vineri, 14 februarie 2014

ROMÂNIA COMUNISTĂ - BUNE ȘI RELE 1



La scurt timp după 23 august 1944, Gheorghiu Dej îi zugrăvea principesei Ileana, tabloul României comuniste de viitor: o lume modernă, industrializată, cu ştiinţă de carte, având parte de toate binefacerile lumii moderne, dar fără nedreptăţile acesteia. O parte din cele relatate s-au  adeverit cu prisosință și au schimbat fața țării cu eforturi grele impuse populației de conducerea comunistă.
Lucrurile aveau să stea cu totul altfel decât le-a zugrăvit liderul comunist. Măsurile luate pentru modernizarea ţării (industrializarea, colectivizarea etc.) s-au făcut prin sacrificarea intereselor cetăţenilor şi în dauna bunăstării acestora. Deşi pe hârtie progresul economic pare evident faţă de perioada interbelică, în realitate venitul unui muncitor în anul 1963 era de 1,9 ori mai mic decât în anul 1938. In schimb s-au asigurat multe înlesniri sociale și multe gratuități, de care sărăcimea nu ar fi visat în fostul regim de dinainte de război. Cu toate eforturile de preluare abuzivă a produselor agricole de la țărănimea încă liberă, prin regimul „cotelor” împovărătoare, o lungă perioadă de timp, în anii 50, la orașe produsele alimentare s-au obţinut de bază de cartelă, în cantităţi minime. Situaţia, din acest punct de vedere, s-a ameliorat în anii 60 şi în prima parte a anilor 70. Țărănimea s-a aflat totdeauna pe poziția unei populații secundare, menită să fie exploatată la sânge, ca în evul mediu, sub lozinca neoficială a activiștilor de partid, „trage pe țăran”. Oficial se folosea loznica “alianței dintre clasa muncitoare și țărănime”. Țăranii obțineau produse industriale de strictă necessitate numai prin plata cu produse din gospodăria proprie, prin troc cu statul comunist. Spre exemplu, petrolul (gazul lampant) se obținea prin schimbul cu ouă, sau cu păsări vii. La orașe mari, sau mici, se procurau produse de îmbrăcăminte tot pe cartelă. Drepturtile de cumpărare prin cartele era diferit, în funcție de categoria socio-profesională din care făcea parte posesorul (pensionari, copii, funcționari, muncitori cu muncă ușoară, muncitori cu muncă grea, etc). Cartelele erau împărțite în dreptunghiuri mici și erau colorate diferit. La pâine, care era numai neagră, cartelele aveau atâtea dreptunghiuri câte zile avea luna, iar vânzătoarea tăia dreptunghiul aferent (mai târziu cumpărătorul se putea duce la magazin cu dreptunghiurile deja tăiate). Spre exemplu, un pensionar și un copil aveau dreptul la 250 grame de pâine pe zi, iar un muncitor cu muncă grea avea dreptul la 450 grame de pâine pe zi. La cartelele pentru îmbrăcăminte dreptunghiurile corespundeau unei anumite valori. Pentru a cumpăra pânzeturi, sau confecții, se tăiau dreptunghiuri de valoarea produsului cumpărat. Plata se făcea separat, la sacerie, după tăierea dreptunghiurilor. Existau cartele pentru foarte multe produse alimentare sau industriale, printre care și pentru lemne. Unele produse dintre cele cartelate se vindeau și „la liber”. La acestea din urmă aveau acces și țăranii, pentru că ei nu primeau cartele pentru nici un produs.
La fel de adevărat este însă că au existat şi unele „binefaceri”: numărul ştiutorilor de carte a crescut permanent; au fost construite creşe, grădiniţe, şcoli, spitale. Dar la fel de adevărat este şi că drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor au fost încălcate, sau lichidate, dacă ar fi să amintim doar: libertatea de exprimare (regimul comunist aplicând o cenzură extrem de dură asupra tuturor mediilor de exprimare), libertatea confesională (simplul mers la biserică devenise un gest de mare curaj pentru membrii de partid sau persoanele cu unele funcții), libertatea de circulaţie (ieşirile în afara ţării erau cvasi-imposibile pentru cetăţenii de rând) etc.
