duminică, 3 iulie 2016

BĂTĂLIA DE LA GIURGIU



După strălucita victorie obținută la Călugăreni împotriva urdiei turcești, condusă de însuși marele vizir, Kodja Sinan Pașa, Mihai Viteazul a fost nevoit, fiind copleșit de superioritatea numerică a invadatorilor, să se retragă în mare grabă și fără ca turcii să-și dea seama spre nord pentru a-și pune oastea la adăpostul munților. În drum spre aceștia, marele voievod român și trupele sale au trecut prin București și, apoi, prin Târgoviște. Pe când oștirea română se pregătea să părăsească cetatea de scaun de pe Dâmbovița, „ungurii și alți oșteni mercenari au invadat Bucureștiul, fără știrea domnului, și au prădat totul, socotind că asemenea prăzi li se cuvin lor mai mult decât dușmanului”. Totuși, conform opiniei lui „Diego Galan (un creștin aflat în robia turcilor, care a fost  martor ocular al evenimentelor), care venea în urma oastei turce (…), pustiirea orașului s-a datorat unei acțiuni premeditate”, deoarece „după jaful executat de mercenari, Mihai Viteazul a dat foc orașului și n-a lăsat în picioare decât două biserici și Curtea domnească”, astfel că, „în momentul în care Sinan Pașa a ajuns la București, din fosta capitală a Țării Românești nu mai rămăsese nimic”.
           Ulterior datei de 16/26 august 1595 (mai precis înainte de 28 august/7 septembrie 1595), Mihai Viteazul și-a instalat tabăra la Stoienești, nu departe de pasul Bran, unde a ocupat „o poziție avantajoasă apărării” pe termen lung, în așteptarea ivirii unei împrejurări prielnice și a ajutorului militar promis de aliații săi, principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, voievodul Moldovei, Ștefan Răzvan, împăratul romano-german, Rudolf al II-lea de Habsburg și de ceilalți conducători ai „Ligii Sfinte” și revenirii în Țara Românească pentru a-i alunga pe otomani.
              Intre timp, după ce și-a reorganizat armata și rămânând în tabăra ridicată în preajma câmpului de luptă de la Călugăreni, vreme de două zile, pentru a-și reface forțele, Sinan Pașa a trecut la ocuparea sistematică a Țarii Românești. In 16/26 august 1595, el va începe, cu prudență, să înainteze spre București, „drumul fiindu-i deschis de gruparea comandată de Hasan pașa, beilerbeiul (guvernatorul general) de Rumelia”.
            Astfel, în 18/28 august 1595 armata otomană a ajuns la București unde marele vizir, după ce și-a instalat tabăra în imediata apropiere a acestuia, a luat o serie de măsuri vizând transformarea statului medieval românesc sud-carpatin în pașalâc (provincie otomană). „Inainte de a părăsi Bucureștii și de a-l urmări pe Mihai, Sinan Pașa  a luat o hotărâre pe care turcii, care călcaseră pământul Moldovei și al Țării Românești, n-o mai luaseră până atunci. De obicei ei se mulțumeau cu jefuitul, distrusul și arsul a ceea ce reușea să rămână în picioare. De data aceasta, Sinan Pașa a hotărât să construiască”. Referindu-se la inedita decizie a marelui vizir, cronicarul otoman Kara-Celebi-Zade a  consemnat în lucrarea sa faptul că „prin irosire zadarnică de unelte și de sforțări omenești (turcii) s-au străduit să construiască o cetate la București”. Pentru îndeplinirea planurilor sale, Sinan Pașa l-a numit pe Satârgi Mehmed Pașa, beilerbei de „Kara Iflak” și va lăsa aici o garnizoană numeroasă („10.000 de oameni, sub comanda lui Ferhad-pașa”), cu misiunea de a întări orașul de pe Dâmbovița cu fortificații din lemn și pământ și de a-l apăra. Bisericile bucureștene (cele două rămase nearse și altele nedistruse complet) au transformate în moschei. De asemenea, în incinta bisericii Mănăstirii „Alexandru Vodă” (denumită, mai târziu, „Radu Vodă) a fost amenajată o geamie (construcție destinată celebrării cultului la mahomedani, de obicei mai mare decât moscheea). „Și pentru că ea însăși (mănăstirea respectivă) era întărită cu ziduri, Sinan a dispus ca dependințele din jurul ei să formeze o fortăreață. Este vorba de cimitirul de lângă biserică, împrejmuit și el cu un zid. In jurul acestora a fost făcută o palancă cu 5 sau 7 bastioane (fortificații cilindrice sau poligonale, construite de obicei la colțurile unei fortărețe), în care puteau să încapă mai multe mii de oameni”. Pentru realizarea acestei lucrări au fost necesare opt zile. „In același timp, în jurul orașului București a fost ridicată o palancă mai mare. Intre două rânduri de stâlpi din lemn s-a pus pământ, iar peste acest val au fost construite nouă bastioane în același tip, la o aruncătură de săgeată unul de altul și în fiecare bastion încăpeau până la cincisprezece tunuri. In fața valului era un șanț adânc de trei stânjeni (stânjen, unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului metric, care a variat, după epocă și regiune, de la 1,96 m la 2,23 m) și lat tot de trei stânjeni”. Fortăreața ridicată acum de otomani la București și, îndeosebi, cea înălțată de aceștia pe structura și în împrejurimile Mănăstirii „Alexandru Vodă” este cunoscută în istorie sub numele de „Palanca lui Sinan”. Același „Kara-Celebi-Zade socotea opera de fortificare a Bucureștilor ca o irosire zadarnică de forțe materiale și fizice (…) pentru că (până la urmă) tot turcii au ars palanca făcută de ei”.
             După mai bine de o săptămână, mai exact la 26 august/5 septembrie 1595, seraskier-ul (comandantul suprem) turc și-a ridicat tabăra din preajma Bucureștiului și a plecat, în fruntea grosului oștirii sale, spre Târgovişte, unde a sosit „în primele zile ale lunii septembrie (mai exact la 28 august/7 septembrie 1595)”. Şi aici a poruncit să fie construite „fortificaţii improvizate, îndeosebi pe laturile de vest şi nord, unde se aflau şanţuri şi valuri de pământ căptuşite cu lemn, gratii şi gabioane”. Vreme „de treizeci de zile, marele vizir s-a îngrijit de ridicarea unei cetăți la Târgoviște, el însuși împărțind diferitelor corpuri de oaste porțiunea pe care trebuiau s-o construiască”. Potrivit unor izvoare documentare de epocă, se estimează că pentru ridicarea acestor fortificații au fost folosiți „3.000 de meseriași și 70.000 de oameni (lucrători necalificați), iar întăriturile făcute erau mult mai mari decât cele de la București”. Drept forță de ocupație a străvechii cetăți de scaun a „Țării Românești”, Sinan Pașa a lăsat un puternic corp de oaste, numărând „cel puțin 1.500 oameni, cum arată un raportor creștin, vrednic de încredere, care a fost de față, și 40 de tunuri”) sub comanda lui „Ali, pașa de Caramania”. Referitor la efectivele și căpeteniile garnizoanei turcești, pe care marele vizir otoman a instalat-o la Târgoviște, există și alte variante și anume că acesta a lăsat aici „o oaste de apărare de 1.600 archebuzieri, (adică pușcași) dintre ieniceri, gebegii (oșteni turci însărcinați cu paza și transportul armelor și munițiilor), topcii (tunari) și azapi (pedestrași din trupele neregulate turcești, care trăiau din prada de război)” și că a mai poruncit ca acestora să li se alăture și „2.000 de călăreți dintre spahiii (oșteni din cavaleria nobiliară de elită a forțelor militare otomane) Silistrei, de Vallona și de Küstendil sub comanda lui Ali-pașa, fiul lui Aidir-pașa și a sangiacilor (sau sangiacbeilor, adică guvernatorilor) din numitele locuri”. De asemenea „după mărturiile ungurești, garnizoana turcească  ar fi fost puțin mai mare, de 4.000 anume, și ar fi avut de cap pe Ali-pașa și Mehmed-beg”. In ceea ce privește numărul pieselor de artilerie de care dispuneau turcii la Târgoviște, unele izvoare vorbesc că aici se afla „o garnizoană numeroasă (…) cu 154 de tunuri, 810 măsuri de praf de pușcă pentru tunuri și 30.000 de galbeni pentru leafă”, adică pentru plata soldelor oștenilor otomani încartiruiți în vechea cetate de scaun a Basarabilor.
            Că marele vizir intenționa, cu adevărat, să facă din teritoriul Țării Românești un vilaiet (adică o simplă provincie a Imperiului Otoman), rezultă și din alte măsuri luate de el acum și anume „după ce a ridicat întăririle din jurul Bucureștilor, Sinan Pașa a recrutat, aici, ostași: ienicerime, călăreți și oameni care să însoțească convoaiele, tunari și azapi, «precum și păzitori de cetăți»”. Desigur că bătrânul conducător de oști otoman urmărea ca ulterior să „transforme aceste lucrări preliminarii în ziduri puternice, să facă din București un adevărat oraș-cetate”.  Doar „după ce a întreprins aceste lucrări și a recrutat o garnizoană, Sinan Pașa a socotit că «raiaua țării a fost supusă (adică locuitorii Țării Românești), iar țara a fost orânduită potrivit legii ilustre, beilerbeii și agalele (ofițeri superiori comandanți în armata turcă) și vizirii, precum și ostașii pedeștri și călăreții s-au adunat și s-a hotărât ca toți să fie înregistrați din nou potrivit poruncii împărătești»; Constituirea unei cetăți, recrutări, înregistrări, iată procesul firesc care trebuia să ducă la transformarea Țării Românești, pentru totdeauna, într-un pașalâc”. Marele vizir a expediat la Înalta Poartă, o scrisoare prin care solicita ca Satârgi Mehmed Pașa să fie confirmat în funcția de beilerbei al vilaietului nord-dunărean, rugându-l, totodată, pe padișahul Mahomed al III-lea să-i trimită  acestuia „o ilustră poruncă, de care să asculte toată lumea, cu titulatura de vizir”. De asemenea, Sinan Pașa va mai numi, cu această ocazie, 10 bei (aici cu sensul de guvernatori), „pentru restul țării care urma să fie cucerit”, iar „după ce a încheiat aceste treburi organizatorice, pentru asigurarea aprovizionării, trupele turcești au fost lăsate în pradă”, pustiind țara, prin jefuirea „a tot ce se putea purta”, prin luarea în robie a atâtor oameni ai locului „încât prețul unui prins a scăzut de la trei reali de argint la trei bani”. Lipsa brațelor de muncă, cauzată atât de robirea în masă a locuitorilor „Valahiei Mari”, cât și de plecarea în pribegie a unei bune părți din populația acesteia, va avea drept consecință lăsarea neculeasă a recoltei și prin urmare pâinea a devenit un lux, o pâine ajungând să coste „mai mult decât o vacă” și prin strângerea a numeroase turme de vite și trecerea lor peste Dunăre Acestea „erau atât de multe, încât același Diego Galan  credea «că jumătate din Europa își trimisese acolo vitele». Prețurile la vaci, boi și cai au scăzut vertiginos, iar oile și caprele nu reprezentau nici o valoare”. Au urmat epidemiile cauzate, în mare măsură, de proasta alimentație, căci „carnea consumată fără pâine cerea apă și această îmbinare, sub căldura lui august, făcea ca oamenii să piară din pricina bolilor de stomac, a febrei”. Bineînțeles că „aceste raiduri prădalnice nu s-au făcut fără primejdie”, fapt relatat chiar de izvoarele documentare otomane. Astfel că, „într-o cronică turcească se menționează că mulți dintre turcii porniți după pradă au fost uciși de români”.
