joi, 7 iulie 2016

VICTIMILE COMUNISMULUI IN ROMÂNIA




Ce se intelege prin "victime ale comunismului"? Intr-o perceptie reductionista, pentru unii aceasta sintagma ii incorporeaza doar pe fostii detinuti politici din perioada 1945-1989. (Chiar si numarul acestora este foarte greu de stabilit cu precizie, din cauza lipsei unei statistici oficiale precum si a faptului ca Securitatea a azvarlilt in puscarii si lagare de concentrare multi oameni - de ordinul miilor, cel putin - fara proces si condamnare). Victime ale comunismului sunt, insa, si rudele celor arestati, date afara din casa, din scoala si din slujba, soldatii romani luati prizonieri de Armata Rosie dupa 23 august 1944, dintre care multi au murit in prizonierat, familiile acestora, stramutatii din Banat in Baragan, cetatenii obligati sa munceasca la Bicaz si pe alte santiere, taranii ucisi ori "doar" inchisi in timpul colectivizarii, subiectii proceselor politice travestite in afaceri economice si cei internati fortat in azile psihiatrice, grevistii de pe Valea Jiului si de la Brasov deportati sub Ceausescu, femeile decedate din cauza avorturilor ilegale, copiii imbolnaviti de SIDA - si lista este departe de a fi epuizata.


Cifra care a rezultat până acum în urma unor investigari nu este, desigur, una finala: este doar o cifră minimă. Prin urmare, numărul victimelor din elita română eliminate criminal de regimul communist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej este minim acesta; cel pe care se propune în cele ce urmeaza. Aceasta nu exclude însa faptul ca numarul victimelor sa fie unul inzecit.
Victime numarate "stiintific"
Coroborind datele selectate din "Dictionarul victimelor comunismului" (disponibil la literele A la Q - 8 volume din 14 intentionate), scris de Cicerone Ionitoiu, cea mai completa baza de date cu privire la numarul victimelor comunismului, cu documente si date ale Memorialului de la Sighet, contabilizarea numelor de victime care fac parte din elita politica indica cifra de aproximativ 836 de lideri. Pentru clasa politica, luata in ansamblul sau, cifra se dubleaza cel putin, in inventarul lui Ionitoiu: peste 1.800 de victime in total. Dintre acestia, 350 de persoane au fost omorite sau au murit in detentie, precum si la interval de o luna de la eliberarea din arest (in foarte multe cazuri, chiar la interval de citeva zile, detinutilor dindu-li-se drumul pentru a nu muri in puscarie). In plus, exista cazuri de suicid imediat dupa "eliberare", generate de absenta mijloacelor de trai sau de neputinta de a suporta amintirile evenimentelor traite. La acestia, se adauga si un numar semnificativ de persoane care au murit la citeva luni sau la citiva ani de la eliberarea din detentie. 20 de membri ai elitei politice distruse de comunisti au ajuns, conform statisticii minimale cu care operam, la groapa comuna.
Numele victimelor clasei politice romanesti si ale reprezentantilor de elita ai acesteia, apartenenta acestora, precum și locurile de detentie ale acestora se regasesc in tabelul atasat acestui articol.
Ordinul de marime in 1945
Constantin Argetoianu.jpg 
Constantin Argetoianu 
Crema elitei politice de la mijlocul secolului trecut numara citeva sute de nume; o buna parte dintre acestia - ministri si secretari de stat - au fost inchisi la Sighet. Daca acestora li se adauga parlamentarii in viata din diverse legislaturi, cifra creste cu inca aproximativ 2.000 de nume - este de parere istoricul Armand Gosu.
Incă aproximativ 3.000 de oameni alcatuiau elita birocratica a Romaniei. Toti acestia plus liderii politici locali - din mediul urban si rural - duc la o cifra de 10.000-15.000 de nume care compuneau elita politica a Romaniei imediat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial.
"Majoritatea acestora au atras represiunea comunista in prima faza a sa - cea mai dura si mai violenta. Toata elita politica a Romaniei necomuniste a fost neutralizata de comunisti. Pe cei care nu au apucat sa ii inchida in detentie i-au trimis la Canal, cu condamnari administrative. Nu a ramas nimeni neinchis. Faptul ca intreaga elita politica a fost neutralizata da clar, o data in plus, dimensiunea genocidala a regimului comunist", spune Armand Gosu.
S-au inclus in rindul celor 836 de victime personalitati politice atit lideri cu impact national inainte de venirea comunistilor la putere, precum si lideri locali. De asemenea, s-au inclus pe lista nume ale unor lideri legionari, ale unor conducatori - nationali si locali - din Basarabia, precum si citeva zeci de nume ale unor tineri care aveau profil de lideri politici. O categorie aparte o reprezinta acei lideri ai elitei politice comuniste, devorată în urma unor lungi rafuieli intre diversele factiuni ale PCR; si ea se regaseste pe lista noastra, cu citeva exemple de notorietate.
Cicerone Ionitoiu povesteste, intr-o lunga marturie despre ororile comunismului, ca in 7 martie 1945 a sosit la Bucuresti o comisie formata din Evgheni Suhalov (reprezentantul Kominternului), Vasile Prisenko (sectia sindicate URSS), general Feodor Zurkov (din Statul Major politic al lui Malinovski), Nicolae Afcev (atasat special pe linga Ana Pauker) si Sulmab Berezinski (trimis special al lui Stalin).
Cu prilejul acestei vizite, Ana Pauker, Constantin Doncea si Constantin Pirvulescu au primit, printre altele, sarcinile de rezolvat in trei ani: desavirsirea reformei agrare; desfiintarea armatei si crearea uneia noi; desfiintarea micilor gospodarii taranesti; abdicarea regelui si exilul familiei regale; suprimarea firmelor de export-import si indreptarea exportului spre URSS si tarile satelite ei; suprimarea partidelor istorice si uciderea si rapirea membrilor; intemeierea unei "politii populare" de tip NKVD; indreptarea populatiei rurale catre industrie; interzicerea intrarii strainilor din tarile capitaliste; lichidarea tuturor bancilor. In mare parte, aliatii romani ai comunistilor sovietici si-au facut datoria.
Aboneaza-te la newsletter Abonare Slujba de Înviere cu Securitatea pe urme. Paştele românilor în Epoca de Aur: cozi pentru ouă, carne de miel confiscată de Miliţie şi interdicţie la Biserică În Epoca de Aur românii stăteau la cozi interminabile pentru a face cumpărăturile modeste pentru Paşte FOTO provincianews.ro Sărbătorile pascale aveau farmecul lor şi înainte de 1989, în special în mediul rural, unde tradiţiile se respectau cu sfinţenie. La slujba de Înviere, bisericile erau pline, dar e adevărat că lăcaşurile de cult erau ocolite de intelectuali, "prelucraţi" în prealabil în comitele de partid, pentru că riscau să aibă probleme. Ştiri pe aceeaşi temă Sărbătoarea Învierii Domnului în lume. Cum se sărbătoreşte Paştele şi ... Românii respectau tradiţia de Sfintele Paşte şi în epoca comunistă şi îşi urau tradiţionalele cuvinte: „Hristos a înviat! Adevărat a Înviat”. Nu lipseau de pe masă ouăle roşii, cozonacul cu nucă, friptura de miel şi drobul. Pentru generaţiile născute după 1989 pare greu de închipuit că toate alimentele necesare pregătirii acestor bucate erau însă greu de procurat. Magazinele pline cu tot felul de produse din ziua de astăzi erau doar un vis frumos pentru mulţi români. Dacă făina pentru cozonac ori ouăle erau cumpărate pe cartelă, în cele mai multe cazuri după ore întregi de stat la coadă, când era vorba de miel lucrurile deja se complicau fiindcă nu se găsea în comerţul socialist carne de miel şi, mai rău, în anii 80 era interzis transportul alimentelor dintr-un judeţ în altul. Pentru cei care locuiau în mediul rural, era mai simplu în sensul că sacrificau pe ascuns mielul în gospodărie, feriţi de ochii curioşi ai vecinilor, care puteau să te reclame la miliţie. Era însă o întreagă aventură să transporţi mielul de la locul de sacrificare la oraş fiindcă în preajma sărbătorii pascale pe traseu Miliţia organiza filtre dese de control. “Îmi amintesc că am cumpărat doi miei dintr-un sat din judeţul Argeş, iar colegul meu cumpărase şi el unu. În drum spre Turnu Severin, ne-au oprit doi miliţieni şi la controlul autoturismului ne-au găsit mieii. I-au confiscat, dar nu mi-au dat niciun act, nu au întocmit vreun proces-verbal, pur şi simplu i-au luat miliţienii. Cred că i-au mâncat acasă cu familia lor, iar eu am făcut acel Paşte fără friptură de miel”, îşi aminteşte un severinean. Miliţia organiza controale severe şi pe trenuri, călătorii fiind verificaţi cu atenţie la bagaje. Control la coşul de gunoi Foştii militari în termen îşi amintesc că de sărbătorile pascale primeau pachete de acasă, de unde nu lipseau bucatele tradiţionale de Paşte şi obişnuiau să ciocnească cu colegii de cameră ouă roşii. Era o chestiune tacită, comandanţii de pluton, de campanie cunoşteau acest lucru, dar nu le făceau observaţie. În schimb, unii secretari de partid, din exces de zel, verificau coşurile de gunoi şi acolo unde găseau coji de ouă roşii îi criticau pe comandanţii unităţilor că nu fac muncă politică de calitate. În noaptea de Înviere, românii umpleau bisericile, poate nu ca în ziua de astăzi, dar oamenii simpli nu se fereau să intre în lăcaşurile de cult. Intelectualii, cei care deţineau funcţii, în special în partid, magistraţii, cei care lucrau în Armată ori în învăţământ, "prelucraţi" în prealabil în comitele de partid, veneau în număr mic şi discret la biserică, să nu fie văzuţi pentru că riscau să aibă probleme. Istoricul bănăţean Mircea Rusnac spune că doctrina partidului unic din România anilor '80 îşi propunea să înlocuiască prin comunism toate religiile. Una dintre găselniţele perverse ale şefilor Partidului Comunist era să cheme copiii la şcoală în prima zi de Paşte, astfel încât aceştia să nu simtă atmosfera de sărbătoare. „Aveau un obicei prost să ne cheme în Duminica Paştelui la şcoală. Le venea mereu o idee pentru a ne strica vacanţa. Ba ne puneau la muncă voluntară, strângeam hârtii de pe stradă, ba diverse activităţi extraşcolare, numai să nu mergem la slujbe. Dar cu cât treceau anii, cu atât era şi mai permisibil Paştele”, povesteşte istoricul Rusnac. Interdicţie pentru elevi Elevii nu aveau voie să meargă la biserică, profesorii îi urmăreau la denii, la slujba de Înviere, iar cei care mergeau, erau exmatriculaţi pentru câteva zile ori li se scădea nota la purtare. “Îmi amintesc că am mers împreună cu doi colegi la slujba de Înviere la biserica Maioreasa din Turnu Severin. Ne-a văzut un profesor când am ieşit din biserică şi a doua zi ne-a certat şi am fost exmatriculaţi trei zile. Eram un copil, nu mi-am dat seama de ce sunt sancţionată fiindcă până la urmă nu făcusem nimic grav”, povesteşte o fostă elevă a prestigiosului liceu “Traian” din Turnu Severin. Părintele Mihai Sămărghiţan, unul dintre cei mai vechi, cunoscuţi şi iubiţi preoţi din Sibiu, a povestit pentru "Adevărul" cum se desfăşurau slujbele de Înviere înainte de 1989. Slujba de Înviere începea la 4 dimineaţa. Se citea pastorala, în care era pomenit obligatoriu Nicolae Ceauşescu, iar de la slujbe nu lipseau niciodată oamenii Securităţii. În timpul regimului comunist, numărul parohiilor s-a modificat, în special datorită reformelor administrativ-teritoriale întreprinse în această perioadă, iar numărul preoţilor a scăzut simţitor. Statul comunist nu a mai permis existenţa preoţilor ajutători şi onorifici, o parohie fiind deservită doar de un singur slujitor al altarului (chiar şi cele din mediul urban). Multe parohii au rămas vacante perioade îndelungate din cauza lipsei de preoţi. În această perioadă unii slujitori ai altarelor, de teama persecuţiilor sau din alte considerente, au ales să părăsească Biserica, preferând să lucreze în învăţământ sau în alte ramuri de activitate.