Unii susțin că economia socialistă a avut grave consecinţe asupra nivelului de trai al populaţiei în ultima parte a regimului Ceauşescu. Nu este adevărat. Economia, pe ansamblu, mergea bine și era aptă pentru exporturi masive. Exporturile exagerate au dus către o exploatare dură a forței de muncă (In schimburi prelungite și prin muncă în zilele de sâmbătă și duminică) și la lipsuri umilitoare în aprovizionarea populației,. La sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor '80 preţurile la alimente, servicii şi la bunuri de uz casnic şi cotidian, au început să crească. Lipsurile alimentare au devenit cronice la orașe  datorită exporturilor, şi s-au reintrodus cartele la câteva produse alimentare, precum pâine, ulei și lactate. Țăranii  nu primeau cartele, ei trebuind să-și asigure alimentația din gospodăria proprie, sau pe plan local. Pe 19 decembrie 1980 s-a dat legea „pentru constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume şi fructe”. Consumul de alimente era raţionalizat în fiecare judeţ, circulaţia liberă a produselor fiind practic împiedicată. Mai mult, fiecare judeţ trebuia să livreze fondului centralizat al statului, la preţuri fixe, tot surplusul de alimente. Cartelele la zahăr şi ulei au fost diferenţiate pe categorii de populaţie: raţii mai mari pentru orăşeni şi mult mai mici pentru locuitorii din mediul rural. Pâinea se vindea în cantităţi limitate, ajungându-se la situaţii aberante ca o persoană să nu poată cumpăra acest produs decât din localitatea în care domicilia, cartela fiind valabilă numai în localitatea de domiciliu. În octombrie 1981, un alt decret „privind măsurile pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a populaţiei”, stabilea pedepse cu închisoarea de la şase luni la cinci ani pentru „cumpărarea de la unităţile comerciale de stat şi cooperatiste, în scop de stocare, în cantităţi care depăşesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună” a unor produse de bază: făină, zahăr, ulei, mălai, orez. Excepţie făceau legumele şi fructele pentru iarnă.
Totul a culminat, în 1982, când s-a aprobat Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei. „Specialiştii” au stabilit consumul mediu zilnic de calorii necesar unei persoane este de 2700 – 2800 de calorii Aceiaşi „specialişti” au stabilit că românii sunt nişte „îmbuibaţi” care consumă 3300 de calorii zilnic. Aşadar trebuie să mănânce mai puţin. În sprijinul hotărârii se venea cu recomandări medicale privind raportul dintre înălţime şi greutate. Astfel, pentru un bărbat de 1,65 m înălţime, cu vârsta între 30 – 39 de ani, greutatea optimă era de 67,5 kg; pentru unul de 1,80 m, cu vârsta între 40 – 49 de ani, greutatea trebuia să fie de 80,5 kg. La femei, „standardele” erau cam de tipul: înălţime 1,57 m / vârsta 30 – 39 ani / greutate 56,6 kg; înălţime 1,68 m / vârsta 40 – 49 ani / greutate 66,9 kg. Consumul anual era şi el reglementat (pentru o persoană): carne şi produse din carne: 60 – 70 kg; peşte şi produse din peşte: 8 – 10 kg; lapte şi produse din lapte (exclusiv unt): 210 -230 litri; ouă: 260 – 280 bucăţi; grăsimi (unt, margarină, ulei, untură): 16 – 18 kg; legume şi produse din legume: 170 – 180 kg; leguminoase boabe: 3 – 4 kg; fructe şi produse din fructe: 65 – 95 kg; zahăr şi produse din zahăr: 22 – 26 kg; cartofi: 70 – 90 kg; produse din cereale (făină, mălai, orez): 120 – 140 kg. S-a considerat însă că „oferta” era prea generoasă şi, în 1984, s-a adoptat un nou plan alimentar în care raţiile erau mult reduse faţă de cele anterioare: carne – 39,12 kg; lapte şi produse din lapte – 78,73 kg; legume – 66,08 kg etc. Partidul s-a dovedit a fi însă foarte preocupat de curăţenia poporului român, având în vedere că fiecărui cetăţean îi era repartizată o cantitate de 1,9 kg săpun/an, cu 0,9 kg mai mult ca în 1980! 