Din tabăra sa de la poalele munților, Mihai Viteazul, „războinic erou”, departe de a se descuraja, nici de fuga ostașilor nestatornici (este vorba de mercenari, pe care nu mai avea cu ce să-i mai plătească), nici de numărul cel mare al inamicilor”, își trimitea oștenii să-i atace și să-i hărțuiască „pe turcii care se depărtau de propria lor tabără”.
             Prin aceste incursiuni, bravul principe valah obținea atât pradă (arme, muniții, alimente, bani etc.), cât și prizonieri „de la care putea să afle planurile dușmanului”. In aceste condiții, Sinan Pașa s-a îndreptat, în 30 august/9 septembrie 1595, spre Stoienești, așezându-și „tabăra pe o înălțime de pe care se putea vedea aceea a invadatorilor”. Insă „din prudență sau teamă” aceștia nu au atacat, căci efectivele urdiei cu care se venise la nord de Dunăre scăzuseră simțitor de mult în urma pierderilor suferite, îndeosebi, în lupta de la Călugăreni, dar și ca o consecință a hărțuirii permanente la care fuseseră supuși invadatorii de către cetele lui Mihai Viteazul; a trimiterii unei părți considerabile dintre trupele sale turce după pradă; a dispersării mai multor unități militare otomane ca și garnizoane în marile orașe ale Țării Românești (vezi cazul Bucureștiului și al Târgoviștei), dar și în alte puncte strategice ale acesteia; a plecării la sud de Dunăre a unor numeroase detașamente pentru a escorta robii și „o parte din bunurile jefuite de pe teritoriul românesc” și, în sfârșit, datorită bolilor, care începuseră să facă ravagii printre războinicii otomani. De alminteri, însuși Sinan Pașa își recunoștea (chiar dacă doar parțial) neputința, justificându-și lipsa de inițiativă într-un document de epocă în care afirma că „deși din partea noastră s-a chibzuit de multe ori și s-au făcut pregătiri pentru a merge împreună cu beilerbeii din Grecia și Țara Românească și cu armata musulmană împotriva acelor blestemați, dar pentru că cea mai mare parte a armatei noastre era plecată, neavând pe lângă noi pe archebuzierii ienicerilor și fiind și locul unde se întăriseră acei nelegiuiți foarte greu de străbătut, stâncos și păduros, ei nu au putut fi atacați în nici un chip; cum oastea hanului n-a venit să ni se alăture, am urmat mai departe cu ridicarea cetății în locul amintit și apoi am pus oștile noastre și pe aventurieri (adică pe mercenari) să facă jafuri pe pământul Țării Românești, de unde au scos mulțime nesfârșită de robi”. De altfel, Mihai Viteazul îi scria (din tabăra sa de la Dâmbovița), în 2/12 septembrie 1595, nobilului și comandantului militar polon, Stanislaw Zolkiewski (castelanul (castelan, persoană care stăpânește un castel, care locuiește într-un castel sau care-l îngrijește și-l administrează; aici cu sensul de guvernator al unei fortărețe importante sau al unui oraș-cetate) Liovului și hatman de câmp (titlu purtat de comandantul unei armate polone, lituaniene sau căzăcești în Evul Mediu, în armata Poloniei că otomanii nu mai aveau, la acea vreme, la nord de Dunăre, decât 40.000 de luptători, dintre care numai 12.000 făceau parte din trupele regulate.
 Incă din 17/27 august 1595, principele ardelean Sigismund Báthory, în fruntea unui corp de cavalerie, alcătuit din 7.000-8.000 de oșteni, a plecat din Alba Iulia spre hotarul sudic al Transilvaniei, ajungând, în 24 august/3 septembrie 1595, la Codlea, lângă Brașov, unde și-a așezat tabăra. Aici, el a așteaptat să se adune și restul trupelor de care dispunea principatul intracarpatic, dar și sosirea aliaților săi, din „Liga Sfântă”, cu oștile lor. Rând pe rând, până la finele lunii septembrie (începutul lui octombrie) 1595, au venit să i se alăture: fostul domnitor moldovean, Ștefan Răzvan, cu 3.000 de luptători (2.300 pedestrași și 700 călăreți) și 22 de tunuri; detașamentele de trabanți (infanteriști) ale orașelor săsești, Brașov (1.000, în uniformă albastră), Sibiu (1.000, îmbrăcați în negru), Mediaș (1.000, purtând straie verzi), Bistrița (1.000, înveșmântați în roșu); 2.000 de soldați (800 lăncieri călare și 1.200 pușcași pedeștri) din Oradea; 1.500 de călăreți silezieni (înarmați cu pistoale și având echipament de culoare neagră), trimiși de împăratul Rudolf al II-lea; 300 de cazaci (înarmați cu puști lungi, pistoale, arcuri cu săgeți și sulițe) aduși din Polonia de un aventurier și 300 de călăreți toscani, comandați de Francisc Silvio Piccolomini, puși la dispoziția forțelor armate aliate de către marele duce de Toscana, Ferdinand I de Medici. Impreună cu oastea de curte a lui Sigismund Báthory (ce se găsea deja în tabăra de la Codlea și care includea și garda sa princiară), la care se mai adăugau un număr considerabil de mercenari (pe care îi „trimiteau celelalte orașe” transilvane), câteva puternice banderii (pe care le „aduceau unii nobili” ardeleni) și 8.000 de secui („din cele opt districte sau «scaune» ale lor”), efectivele corpului expediționar creștin vor ajunge să însumeze aproximativ 30.000 de oșteni, dintre care „18.000 de oameni, trupe de bună calitate”, și câteva zeci de de tunuri. 
              Inainte de 21 septembrie/1 octombrie 1595, puternica armată „cruciată” (concentrată la Codlea, în apropierea frontierei sud-estice a Transilvaniei, în vederea intrării în Țara Românească pentru a se alătura oastei lui Mihai Viteazul), condusă de Sigismund Báthory, se va pune în mișcare și, în curând, va trece hotarul, ajungând la Rucăr (chiar în 21 septembrie/1 octombrie 1595), unde principele ardelean va dispune să fie ridicat lagărul acesteia. De aici, în următoarele zile, armata aliată (transilvano-moldavo-germano-cazaco-toscană) va începe să treacă munții, însă îi vor trebui aproape două săptămâni „să ajungă de la Rucăr pe apa Dâmboviței, nu departe de Târgoviște” și să facă joncțiunea, în 2/12 octombrie sau 3/13 octombrie 1595, cu cea a voievodului român, în zona taberei acestuia de la Stoienești”. Aici, se vor concentra (luând în calcul și pe cei peste 10.000 de luptători, ce alcătuiau oastea lui Mihai Viteazul) în jur de 40.000 de luptători („dintre care numai 25.000 erau considerați ca oaste de elită”) și un mare număr de tunuri (peste 100). A doua zi, în 4/14 octombrie 1595, această impresionantă forță armată (atât ca număr de oșteni, cât și ca tehnică de luptă) va pleca de la Stoienești și, în 5/15 octombrie 1595, își va instala „tabăra într-un șes, la o milă (cam 1,5 km) de Târgoviște”, fiind gata să pornească ofensiva contra trupelor otomane de ocupație și operaționale din Țara Românească.
             Intr-o primă fază, creștinii aveau de gând să atace, în următoarea zi (6/16 octombrie 1595), oștirea otomană, comandată de Sinan Pașa, aflată în apropiere. Experiența dobândită în luptele anterioare, strălucitele victorii obținute împotriva turcilor și excepționalele sale calități de comandant militar (dar și cele de redutabil luptător, cu arma în mână, pe câmpul de bătaie), făceau din Mihai Viteazul adevăratul conducător al oștilor creștine reunite acum în apropiere de cetatea de scaun de la Târgoviște.
             Văzând că are de a face cu un dușman prea puternic și foarte hotărât, Sinan Pașa a decis, însă, retragerea forțelor sale armate, cu atât mai mult cu cât și din cei 30.000 de oșteni, pe care îi mai avea cu el (din rândul cărora doar 12.000 făceau parte din trupele permanente ale armatei turcești, restul aparținând unităților militare neregulate ale acesteia, adică fiind dotate cu armament și echipament de protecție de o calitate inferioară, precum și mai puțin disciplinate și pregătite pentru o confruntare de anvergură), mulți îl părăsiseră (mai ales mercenarii), căci „în lunga lui așteptare aici, soldații se răspândeau mereu după pradă și mulți își luau câștigul de vite și robi și nu mai veneau înapoi; iar acum, când a venit vestea că principele (Sigismund Báthory) se apropiea cu o numeroasă oaste, cuprinși de spaimă, turcii au început a se pregăti de fugă în vreme de noapte și mulți ieniceri fără voia lui Sinan s-au hotărât să plece, așa că bătrânul general nu mai putea avea nădejde de izbândă, văzând atâta tulburare și neorânduială a oastei sale”. Prin urmare, după ce va lăsa la Târgoviște 5.000 de războinici, pentru a întări garnizoana de aici, el a pornit, în noaptea de 5/15 spre 6/16 octombrie 1595, cu restul trupelor de care mai dispunea („cu vorba că pleacă pentru înșelăciune numai și se va întoarce când creștinii vor fi înconjurat cetățuia și se vor fi lăsat fără grijă noaptea la odihnă’), spre București. In realitate, avea intenția de „a nu se mai întoarce”.