Citeste mai mult: adev.ro/nmowpd

Regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej a contabilizat cel mai mare numar de detinuti politici, cu mult mai mulți decât in timpul lui Ceausescu, când  teroarea a fost mai mica.
Neutralizarea elitei politice a fost unul dintre proiectele urgente puse in practica o data cu venirea la putere a comunistilor. Instaurata nelegitim - prin fraudarea rasunatoare a alegerilor din 1946 -, puterea comunista si-a impus proiectul de exterminare a elitei politice precedente in citiva ani. Asa incit, in 1964, atunci cind, in ultimele luni de domnie, Gheorghe Gheorghiu-Dej a dat faimosul decret de gratiere a detinutilor politici, tinta finala a proiectului de exterminare a elitei politice fusese deja atinsa.
Eficienta comunistă
Intr-un an si citeva luni - 1946-1947, comunistii au scurtcircuitat monarhia si au anulat brutal regimul democratic multipartinic neutralizind opozitia politica democratica si inlocuind, rapid, democratia cu dictatura partidului unic. Trei partide cu prezenta vizibila pe scena politica de la acea vreme au fost initial desfiintate si apoi, programatic, membrii lor au fost distrusi: cel national-taranesc, cel national-liberal si cel social-democrat.
                                                                   Inchisoarea Sighet

Dintre cele trei, PNT este partidul care, statistic, a avut cel mai mult de suferit de pe urma represiunii comuniste. In momentul masluirii alegerilor din 1946, PNT era, de altfel, cel mai influent si mai popular partid politic din Romania. "PNT a fost partidul cel mai afectat de represiunea comunista si pentru ca in fruntea lui se afla cel mai inversunat oponent al comunismului - Iuliu Maniu. Taranistii care au suprevietuit inchisorilor au fost urmariti pina in 1989, iar la CNSAS, cel mai problematic dosar are 100 si ceva de volume si poarta numele PNT", spune Armand Gosu, specialist in istorie recenta. Intr-o declaratie publica, primul lider al PNT-CD dupa 1989, Corneliu Coposu, a spus ca "doar partidul nostru a dat 270.000 de oameni arestati, dintre care trei sferturi au murit in inchisoare". Majoritatii acestora li s-au pierdut urma. Al doilea partid care a avut un numar impresionant de victime a fost PNL. Radu Cimpeanu, lider liberal, care a fost el insusi in mai multe penitenciare in timpul comunismului, spune ca "elita politica a PNL, care era totodata si o elita economica a Romaniei, a fost distrusa in proportie de 90%. Majoritatea au murit in inchisoare. In perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, poporul roman a fost decapitat de elitele sale. Atunci a fost distrusa completamente categoria superioara a poporului roman".
                                                                    Inchisoarea Sighet

