BRUTUS TRĂDĂTOR ȘI ASASIN

La idele lui martie (15 martie) conform calendarului roman, în anul 44 e.A., la Roma s-a produs un asasinat care a devenit un eveniment epocal pentru istoria lumii. In plină Senatul roman, reunit în sala construită de Cneius. Pompeius pe Câmpul lui Marte, stăpânul absolut şi  aproape de necontestat al Romei, Caius Iulius Caesar, a fost asasinat de un grup de complotişti senatori. O conjuraţie vicleană, din care făceau parte nume celebre ale vieţii publice romane, cu Marcus Iunius Brutus Caepio şi Gaius Cassius Longinus, cumnatul său, în frunte, dar și cu Decimus Iunius Brutus Albinus l-a răpus pe cel care, se spunea în capitala imperiului, că ar voi să reinstaureze forma de guvernământ monarhică. Cassius a fost conducătorul instigatorilor complotului și cel care l-a atras pe Brutus.

Marcus Iunius Brutus Caepio s-a născut în jurul anului 85 a.Hr., ca cel mai vârstnic fiu al unui politician roman cu acelaşi nume, un om care nu s-a făcut niciodată foarte remarcat pe scena publică. Totuși în 78 e.A. tatăl lui Brutus a fost ucis de către Gnaeus Pompeius, un tânăr general care avea să devină faimos. Copilul rămas orfan avea să fie educat de Marcus Porcius Cato, fratele vitreg al mamei sale Servilia, şi apoi adoptat de o altă rudă, Quintus Servilius Caepio, de unde i-a derivat şi numele complet.

Brutus şi pe alţi câţiva cetățeni de vază au fost reclamați de un turnător, numit Vettiuus că organizau în taină un complot pentru a-l ucide pe Pompeius. De fapt complotul nu a existat, iar unul dintre consulii în exerciţiu din acel an, Caius Iulius Caesar, a făcut tot posibilul pentru a-I scăpa de acuzaţii, cu atât mai mult cu cât avea o legătură amoroasă cu mama lui Brutus şi nu dorea să aducă sfârşitul tânărului pe care îl întâlnea adesea când venea în vizită la Servilia.

In următorii doi sau trei ani, Brutus a călătorit împreună cu Cato în Cipru, insulă cucerită de Pompeius şi anexată în 58 e.A. Sev știe că Brutus a reuşit să ajute oraşul Salamina, aflat în criză profundă, dar dobânda se ridica la nu mai puţin de 48%. Brutus s-a întors plin de bogăţii la Roma, unde s-a însurat cu Claudia. In 53 e.A. a fost ales quaestor, o primă magistratură care l-a lansat către cariera politică. Responsabilitatea sa o constituiau taxele din Cilicia, unde era guvernator socrul său, şi a profitat de ocazie folosindu-se de armata de acolo pentru a-şi rezolva treburile în Cipru. Marcus Tullius Cicero, viitorul guvernator al Ciliciei, va condamna acest comportament.

Intre timp, Roma se îndrepta spre o situație internă periculoasă, pentru că cei doi generali dobândeau multă putere: Pompeius controla Roma şi Hispania, iar Caesar câştiga prăzi şi popularitate prin cucerirea Galliei. Statul era ameninţat de izbucnirea unui război civil. Brutus, în schimb, şi-a îndeplinit obligaţiile de comandant militar în Cilicia şi Macedonia, trecând de partea politicienilor conservatori precum Cicero sau Cato, care urmăreau apărarea drepturilor Senatului în faţa generalilor. Războiul între Pompeius și Caesar a izbucnit până la urmă, în ianuarie e..A. Atunci, Brutus şi conservatorii s-au alăturat cauzei lui Pompei, care, însă, a fost învins în august 48 în bătălia de la Pharsalus. După bătălie, Caesar s-a arătat îngăduitor faţă de fiul iubitei sale, făcut prizonier.