             În dimineața zilei de 6/16 octombrie 1595, cu o oră înainte de ivirea soarelui „principele ardelean a poruncit să se dea semn prin sunarea trâmbițelor și a așeazat oastea creștină” într-un dispozitiv de luptă (întocmit după toate regulile războiului), alcătuit din șapte corpuri de armată dispuse în adâncime pe trei linii de bătaie, în prima dintre acestea aflându-se o grupare condusă chiar de Mihai Viteazul. „In această rânduială oastea a înaintat până în locul unde fusese tabăra dușmană și unde aflară vite destule, vii și moarte”. De teama unei eventuale perfide stratageme, pusă la cale de Sinan Pașa, oștirea creștină a rămas neclintită pe poziții și într-o permanentă alertă toată ziua de 6/16 octombrie și noaptea următoare. „Abia a doua zi (pe 7/17 octombrie) pe la amiază principele a dat voie oastei să-și lase armele din mâini, când află de la cetele trimise înainte pentru spionare că dușmanul a ajuns departe și fuge mereu”. Aflând acest lucru, căpeteniile armiei creștine au ținut un consiliu de război pentru a se decide ce era prioritar de întreprins în această situație și anume: să se pornească în urmărirea lui Sinan Pașa (opinie susținută de Sigismund Báthory „tânăr însetat de glorie” și de Francisc Silvio Piccolomini), sau să fie luată cu asalt și cucerită cetatea de la Târgoviște?. Mihai Viteazul și Ștefan Răzvan, susținuți și de magnații și comandanții militari maghiari transilvani, Ștefan Bocskay, Petru Huszár și Ferencz Nagy, au insistat să se opteze pentru cea de-a doua variantă, argumentând că era „periculos să lași o cetate mare, în spate, a cărei garnizoană ar fi împiedicat aprovizionarea oastei creștine din Transilvania”. Sumbra perspectivă zugrăvită de partizanii trecerii imediate la atacarea și ocuparea Târgoviștei (urmată, inevitabil, de distrugerea marelui detașament otoman aflat între zidurile acesteia) îi va convinge pe Sigismund Báthory și pe Francisc Silvio Piccolomini de oportunitatea acestei operațiuni militare.
             In consecință „la sfatul episcopului de Cervia și al altora, Sigismund Báthory  nu a rămas cu oastea creștină în locul taberei turcești, ci, ocolind partea din sus de oraș, a  poruncit de a se întinde aici corturile, în loc sănătos, lângă Ialomița”. Potrivit unui document de epocă armata creștină a fost dispusă după cum urmează: „moldoveanul (Ștefan Răzvan) în dreapta, cel din Țara Românească (Mihai Viteazul) în stânga și la mijloc principele (Sigismund Báthory), având în spate râul Ialomița, în dreapta munții, în stânga orașul și în față dușmanul; infanteria, artileria, iar carele (…) erau așezate în față, puțin mai departe, pe un dâmb, care odinioară fusese chiar malul râului”. Conform planului de luptă al comandamentului comun aliat atacul trebuia să constea în „lovituri convergente pentru încercuirea inamicului; voievodul Ștefan Răzvan, cu un corp de oaste, sprijinit de 10 tunuri, urma să atace dinspre răsărit, principele Báthory dinspre sud, iar Mihai Viteazul dinspre nord ;i dinspre vest”. Incă din seara zilei de 7/17 octombrie 1595 „și toată noaptea ambele tabere au schimbat (creștinii și turcii) focuri de tunuri și a început chiar hărțuiala, iar a doua zi (în 8/18 octombrie) a început baterea regulată a cetățuiei, ridicată de Sinan în jurul palatului domnesc”. Bombardamentul nu a încetat aproape deloc până în seara de 8/18 octombrie, când sub acoperirea „tunurilor și al pușcașilor din prima linie, o parte din ostașii aliați s-au apropiat de incintă și au întins scările”.
       Deși, „la început, otomanii s-au apărat cu disperare” în cele din urmă „mulți dintre ei, dându-și seama de inutilitatea rezistenței, și-au căutat salvarea pe poarta din spate a fortificației”. Dintr-o însemnare contemporană evenimentului, se află că „asaltul a durat 4 ore”, acesta începând „la orele 22 (…) astfel că la două din noapte, cetatea a fost cucerită” de creștini. „Comandantul cetății, Ali pașa de Caramania și Mohamed, begul de Albania, au fost prinși vii, însă greu răniți, și trimiși la Brașov împreună cu alte căpetenii. Numai trei din ei, care avură cai buni, scăpară ajutați de întuneric și-i aduseră lui Sinan la București în dimineața de 20 octombrie (10/20 octombrie 1595) vestea izbânzii creștine”. Cu această ocazie învingătorii au capturat „40 de tunuri, multă pulbere (praf de pușcă), puști, săbii și alte arme și provizii pe mai bine de 3 ani”, dar și câteva sute de prizonieri. „Nimicirea garnizoanei otomane și eliberarea cetății de la Târgoviște au avut o importanță deosebită în desfășurarea ulterioară a campaniei, înlesnind urmărirea forțelor principale ale lui Sinan pașa, care nu s-ar fi putut face în deplină siguranță atâta timp cât în spate ar fi rămas o garnizoană puternică sprijinită pe o fortificație aflată pe una din comunicațiile principale de legătură a Munteniei cu Transilvania”.
                A doua zi, pe 9/19 octombrie 1595, aliații și-au îngropat morții, dar au mai rămas la Târgoviște și pe 10/20 octombrie, „așteptând carele cu provizii din Ardeal și, după spusele ofițerului toscan, 10 mii ostași pedeștri, rămași ceva mai departe, pentru paza unor pasuri dinspre Moldova”. Oștile celor trei principi carpato-danubieni vor pleca spre București, în ziua de 11/21 octombrie 1595, însă „temându-se că marele vizir i-ar aștepta înlăuntru întăriturilor făcute de el, au ales un drum care i-a dus în apropierea capitalei într-un loc înconjurat de mlaștini”. Au aflat, totuși, în curând, de la iscoadele lor că Sinan Pașa părăsise Bucureștiul cu o zi înainte (la 10/20 octombrie), căci, așa cum va justifica el însuși, aflând despre victoria obținută de creștini la Târgoviște a convocat un consiliu de război, la care au luat parte toate căpeteniile forțelor militare de care mai dispunea la acea dată, în care „ a cerut să se întoarcă împotriva dușmanului; dar nimeni nu a vrut să-l asculte. Atunci a dorit să așeze oastea în buna cetate ce ridicase, ca și la Târgoviște, în jurul mănăstirii zidite de Alexandru Vodă (numită mai târziu, așa cum am mai arătat, «Radu Vodă»), dar nimeni nu s-a învoit la aceasta”. Prin urmare, „neavând nici unul nici inimă, nici putere de a mai sta înlăuntru, cu părerea și voia tuturor ne-am învoit (…), să ardem numita cetate. Se referea la întăriturile făcute din porunca lui, care trebuiau distruse «pentru ca nici adversarii să nu se poată folosi de ele» și să dăm foc la toate casele, bisericile, grădinile și curțile lor boierești și luându-ne artileria, am dus-o împreună cu oastea musulmană în cetatea noastră Giurgiu. Continuând pe aceeași notă justificativă, Sinan Pașa considera că părăsirea precipitată a teritoriului nord-dunărean avea ca motiv principal faptul că aici nu dispunea de fortărețe suficient de puternice între zidurile cărora trupele sale să se afle într-o siguranță deplină. „Întrucât nefiind în Țara Românească cetăți ridicate din vechime, ci doar făcute într-un răstimp de 15 zile și numai pentru a adăposti armata turcă, și care oricât ar fi fost de zdravene, când ar fi venit iarna necredincioșii asupra lor, ar fi putut cu artificii, păcură și lumânări incendiare să le dea foc”.
            In concluzie, luat prin surprindere de impetuoasa ofensivă a creștinilor, Sinan Pașa, în fruntea forțelor sale principale, a început o retragere precipitată spre Giurgiu, cu intenția de a trece cât mai urgent la sud de Dunăre. Graba sa a fost atât de mare „încât nu a mai avut timp să ordone alor săi nici să scoată tunurile din dispozitivul de apărare al capitalei Țării Românești, Muntenia”. Ba mai mult, așa cum se află dintr-un document contemporan evenimentelor (este vorba despre scrisoarea trimisă din Istanbul, în 28 octombrie/7 noiembrie 1595, de către Edward Barton, agentul diplomatic al Angliei la Constantinopol, adică în capitala Imperiului Otoman, prin care acesta informa Curtea regală de la Londra cu privire la  victoria obținută de Mihai Viteazul asupra lui Sinan Pașa, el a abandonat „în mâna lui Mihai, care îl urmărise, artileria, tezaurul, steagurile, ba chiar și aproape toți ostașii” săi din garnizoana Bucureștiului.
              În fruntea unei puternice avangarde, numărând „circa 15.000 de luptători”, Mihai Viteazul  a pornit spre București cu scopul de-al ajunge din urmă pe Sinan Pașa și a-l împiedica să părăsească Țara Românească fără să primească o ultimă și totală corecție. Mihai era urmat, îndeaproape, de „corpul central”, comandat de Ștefan Răzvan, după care venea ariergarda, condusă de Sigismund Báthory. „Siguranța dispozitivului de marș era asigurată de 1.500 de călăreți, iar artileria și muniția aferente se aflau dispuse între avangardă și «corpul central»”. Pentru ca să nu fie lungită prea mult coloana și în același timp pentru a fi în măsură să intervină de la început cu o cantitate mai mare de forțe în cazul întâlnirii cu inamicul”, avangarda a fost dispusă într-un dispozitiv de marș având „o dezvoltare frontală mai mare”. Totodată, „pentru a-l feri de surprize și pentru a procura informații despre inamic”, călărimea lui Mihai „acoperea fața și flancurile” întregului dispozitiv de deplasare.
              Dorind să-l ajungă cât mai repede din urmă pe Sinan Pașa, armata creștină a ocolit Bucureștiul pe la vest, luând-o „pe drumul cel mai scurt care duce la Giurgiu”. Spre „Capitală a fost dirijat doar corpul de oaste comandat de Ștefan Răzvan, care a eliberat-o la 12/22 octombrie”. La 15/25 octombrie 1595, după un marș forțat și foarte obositor, avangarda armatei aliate, alcătuită din trupele conduse de Mihai Viteazul, a ajuns „în fața localității Giurgiu”, tocmai când începuse trecerea la sud de Dunăre a rămășițelor urdiei turcești, mai întâi artileria, apoi trupele regulate și în final akângiii. „Malul românesc al fluviului era legat de Ostrovul Sf. Gheorghe (Cioroiul), pe care se afla cetatea Giurgiu, printr-un pod mic, construit din cinci luntre”, iar „legătura dintre ostrov și malul sudic al Dunării era asigurată de un pod de vase construit de otomani la începutul campaniei”.  Primii care au intrat în luptă au fost călăreții voievodului român, care reușind să-și croiască drum prin mulțimea de robi, cirezi de vite, căruțe încărcate cu provizii și alte bunuri și obiecte de valoare (pe care invadatorii, mânați de spectrul morții, le abandonaseră pe malul românesc), au atacat cavaleria neregulată otomană (constituită din akângii), nimicind-o complet, încât, potrivit opiniei cronicarului turc Naima Mustafa, cu această ocazie „s-a tăiat (…) rădăcina akângiilor”.