Locuitorii satelor erau obligaţi, pentru a primi raţiile, să vândă la cooperativele locale de consum, ouă – de o anumită mărime –, lapte, la preţuri fixate de autorităţi. Ţăranii erau „binecuvântaţi” şi cu alte solicitări aberante. Spre exemplu, dacă doreau să sacrifice un porc, ţăranii trebuiau să crească încă unul pe care să-l dea „la stat”. „Tacâmul de pui”, „salamul cu soia”, „adidaşii de porc”, „nechezolul”, „cicoarea”, „laptele condensat”, „compotul de prune” sau „peştele oceanic” (se amintește celebra reclamă „Nici o masă fără peşte!”) au intrat astfel în limbajul cotidian al românilor. Chiar şi pentru aceste produse se stătea la „coadă” ore în şir. Cafeaua originală, săpunul, ciocolata sau ţigările fine – în special Kent, erau produse de mare lux, având rol de monedă forte în orice împrejurare.
            Criza alimentară era doar un aspect al celei generale în care se găseau românii. Deşi regimul se lăuda cu marile sale rafinării, benzina a fost raţionalizată (30 de litri /lună); circulaţia automobilelor a fost restricţionată – cele care aveau număr cu soţ circulând într-o duminică, cele fără soţ în duminica următoare. Fabricile de maşini se numărau şi ele printre „minunile” regimului, românii aşteptau ani de zile până le venea rândul să poată achiziţiona un automobil. În România socialistă, care se dorea „multilateral dezvoltată” până în anul 2000, copiii erau obligaţi să înveţe la lumina lămpilor cu gaz pentru că lumina era întreruptă zilnic. Becurile trebuiau să fie doar de 40 waţi, în timp ce propaganda ceauşistă vorbea de „anii-lumină” ai epocii. „Conducătorul iubit” a recomandat cetăţenilor să pună pe ei „o haină în plus”, în momentul în care s-a luat decizia raţionalizării agentului termic şi a apei calde menajere. În 1988, un decret aberant, ca atâtea altele, stabilea că în spaţiile publice – cu excepţia şcolilor şi grădiniţelor – temperatura să nu fie mai mare de 16° Celsius pe timp de iarnă! 
            Agricultura socialistă, unde anual se raportau mari depăşiri de plan, ducea de fapt o mare lipsă de mână de lucru, regimul rezolvând şi acest aspect în stilu-i caracteristic, prin scoaterea la muncile agricole a militarilor, elevilor/ studenţilor și a salariaților din posturile TESA, considerați neproductivi. Spre exemplu, în anul 1981, 2,5 milioane de elevi şi studenţi au fost scoşi de la cursuri şi trimişi să lucreze în agricultură. Numărul salariaților obligați la muncile de recoltare nu s-a putut calcula.
              România stătea prost, în unele domenii, la capitolul tehnologie. Lucrurile nu stăteau bine nici la infrastructură, deși regimul comunist a extras țara din evul mediu prin asfaltarea a zeci de mii de kilometri de drumuri naționale, județene și comunale. Reţeaua telefonică era una din cele mai slab dezvoltate din Europa, cu 700.000 de posturi telefonice la o populaţie de peste 23 milioane locuitori. Sistemul de drumuri şi autostrăzi era şi el într-o stare jalnică, existând o singură autostradă – Bucureşti – Piteşti, cu circa 100 kilometri. Nu este, deci, greşit să se afirme că situaţia deplorabilă din punct de vedere alimentar și a bunurilor de larg consum, dar și mizeria în care era ţinut poporul român, a contribuit decisiv la căderea regimului comunist în decembrie 1989. In momentul respectiv s-a uitat că prin sacrificarea unor dorințe de libertate, statul comunist reușise să nu mai aibă datorii externe, mutase în locuințe noi milioane de locuitori, că ridicase nivelul cultural a majorității populației, că transformase România într-o țară industrială, producătoare în aproape toate domeniile industriale, că asigurase gratuitate în domeniul sănătății, învățământului, culturii și în multe alte domenii, că ridicase numeroase stațiuni de odihnă și balnerare, în care asigura concedii ieftine, accesibile tuturor locuitorilor și realizase multe, multe altele.