 La rândul lui. Brutus i-a devenit recunoscător și prieten lui Caesar, care l-a trimis într-o misiune importantă în răsărit, l-a ridicat la rangul guvernator al Galliei Cisalpine, l-a ales praetor în anul 44 e.A şi i-a promis consulatul pentru anul 41 e.A. Nimeni nu mai primise astfel de onoruri extravagante. In adâncul său, Brutus rămâne însă pe convingeri conservatoare. După ce divorţează de Claudia se însoară cu Porcia, fiica lui Cato, dușmanul înveșunat al lui Caesar. In acelaşi timp îşi onorează socrul în cadrul unui pamflet. In 44 e.A. se văd semnele care anunţă că Caesar nu intenţiona să restaureze republica, proclamându-se dictator pe viaţă. Sursele (senatoriale, ce-i drept), îl acuză că ar fi căutat să devină rege. In acest context, 60 de senatori au pus la cale o conspiraţie ce a avut printre lideri şi pe Brutus. Decimus Brutus şi Cassius sunt şi ei implicaţi, chiar mai puternic. Asasinatul părea uşor de săvârşit, pentru că Caesar, ca şi Sulla, îşi demobilizează garda personală, încrezător că nimeni nu ar fi îndrăznit să provoace alt război civil.

Istoricul Suetonius relatează că Caesar, după întrarea în Senat, a dat la o parte nota prin care cineva dezvăluia complotul şi că l-ar fi ignorat pe Spurinna care îi prezisese nenorocirea. Istoricul ne mai povesteşte că atunci când s-a aşezat, conspiratorii s-au adunat în jurul lui, în frunte cu Tillius Cimber, care s-a prefăcut că vrea să-l întrebe ceva şi în schimb l-a apucat de togă. Când Caesar s-a plâns de violenţă, unul dintre fraţii Casca l-a înjunghiat, urmat de alte atacuri. A căzut cu 23 de răni a căzut.

 Brutus, care a lovit și el, a acţionat sub vălul unor iluzii. Omorârea “tiranului” nu însemna nicidecum că vechile structuri republicane îşi vor reveni pe deplin. Caesar învinsese senatul la Pharsalus şi nu mai exista drum de întoarcere la vechea ordine. In aceeaşi zi, asasinii s-au grăbit să ocupe Capitoliul, unde aveau o sigurantă cel puţin temporară.

Caesar

 După moartea lui Caesar puterea a ajuns în mâinile lui Marcus Antonius, care s-a asigurat de cooperarea lui Lepidus, comandantul trupelor lui Caesar din afara Romei. La apus a intrat în posesia documentelor şi bogăţiilor lui Caesar, putând astfel negocia dintr-o poziţie de putere. Pe 16 martie, a anunţat o şedintă cu Senatul ce avea să aibă loc ziua următoare. Le-a oferit complotiştilor o soluţie de compromis: graţierea în schimbul respectării dorinţelor lui Caesar şi venerării sale ca zeu. Când Piso, socrul lui Caesar, i-a deschide testamentul, Marcus Antonius a găsit acolo resursele pentru a intra în graţiile populaţiei. Grădinile lui Caesar urma să devină parc public, iar fiecare localnic să primească o sumă considerabilă de bani. Pe 20 martie, trupul lui Caesar a fost ars în for, iar zvonul despre distribuţiile pecuniare şi discursul fulminant al lui Marcus Antonius i-a sensibilizat pe cetăţeni. Speriaţi de întorsătura lucrurilor şi forţaţi de presiunea populară, Brutus şi aliaţii săi au părăsit oraşul spre beneficiul căruia susţineau că au luptat.


Moneda reprezentând pe Caesar - fals sec. 16 - Padova

Brutus s-a retras în Creta, o mică insulă și provincie răsăriteană, în calitate de fost praetor. Se apropia sfârșitul carierei sale. In anul 44 e.A, însă, s-a iscat un nou război civil, pentru că a apărut în scenă Ocatavianus (Octavius), fiul adoptiv al lui Caesar, care și-a aliat legiunile VII şi VIII, precum şi două legiuni ale lui Antonius, Martia şi a IV-a Macedonica. Pentru Brutus şi Cassius însemna o nouă şansă. Adunând o armată în est, nutreau speranţa că vor elibera Roma de sub jugul lui Octavianus care îl învinsese pe Marcus Antonius, restaurând puterea senatorială. Oraşe precum Xantus (Xantos), care nu au trecut imediat de partea lui Brutus, au fost sălbatic jefuite. Intre timp, Senatul a fost forțat să ajungă la o înţelegere cu urmaşul lui Caesar.  Acesta a primit consulatul pentru anul 42 e.A. A încheiat un tratat de pace cu Marcus Antonius, care încă mai controla Hispania şi Gallia, dar în 

schimb compromisul cu ucigaşii lui Caesar a fost declarat nul.