               Conform declarației legatului papal (reprezentantului Papei de la Roma) Alfonso Visconti, ce se găsea la acea dată în tabăra lui Mihai Viteazul, până la sosirea creștinilor la Giurgiu, Sinan Pașa reușise să-și treacă dincolo de Dunăre majoritatea trupelor. Pentru a proteja  traversarea, ambițiosul general otoman crease pe malul nordic al fluviului un cap de pod, unde masase aproximativ 5.000 de războinici. In următoarele zile, neluând în considerare intensul tir de artilerie dezlănțuit de tunarii garnizoanei turcești din cetatea Giurgiu, „cavaleria și pedestrimea română din avangardă”  desființat, într-un timp relativ scurt, capul de pod  și a scos din uz podul de vase dușman. Pierderile înregistrate în aceste împrejurări de cotropitori au fost estimate la peste 3.000 de morți, pe când românii au lăsat pe câmpul de luptă doar 200 dintre ai lor.
              Peste două zile (la 18/28 octombrie) au ajuns în preajma  Giurgiului și restul trupelor aliate, acum fiind declanșată operațiunea de cucerire a cetății de aici. Astfel, detașamente ale infanteriei române, la adăpostul unui intens bombardament executat de artileria toscană, dar și sub acoperirea tunurilor din dotarea oștirii lui Mihai Viteazul, au luat cu asalt puternica fortăreață de pe Ostrovul „Sf. Gheorghe” și „după două zile de luptă, cetatea a fost cucerită”, la 20/30 octombrie 1595. Toți cei 600 de războinici musulmani, ce au apărat fortul de la Giurgiu, luptând cu fanatism,  au fost uciși fără milă de soldații creștini victorioși. Tot de la Diego Galan, aflăm că văzând prăpădul de pe malul nordic al Dunării, pricinuit de creștini războinicilor săi, Sinan Pașa ar fi decis să trimită în ajutorul acestora „două pașale cu trupe, dar Mihai și Sigismund, înțelegând intenția marelui vizir au bombardat și rupt podul, ceea ce a fost echivalent cu un dezastru pentru turcii rămași pe malul românesc. Creștinii au eliberat, cu această ocazie, un mare număr de robi, ceea ce l-a bucurat pe Mihai mai mult decât victoria”.
       Referitor la prada capturată de creștini în urma strălucitei biruințe de la Giurgiu, aceasta a fost estimată, potrivit izvoarelor vremii, la două milioane de galbeni, astfel că „cel mai mărunt soldat avea cel puțin 4 cai în afară de alte prăzi”. Despre pierderile omenești suferite de turci la Giurgiu există o sursă documentară conform căreia acestea au însumat vreo 5.000-6.000 de morți. Este vorba de cei 5.000 de oșteni lăsați de Sinan Pașa să păzească capul de pod și de garnizoana cetății Giurgiu, care ar fi numărat 1.000 de luptători, în timp ce alta indică faptul că „sub năpraznicele lovituri ale creștinilor, oastea inamică otomană a fost pierdută cu totul; mulți dintre cei rămași spuneau că 18 mii de turci își găsiseră aici moartea. Un braț mai adânc, format de Dunăre în dreptul orașului, se umpluse într-atâta cu turci înecați, încât cadavrele lor puteau servi drept punte trecătorilor. Din aceasta se poate trage cu ușurință o concluzie despre numărul celor ce pieriseră în toate părțile: la mal, pe insulă și pe pod. Luând în calcul atât pe războinicii otomani ce și-au pierdut viața la Călugăreni, cât și pe cei care au fost uciși în intervalul dintre această bătălie și cea de la Giurgiu, precum și pe cei căzuți în teribila confruntare de aici, rezultă faptul că invadatorii păgâni au înregistrat un total de peste 20.000 de morți, căci numai „de la Târgoviște la București, spuneau cei care au văzut, distanță de 12 mile nemțești (adică peste 80 de km, căci mila germană cea istorică și cea prusacă avea în medie cca. 6,8 km), nu se putea trece de putoarea celor morți”. Din această campanie, Sigismund Báthory s-a ales cu 50 de tunuri „pe care nu le lăsă lui Mihai, cum s-ar fi cuvenit”. Este posibil, însă, ca Mihai Viteazul să se fi „mulțumit cu tunurile ce luase mai înainte de la dușmani (…), care n-ar fi fost mai puține de 60 după mărturia principelui” Transilvaniei.
       Despre cele întâmplate la Giurgiu, tot istoricul turc Naima Mustafa a consemnat în cronica sa că „nici un individ (se referă, îndeosebi, la akângiii rămași să apere capul de pod de pe malul românesc al Dunării) n-a mai rămas în viață (…), niciodată nu s-a mai întâmplat o asemenea nenorocire și un asemenea prăpăd, niciodată n-a mai fost pomenită în istorie o asemenea retragere dezastruoasă și înfrângere. O descriere mai amănunțită și, în același timp, foarte plastică a lupelor de la Giurgiu a fost făcută de un alt cărturar al Inaltei Porți și anume Kiatip Ҫelebi, care în lucrarea lui a surprins și impactul avut de biruința românilor asupra moralului urdiei turcești. Astfel „când din cauza învălmășelii ca din ziua Apocalipsului oamenii nu știau unii de alții și erau uluiți de ceea ce se întâmpla, s-au ivit spre chindie (moment al zilei înainte de apusul soarelui) atacurile dușmane care și-au așezat tabăra în șesul Giurgiului (...). Cea mai mare parte din muniții și tunuri fiind luate de dușmani, orașul Giurgiu de asemenea, în văzul tuturor, a fost incendiat și în același timp ghiaurii au început să bată cetatea, pricinuind atâtea nenorociri și pagube, încât o astfel de înfrângere (a unei armate a sultanului) nu se mai întâmplase în nici un secol”. Tot pe aceiași linie se înscrie și cronicarul turc Ibrahim Pecevi, care  nota la rându-i faptul că „o așa mare pierdere nu i se întâmplase oștirii islamice niciodată până acum”.
          In ziua de „marți, 21/31 octombrie 1595, oastea creștină s-a odihnit sub cetate și miercuri dimineața. 1 noiembrie (…) comandanții au îndreptat-o înapoi, luând drumul către București, fără a lăsa în Giurgiu, pe care-l arseră ungurii, măcar o garnizoană cât de mică”.
          Eliberarea cetății Giurgiu, important punct de sprijin al dominației Imperiului Otoman la Dunăre, a reprezentat o remarcabilă biruință repurtată de apărătorii Creștinătății. Principalul merit în dobândirea acesteia îi revine, bineînțeles, lui Mihai Viteazul, care a dat dovadă încă o dată de un real talent în arta militară. Despre contribuția deosebită a marelui nostru domnitor la obținerea victoriei de la Giurgiu vorbește în cronica sa și silezianul Balthasar Walther de la care aflăm că voievodul român și oastea lui „surprinse mulțimea (de războinici turci) ce nu apucase să treacă Dunărea, o înfrânse, o împinse, o înecă, o culcă la pământ cu tunurile sale și o nimici aproape în întregime; cu lovituri de tun a distrus cât a putut de repede podul făcut peste fluviu (…) între insulă (Ostrovul «Sf. Gheorghe») și malul valah, sparse și scufundă cu ghiulele două vase mai mari, iar alte două abia scăpară grav avariate”.
          Intervenția polonă în Moldova, lipsa de fermitate din partea principelui ardelean și demersurile făcute de hanul tătar, Gazi al II-lea Ghirai, aliatul Sublimei Porți (dar și un sincer admirator al lui Mihai Viteazul) pe lângă vajnicul descendent al Basarabilor pentru a-l convinge să încheie pacea cu sultanul au dus la încetarea operațiunilor militare antiotomane din vara-toamna anului 1595, cu toate că prin acțiunile întreprinse până atunci de Mihai Viteazul și de aliații săi au fost create condiții favorabile pentru înlăturarea dominației «împărăției turcești» în Peninsula Balcanică. Aceasta cu atât mai mult cu cât forțele armate turcești, aflate sub comanda lui Sinan Pașa (destituit, de altfel, în urma eșecului suferit, din funcția de mare vizir), drastic reduse numeric și cu moralul foarte scăzut, nu mai reprezentau un obstacol serios în calea ofensivei coaliției creștine, iar popoarele balcanice erau gata de a se ridica la luptă pentru a scutura jugul otoman.
         Impresionat de strălucitele victorii obținute de Mihai Viteazul asupra lui Sinan Pașa, Edward Barton, ambasadorul reginei Angliei, Elisabeta I-a Tudor, la Inalta Poartă, i-a scris suveranei sale, la 28 octombrie/7 noiembrie 1595, „că este un lucru demn de cea mai mare considerație și de glorie eternă că ceea ce n-au putut realiza atât de mulți împărați, regi și prinți, a izbutit un Mihai, cel mai neînsemnat și mai sărac dintre duci, anume să învingă oștile marelui sultan”.




sâmbătă, 2 iulie 2016

RADU DE LA AFUMAȚI




După asasinarea mișelească a temutului Vlad Ţepeş, în ianuarie 1476, şi până la obținerea tronului Ţării Româneşti de către marele voievod Mihai Viteazul, unificatorul de țară, cel mai înverşunat conducător politico-militar român, adversar al Imperiului Otoman, a fost Radu de la Afumaţi. Acesta a stat în scaunul domnesc de la Târgovişte, cu unele mici întreruperi, între anii 1522-1529. Era fiul domnitorului Radu cel Mare şi strănepotul aprigului Vlad Dracul și, ca atare, descendent al vestitului Mircea cel Bătrân. Supranumele şi-l datorează, se pare, faptului că principala sa proprietate funciară (moşie) se găsea la Afumaţi, în actualul județ Ilfov.
Urcarea lui Radu de la Afumați pe tron a avut loc în condiţii deosebit de grele pentru ţară. Stingându-se din viaţă Neagoe Basarab, iar moştenitorul său Teodosie fiind minor, conducerea țării va ajunge, practic, în mâinile rudelor celor doi voievozi amintiți, din puternicul neam al Craioveştilor, promotori, la acea vreme, ai unei politici de înțelegere cu Inalta Poartă otomană. In acele împrejurări, o grupare a boierimii muntene, cu o vădită orientare antiotomană, îl va sprijini pe Radu de la Afumaţi să preia, în ianuarie 1522, sceptrul Basarabilor.
S-a inaugurat, atunci, în istoria românilor sud-carpatini, o epocă caracterizată prin nesfârşite războaie purtate pentru neatârnare. Numai în trei ani și ceva, între 1522-1525, vajnicul urmaş al Drăculeştilor a dat nu mai puțin de douăzeci de bătălii, din cele mai multe ieşind victorios.