joi, 30 ianuarie 2014

ROMA - MUZEELE VATICANULUI XXXX



Ceea ce a inceput doar ca o mică colecție de sculpturi, a devenit peste secole, un complex muzeal egal celor mai minunate muzee ale lumii, conțiând una dintre cele mai importante colecții de artă ale omenirii. Originea colecțiilor se găsește în vremea pontificatului papei Julius al II-lea (1503-1513), care a depozitat câteva opere de artă antică în curtea palatului Belvedere de la Vatican. Succesorii săi au continuat să adune antichități grecești și romane, iar mai târziu și din Egipt și întregul Orient.
Muzeele Vaticanului au fost fondate efectiv sub patronajul a doi papi din secolul al 18-lea – Clement al XIV-lea si Pius al VI-lea. Aceștia au fost printre primii care au permis publicului larg accesul la colecțiile de artă, promovand astfel cultura în rândul maselor. Prima clădire din complexul muzeal, Muzeul Pio-Clementin, a fost numit după numele celor doi pontifi.
Cu trecerea anilor, mai mulți papi au adăugat lucrări valoroase la colecția deja impresionantă a Vaticanului. Astazi există 13 muzee și colecții și 14 Palate ale Vaticanului care sunt incluse în traseele de vizitare ale complexului. Complexul de muzee merită admirat fie numai și pentru interiorul clădirilor care sunt decorate cu fresce și marmură. Muzeele ce compun complexul de muzee al Vaticanului sunt foarte vaste și diverse. Fiecare dintre acestea este interesant, cel care place cel mai mult depinzând strict de gusturile fiecărui vizitator și de preferințele sale artistice.
Muzeul Egiptean, numit Gregorian, a fost fondat în anul 1839 de Papa Grigore al XVI-lea, care a manifestat un interes deosebit pentru Egipt. In nouă spații, obiectele de arta din acest muzeu variază de la hieroglife din mileniul III e.A. până la diverse obiecte din Mesopotamia și Siria sau Palestina, datând din sec.al 3-lea e.N.
Muzeul Gregorian Etrusc, fondat de acelaș papă, este foarte mare și interesant. Cele 23 de spații includ o diversitate de exponate, de la sarcofage toscane, la bijuterii romane, porțelanuri și obiecte de fildeș, până la fresce din sec.al 16-lea, opere ale celor mai apreciați maeștri italieni.
Pinacoteca Vaticanului, unul dintre muzeele mai noi, deschis în anul 1932, este o colecție impresionantă de picturi. Tablourile expuse aici datează din secolul al 12-lea până în secolul al 19-lea și ocupă spații întregi dedicate operelor unor mari artiști, cum ar fi DaVinci, Bernini, sau Raphael. Tot aici se găsește si o expoziție unică de icoane din secolul al 15-lea până în sec.al 19-lea.
Fondat de Pius al XI-lea, în anul 1926, Muzeul Misionar Etnologic expune obiecte de natură religioasă din patru zone geografice diferite – Asia, Oceania, Africa și America. Peste 80.000 de piese compun colecția acestui muzeu spectaculos. Printre celelalte muzee se regăsesc: Colecția de Artă Religioasă Modernă, fondată de Papa Paul al VI-lea, în anul 1973, amenajată în 55 de spații; Muzeul Antichităților Clasice (grecesti si romane); Muzeul Pio Cristian; Tapiteriile, Ceramicile, Mozaicurile în miniatură, Muzeul Sacru, Muzeul Gregorian Profan și Muzeul de Istorie al Vaticanului. Cel din urmă oferă o retrospectivă a istoriei lungi și tumultoase a Vaticanului.
Turul muzeelor Vaticanului include și faimoasa Capelă Sixtină, unde vizitatorii se pot bucura nu numai de celebrul tavan pictat de Michelangelo, dar și de alte opere de arta de cea mai buna calitate, printre care se numără și “Cina cea de taină” (opera lui Cosimo Rosselli - a nu se confunda cu mult mai celebra pictură a lui Leonardo da Vinci, numită tot Cina cea de taină și care se gaseste la Milano). Cele patru camere, cunoscute sub numele de “Stanze di Raffaello”, gazduiesc operele lui Rafael și ale altor artiști membri ai școlii sale. Stanzele lui Rafael (camerele) sunt și ele incluse în turul muzeelor Vaticanului.