Locuri de detentie
Cel mai des mentionate nume de locuri de detentie in care au stat arestatii politici au fost urmatoarele: inchisori - Aiud, Gherla, Sighet (aici, de altfel, au fost cei mai multi ministri aruncati la groapa comuna), Pitesti, Jilava; lagare - Peninsula, Poarta Alba si Periprava. In total, se apreciaza ca au fost mai mult de 230 de locuri de detentie - cifra care aduna spatiile de ancheta, de triaj, penitenciarele, lagarele de munca si cele de deportare. In plus, la inventarul spatiilor de arest trebuie adaugate si sediile Securitatii - peste 100 - acolo unde detinutii politici au fost supusi interogatoriilor si torturilor. De asemenea, au mai existat si cel putin 15 locatii unde functionau azilele psihiatrice cu caracter politic si unde cei arestati erau "reeducati".
Regimul penitenciarelor in care erau inchisi detinutii politici semanau in detaliu cu cele in care au fost puse in practica vastele programe de exterminare nazista. Si in cazul unora si in cazul altora, tinta urmarita era aceeasi: exterminarea detinutilor, fie ea lenta sau rapida.
Date despre detinutii politici
Intre 500.000 (cifra minima) si 2.000.000 (cifra maxima) se apreciaza ca este numarul detinutilor politici. Detentia acestora a avut loc, in majoritatea cazurilor, in regimul Dej.
 
Iuliu Maniu
In perioda in care Romania a fost condusa de Nicolae Ceausescu, datele cu privire la detinutii politici sint de ordinul sutelor sau, in cel mai bun caz, al miilor. Doua sint motivele pentru care intre "cifrele" care numara detinutii politici din regimul Dej si cele ale regimului Ceausescu apare o discrepanta asa de mare: mai intii, intre 1946 si 1964, elita politica fusese in cvasi-totalitatea ei neutralizata; in al doilea rind, in timpul lui Nicolae Ceausescu, detinutii retinuti pentru motive politice erau "camuflati" in infractori de drept comun sau erau internati in spitale psihiatrice, acolo unde li se administrau narcotice si socuri electrice.
Reeducarea sub tortura
Definitia sedintelor de "reeducare" data chiar de catre "reeducatori" este urmatoarea: sedinte de scos "putregaiul din banditi". Iata doua cazuri semnificative pentru procesul de reeducare.
Aurelian Pană
Presedinte al Institutului National de Export, membru in Consiliul Permanent al Agriculturii, ministru subsecretar de stat si apoi minstru plin la Agricultura si Domenii.
Arestat in 1948 si condamnat la 10 ani de inchisoare, la virsta de 68 de ani. Detentia la Jilava, Cernavoda (unde a fost rob la roaba), Gherla. Torturat de o echipa de "reeducatori" tortionari venita de la Pitesti, condusa de Popa Tanu. Omorit in 1951. Una dintre scenele de groaza ale acestei "reeducari" prezentata de martorul Anastase Buciumeanu este redata in lucrarea lui Cicerone Ionitoiu: "Printre noi, un batrin, fost ministru, Aurelian Pana, este pus in genunchi. Cincizeci de descreierati sar peste el, lovindu-l cu picioarele in cap.... Nu peste mult timp, va fi ucis intr-o celula de reeducati... Un jandarm, Panduru, i-a scos dintii de aur din gura dupa moarte".
Petre Pandrea
Deputat; doctor in stiinte juridice si filosofie (specializari la Berlin, Heidelberg, München, Paris, Roma), avocat (consultant la Atena, Barcelona New York, Philadelphia, Rotterdam etc). Scriitor gindirist si redactor la "Adevarul" si "Dreptatea". Casatorit cu sora lui Lucretiu Patrascanu. A pledat gratuit pentru membrii PCR in ilegalitate, PNT sau pentru cetateni evrei.
Arestat de comunisti in 1952, in timpul anchetei lui Lucretiu Patrascanu. Detentia la Ministerul de Interne si Ocnele Mari. Rearestat in 1958. Condamnat la 15 ani de munca silnica pentru "uneltire impotriva orinduirii de stat" si "agitatie". Detentia la Jilava (unde a fost batut cumplit), Pitesti si Aiud (torturat si izolat la zarca). "Reeducat" intre 1962-1964, la Aiud, ceea ce nu l-a impiedicat sa scrie in "Reeducarea de la Aiud" urmatoarele: "Opozitia politica a fost decimata, planificat, cu revolverul la timpla. Este o poveste trista si ingrozitoare de care-mi este rusine sa ma ating. Mi-este rusine ca sint om. Mi-e 12312q1617m ste rusine ca sint roman. Mi-este rusine ca am meditat pe Marx, Engels si Lenin. Mi-este rusine ca am trait in secolul XX. .... La Ocnele Mari, Pitesti si Gherla, s-a dat sa se bea urina si sa se consume fecale pe motive... teoretice. Trebuia sa se creeze un soc psihologic, o transformare radicala launtrica, prin care detinutul, student sau intelectual, devenea brusc si definitiv prin inspaimintare din reactionar cel mai bun marxist-leninist". Eliberat de la Aiud in 1964, cu decretul 411.

Comunistii au dat dovada de multa imaginatie cind i-au acuzat pe adversarii lor politici.
Intre acuzele cele mai frecvente in baza carora au fost condamnate politic persoanele in timpul regimului comunist, se regasesc urmatoarele: a) "crima de uneltire impotriva ordinii sociale" (exemple foarte des intilnite de "uneltire": fredonarea cintecului "Desteapta-te, romane" sau acordarea de ingrijiri medicale "dusmanilor poporului"); b) "crima de nedenuntare" a frate-lui, sotului etc...; c) "deviationism"; d) "cosmopolitism" si "atitudine retrograda"; e) "nationalism" (numarul 1 ca frecventa in sentintele victimelor politice ale comunismului din Basarabia); f) "crima de agitatie publica"; g) "propaganda indreptata impotriva statului"; h) "originea sociala nesanatoasa"; i) "discutii dusmanoase" la adresa regimului; j) "ajutor legionar"; k) "actiune criminala de sabotaj... efectuind lucrari neplanificate" (sau neindeplinind o sarcina de partid); l) "crima de amenintare a pacii popoarelor"; m) "vinovat pentru dezastrul Romaniei"; n) impotrivire la colectivizare ("la intovarasire"); o) "nu si-a predat cotele agricole" (chiar daca nu a putut din cauza secetei); p) "activitate dusmanoasa impotriva regimului democrat" sau "lupta impotriva democratiei" (...comuniste); r) "tradare de patrie"; s) "inalta tradare"; t) refuzul de a trece la ortodoxism; u) calitatea de ruda a unui detinut politic.
Printre cele mai ilare acuze facute de comunisti invinuitilor pe motive politice, se detaseaza urmatoarele: a) "crima de favorizare a sotului"; b) "spiritism" (exemplu: presupusa incercare a unei victime de a lua legatura cu spiritul lui Codreanu); "poezii daunatoare ordinii de stat"; c) "impotrivire la intovarasire"; d) "a spus bancuri cu caracter reactionar"; e) "sentimente antisovietice", "atitudine antisovietica"; f) "huliganism politic"; g) "activitate national-taranista impotriva orinduirii comuniste"; h)  elogierea stiintei si tehnicii capitaliste.