Nevoit să stea mereu cu mâna pe sabie, iar câte odată chiar să părăsească în grabă domnia, el nu a dispus de răgazul necesar pentru a se ocupa de problemele economico-sociale şi cultural-bisericeşti, în măsura în care și-ar fi dorit. De abia din 1525, când guvernarea sa a căpătat un caracter mai stabil, a avut posibilitatea să acorde o atenţie mai mare treburilor interne. Urmărind întărirea puterii centrale, Radu de la Afumți, a realizat o apropiere de Craioveşti, căsătorindu-se, după decesul primei sale soţii, la finele lui ianuarie 1526, cu Ruxandra, fiica cea mică a lui Neagoe Basarab. Aceea, în realtate era vlăstarul „de iure” al lui Pârvul Craiovescu. Astfel, vodă Radu a obţinut sprijinul verilor acesteia în atingerea obiectivelor lui politice.


După asasinarea mișelească a temutului Vlad Ţepeş, în ianuarie 1476, şi până la obținerea tronului Ţării Româneşti de către marele voievod Mihai Viteazul, unificatorul de țară, cel mai înverşunat conducător politico-militar român, adversar al Imperiului Otoman, a fost Radu de la Afumaţi. Acesta a stat în scaunul domnesc de la Târgovişte, cu unele mici întreruperi, între anii 1522-1529. Era fiul domnitorului Radu cel Mare şi strănepotul aprigului Vlad Dracul și, ca atare, descendent al vestitului Mircea cel Bătrân. Supranumele şi-l datorează, se pare, faptului că principala sa proprietate funciară (moşie) se găsea la Afumaţi, în actualul județ Ilfov.
Urcarea lui Radu de la Afumați pe tron a avut loc în condiţii deosebit de grele pentru ţară. Stingându-se din viaţă Neagoe Basarab, iar moştenitorul său Teodosie fiind minor, conducerea țării va ajunge, practic, în mâinile rudelor celor doi voievozi amintiți, din puternicul neam al Craioveştilor, promotori, la acea vreme, ai unei politici de înțelegere cu Inalta Poartă otomană. In acele împrejurări, o grupare a boierimii muntene, cu o vădită orientare antiotomană, îl va sprijini pe Radu de la Afumaţi să preia, în ianuarie 1522, sceptrul Basarabilor.
S-a inaugurat, atunci, în istoria românilor sud-carpatini, o epocă caracterizată prin nesfârşite războaie purtate pentru neatârnare. Numai în trei ani și ceva, între 1522-1525, vajnicul urmaş al Drăculeştilor a dat nu mai puțin de douăzeci de bătălii, din cele mai multe ieşind victorios.
Nevoit să stea mereu cu mâna pe sabie, iar câte odată chiar să părăsească în grabă domnia, el nu a dispus de răgazul necesar pentru a se ocupa de problemele economico-sociale şi cultural-bisericeşti, în măsura în care și-ar fi dorit. De abia din 1525, când guvernarea sa a căpătat un caracter mai stabil, a avut posibilitatea să acorde o atenţie mai mare treburilor interne. Urmărind întărirea puterii centrale, Radu de la Afumți, a realizat o apropiere de Craioveşti, căsătorindu-se, după decesul primei sale soţii, la finele lui ianuarie 1526, cu Ruxandra, fiica cea mică a lui Neagoe Basarab. Aceea, în realtate era vlăstarul „de iure” al lui Pârvul Craiovescu. Astfel, vodă Radu a obţinut sprijinul verilor acesteia în atingerea obiectivelor lui politice.
In politica externă, Radu de la Afumaţi a depus eforturi deosebite în vederea menţinerii autonomiei Țării Românești, aderând la lupta popoarelor creştine împotriva expansiunii „împărăției” turcești.
Incă de la început, datorită poziției sale clar antiotomane, turcii s-au arătat a-i fi ostili, sultanul poruncind lui Mehmed Beg, paşa de Nicopole, să pornească împotrivă-i, în fruntea trupelor de care dispunea, pentru a-l înlătura de la domnie. Ca urmare, înaltul demnitar otoman a trecut Dunărea, în februarie 1522, „cu mulțime de turci, dar Radul Vodă cel Tânăr (Radu de la Afumați) s-au gătit și au ieșit înaintea lui cu oaste și au făcut război la sat la Glubavi (Gubavi) și au biruit Radul Vodă pe Mehmet bei și au fugit Mehmet bei de s-au mai gătit încă de război”. Infrângându-1 în mai multe bătălii, principele valah l-a alungat, în cele din urmă, dincolo de bătrânul fluviu, pe adversarul insistent. A urmat alte înfruntări, cu sorţi de izbândă schimbători, viteazul voievod fiind obligat a se retrage, în câteva rânduri, peste munţi, în Transilvania. Considerându-se rudă cu boierii olteni, sangeacbei-ul (guvernatorul) Nicopolelui (român de origine,  trecut la mahomedanism, a cerut, la un moment dat, sultanului Soliman Magnificul, cârmuirea „Valahiei Mari”. Primind un răspuns favorabil, renegatul a iniţiat o reorganizare a instituţiilor (printre altele numind subaşi, adică funcționari turci însărcinați cu administrarea civilă și militară „pen toate oraşele şi pen toate satele” din Țara Românească), ce ameninţa să transforme statul medieval românesc sud-carpatin într-un simplu paşalâc.
Sosind cu ajutoare din Ardeal, Radu de la Afumați  restabilit însă situaţia. In curând, însă, padişahul a întreprins noi tentative de îndepărtare a sa de la putere, încurajând diverşi pretendenţi, printre ei remarcându-se Vladislav al III-lea, care a reuşit, de două ori, să preia domnia.
Pregătind, contra Creştinătăţii, o campanie de mari proporţii, Suleyman Magnificul a fost silit, totuși, să-1 recunoască, drept domnitor, pe Radu de la Afumaţi, conflictul româno-turc cunoscând o perioadă de mai bine de patru ani de acalmie. Căci „în condițiile în care Țara Românească nu beneficia, la acea epocă de nici un sprijin din partea statelor creștine europene”, Radu de la Afumați, nevrând „să fie cavalerul condamnat al unei creștinătăți care arăta că nu se poate apăra”, a preferat „soluția unei înțelegeri cu Poarta”.
Indemnat de „toți boierii”, care în urma ținerii unui Sfat domnesc lărgit au ajuns la concluzia „că nu vor putea să se tot bată, ei fiind puțini și țara mică, cu un împărat ce au luat și au coprins atâtea țări și are mulțime de oameni”, Radu de la Afumați a plecat la Constantinopol „ca să plece capul la poala împăratului”. Ajuns la Curtea padișahului, Süleyman Magnificul, acesta l-a recunoscut ca domn al Țării Românești și, așa cum aflăm dintr-o scrisoare trimisă sibienilor, Radu de la Afumați se va întoarce „la domnie cu viață și sănătate, cu toți boierii câți au fost cu mine și m-am așezat la tronul și în domnia română”. 
Faptul că plătea tribut, acceptând suzeranitatea Sublimei Porţi, nu însemna, însă, că Radu Vodă renunțase la nobilele sale  idealuri, el continuând să trimită, voievodului Transilvaniei, Ioan Zápolya şi regelui Ungariei, Ludovic al II-lea Jagiello, informaţii cu privire la manevrele militare întreprinse de turci, cu atât mai mult cu cât, duplicitari, păgânii continuau susţinerea, în secret, a vechiului său rival, Vladislav al III-lea. Acesta va controla, din aprilie până în august 1525, o bună parte din Țara Românească. In acest interval „se poate vorbi de o domnie împărțită”), dar, în cele din urmă, Vladislav al III-lea va fi luat prizonier și decapitat din ordinul lui Radu de la Afumați.  
Relaţiile cu Ungaria au fost dintre cele mai bune, aceasta ajutându-l, aproape întotdeauna, în repetatele-i reveniri la putere. Consecvent politicii sale, deşi fiul său Vlad se afla ostatic în tabăra sultanului, dârzul fecior al lui Radu cel Mare va sta alături de regele maghiar în încercările-i disperate de a ţine piept atacurilor turceşti. Astfel, în vara anului 1526, când sultanul Süleyman Magnificul se pregătea intens să pornească ampla sa campanie militară îndreptată împotriva Regatului Ungar cu scopul cuceririi acestuia, Radu de la Afumați a avut curajul să trimită, în secret, prin luna iunie, pe un apropiat de-al său la Curtea regelui maghiar pentru a-l informa pe acesta cu privire la faptul „că sultanul înaintează cu toate forțele sale și că el. Radu de la Afumați era gata să-l ajute pe regele Ungariei în această grea încercare, atacând pe otomani”. Domnitorul „Țării Românești” începe, chiar, să întocmească un plan strategic comun munteano-ardeleano-ungar prin care spera „să-l determine pe Süleyman să renunțe sau să amâne războiul împotriva Ungariei”. Din păcate, ofensiva oștilor otomane a fost declanșată înainte „ca planul voievodului român să poată fi pus în aplicare”.
Oficial, atât Radu de la Afumați, cât și omologul său moldovean, Ștefăniță Vodă, au rămas în „Casa Păcii”, primul trimițând, pe la finele lunii mai a anului 1526, o solie la Sofia, prin care se angaja (și în numele celuilalt voievod român, care îl mandatase în acest sens) să respecte în continuare vechile tratate încheiate cu Inalta Poartă. In aceste împrejurări, aavut loc, se pare, și luarea ca ostatic, de către turci, a fiului voievodului de la Târgoviște, sultanul reușind, astfel, să împiedice punerea în aplicare a planului de „atac diversionist munteano-ardelean la sud de Dunăre” inițiat de Radu de la Afumați. De asemenea, acesta a beneficiat şi de sprijinul transilvănenilor, în spe­cial al braşovenilor şi sibienilor, principele Ioan Zápolya participând, din dispoziţia suveranului de la Buda, alături de el, la campaniile antiotomane din vara (iunie-august) şi respectiv, toamna (15 octombrie-noiembrie) anului 1522. „Prima măsură luată de voievodul Radu de la Afumați după ocuparea scaunului domnesc, în vara anului 1522 a fost să trimită «oameni aleși de au cuprins toți subașii puși de Mehmed Beg pen toate satele și orașele de le-au tăiat capetele», curățind astfel țara de turci după trei luni de stăpânire otomană”.
Important de reţinut este că atât Ungaria cât şi Transilvania nu erau dezinteresate, ele conştientizând faptul că prăbuşirea Ţării Româneşti însemna expunerea lor directă la pericolul otoman. O dovadă că așa stăteau  lucrurile este, printre altele, o scrisoare trimisă, la 29 iulie 1524, de către agentul diplomatic al Raguzei la Inalta Poartă, Michael Bocignoli, unuia dintre secretarii împăratului Carol Quintul, în care raguzanul motiva sprijinul consistent dat de Ioan Zápolya lui Radu de la Afumați, afirmând că „dacă turcii ar ocupa Țara Românească s-ar sfârși cu toatăTransilvania”.                                                            
Dintr-un document emis, la 2 februarie 1524, din porunca lui Radu de la Afumați, prin care acesta solicita sprijin din partea conducerii Brașovului, aflăm și opinia voievodului român cu privire la această situație, el considerând următorele: „Și oaste așijderea, cât puteți, trimiteți-mi, căci domnul rămas voievod (se referea la Ioan Zápolya) nimic nu va zice pentru aceasta; numai să ne izbăvească pe noi Domnul Dumnezeu de câinii de turci. Căci dacă turcii ne vor învinge pe noi și ne vor rușina domnia voastră nu va fi în pace.