In anul 42 e.A, Marcus Antonius şi Octavianus au travesat Adriatica şi s-au confruntat cu armatele adunate de Brutus şi Cassius, reunite la Sardes în asia Mică. In două bătălii de lângă Phillipi, la ţărmul nordic al Mării Egee, cei doi au fost învinşi. Brutus s-a sinucis, după ce aflase că și Cassius procedase la fel. Visul lui de a reda puterile Senatului nu s-a împlinit, iar în curând Republica nu va mai fi decât o amintire.

FEMEI GLADIATOR

In timpurile moderne și chiar înainte, s-a răspândit convingerea că gladiatorii erau numai bărbați. Adevărul este ca au existat și femei gladiator, și nu puține. Doamnele războinice ale amfiteatrelor romane erau denumite Gladiatrices, sau Gladiatrix la singular, în limba latină. Cu toate ca prima menționare exactă a acestora exista din timpul împăratului Nero (37-68 e.N.), au existat unele documente care sugerează apariția lor cu ani buni înainte de domnia acestuia. O condamnare virulentă a femeilor gladiator din timpul împăraților Flavieni și Traian poate fi gasită în Satira a IV-a scrisă de Juvenal. Acesta le acuza pe femeile luptătoare cum că nu ar fi fost decât niște membre ale familiilor nobile și bogate care se aventurau în arenă în cautarea  atenției și a senzațiilor limită, știind de fapt că nici un gladiator n-ar îndrăzni să le rănească datorită originii lor nobile și privilegiate. Impăratul Septimius Severus a interzis prezența femeilor gladiator în arene, undeva în jurul anului 200 e.N. cu toate că există unele dovezi conform cărora femeile gladiator ar fi continuat să lupte în clandestinitate.

In septembrie 2000 London Museum a anunțat o descoperire arheologicã remarcabilã care atrage atenția specialiştilor şi a publicului larg, provocând o serie amplã de dezbateri. Cercetãtorii scot la ivealã mormântul unui gladiator, pe care îl dateazã în secolul I e.N. Spre surprinderea tuturor, rămăşițele apartin unei femei. Istoricii ştiau deja cã au existat personaje feminine care au practicat aceastã profesie, date fiind sursele textuale şi epigrafice, dar acum apare prima dovadã concretã care ar susține ipoteza femeii-gladiator.

Se susține de unii autori actuali că această ocupație era privitã drept ceva cu totul excepțional, ceea ce poate foarte adevărat. Era atât de rarã încât deținea “capul de afiş” în jocurile spectaculoase când participa o femeie gladiator, sau mai multe. La autorii romani se regăsesc aluzii puține, şi totuşi convingătoare. Drept argument se pot aduce câteva edicte imperiale care limiteazau şi chiar interziceau participarea femeilor libere sub vârsta de 20 de ani la jocuri, cum ar fi de pildã un senatus consutum din anul 11 e.N. Acesta A fost înlocuit 8 ani mai târziu de senatus consultum din Larinum, care a adaugat şi alte pedepse în afara stigmatului de infamie celor de rang ecvestru sau senatorial, care îndrăzneau să participle la lupte din arenă. Edictul a fost înscris pe o tabletã de bronz, Tabula Larinas. Impãratul Septimius Severus a scos în afara legii, în anul 200 e.N, astfel de manifestări care implicau luptele corp la corp dintre femei în arenă. Este improbabil ca legile sã fi fost preventive, ci mai degrabã rezultatul practicilor deja existente, sugerând cã femeile-gladiator erau o realitate curentã.

