divizia 2 Munte Română dă posibilitatea Armatei I Blindate să treacă la operaţiuni decisive”    
Vânători de munte cu o pușcă mitralieră ZB-30 în Munții Iaila
                   Planurile germane prevedeau lichidarea inamicului din zona Nalcik şi pătrunderea către Est, între izvoarele Terek-ului, ocupând localitatea Ordjonikidze, apoi cucerirea centrului petrolier Groznîi, iar în ultimă fază, executarea unui atac pe malul Mării Caspice până la Baku. Pentru prima fază a bătăliei se aveau în vedere două ipoteze de atac ale Diviziei 2 Munte: Sajukovo-Nalcik şi Baksan-Nalcik de-a lungul şoselei dintre cele două localităţi. Atacul începe în zorii zilei de 25 octombrie printr-un bombardament al escadrilelor aviaţiei germane, urmat de lovituri pregătitoare de artilerie ale tunurilor vânătorilor de munte. La ora 8 se trage o salvă de aruncătoare grele ca semnal al începerii atacului. Spre seară are loc un puternic contraatac sovietic cu rachete Katiuşa, ceea ce arată că inamicul se aşteaptă la un atac din partea forţelor aflate la nord de râu. În acest bombardament este ucis locotenentul Oltei cu şapte soldaţi care pregăteau materialele pentru trecerea Batalionului I Pionieri Munte.
Vânătorinde Munte lângă un tanc sovietic abandinat
In zilele următoare, Divizia s-a îndreaptat spre oraşul Nalcik atacând puternic trupele sovietic cu pierderi numeroase de efectiv. La data de 26 octombrie, trupele române ating periferia oraşului. Pentru ziua de 27 octombrie, misiunile Diviziei 2 Munte erau de a cuceri Nalcikul şi de a contribui la strângerea trupelor încercuite aici. 
Vânători de munte aliniați petru inspecție, aprilie 1942, în Crimeea
Artileria de sprijin va trage numai la cererea observatorilor tereştri din linia I, pentru a evita lovirea trupelor proprii. Inverşunarea luptei este descrisă astfel de jurnalul de operaţii al diviziei: „Acţiunea progresează cu destulă uşurinţă în tot sectorul diviziei, în afară de oraşul Nalcik unde sunt întâmpinate rezistenţe puternice cu cât atacatorii se apropie de centru. Fiecare casă este pusă în stare de apărare. Prin fiecare geam sau perete este scoasă ţeava unei arme. Blocurile mari şi grupele de case constituie adevărate centre de rezistenţă. Străzile sunt baricadate cu obstacole contra infanteriei şi tancurilor, obligând pătrunderea pe direcţia armelor automate şi a tunurilor anticar inamice. La fiecare încrucişare de străzi sau piaţă publică este o cazemată din beton cu posibilităţi de tragere în mai multe direcţii în lungul străzilor şi cu şanţuri adânci de comunicaţie. În grădinile caselor şi parcuri lucrări de campanie le completează pe cele de fortificaţie permanentă. Înălţimile care domină oraşul de pe malul de Sud al pârâului Nalcik, sunt împânzite de artilerie şi brandturi inamice”.
Soldați din escasdronul 2 Călări din divizia 2 Munte
Oraşul este încercuit, însă luptele continuă şi în ziua următoare. In data de 28 octombrie 1942, Corpul 3 Blindat german avea în vedere lichidarea tuturor forţelor din încercuirea de la Nalcik . Divizia 2 Munte ocupă poziţii din ce în ce mai solide la Nalcik, inclusiv în localitatea Alexandrovskaia, şi strâmtează încercuirea trupelor sovietice prin înaintarea până la Urban.
Vânători de munte pozând pe un tanc T-34
La ora 7.30, după o pregătire de artilerie de 20 de minute, trupele române primesc misiunea de a cuceri Nalcikul, de a trece valea Nalcik şi de a ocupa localitatea Casania ajungând pe râul Cerek. Faţă de pregătirea puternică de artilerie, rezistenţa inamicului este din ce în ce mai slabă, obiectivele sunt puternic lovite atât de artileria de însoţire, cât şi de tunurile de asalt, care pătrund între clădiri şi lovesc artileria apărării. Oraşul este cucerit, însă pentru fructificarea victoriei luptele continuă şi în zonele adiacente.
Vânătorul de care T-35
In ziua de 29 octombrie se primesc la comandamentul diviziei următoarele felicitări:
 - de la comandantul Armatei I Blindate, generalul Von Kleist: 
„Exprim recunoştinţa şi mulţumirile mele diviziei condusă de dumneavoastră, cu ocazia ocupării oraşului, puternic fortificat, Nalcik. Mai departe până la VICTORIA FINALĂ!”                                               
- de la comandantul Corpului 3 Blindate, generalul von Mackensen: „Calde mulţumiri dumneavoastră şi bravei dumneavoastră divizii. Sunt mândru că am condus trupe române la victorie”.         
- de la comandamentul Flotei a IV a Aeriană Richthofen: „Sincere felicitări pentru succesul de la Nalcik”
Grup de ofițeri de vânători de munte de labun batalion