Pieirea regelui Ludovic al II-lea Jagiello în dezastrul de la Mohács, din 29 august 1526, a avut drept consecinţă imediată izbucnirea luptelor pentru coroana Ungariei, principalii protagoniști fiind voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya și Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului romano-german, Carol Quintul. 
Primul, motivând că ordinele primite de la suveranul său, „craiul” de la Buda, de a se alătura cu oastea ardeleană, care alcătuită din aproximativ 25.000 de luptători, era deja concentrată pe Tisa, forțelor militare ale Regatului Ungar,constituite, îndeosebi, din trupe regale ;i nobiliare. Aceasta deoarece după toate atrocitățile comise împotriva participanților la Războiul țărănesc din 1514, condus de Gheorghe Doja, autoritățile maghiare nu au mai îndrăznit să mobilizeze la luptă poporul de rând în vederea confruntării cu invadatorii otomani. S-au făcut aprecieri că, nu se va reuși, chipurile, să ajungă la timp pe câmpul de bătaie de la Mohács, pentru a lua parte la dramatica încleștare dintre creștini și turci derulată aici, mai exact între localitățile Báta și Drava, situate la mică distanță de Dunăre, astfel că efectivele armatei sale vor rămâne intacte. Prin urmare, dispunând de mijloacele necesare, Zápolya „întru ajutoriu cu ardeleănii la Mohács nu au mers, ce și pre alții de a merge i-au împidicat”, poziția sa fiind „grăitoare pentru statutul Transilvaniei”, căci aceasta „a avut întotdeauna istoria sa proprie”, alta decât a Ungariei. Scopul urmărit de voievodul ardelean, în condițiile date, fiind acela de a reuși să transforme „într-o reală independență autonomia de care deja se bucura” statul medieval intracarpatic.
Cel de-al doilea pretendent la tronul Ungariei, Ferdinand de Habsburg, care era căsătorit cu Anna Jagiello, sora defunctului rege maghiar, care, la rândul său, luase de soție, în 1521, pe Maria de Habsburg, sora împăratului Carol Quintul și prin urmare și a rivalului său, considera că avea dreptul incontestabil de a-i urma la domnie celui care, prin legătura matrimonială amintită, îi devenise cumnat  moștenind, de fapt, la moartea acestuia atât coroana Ungariei, cât și pe cea a Boiemiei. Nu trebuia uitat nici sultanul Süleyman Magnificul, care stăpânind deja centrul și sud-vestul Regatului Maghiar, pretindea coroana acestuia, declarând „vilaietul Ungariei (...) țara mea, cucerită prin sabia mea”. 
Iniţial, Radu de la Afumaţi, s-a situat de partea lui Zápolya, care biruit, totuşi, de imperiali, s-a refugiat în Polonia. Intoarcerea acestuia, cu trupe polone şi otomane, l-a determină pe voievodul muntean să treacă, însă, în tabăra lui Ferdinand de Habsburg, ce promisese eliberarea ţărilor aflate sub dominaţia osmanlâilor. Alianţa cu Habsburgii demonstra, încă o dată, că descendentul vrednicilor Basarabi rămânea un inamic neîmpăcat al necredincioşilor.
 Intenţionând să creeze un front comun antiotoman, Radu de la Afumați nu va ţine cont de tensiunile existente între el și domnul Moldovei, Ştefăniţă Vodă (cauzate, printre altele, de o chestiune de ordin matrimonial, dar și de faptul că fiul lui Radu cel Mare a oferit adăpost în Țara Românească unor boieri moldoveni, adversari ai politicii promovate de nepotul marelui Ștefan, ci va încerca să-l atragă și pe acesta în coaliţia creştină (căci asemeni voievodului „Valahiei Mari” și cel al „Valahiei Mici” se străduia să-şi păstreze independenţa).
Desfiinţând Regatul Ungar şi întărindu-şi poziţiile în Europa Centrală, Süleyman Magnificul, incomodat de neîmblânzitul „ghiaur”, hotărăşte să-1 suprime. Datorită intrigilor puse la cale de Mehmed Beg, veșnicul duşman al domnitorului român, o parte dintre marii boieri, adepți ai unei politici de înțelegere cu Inalta Poartă îl vor trăda, organizând un complot în fruntea căruia se vor afla vornicul Neagoe din Periș și postelnicul Drăgan din Merișani-Bucșani, în urma căruia războinicul prinţ valah va fi asasinat, împreună cu fiul său Vlad, la 2 ianuarie 1529, în biserica de pe dealul Cetăţuia, aflată la nord de Râmnicu-Vâlcea.
Trupul i-a fost înmormântat în Biserica Episcopală de la Curtea de Argeş, capul fiindu-i trimis la Istanbul. De înmormântare s-a îngrijit, probabil, iubitoarea  lui soţie, care, în amintirea măreţelor lui fapte de arme, a poruncit să i se sape pe lespedea funerară, așa cum am văzut mai sus, numele celor douăzeci de bătălii, purtate de el (care au contribuit, substanţial, la păstrarea libertăţii și neatârnării poporului nostru) dar și un text, impresionant, care pe lângă valoarea istorică (dată de enumerarea confruntărilor militare), are și „una literară, filosofică și teologică”. Acesta este următoarea: „Și atunci m-a dăruit Dumnezeu cu stăpânirea și schiptrul țării și m-a încins cu caftan mohorât, cu cunună m-a încoronat și cu cinstea bogăției și cu multă mărire, de dar aducătoare și cu mulțimea oștilor fiind înconjurat și la mulți am întins mâna de ajutor cu îndurare. Acum zac singur aici în acest mic mormânt, așteptând glasul Arhanghelului, cea de pe urmă trâmbiță, învierea a toată lumea și a stihiilor primenire. Rog pe cei pe care Dumnezeu îi va îngădui să vină după mine să păzească acest mic loc de odihnă și casă a osemintelor mele ca să fie nestricat”.
Pentru neasemuita-i vitejie, Radu de la Afumaţi a fost supranumit, de către contemporanii săi, „cel Viteaz”, A. D. Xenopol considerând că aceasta „i se cuvine cu dreptul după crâncenele lupte cu turcii prin care a scăpat ţara lui de a fi prefăcută în paşalâc”.


In politica externă, Radu de la Afumaţi a depus eforturi deosebite în vederea menţinerii autonomiei Țării Românești, aderând la lupta popoarelor creştine împotriva expansiunii „împărăției” turcești.
Incă de la început, datorită poziției sale clar antiotomane, turcii s-au arătat a-i fi ostili, sultanul poruncind lui Mehmed Beg, paşa de Nicopole, să pornească împotrivă-i, în fruntea trupelor de care dispunea, pentru a-l înlătura de la domnie. Ca urmare, înaltul demnitar otoman a trecut Dunărea, în februarie 1522, „cu mulțime de turci, dar Radul Vodă cel Tânăr (Radu de la Afumați) s-au gătit și au ieșit înaintea lui cu oaste și au făcut război la sat la Glubavi (Gubavi) și au biruit Radul Vodă pe Mehmet bei și au fugit Mehmet bei de s-au mai gătit încă de război”. Infrângându-1 în mai multe bătălii, principele valah l-a alungat, în cele din urmă, dincolo de bătrânul fluviu, pe adversarul insistent. A urmat alte înfruntări, cu sorţi de izbândă schimbători, viteazul voievod fiind obligat a se retrage, în câteva rânduri, peste munţi, în Transilvania. Considerându-se rudă cu boierii olteni, sangeacbei-ul (guvernatorul) Nicopolelui (român de origine,  trecut la mahomedanism, a cerut, la un moment dat, sultanului Soliman Magnificul, cârmuirea „Valahiei Mari”. Primind un răspuns favorabil, renegatul a iniţiat o reorganizare a instituţiilor (printre altele numind subaşi, adică funcționari turci însărcinați cu administrarea civilă și militară „pen toate oraşele şi pen toate satele” din Țara Românească), ce ameninţa să transforme statul medieval românesc sud-carpatin într-un simplu paşalâc.
Sosind cu ajutoare din Ardeal, Radu de la Afumați  restabilit însă situaţia. In curând, însă, padişahul a întreprins noi tentative de îndepărtare a sa de la putere, încurajând diverşi pretendenţi, printre ei remarcându-se Vladislav al III-lea, care a reuşit, de două ori, să preia domnia.
Pregătind, contra Creştinătăţii, o campanie de mari proporţii, Suleyman Magnificul a fost silit, totuși, să-1 recunoască, drept domnitor, pe Radu de la Afumaţi, conflictul româno-turc cunoscând o perioadă de mai bine de patru ani de acalmie. Căci „în condițiile în care Țara Românească nu beneficia, la acea epocă de nici un sprijin din partea statelor creștine europene”, Radu de la Afumați, nevrând „să fie cavalerul condamnat al unei creștinătăți care arăta că nu se poate apăra”, a preferat „soluția unei înțelegeri cu Poarta”.
Indemnat de „toți boierii”, care în urma ținerii unui Sfat domnesc lărgit au ajuns la concluzia „că nu vor putea să se tot bată, ei fiind puțini și țara mică, cu un împărat ce au luat și au coprins atâtea țări și are mulțime de oameni”, Radu de la Afumați a plecat la Constantinopol „ca să plece capul la poala împăratului”. Ajuns la Curtea padișahului, Süleyman Magnificul, acesta l-a recunoscut ca domn al Țării Românești și, așa cum aflăm dintr-o scrisoare trimisă sibienilor, Radu de la Afumați se va întoarce „la domnie cu viață și sănătate, cu toți boierii câți au fost cu mine și m-am așezat la tronul și în domnia română”. 

Faptul că plătea tribut, acceptând suzeranitatea Sublimei Porţi, nu însemna, însă, că Radu Vodă renunțase la nobilele sale  idealuri, el continuând să trimită, voievodului Transilvaniei, Ioan Zápolya şi regelui Ungariei, Ludovic al II-lea Jagiello, informaţii cu privire la manevrele militare întreprinse de turci, cu atât mai mult cu cât, duplicitari, păgânii continuau susţinerea, în secret, a vechiului său rival, Vladislav al III-lea. Acesta va controla, din aprilie până în august 1525, o bună parte din Țara Românească. In acest interval „se poate vorbi de o domnie împărțită”), dar, în cele din urmă, Vladislav al III-lea va fi luat prizonier și decapitat din ordinul lui Radu de la Afumați.  