Episodul 1: Lista inaltilor demnitari condamnati la iad

In primii ani ai terorii comuniste, la Sighet au fost incarcerate  majoritatea marilor personalitati politice romanesti care se opuneau comunismului.
1.-Dumitru Alimanisteanu, ministru
Constantin Angelescu, ministru
Constantin Argetoianu, presedinte al Consiliului de Ministri
Aurel Baciu, subsecretar de stat
Victor Badulescu, subsecretar de stat
Coriolan Baran, subsecretar de stat
Petre Bejan, ministru
Aurelian Bentoiu, ministru
Mihail Berceanu, subsecretar de stat
Sever Bocu, ministru
Sebastian Bornemisa, subsecretar de stat
Emil Mihail Brancovici, senator
Zamfir Bratescu, subsecretar de stat
Constantin (Dinu) Bratianu, ministru, presedinte al Partidului National Liberal
Constantin (Bebe) Bratianu, ministru
Radu Budisteanu, ministru
Nicolae Budurascu, subsecretar de stat
Dumitru Caracostea, ministru
Victor Cadere, secretar de stat
Ion Camarasescu, ministru
Henri Cihoski, ministru
Gheorghe Cipaianu, ministru
Daniel Ciugureanu, ministru
Tancred Constantinescu, ministru
Alexandru Constant, ministru
Ion Christu, ministru
Nicolae Cornateanu, ministru
Napoleon Cretu, subsecretar de stat
Theodor Cudalbu, ministru
Sever Dan, ministru
Camil Demetrescu, diplomat
Achille Diculescu, subsecretar de stat
Silviu Dragomir, ministru
Augustin Filip, subsecretar de stat
Grigore Fotino, ministru
Grigore Georgescu, ministru
Ion Georgescu, subsecretar de stat
Ermil Gheorghiu, subsecretar de stat
Stan Ghitescu, ministru
Ion Gigurtu, presedinte al Consiliului de Ministri
Constantin C. Giurescu, ministru
Alexandru Glatz, secretar de stat
Victor Gomoiu, ministru
Pantelimon Halippa, ministru
Emil Hatieganu, ministru
Ion Hudita, ministru
Constantin Ilasievici, ministru
Ioan Ilcus, ministru
Dimitrie Ioanitescu, ministru
Ionescu Gruia Nicolae, ministru
Alexandru Lapedatu, ministru, presedinte al Academiei Romane
Gheorghe Leon, ministru
Ilie Lazar, presedinte al organizatiei muncitoresti a Partidului National Taranesc
Aurel Leucutia, ministru
Ioan Lupas, ministru
Ion Macovei, ministru
Iuliu Maniu, presedinte al Consiliului de Ministri; presedinte al Partidului National Taranesc
Mihail Manoilescu, ministru
Ion Manolescu Strunga, subsecretar de stat
Nicolae Mares, ministru
Nicolae Marinescu, ministru
Mihail Magureanu, subsecretar de stat
Stefan Metes, subsecretar de stat
Gheorghe Mihail, vicepresedinte al Consiliului de Ministri
Ion Mihalache, ministru
Petre Mironescu-Mera, subsecretar de stat
Iuliu Moldovan, subsecretar de stat
Valeriu Moldovan, subsecretar de stat
Victor Moldovan, subsecretar de stat
Tiberiu Mosoiu, subsecretar de stat
Dumitru Munteanu-Ramnic, subsecretar de stat
Radu Niculescu-Buzesti, fruntas al Partidului National Taranesc
Dumitru Nistor, subsecretar de stat
Ion I. Nistor, ministru
Voicu Nitescu, ministru
Victor Papacostea, subsecretar de stat
Nicolae Pais, subsecretar de stat
Ion Pelivan, ministru
Nicolae Penescu, secretar general al Partidului National Taranesc
Ioan Perieteanu, ministru
Constantin Titel Petrescu, presedintele Partidului Social Democrat
Ion C. Petrescu, subsecretar de stat
Ion Pop-Ienci, subsecretar de stat
Romulus Pop, deputat
Valeriu Pop, ministru
Alexandru Popescu-Necsesti, subsecretar de stat
Dorimedont Popovici, ministru
Ion Popovici Epure, general
Mihai Popovici, ministru
Titus Popovici, subsecretar de stat
Albert Popovici-Tasca, subsecretar de stat
Radu Portocala, subsecretar de stat
Virgil Potarca, ministru
Mihai Racovita (Cehanu), ministru
Victor Radulescu Pogoneanu, diplomat
Savel Radulescu, subsecretar de stat
Ion Rascanu, ministru
Mihail Romniceanu, ministru
Radu Rosculet, ministru
Nicolae Samsonovici, ministru
Ion Sandu, ministru
Vasile Sassu, ministru
Teofil Sauciuc Saveanu, ministru
Ion Gh. Savin, subsecretar de stat
Nicolae Sibiceanu, subsecretar de stat
Constantin Dinu Simian, subsecretar de stat
Victor Slavescu, ministru
Virgil Solomon, ministru
Florian Stefanescu Goanga, subsecretar de stat
Gheorghe Strat, subsecretar de stat
Gheorghe Tasca, ministru
Emanoil Tatarescu, deputat
Gheorghe Tatarescu, presedinte al Consiliului de Ministri
Constantin Tomescu, ministru
Dumitru V. Toni, subsecretar de stat
Gheorghe Vasiliu, subsecretar de stat
Gheorghe Vantu, subsecretar de stat
Aurel Vlad, ministru
Constantin C. Zamfirescu, ministru
Nicolae Zigre, ministru
121.-Eugen Zwiedenek, subsecretar de stat
Actul de deces
Inchisoarea de la Sighet avea un regim special nu numai pentru cei vii, dar si pentru cei morti: in intervalul 1950-1955 nu s-au intocmit acte de deces, iar familiile celor morti nu au fost instiintate. Cu toate acestea, desi nu s-au intocmit acte de deces, stirea despre moartea unui detinut in inchisoarea din Sighet era intotdeauna transmisa la Bucuresti prin doua cai paralele. Directorul inchisorii instiinta conducerea Directiei Generale a Penitenciarelor despre moartea unui detinut, iar ofiterul de contrainformatii din penitenciar isi informa si el superiorii de la Bucuresti despre cazurile de deces din inchisoare.
Ion Gigurtu
Actele de moarte ale celor decedati la Sighet au fost intocmite, cu trei exceptii, abia in anul 1957.
Sighet, perla represiunii politice
Inchisoarea din Sighet a fost construita in 1897, ca inchisoare de drept comun. Dupa 1945 prin Sighet se facea repatrierea fostilor prizonieri si fostilor deportati din U.R.S.S. In august 1948 a devenit loc de detentie pentru un grup de studenti, elevi si tarani maramureseni, dintre care o parte traiesc si azi la Sighet. In zilele de 5-6 mai 1950 au fost adusi la Penitenciarul Sighet peste o suta de demnitari din intreaga tara (fosti ministri, academicieni, economisti, militari, istorici, ziaristi, politicieni), unii dintre ei condamnati la pedepse grele, altii nici macar judecati. Majoritatea aveau peste 60 de ani.
In 1955, ca urmare a Conventiei de la Geneva si a admiterii Romaniei comuniste (RPR) in ONU, au avut loc gratieri. Parte dintre detinutii politici din inchisorile romanesti au fost eliberati, parte transferati in alte locuri, inclusiv in domiciliu obligatoriu.
La Sighet, din cei circa 200 de detinuti, 54 murisera. Inchisoarea de la Sighet a redevenit apoi una de drept comun. Totusi, detinuti politici mai apareau si in anii urmatori, mai ales "in trecere" spre spitalul psihiatric din localitate.
In 1977 inchisoarea a fost dezafectata si a intrat intr-un proces de degradare.



