FEMEI GLADIATOR

In timpurile moderne și chiar înainte, s-a răspândit convingerea că gladiatorii erau numai bărbați. Adevărul este ca au existat și femei gladiator, și nu puține. Doamnele războinice ale amfiteatrelor romane erau denumite Gladiatrices, sau Gladiatrix la singular, în limba latină. Cu toate ca prima menționare exactă a acestora exista din timpul împăratului Nero (37-68 e.N.), au existat unele documente care sugerează apariția lor cu ani buni înainte de domnia acestuia. O condamnare virulentă a femeilor gladiator din timpul împăraților Flavieni și Traian poate fi gasită în Satira a IV-a scrisă de Juvenal. Acesta le acuza pe femeile luptătoare cum că nu ar fi fost decât niște membre ale familiilor nobile și bogate care se aventurau în arenă în cautarea  atenției și a senzațiilor limită, știind de fapt că nici un gladiator n-ar îndrăzni să le rănească datorită originii lor nobile și privilegiate. Impăratul Septimius Severus a interzis prezența femeilor gladiator în arene, undeva în jurul anului 200 e.N. cu toate că există unele dovezi conform cărora femeile gladiator ar fi continuat să lupte în clandestinitate.

In septembrie 2000 London Museum a anunțat o descoperire arheologicã remarcabilã care atrage atenția specialiştilor şi a publicului larg, provocând o serie amplã de dezbateri. Cercetãtorii scot la ivealã mormântul unui gladiator, pe care îl dateazã în secolul I e.N. Spre surprinderea tuturor, rămăşițele apartin unei femei. Istoricii ştiau deja cã au existat personaje feminine care au practicat aceastã profesie, date fiind sursele textuale şi epigrafice, dar acum apare prima dovadã concretã care ar susține ipoteza femeii-gladiator.

Se susține de unii autori actuali că această ocupație era privitã drept ceva cu totul excepțional, ceea ce poate foarte adevărat. Era atât de rarã încât deținea “capul de afiş” în jocurile spectaculoase când participa o femeie gladiator, sau mai multe. La autorii romani se regăsesc aluzii puține, şi totuşi convingătoare. Drept argument se pot aduce câteva edicte imperiale care limiteazau şi chiar interziceau participarea femeilor libere sub vârsta de 20 de ani la jocuri, cum ar fi de pildã un senatus consutum din anul 11 e.N. Acesta A fost înlocuit 8 ani mai târziu de senatus consultum din Larinum, care a adaugat şi alte pedepse în afara stigmatului de infamie celor de rang ecvestru sau senatorial, care îndrăzneau să participle la lupte din arenă. Edictul a fost înscris pe o tabletã de bronz, Tabula Larinas. Impãratul Septimius Severus a scos în afara legii, în anul 200 e.N, astfel de manifestări care implicau luptele corp la corp dintre femei în arenă. Este improbabil ca legile sã fi fost preventive, ci mai degrabã rezultatul practicilor deja existente, sugerând cã femeile-gladiator erau o realitate curentã.

Mai mult, câțiva autori oferã fragmente şi exemple concrete care pomenesc de aceste activitãți masculine întreprinse de femei. Dio Cassius scrie despre un festival pe care Nero l-a ținut în onoarea mamei sale preț de câteva zile, la care şi-au făcut apariția şi gladiatori, femei şi bãrbați deopotrivã, chiar din ordinul ecvestru şi senatorial. Aceştia au întreținut atmosfera prin jocuri care includeau vânãtoarea de animale sãlbatice şi luptele sângeroase. Dio Cassius mai descrie un eveniment organizat tot de Nero, în anul 66 e.N, care a adus în prim-plan femei aduse din Etiopia la Puteoli, realizând prin intermediul libertului său, Patrobius, o strãlucitã demonstrație. Suetonius la rândul său povesteşte despre jocurile extravagante la inițiativa împăratului Domitianus, unde iarăşi femeile au avut o participare activă: “In afara curselor obişnuite de care, regizeazã o serie de lupte, unele cu infanterie, altele cu cavalerie, un rãzboi maritim în amfiteatru, vãnãtori şi spectacole cu gladiatori la lumina torțelor, la care iau parte şi femei şi bãrbați”.