Relaţiile cu Ungaria au fost dintre cele mai bune, aceasta ajutându-l, aproape întotdeauna, în repetatele-i reveniri la putere. Consecvent politicii sale, deşi fiul său Vlad se afla ostatic în tabăra sultanului, dârzul fecior al lui Radu cel Mare va sta alături de regele maghiar în încercările-i disperate de a ţine piept atacurilor turceşti. Astfel, în vara anului 1526, când sultanul Süleyman Magnificul se pregătea intens să pornească ampla sa campanie militară îndreptată împotriva Regatului Ungar cu scopul cuceririi acestuia, Radu de la Afumați a avut curajul să trimită, în secret, prin luna iunie, pe un apropiat de-al său la Curtea regelui maghiar pentru a-l informa pe acesta cu privire la faptul „că sultanul înaintează cu toate forțele sale și că el. Radu de la Afumați era gata să-l ajute pe regele Ungariei în această grea încercare, atacând pe otomani”. Domnitorul „Țării Românești” începe, chiar, să întocmească un plan strategic comun munteano-ardeleano-ungar prin care spera „să-l determine pe Süleyman să renunțe sau să amâne războiul împotriva Ungariei”. Din păcate, ofensiva oștilor otomane a fost declanșată înainte „ca planul voievodului român să poată fi pus în aplicare”.
Oficial, atât Radu de la Afumați, cât și omologul său moldovean, Ștefăniță Vodă, au rămas în „Casa Păcii”, primul trimițând, pe la finele lunii mai a anului 1526, o solie la Sofia, prin care se angaja (și în numele celuilalt voievod român, care îl mandatase în acest sens) să respecte în continuare vechile tratate încheiate cu Inalta Poartă. In aceste împrejurări, aavut loc, se pare, și luarea ca ostatic, de către turci, a fiului voievodului de la Târgoviște, sultanul reușind, astfel, să împiedice punerea în aplicare a planului de „atac diversionist munteano-ardelean la sud de Dunăre” inițiat de Radu de la Afumați. De asemenea, acesta a beneficiat şi de sprijinul transilvănenilor, în spe­cial al braşovenilor şi sibienilor, principele Ioan Zápolya participând, din dispoziţia suveranului de la Buda, alături de el, la campaniile antiotomane din vara (iunie-august) şi respectiv, toamna (15 octombrie-noiembrie) anului 1522. „Prima măsură luată de voievodul Radu de la Afumați după ocuparea scaunului domnesc, în vara anului 1522 a fost să trimită «oameni aleși de au cuprins toți subașii puși de Mehmed Beg pen toate satele și orașele de le-au tăiat capetele», curățind astfel țara de turci după trei luni de stăpânire otomană”.
Important de reţinut este că atât Ungaria cât şi Transilvania nu erau dezinteresate, ele conştientizând faptul că prăbuşirea Ţării Româneşti însemna expunerea lor directă la pericolul otoman. O dovadă că așa stăteau  lucrurile este, printre altele, o scrisoare trimisă, la 29 iulie 1524, de către agentul diplomatic al Raguzei la Inalta Poartă, Michael Bocignoli, unuia dintre secretarii împăratului Carol Quintul, în care raguzanul motiva sprijinul consistent dat de Ioan Zápolya lui Radu de la Afumați, afirmând că „dacă turcii ar ocupa Țara Românească s-ar sfârși cu toatăTransilvania”.                                                            
Dintr-un document emis, la 2 februarie 1524, din porunca lui Radu de la Afumați, prin care acesta solicita sprijin din partea conducerii Brașovului, aflăm și opinia voievodului român cu privire la această situație, el considerând următorele: „Și oaste așijderea, cât puteți, trimiteți-mi, căci domnul rămas voievod (se referea la Ioan Zápolya) nimic nu va zice pentru aceasta; numai să ne izbăvească pe noi Domnul Dumnezeu de câinii de turci. Căci dacă turcii ne vor învinge pe noi și ne vor rușina domnia voastră nu va fi în pace.
Pieirea regelui Ludovic al II-lea Jagiello în dezastrul de la Mohács, din 29 august 1526, a avut drept consecinţă imediată izbucnirea luptelor pentru coroana Ungariei, principalii protagoniști fiind voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya și Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului romano-german, Carol Quintul. 
Primul, motivând că ordinele primite de la suveranul său, „craiul” de la Buda, de a se alătura cu oastea ardeleană, care alcătuită din aproximativ 25.000 de luptători, era deja concentrată pe Tisa, forțelor militare ale Regatului Ungar,constituite, îndeosebi, din trupe regale ;i nobiliare. Aceasta deoarece după toate atrocitățile comise împotriva participanților la Războiul țărănesc din 1514, condus de Gheorghe Doja, autoritățile maghiare nu au mai îndrăznit să mobilizeze la luptă poporul de rând în vederea confruntării cu invadatorii otomani. S-au făcut aprecieri că, nu se va reuși, chipurile, să ajungă la timp pe câmpul de bătaie de la Mohács, pentru a lua parte la dramatica încleștare dintre creștini și turci derulată aici, mai exact între localitățile Báta și Drava, situate la mică distanță de Dunăre, astfel că efectivele armatei sale vor rămâne intacte. Prin urmare, dispunând de mijloacele necesare, Zápolya „întru ajutoriu cu ardeleănii la Mohács nu au mers, ce și pre alții de a merge i-au împidicat”, poziția sa fiind „grăitoare pentru statutul Transilvaniei”, căci aceasta „a avut întotdeauna istoria sa proprie”, alta decât a Ungariei. Scopul urmărit de voievodul ardelean, în condițiile date, fiind acela de a reuși să transforme „într-o reală independență autonomia de care deja se bucura” statul medieval intracarpatic.
Cel de-al doilea pretendent la tronul Ungariei, Ferdinand de Habsburg, care era căsătorit cu Anna Jagiello, sora defunctului rege maghiar, care, la rândul său, luase de soție, în 1521, pe Maria de Habsburg, sora împăratului Carol Quintul și prin urmare și a rivalului său, considera că avea dreptul incontestabil de a-i urma la domnie celui care, prin legătura matrimonială amintită, îi devenise cumnat  moștenind, de fapt, la moartea acestuia atât coroana Ungariei, cât și pe cea a Boiemiei. Nu trebuia uitat nici sultanul Süleyman Magnificul, care stăpânind deja centrul și sud-vestul Regatului Maghiar, pretindea coroana acestuia, declarând „vilaietul Ungariei (...) țara mea, cucerită prin sabia mea”. 
Iniţial, Radu de la Afumaţi, s-a situat de partea lui Zápolya, care biruit, totuşi, de imperiali, s-a refugiat în Polonia. Intoarcerea acestuia, cu trupe polone şi otomane, l-a determină pe voievodul muntean să treacă, însă, în tabăra lui Ferdinand de Habsburg, ce promisese eliberarea ţărilor aflate sub dominaţia osmanlâilor. Alianţa cu Habsburgii demonstra, încă o dată, că descendentul vrednicilor Basarabi rămânea un inamic neîmpăcat al necredincioşilor.
 Intenţionând să creeze un front comun antiotoman, Radu de la Afumați nu va ţine cont de tensiunile existente între el și domnul Moldovei, Ştefăniţă Vodă (cauzate, printre altele, de o chestiune de ordin matrimonial, dar și de faptul că fiul lui Radu cel Mare a oferit adăpost în Țara Românească unor boieri moldoveni, adversari ai politicii promovate de nepotul marelui Ștefan, ci va încerca să-l atragă și pe acesta în coaliţia creştină (căci asemeni voievodului „Valahiei Mari” și cel al „Valahiei Mici” se străduia să-şi păstreze independenţa).
Desfiinţând Regatul Ungar şi întărindu-şi poziţiile în Europa Centrală, Süleyman Magnificul, incomodat de neîmblânzitul „ghiaur”, hotărăşte să-1 suprime. Datorită intrigilor puse la cale de Mehmed Beg, veșnicul duşman al domnitorului român, o parte dintre marii boieri, adepți ai unei politici de înțelegere cu Inalta Poartă îl vor trăda, organizând un complot în fruntea căruia se vor afla vornicul Neagoe din Periș și postelnicul Drăgan din Merișani-Bucșani, în urma căruia războinicul prinţ valah va fi asasinat, împreună cu fiul său Vlad, la 2 ianuarie 1529, în biserica de pe dealul Cetăţuia, aflată la nord de Râmnicu-Vâlcea.
Trupul i-a fost înmormântat în Biserica Episcopală de la Curtea de Argeş, capul fiindu-i trimis la Istanbul. De înmormântare s-a îngrijit, probabil, iubitoarea  lui soţie, care, în amintirea măreţelor lui fapte de arme, a poruncit să i se sape pe lespedea funerară, așa cum am văzut mai sus, numele celor douăzeci de bătălii, purtate de el (care au contribuit, substanţial, la păstrarea libertăţii și neatârnării poporului nostru) dar și un text, impresionant, care pe lângă valoarea istorică (dată de enumerarea confruntărilor militare), are și „una literară, filosofică și teologică”. Acesta este următoarea: „Și atunci m-a dăruit Dumnezeu cu stăpânirea și schiptrul țării și m-a încins cu caftan mohorât, cu cunună m-a încoronat și cu cinstea bogăției și cu multă mărire, de dar aducătoare și cu mulțimea oștilor fiind înconjurat și la mulți am întins mâna de ajutor cu îndurare. Acum zac singur aici în acest mic mormânt, așteptând glasul Arhanghelului, cea de pe urmă trâmbiță, învierea a toată lumea și a stihiilor primenire. Rog pe cei pe care Dumnezeu îi va îngădui să vină după mine să păzească acest mic loc de odihnă și casă a osemintelor mele ca să fie nestricat”.
Pentru neasemuita-i vitejie, Radu de la Afumaţi a fost supranumit, de către contemporanii săi, „cel Viteaz”, A. D. Xenopol considerând că aceasta „i se cuvine cu dreptul după crâncenele lupte cu turcii prin care a scăpat ţara lui de a fi prefăcută în paşalâc”.

VLAD CEL TÂNĂR - VLĂDUȚ




Vlad cel Tânăr se enumără printre domnitorii Țării Românești care nu s-au bucurat, dintr-un motiv sau altul, de o cunoaştere mai cuprinzătoare, din partea publicului român. A fost supranumit Vlăduț datorită faptului că a luat domnia pe când era adolescent, El a guvernat Ţara Românească, din ianuarie (înainte de 26) 1510 până în 23 ianuarie 1512.