Cazuri exemplare pentru a intelege pierderile suferite de societatea romaneasca.
Moartea unui savant
Incepind cu anul 1924, George Bratianu (n. 3 febr. 1898) a devenit profesor universitar, intii la Iasi, iar din anul 1940 in Bucuresti. Membru al Academiei Romane din 1942, a fost director al Institutului de Istorie Universala "Nicolae Iorga" din Capitala intre 1940 si 1947. Sef al unei fractiuni a Partidului National-Liberal inca din anii '30, a fost printre primii politicieni asupra carora regimul comunist a dezlantuit teroarea.
In 1947, George Bratianu a fost inlaturat de la catedra si de la conducerea institutului de istorie, in septembrie i s-a fixat domiciliu fortat si i s-au interzis contactele externe, iar la 9 iunie 1948 i s-a retras calitatea de academician.
In noaptea de 5/6 mai 1950 a fost arestat de Securitate si intemnitat la Sighet, fara sa fi fost judecat si condamnat. Intr-o zi din intervalul 23 - 27 aprilie 1953, a murit in inchisoare la virsta de 55 de ani, in conditii inca neelucidate. Potrivit marturiilor unor detinuti, se pare ca s-a spinzurat sau si-a taiat venele cu un ciob de geam, neputind sa suporte chinurile detentiei. Alte surse sustin ca a fost omorit in bataie de un gardian.
In 1971, familia a fost autorizata sa-l dezgroape din cimitirul din Sighet si sa-l reinhumeze in cavoul Bratienilor de la Florica/Stefanesti (judetul Arges).
Opera de vizionar
Ca istoric, George Bratianu a fost foarte preocupat de sustinerea stiintifica a tezei continuitatii poporului roman in spatiul carpato-danubiano-pontic. A scris lucrari de referinta despre statele romanesti, cu precadere despre Basarabia si despre zona Marii Negre: "Recherches sur le commerce génois dans la Mer Noire au XIIIème siècle" (1929); "O enigma si un miracol istoric: poporul roman" (1940); "Traditia istorica despre intemeierea statelor romanesti" (1945); "Sfatul domnesc si adunarea starilor in Principatele Romane" (postum); "Marea Neagra. De la origini pina la cucerirea otomana" (1969). Incepind cu anul 1941, a deschis la Universitatea din Bucuresti un curs intitulat "Marea Neagra". Prelegerile au aparut in limba franceza, la München, in 1969. In aceasta carte, savantul conchide ca indo-europenii isi fac aparitia in Europa in epoca bronzului, venind din zonele vestice ale Romaniei de astazi, fiind reprezentati de sciti, inruditi cu iranienii printr-o fuziune etnica. La vremea cind George Bratianu elabora aceasta teorie inca nu se descoperise "Ginditorul de la Hamangia" - statueta din teracota care avea sa confirme ipotezele sale.
Evreul convertit in puscarie
Nicu-Aurelian Steinhardt s-a nascut pe 29 iulie 1912 in comuna Pantelimon, linga Bucuresti, unde tatal sau, inginerul Oscar Steinhardt, conducea o fabrica de mobila si de cherestea. A fost coleg, la Liceul "Spiru Haret", cu oameni alaturi de care a trecut prin multe: C. Noica, Mircea Eliade, Arsavir Acterian, Al. Paleologu, Dinu Pillat. La liceu a fost singurul dintre elevii de confesiune mozaica inscris si la cursurile de religie crestina. A urmat facultatile de Drept si de Litere, luindu-si doctoratul in drept in 1936.
Intre 1934 si 1937 a frecventat cenaclul "Sburatorul" si a publicat trei carti. Pina la izbucnirea razboiului si-a continuat studiile in Franta si in Anglia. In timpul razboiului, spre deosebire de Mihail Sebastian, nu pare sa fie afectat de persecutiile aplicate populatiei evreiesti din Romania, asa cum reiese din "Jurnalul fericirii" si din "Primejdia marturisirii". A continuat sa publice in presa literara pina in 1947, cind a fost dat afara din barou si i s-au interzis textele.
Arestat pentru ca n-a turnat
In 1959 a fost arestat grupul sau de prieteni, in frunte cu Noica si cu Dinu Pillat. Securitatea l-a somat sa depuna marturie impotriva "lotului intelectualilor mistico-legionari" al lui Noica si Pillat. La indemnurile tatalui sau, a refuzat, drept pentru care a fost arestat, judecat si condamnat la 12 ani de munca silnica.
Incarcerat la Jilava, pe 15 martie 1960 a fost botezat ortodox de catre parintele Mina Dobzeu. Eliberat din inchisoare, in urma gratierii generale a detinutilor politici, in august 1964, a inceput sa duca o viata crestina autentica. Iar in 1973, la recomandarea lui Noica, a mers sa se calugareasca la Manastirea Rohia. Insa abia pe 16 august 1980 a fost tuns in monahism, sub numele de Nicolae. In a doua jumatate a anilor '80, a reintrat in viata literara publicind traduceri, eseuri, cronici. A intretinut legaturi cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Eliade, Emil Cioran, motiv pentru care, inevitabil, a fost urmarit de Securitate. Chilia de la Rohia i-a fost perchezitionata de mai multe ori si, in 1972, i-a fost confiscat "Jurnalul fericirii" (care cuprinde perioada 1924-1925-1971). L-a rescris din memorie, iar in anii '80 a facut o varianta prescurtata care a ajuns la radio Europa Libera, unde au fost transmise fragmente.
Monahul Nicolae Steinhardt a murit pe 29 martie 1989. Postum i-au aparut "Jurnalul fericirii", "Daruind, vei dobindi" si alte citeva carti.
Jertfa filosofului
Mircea Vulcanescu s-a nascut pe 3 martie 1904, la Bucuresti, in familia unui inspector financiar. De foarte tinar si-a descoperit dexteritati de activist social: la 16 ani s-a inscris in societatea culturala "Infratirea romaneasca". Din adolescenta a scris poezii si eseuri.
In 1921 s-a inscris la Facultatea de Filosofie si Litere si la Facultatea de Drept din Bucuresti. A fost un membru remarcabil al Asociatiei Studentilor Crestini din Romania (ASCR).
In timpul studentiei a scris mai multe lucrari filosofice, crescind sub influenta profesorilor Dimitrie Gusti si Nae Ionescu.
In 1925 si-a luat licenta in filosofie si in drept si a inceput studiile doctorale la Paris. Vremurile nu i-au permis sa si le definitiveze.
In iarna lui 1927 a inceput colaborarea la revista "Gandirea". A continuat sa aiba o vie activitate in cercurile cultural-religioase de la Paris, unde a conferentiat in repetate rinduri. In octombrie 1928 a inceput sa colaboreze la "Cuvantul", unde a scris pina la suspendarea ziarului, in 1933. In anul universitar 1929-1930 a fost asistent onorific la catedra profesorului D. Gusti. Apoi profesor de economie politica si de stiinte juridice la Scoala de Asistenta Sociala pina in 1935.
Pe 13 octombrie 1931 a iesit in public asociatia culturala "Criterion", la simpozioanele careia Vulcanescu a sustinut comunicari. A colaborat la foarte multe publicatii, consumind mult timp pe "efemere". A fost director general al Vamilor (1935 si 1937), director al Datoriei Publice (1937- 1940), director al Casei Autonome de Finantare si Amortizare, presedinte al Casei Autonome a Fondului Apararii Nationale (1940-1941) si subsecretar de stat la Finante (1941-1944). In toti acesti ani a scris si a publicat sapte carti de sociologie.
"Nu ne razbunati!"
Orator de mare forta, a conferentiat cu pasiune si persuasiune pe subiecte de la satul roman la dimensiunea romaneasca a existentei. Dupa lovitura de stat din 23 august '44, a revenit pe postul de sef al Datoriei Publice, unde a ramas pina pe 30 august 1946, cind a fost arestat in al doilea lot al fostilor membri ai guvernului Antonescu, calificati drept "criminali de razboi".
La 9 octombrie 1946, a fost condamnat la opt ani de temnita grea. Judecarea recursului s-a prelungit pina in ianuarie 1948, cind instanta a mentinut pedeapsa din '46.
Inchis la Aiud, alaturi de mare parte din elita romaneasca, Mircea Vulcanescu a tinut o serie de conferinte considerate subversive de tortionari, pentru ca le mentinea moralul detinutilor. Impreuna cu inca 12 barbati din celula sa, a fost bagat in hrubele Sectiei 1. Acolo au fost dezbracati la piele si lasati intr-un frig cumplit. Pentru ca nu erau paturi sau scaune pe care sa stea, epuizat, unul dintre detinuti a cazut din picioare dupa citeva ore. Vulcanescu s-a asezat pe ciment ca o saltea pe care s-a culcat cel doborit. Filosoful s-a gindit ca celalalt e mai tinar si are sanse sa scape din puscarie. I-a salvat astfel viata. Mircea Vulcanescu a murit insa pe 28 octombrie 1952, bolnav de plamini, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani si a lasat cu limba de moarte un indemn cutremurator, cu adevarat demn de un mucenic: "Sa nu ne razbunati!".
Poetul inchisorilor
Radu Demetrescu - Gyr s-a nascut pe 2 martie 1905, in Cimpulung-Muscel, ca fiu al actorului craiovean Coco Demetrescu. Poet, dramaturg, eseist, gazetar, doctor in litere si conferentiar universitar, de mai multe ori laureat al Societatii Scriitorilor Romani, al Institutului pentru Literatura si al Academiei Romane, comandant legionar si director general al teatrelor in timpul scurtei si nefericitei guvernari legionare, Radu Gyr a ispasit 20 de ani de inchisoare.
A debutat editorial pe cind era student al Facultatii de Litere si Filosofie a Universitatii Bucuresti, in 1924, cu volumul ,,Linisti de schituri''. Pina in 1944, Radu Gyr a mai publicat sapte volume de versuri si o serie de povesti versificate. Sub forma de brosuri, i-au aparut de-a lungul vremii si o seama de conferinte. A colaborat la numeroase publicatii ale vremii, printre care "Gandirea", "Convorbiri literare", "Revista Fundatiilor Regale", "Curentul", "Cuvantul", "Buna Vestire".
Intre 1938 si 1939 a fost internat si el, la ordinul regelui Carol al II-lea, in lagarul pentru legionari de la Miercurea-Ciuc (via Tismana), de unde a lasat o relatare de mare valoare documentara.
Scos din circuitul valorilor publice
Mai tirziu, dupa "rebeliunea legionara" din 21-23 ianuarie 1941, Radu Gyr a fost incarcerat, alaturi de mii de legionari - printre care si foarte multi adolescenti din Fratiile de Cruce. Seful statului, maresalul Ion Antonescu, le-a oferit legionarilor posibilitatea de a scapa de puscarie mergind pe front. Radu Gyr, ca toti legionarii, a fost trimis in linia intii, de unde s-a intors ranit. Din 1945 pina in 1963 a fost inchis din nou pe motive politice. In aceasta lunga perioada de claustrare si de suferinta a creat cele mai frumoase poeme, care au fost invatate si transmise de detinuti prin mesaje Morse.
Din 1963, dupa eliberarea din temnitele comuniste, a fost silit sa colaboreze - ca si Nichifor Crainic, celalalt poet exponential al inchisorilor - la ,,Glasul Patriei'' (mai tirziu, ,,Tribuna Romaniei''), pentru a putea supravietui. Practic, a fost scos din circuitul valorilor publice. A continuat sa-si slefuiasca opera din temnita, care a fost editata postum.
Radu Gyr a murit pe 29 aprilie 1975, la Bucuresti.