Conform tot lui Dio Cassius, Domitianus se pare cã se delecta cu încăierările dintre pitici şi rãzboinice. Interesant este că anticii, ca şi modernii, plasau evenimentele mai spectaculoase la sfârşitul festivităților, ca o încununare a divertismentului. Cele care implicau femei aveau loc mai ales noaptea, ceea ce ar sugera cã nu erau doar o expunere adiacentã a sexului feminin, ci una dintre atracțiile principale. Alăturarea piticilor şi a gladiatoarelor poate fi consideratã o senzație în materie de arte marțiale, o juxtapunere şocantã care anuleazã aşteptãrile sociale şi elogiazã gloria în luptă. Domitianus avea în acest sens o dorințã arzândã pentru noutatea extremã şi ştia că astfel de spectacole atipice incitau mulțimea, oferindu-i şi lui capital politic.

Precaritatea datelor despre gladiatoare ar putea conduce la concluzia că fenomenul era nou şi rar, cu toate acestea, mențiunile nu apar în contexte speciale, prin urmare este foarte probabil ca aceste profesioniste sã fi fost mai numeroase decât s-ar întrevedea din sursele directe. Dovezi arheologice susțin existența gladiatoarelor, spre exemplu o inscripție în portul Ostia; un ciob ceramic gãsit în Leicester şi un relief din Halicarnassus care ilustreazã douã femei-gladiator. Inscripția de la Ostia vorbeşte despre magistratul local, Hostilianus, care era primul ce permitea luptele feminine: Qui primus om[ni]um ab urbe condita ludus cum [--] or et mulieres [a]d ferum dedit. Inscripția dateazã, se pare, din secolul al treilea, dupã edictul lui Septimius Severus. Ciobul ceramic poartã legenda Verecunda Ludia Lucius Gladiator, ceea ce poate însemna cã femeia lupta ca gladiator.

Un relief de marmurã datând din primul sau cel de-al doilea secol era Nouă şi expus la British Museum înfãțişează douã luptătoare îmbrăcate precum gladiatorii, fiecare purtând un subligaculum, gambiere şi manica. Ambele sunt înarmate cu scuturi şi spade, niciuna nu poartã coif. Le cheamã Amazon şi Achillia, probabil numele de scenă. Cele două primesc o missio, adicã şi-au îndeplinit angajamentele în arenă. Existența acestui relief demonstreazã că, cel puțin, în cazul celor douã, luptele între femei erau luate destul de în serios încât sã benficieze de un astfel de monument care sã le comemoreze victoriile.

Dacã ele luptau şi se îmbrăcau precum bãrbații, probabil urmau aceleaşi reguli în arenă, dar şi acelaşi stil de viață, sfidând şi mai tare convențiile sociale. Majoritatea gladiatorilor erau sclavi, dar unii se mai şi angajau voluntari (auctorati), prestând jurământul de a se supune arderii, înlãnțuirii, biciuirii şi uciderii (uri, uinciri, uerberari, ferroque necari). Voluntarii sunt cei care voiau sã scape de datorii sau sã dobândească faimă. Mulți o fãceau din rațiuni financiare, întrucât stăpânii cereau mai mult pentru cei care îşi dovedeau calitățile, iar ei profitau la rândul lor de câştigurile din arenă. Foştii gladiatori rechemați în arenã erau foarte bine plãtiți, cu până la 1000 de aurei. Femeile care păşeau în arenã nu erau toate sclave sau individe de la marginea societății, Tacitus mărturisind că unele personaje din mediile aristocrate o făceau ca să-şi afirme personalitatea şi pentru notorietate. Publicul le adula pentru că aveau curajul să treacã peste norme, dar le şi condamna pentru îndrãzneala exagerată. Statutul de gladiator era ambiguu, încorporând pe de o parte superstarul, şi pe de alta infamul. Iuvenal în Satirele sale şi-a arătat profundul dezgust fațã de practicarea unei astfel de meserii de către o femeie, ridiculizându-le pe cele care îşi neagă propria natură de dragul faimei, acuzându-le de imoralitate şi indecență.