Născut, în jurul anului 1494, el era cel dintâi născut dintre feciorii lui Vlad Călugărul (1481; 1482 –1495) şi ai Mariei (Eupraxia, după numele monahal), cea de a doua consoartă a acestuia (văduva lui Basarab al IV-lea cel Tânăr zis şi „Ţepeluş”, care a cârmuit Ţara Românească, în 1474, 1477-1481 şi 1481-1482). De altfel, fratele său vitreg, Radu cel Mare (15 septembrie 1495 – aprilie 1508), l-a amintit în două dintre hrisoavele sale emise, în martie şi respectiv septembrie 1497, Faptul  demonstrează, o dată în plus, că Vladuţ exista, deja, înainte de anul în care acestea fuseseră redactate.
Vlad cel Tânar a ajuns domn cu ajutorul boierilor Craioveşti, care fugiseră peste Dunăre din cauza persecuţiilor la care fuseseră supuşi de către Mihnea cel Rău (aprilie 1508 – octombrie 1509). Sprijinit de aceştia,în frunte cu cei doi fraţi, marele ban Barbu şi marele vornic Pârvu Craiovescu, el a obţinut de la sultanul Baiazid al II-lea (21 mai 1481 – 25 aprilie 1512)4, în toamna anului 1509, firmanul de domnie.
Și-au făgăduit unii altora credinţă, pecetluită prin jurăminte solemne, rostite chiar în faţa padişahului şi, mai apoi, repetate şi dinaintea lui Mehmed beg Mihaloglu, sangeacbeiul de Nicopole, la trecerea Dunării, când Craioveştii s-au legat că „de vom umbla noi cu hicleşug şi de nu vom sluji domnului nostru, Vladului-vodă, cu dreptate să piiarză numele şi neamul nostru dintr-această ţară în veci”, La rândul său, Vlăduţ, s-a arătat dispus ca „de voiu face eu acestui neam vreun rău sau vreun hicleşug sabiia ta (a lui Mehmed beg ) să taie capul mieu cu mare ruşine şi să pierzi neamul meu dintr-această ţară”. Noul voievod şi susţinătorii săi au pătruns în Ţara Românească, la începutul anului 1510, însoţiţi de oştile turceşti dunărene comandate de Mehmed beg.
După ce l-a înfrâns pe Mircea al III-lea (1509-1510), fiul lui Mihnea cel Rău, în februarie 1510, lângă mănăstirea Cotmeana, silindu-l şi pe el să se refugieze în Transilvania (tatăl lui făcând aceasta încă din clipa în care aflase de faptul că Vlăduţ trecuse Dunărea), noul domn a urcat pe tronul Basarabilor, începându-şi guvernarea, ce nu va dura, efectiv, decât „un an şi nouă luni şi jumătate”, aşa cum aflăm din inscripţia de pe mormântul său. Probabil că el s-a încoronat, oficial, abia pe la mijlocul lunii martie 1510, primul hrisov redactat din porunca sa şi păstrat până în zilele noastre, un privilegiu comercial acordat saşilor, fiind emis, la 1 aprilie 1510, din reşedinţa voievodală de la Târgovişte. El a trimis, de asemenea, la Sibiu, printr-o solie, o scrisoare prin care anunţa conducerea orașului că „am venit în Ţara Românească şi m-am aşezat în scaunul părintelui şi fratelui meu Radu voievod”.
In curând, însă, bunele relaţii dintre Vlăduţ Vodă şi boierii Craioveşti s-au deteriorat. Craioveștii au fost scoşi din Sfatul domnesc. Principalul motiv a fost că marele vornic Bogdan, moldovean de origine, cumnatul voievodului, i-a acuzat pe boierii olteni că urmăreau să impună la domnie pe ruda lor, marele comis Neagoe, fiul lui Pârvu Craiovescu, cel care a condus, pe atunci în calitate de vătaf de vânători, oastea boierilor răsculaţi împotriva lui Mihnea cel Rău, obţinând victoria, de la Cotmeana, asupra fiului acestuia, Mircea.
La aceasta s-a adăugat şi preferinţa arătată de domn prinţului otoman, Selim (viitorul sultan Selim I, care va guverna statul otoman, între 25 aprilie 1512 şi 21 septembrie 1520). Selim, având o fire foarte energică, a fost supranumit „Yavuz” adică „cel Aspru” sau „cel Dur”. Acesta se revoltase împotriva tatălui său, Baiazid al II-lea, nemulţumit de politica pacifistă promovată de el. Ori, atât Mehmed beg cât şi puternicii boieri olteni îl susţineau, pe acesta din urmă, astfel că şi în această privinţă au apărut neînţelegeri între foştii aliaţi.
De asemenea, datorită unei secete îndelungate, ce a pustiit ţara, şi a orientării politice impuse lui Vlăduț de către Craioveşti, acesta aproape că a pierdut frâiele puterii, fiind nevoit, pentru a redresa situaţia, să se recunoscă drept vasal al regelui Ungariei, Vladislav al II-lea (1490-1516), aşa cum procedase şi fostul domn.
Astfel, la 17 august 1511, Vlăduţ a depus jurământul de credinţă faţă de suveranul regatului ungar, cerând, totodată, acestuia ajutor militar în vederea declanşării luptei antiotomane, aspect ce-i va nemulţumi profund pe turci, dar fapt ce a demonstrat schimbarea orientării sale în politica externă.
Speriaţi de această „insubordonare” a domnitorului şi aşteptându-se la represalii, Craioveştii au fugit din nou peste Dunăre (între 28 noiembrie – 27 decembrie 1511), punându-se sub protecţia paşei de la Nicopole.
Profitând de haosul instaurat la Curtea sultanilor, spre finalul domniei lui Baiazid al II-lea, Mehmed beg l-a „numit”, oferindu-i chiar şi însemnele domneşti, ca domn al Ţării Româneşti. Aceasta, bineînţeles, în numele, dar fără acordul padişahului, pe Neagoe, viitorul domn Neagoe Basarab, ce a guvernat între 1512-1521). Mehmed beg a solicitat, abia ulterior, de la Inalta Poartă actul prin care Neagoe era investit oficial.
Situarea lui Vlăduţ pe o poziţie contrară Craioveştilor şi lui Mehmed beg şi în conflictul dintre Selim şi fratele său Ahmed, care îşi disputau tronul Imperiului Otoman, după detronarea tatălui lor, Baiazid al II-lea, de către Selim – el plasându-se de partea lui Selim, iar ceilalţi de cea a lui Ahmed – a dus la încălcarea jurământului de a nu face „vreun rău sau vicleşug” boierilor olteni. Prin urmare, în primele zile ale anului 1512, Mehmed beg a trecut, în fruntea oştirii sale, la nord de Dunăre, ciocnindu-se, în câteva rânduri, cu oastea lui Vlăduţ (ce număra cca 4.000-5.000 de oşteni şi era comandată de marele ban Datco sau Deatco) .
Bătălia decisivă s-a dat în ianuarie 1512, între 8 ianuarie, când a fost redactat ultimul act, ce a parvenit peste veacuri de la el şi 23 ianuarie, când a murit. Bătălia s-a dat în dealul Văcăreştilor, lângă Bucureşti („la Văcăreşti den jos de Bucureşti”), ea soldându-se cu înfrângerea voievodului-adolescent, care a fost luat prizonier şi dus în cetatea de scaun a Bucureştilor şi decapitat, la 23 ianuarie 1512. „La văleat 7020 (la anul 1512), ghenarie 23, au răposat robul lui Dumnezeu, Io Vlad voievod, fratele lui Io Radul voievod, fiul prea bunului şi marelui Io Vlad voievod (…) şi a venit domn Io Basarab voievod şi, fiind luptă au tăiat capul lui Vlad voievod în cetatea Bucureşti”. Uciderea lui s-a realizat din porunca lui Mehmed beg sau a noului domn Neagoe Basarab28, în această privinţă existând mai multe versiuni.
Astfel, vornicul Radu Popescu, în „Istoriile” sale, afirmă că, după ce a fost învins, Vlăduţ, încercând să fugă „fu prins de oastea lui Mehmed paşa şi-l duseră în Bucureşti la paşa legat” şi „însuşi paşa, cu mâna lui, i-au tăiat capul în oaraş în Bucureşti supt un păr”, iar Hasan paşa, beilerbeiul Rumeliei, într-un raport din acea vreme, trimis pretendentului la sabia lui Osman, Selim, scria că Mehmed bei „a tăiat capul voievodului Vlad, cel amintit, sub steagul pe care i-l dăduse măria sa padişahul, tatăl domniei voastre şi a spart toba împăratului”30.
Din alte surse, cum ar fi Letopiseţul sârbesc de la Bjelo Polje, se află că Vlăduţ a pierit şi cu concursul lui Barbu Craiovescu, care i-a „tăiat capul lui Vlad la vlahi” împreună cu „fiul lui Ali beg”, care nu era altul  decât Hasan, begul Vidinului, ce participase şi el la expediţia de la nord de Dunăre, din ianuarie 1512.
Executarea lui Vlăduţ se pare că a fost determinată şi de unii dintre boieri apropiaţi lui („iar nişte boieri de-ai lui l-au viclenit şi i-au tăiat capul”), printre care s-au numărat până şi rude de-ale sale, cum ar fi cumnatul său, vornicul Calotă, din Stoeneşti. Acesta din urmă a fost cel care, aşa cum ne informează o variantă a cronicii interne a ţării, s-a aflat în fruntea trădătorilor.
Vlăduț și-a găsit odihna de veci în biserica mănăstirii Dealu (ctitoria fratelui său Radu cel Mare), în colţul sud-vestic al pronaosului, situat în dreapta intrării, căci, după executarea sa, din porunca lui Neagoe Basarab, slujitorii acestuia „luară trupul de-l duseră la mănăstirea din Deal care o făcuse frate-său Radu Vodă, de-l îngropară”.
Mormântul i-a fost acoperit cu o placă din marmură albă, fără ornamente, cu inscripţia în limba slavonă care precizează originea, durata domniei, data şi modul în care a pierit, Placa a fost pusă de Neagoe Basarab, aşa cum rezultă chiar şi din epitaful de pe lespedea sa funerară pe care se poate citi numele domnesc al rivalului său („Io Basarab voievod”).
Există, de asemenea, şi izvoare istorice care vorbesc despre căinţa lui Neagoe, care „după aceia tare s-au căit Basarabă vodă pentru moartea lui Vlăduţ vodă şi au chemat patriarşi şi vlădici şi episcopi şi egumeni şi tot cinul preuţăsc şi călugăresc şi au venit toţi în cetatea Târgoviştii, în sfânta mitropolie, de au făcut rugăciuni şi slujbe dumnezăeşti şi au dat multă milostenii la mulţi oameni”.
Vlad cel Tânăr a avut doi fii, care au domnit şi ei peste Ţara Românească, şi anume pe Vlad (Dragomir) Călugărul, ce a ocupat tronul Basarabilor, pentru o scurtă vreme, în septembrie-octombrie 1521, şi pe Vlad Inecatul, care a stat, la rându-i, din mai 1530 şi până în septembrie 1532, în scaunul domnesc de la Târgovişte.