Episodul 2: Arestarea gindirii libere
Claudiu Tarziu

Citeva mii de victime ale comunismului au alcatuit crema universitatii, a vietii artistice si a scenei politice de la noi.
Distrugerea elitei intelectuale a provocat o ruptura definitiva intre Romania interbelica, "lumea veche", cu reperele si normele ei, si Romania comunista, "lumea noua", a "omului nou", fara scoala si fara caracter. Sechelele acestui dezastru istoric sint vizibile si azi in societatea romaneasca. In conceptia comunistilor, intelectualul era un potential dusman. Intelectualii erau fie cosmopoliti, fie reactionari si, in orice caz, primejdiosi prin obisnuinta de gindi si prin puterea de a manipula masele. Prin urmare, intelectualii trebuiau reeducati sau eliminati. Planul de decimare a elitei intelectuale ostile comunismului a fost conceput in trei mari etape: epurarea, interdictia si detentia. Toate pregatirile dinaintea declansarii actiunii de lichidare a vechii elite, precum si masurile din timpul desfasurarii planului se subsumeaza acestor trei pasi.
Trei instituții distruse
In 1945-1946, au fost arestati si trimisi in judecata, sub pretextul defascizarii tarii, anumiti intelectuali cu tangente politice: membri ai aparatului guvernamental, scriitori si ziaristi. Autonomia universitara a disparut in '46, iar dupa un an, 400 de universitari au fost dati afara. Intre acestia, 80 de mari profesori, ca Dimitrie Gusti, Gheorghe Bratianu, Gh. Cantacuzino, George Fotino, Ion Hudita, Victor Papacostea, Petre Caraman, Gheorghe Oprescu, multi dintre ei fiind ulterior inchisi. Tinara elita in formare, studentimea, a fost arestata in masa, pe 15 mai 1948, si condamnata sub acuzatia de atentat la ordinea sociala. Numai in acea noapte au fost arestati 12.000 de studenti, multi altii fiind prinsi in perioada urmatoare. Apoi, la 9 iunie 1948, Academia Romana a fost reoganizata prin epurarea a 97 de mari personalitati stiintifice si culturale. Majoritatea au fost inchisi, iar operele lor interzise. In anul urmator, Societatea Scriitorilor a fost transformata in Uniunea Scriitorilor, prilej pentru o noua epurare si pentru noi arestari. Tot atunci a fost infiintata si Directia Generala a Tipariturilor, care se ocupa de cenzura tuturor publicatiilor.
Represiunea asupra studențimii
Mii de studenti romani, din toate centrele universitare, s-au solidarizat cu ideile revoltei anticomuniste din Ungaria anului 1956 si au protestat pe strazi. Parte dintre ei erau abia eliberati din puscarii. Au fost arestati 4.000 de studenti, citeva zeci de lideri ai lor fiind condamnati la ani grei de inchisoare. Mai tirziu, la inceputul anilor '60, au avut loc noi arestari si procesele de grup - "Lotul Rugul Aprins" si "Lotul Noica-Pillat" - care au avut scopul de a le taia elanul intelectualilor de a se organiza si de a constitui eventual o opozitie.
Inca din '45 au fost interzise 2.000 de titluri de carti ale unor autori "reactionari", de la Anton Pann si Mihai Eminescu pina la Eugen Lovinescu si Lucian Blaga. Insa in 1950 regimul comunist a dat noi instructiuni pentru selectarea cartilor din biblioteci, iar in 1960, peste 40.000 de volume au fost trecute in fonduri speciale, la care accesul era permis numai cu aprobare politica.
Munca de prevenire a Securității
Pina la decretul de amnistie generala a detinutilor politici din 1964, multe dintre mintile stralucite ale Romaniei murisera in temnita. Incepind cu acest moment, arestarile au fost sporadice, iar Securitatea a actionat preventiv, urmarindu-i pe intelectuali si la nevoie amenintindu-i si brutalizindu-i pentru a renunta la proteste si disidenta. Partidul-stat a mers pina acolo incit, in anul 1983, a pus sub control strict masinile de scris. Orice masina de scris trebuia inregistrata la militie, pentru ca, in cazul cind ar fi aparut "scrieri dusmanoase" in samizdat ori manifeste contra puterii politice, sa-l poata identifica pe autor.
Cu toate acestea, citiva intelectuali de caracter, ca Paul Goma si parintele Gheorghe Calciu, s-au ridicat public impotriva regimului. Ei au fost inchisi si apoi siliti sa plece in exil.