Gigantica acumulare de valori artistice și spirituale de la Vatican constituie un tezaur mondial, care, în anumite domenii, depășește celelalte muzee ale lumii. Este încoronat de exponate unice în lume și de domenii de acumulare specifice. Bogăția Muzeelor Vaticanului nu poate fi cuprinsă într-o singură prospectare și cere un bagaj cultural apreciabil al vizitatorilor. O descriere a valorilor adăpostite de fiecare muzeu cere lucrări ample de specialitate și polivalente. Se mai poate adăuga că Vaticanul mai are și depozite de lucrări și documente care sunt păstrate departe de privirile vizitatorilor de rând, a turiștilor.
Clădirile în care au fost adunate și adăpostite bogățiile muzeelor, de-a lungul timpului, au avut și ele o istorie deosebit de interesantă. Papii au edificat progresiv spații din ce în ce mai ample fără intenția precisă de a le transforma în muzee, dar tot ei au decis să le dea destinația unui tezaur cultural minunat.
Probabil că pe timpul papei Symmancus (498-514) au fost construite unele clădiri la nord de basilica cea veche Sfântul Petru. Ele aveau întrebuințare de sediu pontifical și de dependințe cu întrebuințări administrative sau de locuire. Papa Nicolae al III-lea (1277-1280) a dorit să le transforme într-o fortăreață întărită de turnuri, dar nu a realizat decât parțial ce a dorit. La întoarcerea lor din locația forțată de la Avignon, în 1377, papii următori au abandonat reședința lor din palatal Lateran, distrus de un incendiu și s-au instalat la Vatican.
Papa Nicolae al V-lea (1447-1455) a decis amplificarea construcțiilor existente. In jurul curții (cortile) dei Pappagalli el a ridicat un palat care a încorporat edificiile din se.al 13-lea. .A păstrat la exterior aspectul rece de fortăreață, dar a dat interiorului decorațiuni somptuoase. Incă se poate vedea capela pictată de Fra Angelico. Aproape toți papii au transformat și mărit palatul lui Nicolae al V-lea.
Papa Sixtus al IV-lea (1471-1484) a instalat la parterul aripii de nord o bibliotecă (astăzi sală de conferințe rezervată papei) și la vest, a construit capela numită Sixtină (după numele său). La o distanșă de 300 de metri, spre nord, de palatul papei Nicolae al V-lea, papa Innocentius al VIII-lea (1484-1492) a ridicat o reșediță estivală, palatul Belvedere. Intre anii 1493-1494, papa Alexandru al VI-lea a mai adăugat, la edificiul lui Nicolae al V-lea un turn (turnul Borgia) și și-a instalat apartamentele deasupra bibliotecii lui Sixtus al IV-lea.
Papa Julius al II-lea (1593-1513) a comandat arhitectului său, Bramante, să unească palatul lui Ncolae al V-lea cu cel al lui Innocentius al VIII-lea prin două galerii lungi și strâmpte. Astfel a luat naștere curtea (cortile) de Belvedere, o mare curte rectangulară, spațiu de spectacole grandiose. Nu a fost compartimentată decât mai târziu, pentru a forma actualele  cortile (curți), cortile della Biblioteca și cortile della Pigna. El a locuit deasupra apartamentelor lui Alexandru al VI-lea, în apartamentele pe care Nicolae al VI-lea le decorase cu Piero della Francesca, Benedetto Bonfigli și Andrea del Castagno, după care le-a redecorat cu Rafael. Fațada palatului i s-a părut prea austeră, așa că a dispus adăugarea unei compoziții de loggii suprapuse. Cel de la al doilea etaj a fost decorat tot de Rafael. Papa Paul al III-lea (1534-1549) a dispus consolidarea fundațiilor și restaurarea aripii de sud-vest a palatului primitiv.