Viața tipică pentru un gladiator însemna viețuirea într-o şcoală (ludus) condusă de un lanista. Gladiatorii formau o familia si erau antrenați de cãtre doctors şi magistri cu ajutorul unor spade de lemn. Este posibil ca unele femei să fi fost antrenate chiar de tații lor, foşti gladiatori. Numeroase soiuri de luptători, murmillo, thraex, retiarius, secutor etc. se rãzboiau, fiecare cu arme şi armură specifice. Nu luptau de foarte multe ori pe an, adesea doar de 2-3 ori. Nici pânã la moarte nu luptau pentru că valorau mult mai mult vii. In seara de dinaintea spectacolului participau la un banchet public (cena libera), care era o formã de a le face publicitate, un dar simbolic al sponsorului (munerarius). Spectacolul începea cu o parade prin amfiteatru, apoi vânătoarea de animale (venation), execuția prizonierilor şi abia apoi luptele de gladiatori. Luptau în jur de 10-13 perechi, o partidă durând cam 10-15 minute. Când unul dintre combatanți obosea sau se rănea, lăsa jos scutul şi semnala capitularea ridicând un deget (ad digitum). Munerarius, influentat de pubic, putea acorda missio, putea permite uciderea, sau putea elibera pe unul, sau ambii combatanți. Eliberarea se pecetluia prin oferirea unei spade de lemn (rudis).

Excavările de la Great Dover Street, Southwark, pe malul sudic al Tamisei, au relevant câteva morminte, dintre care unul a captat atenția în mod deosebit. Era în afara cimitirului şi unic pentru că decedatul fusese ars pe un rug elaborat (bustum), indicând statutul important al personajului. S-au gãsit şi numeroase piese ceramice în formã de bol (tazzae), precum şi opt lămpi. Fragmentele de oase şi artefactele, care probau bogăție, putere şi rafinament, le-au indicat cercetătorilor cã ar fi vorba despre o femeie-gladiator. Trei dintre lãmpi îl reprezintã pe Anubis, echivalentul lui Mercur, asociat jocurilor de gladiatori. Un alt indiciu îl reprezintã conurile unei specii de pin native din Italia şi care creştea în Londra romană în jurul amfiteatrului local, conurile fiind arse pentru a masca mirosurile din arenă. Materia organicã din mormânt (migdale, curmale, smochine), ca şi fragmentele de sticlă, cuiele de fier, fărâmele de veşmânt, sugerează o ceremonie costisitoare şi elaborată. Situarea în afara cimitirului pledează pentru un personaj aflat în afara normelor societății.

Toate datele conduc către concluzia că ar fi vorba despre o femeie-gladiator, respectată, dar nu respectabilă. S-au ridicat obiecții acestei ipoteze, pentru că nu sunt dovezi cum că vreodată vreun gladiator ar fi putut acumula atâta avere încât sã-şi permită o astfel de înmormântare. Lămpile s-ar putea şi ele referi la faptul cã decedatul a fost un adorator al lui Isis, dar asta nu ar exclude ocupația de gladiator. Oricum, dupã cum se mai afirmã, “avem de-a face cu o serie de dovezi circumstanțiale care produc o idee intrigantă”. Este de luat în seamă, pentru că dupã cum ne spun şi textele scrise, arena romană nu era exclusiv în apanajul bărbaților; femeile îşi asumau şi ele rolul de rãzboinice, integrându-se într-una dintre cele mai interesante tradiții şi ocupații ale Romei antice – gladiatorul.