Genocidul in cifre
Citiva istorici au avansat mai multe cifre despre dimensiunile opresiunii comuniste. Florin Matrescu sustine in cartea sa "Holocaustul rosu sau crimele in cifre ale comunismului international" (1998) ca, numai intre actualele granite ale Romaniei, au murit peste 890.000 de oameni. La care adauga inca 350.000 de basarabeni ucisi de foametea provocata de Stalin, in anii 1946-1947. De asemenea, el atrage atentia asupra faptului ca intre 28 iunie 1940 si 22 iunie 1941 au fost dusi in lagarele din Nordul Inghetat peste 300.000 de romani, alti 500.000 de basarabeni si bucovineni fiind deportati, in intervalul 1945-1954, si nu se stie citi au supravietuit. Cifre asemanatoare sint afirmate si de Victor Barsan, in "Masacrul inocentilor" (1993).
Iar Anton Ovseyenco, in "The Time of Stalin: Potret of a Tirrany" (N.Y. Harper and Row, 1981), estimeaza numarul total al victimelor comunismului numai in Basarabia si Bucovina de Nord la 1.500.000 de persoane.
La rindul sau, Cicerone Ionitoiu, autorul unui impresionant dictionar al victimelor terorii comuniste (70.000 de nume), sustine ca in Romania comunista au fost trei milioane de detinuti politici, din care au murit cel putin 200.000. Dar inca nu se stie citi tarani au fost ucisi pe loc pentru ca s-au opus colectivizarii si citi "partizani" din munti au fost omoriti in lupte cu trupele de Securitate.
30% dintre victime au fost intelectuali
Se poate face o estimare cu privire la numarul de intelectuali arestati, deportati, ucisi in inchisori sau in munti. Rusan a cercetat peste 71.000 de fise matricole penale ale celor care au fost inchisi intre 1945 si 1989. Cu ajutorul unor statisticieni si informaticieni i-a impartit pe acesti detinuti dupa virsta, sex, categorie sociala, studii, ocupatie, confesiune etc.
Romulus Rusan apreciaza ca esantionul pe care a lucrat reprezinta 5% din numarul total de detinuti. El sustine ca este un esantion cu valoare stiintifica ridicata si "suficient pentru stabilirea a numeroase date caracteristice sistemului concentrationar din Romania". Potrivit studiului lui Romulus Rusan, circa 30% erau intelectuali, incluzindu-i aici si pe studenti. Procentul s-ar putea pastra si la nivelul numarului total de detinuti din Romania comunista, avind in vedere ca fisele aflate in posesia Centrului de studii al Memorialului Sighet provin din inchisori din toata tara.
Din cei peste 70.000 de detinuti, au stat inchisi: 36,10% la Jilava; 20,3% - Gherla; 16,2% - Aiud; 12% - Poarta Alba; 9,59% Vacaresti si in altele.
Disidenta romaneasca a existat
La mijlocul anilor '70 a devenit vizibil faptul ca, in Romania, se incheaga o miscare intelectuala care reactioneaza critic la adresa comunismului. In 1976, psihiatrul Ion Vianu publica un articol in care denunta abuzurile psihiatrice din Romania. Vianu se solidarizeaza cu Paul Goman, iar peste un an va fi silit sa plece din tara. Paul Goma, fost deportat si detinut politic in primul deceniu de comunism, este expulzat din tara in 1977, dupa ce scrisese mai multe "texte dusmanoase" si dupa ce fusese drastic pedepsit, inclusiv fizic. In 1982, scandalul "Meditatia transcendentala" declanseaza o vasta represiune ideologica indreptata impotriva intelectualilor. In acelasi an, isi incepe disidenta Doina Cornea, profesoara la Facultatea de Filologie din Cluj. Tot in 1982, Radu Filipescu, tinar inginer, distribuie mii de manifeste impotriva lui N. Ceausescu in cutiile postale ale blocurilor din Bucuresti. E condamnat la 10 ani de inchisoare si internat la Aiud. In 1984, Dorin Tudoran cere plecarea din tara din cauza conditiilor economice, politice si de creatie - toate deplorabile. Pe 17 noiembrie 1985 este ucis in arestul Securitatii din Bucuresti inginerul si poetul Gheorghe Ursu, pentru textul unui jurnal intim si pentru ca a trimis scrisori la Europa Libera. Lista disidentilor romani este insa mai mare. Existenta ei dovedeste, fara contraargument valid, ca regimul Ceausescu nu a fost cu nimic mai prejos, in oroare, decit regimul Gheorghiu-Dej. (C. Pătrășconiu)