Mai mult, câțiva autori oferã fragmente şi exemple concrete care pomenesc de aceste activitãți masculine întreprinse de femei. Dio Cassius scrie despre un festival pe care Nero l-a ținut în onoarea mamei sale preț de câteva zile, la care şi-au făcut apariția şi gladiatori, femei şi bãrbați deopotrivã, chiar din ordinul ecvestru şi senatorial. Aceştia au întreținut atmosfera prin jocuri care includeau vânãtoarea de animale sãlbatice şi luptele sângeroase. Dio Cassius mai descrie un eveniment organizat tot de Nero, în anul 66 e.N, care a adus în prim-plan femei aduse din Etiopia la Puteoli, realizând prin intermediul libertului său, Patrobius, o strãlucitã demonstrație. Suetonius la rândul său povesteşte despre jocurile extravagante la inițiativa împăratului Domitianus, unde iarăşi femeile au avut o participare activă: “In afara curselor obişnuite de care, regizeazã o serie de lupte, unele cu infanterie, altele cu cavalerie, un rãzboi maritim în amfiteatru, vãnãtori şi spectacole cu gladiatori la lumina torțelor, la care iau parte şi femei şi bãrbați”.

Conform tot lui Dio Cassius, Domitianus se pare cã se delecta cu încăierările dintre pitici şi rãzboinice. Interesant este că anticii, ca şi modernii, plasau evenimentele mai spectaculoase la sfârşitul festivităților, ca o încununare a divertismentului. Cele care implicau femei aveau loc mai ales noaptea, ceea ce ar sugera cã nu erau doar o expunere adiacentã a sexului feminin, ci una dintre atracțiile principale. Alăturarea piticilor şi a gladiatoarelor poate fi consideratã o senzație în materie de arte marțiale, o juxtapunere şocantã care anuleazã aşteptãrile sociale şi elogiazã gloria în luptă. Domitianus avea în acest sens o dorințã arzândã pentru noutatea extremã şi ştia că astfel de spectacole atipice incitau mulțimea, oferindu-i şi lui capital politic.

Precaritatea datelor despre gladiatoare ar putea conduce la concluzia că fenomenul era nou şi rar, cu toate acestea, mențiunile nu apar în contexte speciale, prin urmare este foarte probabil ca aceste profesioniste sã fi fost mai numeroase decât s-ar întrevedea din sursele directe. Dovezi arheologice susțin existența gladiatoarelor, spre exemplu o inscripție în portul Ostia; un ciob ceramic gãsit în Leicester şi un relief din Halicarnassus care ilustreazã douã femei-gladiator. Inscripția de la Ostia vorbeşte despre magistratul local, Hostilianus, care era primul ce permitea luptele feminine: Qui primus om[ni]um ab urbe condita ludus cum [--] or et mulieres [a]d ferum dedit. Inscripția dateazã, se pare, din secolul al treilea, dupã edictul lui Septimius Severus. Ciobul ceramic poartã legenda Verecunda Ludia Lucius Gladiator, ceea ce poate însemna cã femeia lupta ca gladiator.

Un relief de marmurã datând din primul sau cel de-al doilea secol era Nouă şi expus la British Museum înfãțişează douã luptătoare îmbrăcate precum gladiatorii, fiecare purtând un subligaculum, gambiere şi manica. Ambele sunt înarmate cu scuturi şi spade, niciuna nu poartã coif. Le cheamã Amazon şi Achillia, probabil numele de scenă. Cele două primesc o missio, adicã şi-au îndeplinit angajamentele în arenă. Existența acestui relief demonstreazã că, cel puțin, în cazul celor douã, luptele între femei erau luate destul de în serios încât sã benficieze de un astfel de monument care sã le comemoreze victoriile.