VIAȚA ÎN CASTELUL MEDIEVAL

Castelele fortificate erau foarte deficitare în materie de confort. Incăperile, în afara scărilor, erau totuși spaţioase, dar miroseau, de obicei a grajd şi a noroi. Iluminarea era foarte slabă, chiar întunecoasă și sumbră, umiditatea atingea cote ridicate, pentru că aerisirea avea mult de suferit. Asta deoarece construcţia valora mult mai mult ca armă defensivă decât ca reşedinţă umană propriu-zisă. Nu lipseau totuşi covoarele frumos decorate, tapițeriile atârnate pe pereți pentru a anula răceala lor de piatră, Uneori geamurile erau viu colorate şi la acestea se adăugau alte facilitãţi care contribuiau la crearea unei simbolistici interioare care sã arate bogăţia în aceeaşi măsură în care o arăta exteriorul grandios și amenințător al foritificației. 

Amuzamentul principal consta în banchete. Plictisul îşi fãcea repede loc, ţinând cont cã rezidenţii erau în primul rând îngrijoraţi să se afle cât mai puțin despre organizarea interioară a castelului, despre spații, sau circuite și despre pază. In afara castelului, bărbații se mai ocupau de vânătoare, sau antrenamente de luptă, dar în interior atmosfera era destul de monotonă, cu pereții înnegriți de fumul torțelor, sau al opaițelor. Se mai juca șah și unele jocuri pe masă, se cosea, se lucra la gherghef, etc, dar calea esenţială pentru distracţie şi relaxare era mâncatul, organizându-se mereu banchete bogate, cu cantități enorme de carne și băutură,  pe lângã care îşi făceau numărul o pleiadă de menestreli şi bufoni nomazi. Mulți bufoni făceau parte din personalul seniorului, dar menestrelii și actorii ambulanți erau ținuți totdeauna în afara castelului, ca personaje disprețuite.

Servitorii din castel primeau tratamentul...animalelor de casã. Iar în evul mediu asta nu era un lucru rãu, pentru cã, de pildã, slugile dormeau în partea din castel unde se afla şi nobilul, unde exista un şemineu. Dormeau pe podea, dar aveau pături. Lor li se aruncau, pe jos, resturile de la masa nobililor. Alţi localnici de condiţie şi mai joasã ocupau ungherele friguroase ale castelului, neprimind nicio atenţie de la stăpâni. Șemineele din sala mare, sau din încăperile seniorilor erau foarte largi, supradimensionate, putând înghiți adevărați bușteni de lemn. La lemn nu se făcea economie.

Punctul vulnerabil al fortificaţiilor a rămas mult timp fântâna. Sigur cã apãrãtorii inventau multe metode de a respinge inamicul, bombardându-l cu tot soiul de substanţe încinse, menţinând impenetrabilitatea fortãreţei, dar dacã fântâna seca sau duşmanul reuşea sã o otrãveascã, restul conta prea puţin. Se contura o înfrângere garantatã cãci la castel fântâna era cãlcâiul lui Achile.

Probabil unul dintre cele mai mari dezavantaje ale fortificaţiei îl reprezenta absenţa toaletelor. Rezidenţii castelului beneficiau doar de nişte simple găuri în ziduri prin care reziduurile ajungeau în şanţul sau pe pantele care îl înconjurau. Micile ”latrine” ale seniorilor mai erau numite ”garderobe” pentru că utilizatorii nu se debarasau niciodatã de haine din cauza frigului şi insectelor. Mirosurile pestilențiale se răspândeau prin tot castelul, împreună cu cele de la grajduri și din curtea strâmtă plină de noroi și amestec de dejecții animaliere, sau de bucătărie (sânge, organe interne de animale, oase, pene, etc). 