Papa Pius al IV-lea (1559-1565) l-a însărcinat pe Piero Ligorio să transforme grădina Belvedere. La nord, alături  de palatul Belvedere, arhitectul a construit o mare nișă semicirculară, în fața căreia a fost așezată “Pigna” un con gigantic de pin, care orna odinioară fântâna din atriumul de la basilica lui Maxentius, terminată de Constantin. El s-a inspirit de la arhitectura antică, respectiv de la tribuna stadionului lui Domitianus de pe  colina Palatin. La sud, alăturat palatului lui Nicolae al V-lea, el a ridicat un edificiu semicircular de un etaj, cu nișă centrală. Ca urmare cortila de Belvedere a fost barată de două galerii transversale. Pe timpul lui Sixtus Quintus, Domenico Fontana, între 1587-1588, a construit biblioteca papei (Marea sală Sixtină). Mai târziu, între 1806 și 1823, papa Pius al VII-lea a construit “Braccio Nuovo”. Astfel, cortile de Belvedere a fost divizată în trei curți distincte: 1.- cortile del Belvedere, 2.- cortile della Biblioteca și 3.- cortile della Pigna.
Din epoca barocă, palatele Vaticanului nu au păstrat decât Sacala Regia, scară monumentală realizată de Bernini între 1633-1666. Pe aici se accede într-un corridor lung de pe latura de nord a pieței Sfântul Petru, precedat de Marea Poartă de bronz (Portone di bronzo), intrarea pincipală a palatelor.
Incepând din vremea papei Sixtus al IV-lea, anturajul papei s-a transformat într-o curte parazită. Nepoții papei au primit demnități ecleziastice și beneficii, iar spațiul s-a  populat cu cardinali bogați, cu scriitori și cu artiști. Cu încetul a luat nasștere o veritabilă Curte, comparabilă curților princiare europene.
Actuala rezidență a papei se află în edificiile din sec.al 16-lea, care înconjoară curtea (cortile) lui Sixtus al V-lea.  Astăzi Sfântul Părinte primește pe diplomați, sau pe șefii de state în biblioteca sa privată, o mare sală dispusă între curtea (cortile) lui Sixtus al V-lea și curtea Maggiodormo. Pe timpul verii, papa își mută reședința în proprietatea sa de la Castel Gandolfo, din împrejurimile Romei.
In 1797, în urma tratatului de la Tolentino, numeroase opere din mezeele Vaticanului au luat drumul Parisului. Canova, numit inspector general al Antichităților și Artelor Frumoase din Statul Bisericii, de către papa Pius al VII-lea, a amenajat un muzeu cu operele rămase, muzeul Chiaramonti (de la numele familiei papei). Când operele au revenit de la Paris, în 1816, papa Pius al VII-lea a costruit edificiul numit Braccio Nuovo pentru a le adăposti. In 1837, Grigore al XVI-lea a inaugurat un muzeu etrusc, care a reunit operele rezultate din săpăturile în necropolele din Etruria.








ROMA - BISERICA SAN PAOLO DELLE TRE FONTANE XXXX



 Este cea de a treia biserică ridicată pe domeniul Abației de la Aquae Selviae din Roma. Arhitectul Giacomo Della Porta a construit locașul în sec.al 16-lea, înlocuind două capele ridicate pe locul unde legenda a localizat nașterea celor trei fântâni (izvoare). 

Săpăturile efectuate sub edificiu, în sec.al 19-lea, au relevat vestigiile unei mici construcții care, în sec.al 7-lea, marca deja locul martiriului. S-au descopeit, deasemenea, morminte ce au aparținut unui cimitir creștin, anterior sec.al 4-lea.


Biserica este precedată de o fațadă pe care se află statuile Sfinților Petru și Pavel, datorate lui Lorain Nicolas Copridier (1567-1612). Interiorul locașului adăpostește două mozaicuri antice provenite de la Ostia și inserate în paviment și trei edicule dispuse pe două nivele, menite să marcheze amplasamentul celor trei fântâni (izvoare) ale domeniului legendar Aquae Silviae. Noua construcție eeste foarte simplă. Are o singură navă și două capele laterale.
Gravură de epocă. In stânga porții Carol cel Mare se află
biserica Santa Maria "Scala Coeli", în centru biserica San Paolo delle
Tre Fontane, iar în dreapta biserica Santi Vincenzo e Anastasio