Dacã ele luptau şi se îmbrăcau precum bãrbații, probabil urmau aceleaşi reguli în arenă, dar şi acelaşi stil de viață, sfidând şi mai tare convențiile sociale. Majoritatea gladiatorilor erau sclavi, dar unii se mai şi angajau voluntari (auctorati), prestând jurământul de a se supune arderii, înlãnțuirii, biciuirii şi uciderii (uri, uinciri, uerberari, ferroque necari). Voluntarii sunt cei care voiau sã scape de datorii sau sã dobândească faimă. Mulți o fãceau din rațiuni financiare, întrucât stăpânii cereau mai mult pentru cei care îşi dovedeau calitățile, iar ei profitau la rândul lor de câştigurile din arenă. Foştii gladiatori rechemați în arenã erau foarte bine plãtiți, cu până la 1000 de aurei. Femeile care păşeau în arenã nu erau toate sclave sau individe de la marginea societății, Tacitus mărturisind că unele personaje din mediile aristocrate o făceau ca să-şi afirme personalitatea şi pentru notorietate. Publicul le adula pentru că aveau curajul să treacã peste norme, dar le şi condamna pentru îndrãzneala exagerată. Statutul de gladiator era ambiguu, încorporând pe de o parte superstarul, şi pe de alta infamul. Iuvenal în Satirele sale şi-a arătat profundul dezgust fațã de practicarea unei astfel de meserii de către o femeie, ridiculizându-le pe cele care îşi neagă propria natură de dragul faimei, acuzându-le de imoralitate şi indecență.

Viața tipică pentru un gladiator însemna viețuirea într-o şcoală (ludus) condusă de un lanista. Gladiatorii formau o familia si erau antrenați de cãtre doctors şi magistri cu ajutorul unor spade de lemn. Este posibil ca unele femei să fi fost antrenate chiar de tații lor, foşti gladiatori. Numeroase soiuri de luptători, murmillo, thraex, retiarius, secutor etc. se rãzboiau, fiecare cu arme şi armură specifice. Nu luptau de foarte multe ori pe an, adesea doar de 2-3 ori. Nici pânã la moarte nu luptau pentru că valorau mult mai mult vii. In seara de dinaintea spectacolului participau la un banchet public (cena libera), care era o formã de a le face publicitate, un dar simbolic al sponsorului (munerarius). Spectacolul începea cu o parade prin amfiteatru, apoi vânătoarea de animale (venation), execuția prizonierilor şi abia apoi luptele de gladiatori. Luptau în jur de 10-13 perechi, o partidă durând cam 10-15 minute. Când unul dintre combatanți obosea sau se rănea, lăsa jos scutul şi semnala capitularea ridicând un deget (ad digitum). Munerarius, influentat de pubic, putea acorda missio, putea permite uciderea, sau putea elibera pe unul, sau ambii combatanți. Eliberarea se pecetluia prin oferirea unei spade de lemn (rudis).

Excavările de la Great Dover Street, Southwark, pe malul sudic al Tamisei, au relevant câteva morminte, dintre care unul a captat atenția în mod deosebit. Era în afara cimitirului şi unic pentru că decedatul fusese ars pe un rug elaborat (bustum), indicând statutul important al personajului. S-au gãsit şi numeroase piese ceramice în formã de bol (tazzae), precum şi opt lămpi. Fragmentele de oase şi artefactele, care probau bogăție, putere şi rafinament, le-au indicat cercetătorilor cã ar fi vorba despre o femeie-gladiator. Trei dintre lãmpi îl reprezintã pe Anubis, echivalentul lui Mercur, asociat jocurilor de gladiatori. Un alt indiciu îl reprezintã conurile unei specii de pin native din Italia şi care creştea în Londra romană în jurul amfiteatrului local, conurile fiind arse pentru a masca mirosurile din arenă. Materia organicã din mormânt (migdale, curmale, smochine), ca şi fragmentele de sticlă, cuiele de fier, fărâmele de veşmânt, sugerează o ceremonie costisitoare şi elaborată. Situarea în afara cimitirului pledează pentru un personaj aflat în afara normelor societății.

Toate datele conduc către concluzia că ar fi vorba despre o femeie-gladiator, respectată, dar nu respectabilă. S-au ridicat obiecții acestei ipoteze, pentru că nu sunt dovezi cum că vreodată vreun gladiator ar fi putut acumula atâta avere încât sã-şi permită o astfel de înmormântare. Lămpile s-ar putea şi ele referi la faptul cã decedatul a fost un adorator al lui Isis, dar asta nu ar exclude ocupația de gladiator. Oricum, dupã cum se mai afirmã, “avem de-a face cu o serie de dovezi circumstanțiale care produc o idee intrigantă”. Este de luat în seamă, pentru că dupã cum ne spun şi textele scrise, arena romană nu era exclusiv în apanajul bărbaților; femeile îşi asumau şi ele rolul de rãzboinice, integrându-se într-una dintre cele mai interesante tradiții şi ocupații ale Romei antice – gladiatorul.