INCEPUTURILE CIVILIZAȚIEI IN ROMÂNIA - PRAVDA

ISTORICII RUSI NU SUNT SINGURII CARE SUSTIN CA CIVILIZATIA EUROPEI A APARUT SI S-A DEZVOLTAT PE TERITORIUL AL CARUI CENTRU ESTE ROMANIA DE AZI. Centre si personalitati universitare si academice din tari europene si SUA sustin acelasi fapt, cu toate ca pana acum niciun academician roman nu a avut curajul sa se exprime asupra acestei probleme a istoriei, desi Nicolae Densuseanu, autorul cartii "Dacia preistorica" este roman neaos. Pana acum, istoricii romani sustin ca N.Densusianu a fost doar un nationalist si atat, ca ar fi inventat preistoria Daciei. Dar Nicolae Densusianu face in cartea sa o multime de trimiteri la documente, indicand documentul si randul care sustine teza sa. Romanii, nimic ! Daca nu sunt de acord, nici macar nu cerceteaza documentele citate de autor. Marea personalitate americana Marija Gimbutas sustine cu tarie si cu documente teza ca arealul centrat de teritoriul Romaniei este locul de unde a pornit civilizatiile ce au urmat. Unele constatari vi le prezint: limba sanscrita, considerata limba arienilor contine peste 1000 de cuvinte romanesti asa cum sunt pronuntate astazi. Ex:apa, suta, vaduva, tata, tarla, cap, par, iubit, a iubi, prispa, etc. Istoricii sustin ca arienii au venit din est, din India si se cheama indo-europeni. Istoricii indieni sustin ca indo-europenii (arienii) au venit din apus din zona carpato-pontica. Noi sustinem ca roman vine de la Roma. In sanscrita cuvantul aria, a ria inseamna popor de pe vai, de pe maluri de rauri, de aici arian, care ne da cuvantul a ara, indicand prelucrarea pamantului de catre arienii primii plugari. Intre arieni se deosebesc triburi cu denumirea raman, riman, rimin, rahman, ramaian, ariman, arimin, arumin, etc. In Pen. Balcanica inca mai exista o populatie care se cheama arman, armin, rumun, arumun. In India gasim cuvintele Bihar, Bihor, Biharia, Buda, Crisna, Crisnan, si o multitudine de denumiri de locuri care, ciudat au denumiri ca in Ardeal. In Vede ( cartile sacre ale credintei hindu), se intalneste expresia a ria delu, care s-ar traduce arienii de pe deal, adica oamenii ce locuiesc pe vaile raurilor de pe deal.Este notoriu ca arienii aveau asezari numai pe vaile raurilor. In istoria romanilor intalnim ca forma de organizare "valea": Valea Tarnavelo, Valea trotusului, Valea Dunarii, Valea Oltului, Valea Jiului, etc., si mai constatam ca mai multe vai formau o tara: Tara Oltului, Tara Barsei, Tara Ouasului, Tara Crisurilor, etc. Cuvantul Tzara  se intalneste in Vede sub forma TER=pamant, teren, teritoriu. Cuvantul batran, stim din DEX ca vine din latinescul veteranus, dar din Vede reiese ca si veteran (vetran) si batran sub forma vatran vin din cuvantul vatra, deci un vel de stramos al vetrei, la arieni vatra fiind un loc sacru in spatiul de locuit. Civilizatia Cucuteni, cu ceramica extraordinara, pe care se afla simboluri ce inca le au romanii ardeleni pe portile de lemn, pe ceramica, semne ce le au romanii pe cusaturile nationale, pe fote, pe ii, pe catrinte, pe camasile barbatesti, are o vechime masurata cu C14 de peste 9000 de ani, mai veche cu peste 2000 de ani de cat inceputurile civilizatiei Sumeriene si Egiptene. Elemente indentice de civilizatie Cucuteni apare si in China la peste 1000 de ani de la inceputurile din vatra Cucuteni. Cuvantul valah are intelesul de valean, om de pe vale, dar si de lucrator, care muncea pentru existenta (conform istoricilor rusi), pe timpul acela de valoare fiind numai cei ce erau razboinici, isi lua prada din jafuri. Poate nu este intamplator ca razboinic in limba rusa inseamna talhar, de mentionat ca limba rusa este foarte aproape de sanscrita. Intre Carpati si India, din preistorie umblau cu turmele popoarele