Bătălia de la Nalcik s-a încheiat ca una dintre cele mai mari victorii române pe Frontul de Est. Divizia a capturat pe parcursul ei un număr de 3.079 de prizonieri, o mare cantitate de armament şi material de război. La rândul său, Divizia 2 Munte a pierdut 30 de ofiţeri, 22 de subofiţeri, 768 de soldaţi (morţi, răniţi şi dispăruţi)..
Trupe germane spre Caucaz
Trupele româno-germane au continuat înaintarea spre Groznâi
Ofensiva ce a urmat după cucerirea oraşului Nalcik se înscrie în continuare în planurile armatei germane, trupele Diviziei 2 Munte ocupând poziţii în flancul înaintării acesteia. Operaţiunile încep la data de 2 noiembrie, trupele române mărşăluind în spatele coloanelor de blindate germane pentru continuarea ofensivei către localităţile Alagir şi Ordjonikidze. Divizia 2 Munte atinge cel mai estic punct al întregii campanii din Est, ajungând la aproximativ 20 de kilometri de centrul petrolifer Groznîi. Profitând de ceaţa din zilele de 14 şi 15 noiembrie, Divizia 2 Munte îşi pregăteşte sistemul defensiv pentru iarnă. Inamicul lansează un prim atac în ziua de 16 noiembrie, când reuşeşte să pătrundă în satul Kora-Ursdon, pe care îl ocupă. 

Escadronul 2 Vânători Călări împreună cu Escadronul de Cercetaşi Călări încearcă să reocupe localitatea, dar sunt respinse. Recunoaşteri inamice au loc şi în celelalte sectoare ale diviziei, însă, din cauza ceţii dense, astfel de patrule sunt capturate. In zilele marii ofensive sovietice de la Stalingrad situaţia pe frontul Diviziei 2 Munte este una liniştită, cu excepţia unui atac din zona Grupului 4 Vânători Munte dat de Brigada 37 sovietică. În zilele de 20 şi 21 nu se înregistrează decât schimburi sporadice de focuri.
In Caucaz pe o poziție de observație
Incepând de la jumătatea lunii noiembrie, trupele române încep să se confrunte şi cu vremea nefavorabilă, îşi fac simţită prezenţa ninsorile şi îngheţul, temperaturile sunt permanent sub 0 grade Celsius. În uşoarele schimburi de focuri cu inamicul se răspunde cu mai puţine lovituri pentru economisirea muniţiilor. La 24 noiembrie, la comandamentul diviziei din Digora, are loc acordarea de decoraţii pentru ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii ce s-au distins în bătălia de la Nalcik. Comandantul Diviziei 2 Munte, generalul Ion Dumitrache, primeşte pentru faptele sale „Medalia de cavaler a Crucii de Fier”.
Vânători de munte cu mitralieră ZB-53 în munții Iaila

 Bătălia de la Stalingrad a determinat retragerea trupelor române şi germane din Caucaz
După bătălia de la Stalingrad exista permanentul pericol de a se putea realiza o pătrundere a forţelor sovietice prin spatele trupelor din Caucaz, fapt ce a determinat şi începutul retragerii armatelor germane şi române din regiune. Sfârşitul anului 1942 reprezintă pentru armata sovietică o perioadă în care sunt întrerupte atacurile, pentru organizarea forţelor, mai ales a marilor unităţi venite de peste munţi. Armata lui von Kleist şi Corpul 3 Blindat profită de ocazie şi execută o retragere a forţelor, pe o poziţie mai avantajoasă apărării. În noaptea dintre 21/ 22 decembrie, în urma primirii unui ordin, Divizia 2 Munte începe să îşi replieze dispozitivul. 

După marşuri de 30-40 km pe timp de noapte, starea armatei devine una precară, mai ales din cauza gerului şi a lipsei de cantonament, iar caii sunt extrem de slăbiţi. La 28 ianuarie, Divizia este trecută în flancul stâng al capului de pod „Kuban” şi mai târziu în peninsula „Taman” pe ţărmul Mării de Azov.
Inspre Caucaz

La luptele pentru Caucaz au luptat eroic și alte unități române
Un lucru prea puțin cunoscut, au fost și alte mari unități române care au luptat în Caucaz, cum ar fi Corpul de Cavalerie (diviziile 5, 6 și 9 Cavalerie) care care au avansat pe litoralul nordic al Mării de Azov și au pătruns în vestul Caucazului, ocupând Anapa, apoi înaintând alături de Armata 17 Germană, facilitând pătrunderea prin istumul Kerci și peninsula Taman a altor unități germane și a trei divizii române (Divizia 3 Munte, Diviziile 10 și 19 infaterie). Acestea au dus lupte grele pentru securizarea liniei, mai ales în prima parte a anului 1943, până în februarie, când au rezistat eroic asigurând culoarul de retragere din Caucaz al trupelor germane și române (Divizia 2 Munte). Dar cea care a pătruns adânc în teritoriul muntos al Caucazului alături de germani a fost eroica Divizie 2 Munte.