VIAȚA ÎN CASTELUL MEDIEVAL

Castelele fortificate erau foarte deficitare în materie de confort. Incăperile, în afara scărilor, erau totuși spaţioase, dar miroseau, de obicei a grajd şi a noroi. Iluminarea era foarte slabă, chiar întunecoasă și sumbră, umiditatea atingea cote ridicate, pentru că aerisirea avea mult de suferit. Asta deoarece construcţia valora mult mai mult ca armă defensivă decât ca reşedinţă umană propriu-zisă. Nu lipseau totuşi covoarele frumos decorate, tapițeriile atârnate pe pereți pentru a anula răceala lor de piatră, Uneori geamurile erau viu colorate şi la acestea se adăugau alte facilitãţi care contribuiau la crearea unei simbolistici interioare care sã arate bogăţia în aceeaşi măsură în care o arăta exteriorul grandios și amenințător al foritificației. 

Amuzamentul principal consta în banchete. Plictisul îşi fãcea repede loc, ţinând cont cã rezidenţii erau în primul rând îngrijoraţi să se afle cât mai puțin despre organizarea interioară a castelului, despre spații, sau circuite și despre pază. In afara castelului, bărbații se mai ocupau de vânătoare, sau antrenamente de luptă, dar în interior atmosfera era destul de monotonă, cu pereții înnegriți de fumul torțelor, sau al opaițelor. Se mai juca șah și unele jocuri pe masă, se cosea, se lucra la gherghef, etc, dar calea esenţială pentru distracţie şi relaxare era mâncatul, organizându-se mereu banchete bogate, cu cantități enorme de carne și băutură,  pe lângã care îşi făceau numărul o pleiadă de menestreli şi bufoni nomazi. Mulți bufoni făceau parte din personalul seniorului, dar menestrelii și actorii ambulanți erau ținuți totdeauna în afara castelului, ca personaje disprețuite.

Servitorii din castel primeau tratamentul...animalelor de casã. Iar în evul mediu asta nu era un lucru rãu, pentru cã, de pildã, slugile dormeau în partea din castel unde se afla şi nobilul, unde exista un şemineu. Dormeau pe podea, dar aveau pături. Lor li se aruncau, pe jos, resturile de la masa nobililor. Alţi localnici de condiţie şi mai joasã ocupau ungherele friguroase ale castelului, neprimind nicio atenţie de la stăpâni. Șemineele din sala mare, sau din încăperile seniorilor erau foarte largi, supradimensionate, putând înghiți adevărați bușteni de lemn. La lemn nu se făcea economie.

Punctul vulnerabil al fortificaţiilor a rămas mult timp fântâna. Sigur cã apãrãtorii inventau multe metode de a respinge inamicul, bombardându-l cu tot soiul de substanţe încinse, menţinând impenetrabilitatea fortãreţei, dar dacã fântâna seca sau duşmanul reuşea sã o otrãveascã, restul conta prea puţin. Se contura o înfrângere garantatã cãci la castel fântâna era cãlcâiul lui Achile.

Probabil unul dintre cele mai mari dezavantaje ale fortificaţiei îl reprezenta absenţa toaletelor. Rezidenţii castelului beneficiau doar de nişte simple găuri în ziduri prin care reziduurile ajungeau în şanţul sau pe pantele care îl înconjurau. Micile ”latrine” ale seniorilor mai erau numite ”garderobe” pentru că utilizatorii nu se debarasau niciodatã de haine din cauza frigului şi insectelor. Mirosurile pestilențiale se răspândeau prin tot castelul, împreună cu cele de la grajduri și din curtea strâmtă plină de noroi și amestec de dejecții animaliere, sau de bucătărie (sânge, organe interne de animale, oase, pene, etc).