tisagete, tiragete, masagete. Erau popoare barbare de origine getica care umblau dupa teritorii neavand motive ipocrite de glorie sau victorie, ei clamau ca "vor mai multe vaci" (vezi Vedele). Trecand dincolo de Marea Caspica, au coborat in Persia si toti marii regi persani, incepand cu Cirus cel Mare, au trecut Helespontul (Dardanele), au intrat in Dobrogea de azi, s-au lovit crunt cu tiragetii. Regele Darius a reusit sa-l ucida prin viclenie pe regele tiraget Spargagases, dar mama acesteia regina tirageta Tomiris, l-a prins pe Darius si l-a jupuit de viu (ceva normal pentru niste mari posesori de turme, le aveau cu jupuitul pieilor pentru nevoile casei).Sunt multe de spus despre inaintasii nostrii (sigur suntem urmasii lor, sunt prea multe dovezile!). Uitati-va la monumentul de la Adamclisi. Da este un monument roman realizat insa peste un monument mult mai vechi (poate cu milenii!). Metopele monumentului nu sunt romane, sunt mult mai vechi si povestesc despre un alt eveniment intamplat poate cu mii de ani mai inainte.Personajele sculptate pe metope nu-i reprezinta pe romani ci pe alte populatii si in alt anotimp decat cel in care a avut loc razboiul dintre daci (aliati cu sarmatii) si romani. Invingatorii de pe metopele de la Adamclisi sunt getii, dar invinsii nu sunt romanii (romanii nici nu au fost invinsi la Tropheum Traiani, Adamclisi de azi). Da,  suntem urmasii acestor stramosi indepartati si daca nu le vorbim limba in totalitate, macar gramatica limbii romane de azi da dovada ca noi vorbim cea mai veche limba din Europa, mult mai veche decat greaca si latina. Peste tot sunt urmele valahilor, rumunilor si desi au fost puteri interesate de a-i sterge din istorie sau macar de ai diminua, a-i dezbina, a-i stapani, a-i dezmosteni, a-i dezradacina si a-i deznationaliza  pe acesti stravechi tarani (arieni, pelasgi, traci, geto-daci, rumuni, armani, romani, cum vreti sa le ziceti!), iata-i ca sunt inca aici (ca Antena 3 si chiar tipa de sub pielea multor popoare, care vor nu vor, se trag din acesti opincari ce din preistorie pana azi, certareti si carcotasi, uniti la mari dezastre si dezbinati in timp de liniste, muncitori si petrecareti fara pereche, hatri si viforosi (de-i calci pe opinci), care din Muntii Beschizi (goralii), din regiunea autonoma vlaha (vlahii Moraviei) din Cehia si peste Pen. Balcanica (Valahica, balc= vlac=blac=valac), Bulgaria (vlasi, megleno rumuni, Albania (rumuni), Macedonia (rumuni, arumuni), Serbia (timocenii, vlasii, blakii), Croatia (morlacii, biri-biri, histro-rumuni), Bosnia-Hertegovina (rumuni, masivul muntos Rumunia, plin de mucanii balci), Muntenegru (rumuni din muntii Dormitor si Visuri), in Macedonia Greciei (kutzo-vlahi le zic grecii, ce nu-i iubesc deloc, sau armani cum isi zic ei macedonenii, caci macedonenii erau traci, nu erau greci, iar oastea lui Alexandru era din tracii odrisi si nu din greci )  pana in insulele grecesti si chiar in muntii din Algeria (populatia kabila), peste tot acelasi port cu aceleasi cusaturi florale simbolistice si aceleasi vorbe, unii si-au uitat vorbirea dar mai au inca vorbele plugariei si ciobaniei.Cuvantul cioban se zice ca e turcesc, asa zic desteptii nostri in DEX. Dar citind in scriitorul roman (latin) Pliniu cel Tanar, iata ca aflu cum ca romanii cumparau la piata cu precadere "casium ciobanorum" (cas-branza ciobaneasca) de la pastorii furlani (azi Friuli, friulani, care se saluta cu urmatoarele cuvinte "Ce faci?" si raspunde "Bini facu".              

>                Александр Андреев в

> видеостудии Pravda.Ru рассказывает о

>                том, как пропаганда

> сделала из личного врага

> Османской

>                империи господаря

> Валахии Влада Цепеша упыря

> Дракулу.