Episodul 3: Inchisi pentru Hristos
Claudiu Tarziu



Istoriile personale ale unor anticomunisti in odajdii acuza.
Evolutia publicistica, sub pseudonimul Sandu Tudor, si mondena a lui Alexandru Teodorescu nu prevestea in nici un fel vocatia de marturisitor al credintei pina la moarte.
Nascut pe 22 decembrie 1896 la Bucuresti, Alexandru Teodorescu a avut o prima tinerete destul de aventuroasa. El a initiat saptaminalul "Floarea de Foc" (1932-1936) si cotidianul "Credinta" (1933-1938), carora le-a imprimat o orientare de stinga. Polemist de mare forta si caracter nestapinit, Sandu Tudor a scris articole memorabile, in care se pronunta impotriva extremismelor de stinga si de dreapta. Intre acestea si articolul "Lectia proceselor de la Moscova", pentru care a fost condamnat in 1958 de comunisti.
Organizator al "Rugului Aprins"
Treptat, Sandu Tudor si-a descoperit dragostea pentru Hristos. Intors din razboi, Sandu Tudor s-a retras la Manastirea Antim, unde a fost unul dintre organizatorii asociatiei "Rugul Aprins", care avea in centru practicarea "Rugaciunea inimii". Interzisa de autoritatile comuniste in 1948, activitatea asociatiei a incetat si din cauza plecarii lui Sandu Tudor, devenit intre timp monahul Agaton, la Manastirea Govora, si de acolo staret la Crasna. Arestat in 1950 pentru pretinse ilegalitati facute pe frontul din est, Sandu Tudor a fost condamnat la doi ani de inchisoare intr-un proces in care a dat dovada de mult curaj. Eliberat in 1952, s-a intors in rindurile monahilor, devenind ieroschimonahul Daniil, staret la Rarau.
A incercat, in mod sistematic din 1955, sa educe in spirit crestin mai multi tineri, in ideea de a forma o elita ortodoxa, eliberata de ideologia comunista si capabila sa transmita altei generatii aceeasi educatie. 
In noaptea de 13/14 iunie 1958, parintele Daniil a fost arestat impreuna cu 15 colaboratori ai sai, sub acuzatia de "uneltire contra ordinii sociale". Fara sa existe vreo proba in acest sens, parintele Daniil si ceilalti au fost etichetati drept legionari.
Pe baza slabului material probatoriu strins - citeva articole anticomuniste si declaratiile smulse sub teroare de la altii -, Sandu Tudor a fost acuzat de activitate ostila clasei muncitoare si de sustinere a fascismului, de organizare a unei activitati contrarevolutionare in cadrul Asociatiei ,,Rugul Aprins'' in perioada 1945-1948 si de intruniri subversive cu fosti membri ai asociatiei ,,Rugul Aprins'' si alte elemente in perioada 1955-1958. A respins toate acuzatiile, iar anchetatorii n-au putut scoate nimic de la el. Fiind considerat liderul grupului, a fost condamnat la 25 de ani de temnita grea.
A stat inchis la Jilava si la Aiud, unde a si murit, batut de un gardian, pe 17 noiembrie 1962. Un grup de credinciosi si preoti a depus, in urma cu citiva ani, un dosar la Patriarhie prin care se solicita canonizarea parintelui Daniil. Deocamdata, Biserica Ortodoxa nu s-a pronuntat.
Studentul medicinist Gheorghe Calciu - nascut pe 23 noiembrie 1925, la Mahmudia, Tulcea - a fost inchis pentru prima data in 1948 pentru "activitate dusmanoasa" impotriva regimului comunist. In prima perioada de detentie, 1948-1964, a trecut si prin valul de teroare de la Pitesti (1949-1951). Toata viata acestui om de dupa tragicul episod pitestean a fost una de marturisire si de jertfa. Dupa Pitesti, unde si el, alaturi de atitia altii, a fost zdrobit in "reeducare", Gheorghe Calciu a mai suferit in inchisorile comuniste vreme de peste 12 ani, facindu-se remarcat prin cerbicia sa si fiind un temut "grevist al foamei".
Eliberat in urma amnistiei generale din 1964, a urmat Filologia si Teologia, devenind preot si unul dintre cei mai iubiti profesori ai Seminarului Teologic Ortodox din Bucuresti. S-a casatorit cu Adriana Dumitreasa, sora altui fost detinut politic, Ion Dumitreasa, cu care are un fiu, Andrei, astazi jurist in Washington D. C. Chiar daca avea familie, luptatorul anticomunist nu si-a gasit in aceasta un pretext de "cumintire". O data cu darimarea Bisericii Enei din inima Bucurestiului (1 mai 1977), pe locul careia se punea la cale ridicarea unui restaurant, parintele Calciu si-a inceput lupta deschisa impotriva regimului comunist. In postul Pastelui din anul 1978, a devenit tot mai incomod prin predicile sale critice la adresa conducerii de partid si de stat, mai ales ca in jurul sau s-au strins numerosi studenti, teologi, dar si politehnisti. Cu toate hartuielile Securitatii si ale propriilor superiori din Biserica, auditoriul devenea din ce in ce mai numeros. In intervalul cit si-a rostit cele sapte predici, in incinta si apoi in pragul Bisericii Radu-Voda din Bucuresti, parintele Calciu a fost urmarit, amenintat, calomniat si in cele din urma arestat si condamnat la zece ani de inchisoare. Ierarhia bisericeasca s-a grabit sa-l cateriseasca, pentru a nu fi considerata complice la revolta preotului Calciu.
Salvat de SUA
Condamnarea abuziva din 1979 a stirnit un val de reactii in strainatate. Reprezentanti de frunte ai exilului romanesc, precum Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu si Paul Goma, au protestat si au cerut eliberarea sa. Eliade a constituit chiar un Comitet pentru salvarea parintelui Calciu, care a facut presiuni asupra organismelor internationale sa intervina in acest caz. Parintele Calciu a facut cinci din cei zece ani de puscarie la care fusese condamnat initial. Dar la eliberarea parintelui Calciu, el si familia sa au fost urmariti pas cu pas de Securitate si izolati de prieteni si de cunoscuti. Dupa mai putin de un an, Securitatea i-a dat pasaport si i-a cerut sa plece in exil. S-a stabilit, cu familia, in SUA, unde i se acordase deja "cetatenia de onoare" si unde traieste pina astazi.
In cei peste 20 de ani de exil, parintele Calciu, recunoscut din nou ca preot de BOR pe linga slujirea parohiala curenta, la Washington, a fost o prezenta centrala la mai toate reuniunile importante ale "diasporei" romanesti, a inlesnit numeroase contacte si ajutoare umanitare, a fost primit de presedintii Francois Mitterrand si George Bush, precum si de regele Mihai I al Romaniei, a publicat mai multe carti si a scris constant in presa exilului, dar si in unele publicatii postdecembriste din tara.


Episodul 3: Biserica de dupa gratii


Istoriile personale ale unor anticomunisti in odajdii acuza.
Evolutia publicistica, sub pseudonimul Sandu Tudor, si mondena a lui Alexandru Teodorescu nu prevestea in nici un fel vocatia de marturisitor al credintei pina la moarte.
Nascut pe 22 decembrie 1896 la Bucuresti, Alexandru Teodorescu a avut o prima tinerete destul de aventuroasa. El a initiat saptaminalul "Floarea de Foc" (1932-1936) si cotidianul "Credinta" (1933-1938), carora le-a imprimat o orientare de stinga. Polemist de mare forta si caracter nestapinit, Sandu Tudor a scris articole memorabile, in care se pronunta impotriva extremismelor de stinga si de dreapta. Intre acestea si articolul "Lectia proceselor de la Moscova", pentru care a fost condamnat in 1958 de comunisti.
Organizator al "Rugului Aprins"
Treptat, Sandu Tudor si-a descoperit dragostea pentru Hristos. Intors din razboi, Sandu Tudor s-a retras la Manastirea Antim, unde a fost unul dintre organizatorii asociatiei "Rugul Aprins", care avea in centru practicarea "Rugaciunea inimii". Interzisa de autoritatile comuniste in 1948, activitatea asociatiei a incetat si din cauza plecarii lui Sandu Tudor, devenit intre timp monahul Agaton, la Manastirea Govora, si de acolo staret la Crasna. Arestat in 1950 pentru pretinse ilegalitati facute pe frontul din est, Sandu Tudor a fost condamnat la doi ani de inchisoare intr-un proces in care a dat dovada de mult curaj. Eliberat in 1952, s-a intors in rindurile monahilor, devenind ieroschimonahul Daniil, staret la Rarau.
A incercat, in mod sistematic din 1955, sa educe in spirit crestin mai multi tineri, in ideea de a forma o elita ortodoxa, eliberata de ideologia comunista si capabila sa transmita altei generatii aceeasi educatie. 
In noaptea de 13/14 iunie 1958, parintele Daniil a fost arestat impreuna cu 15 colaboratori ai sai, sub acuzatia de "uneltire contra ordinii sociale". Fara sa existe vreo proba in acest sens, parintele Daniil si ceilalti au fost etichetati drept legionari.
Pe baza slabului material probatoriu strins - citeva articole anticomuniste si declaratiile smulse sub teroare de la altii -, Sandu Tudor a fost acuzat de activitate ostila clasei muncitoare si de sustinere a fascismului, de organizare a unei activitati contrarevolutionare in cadrul Asociatiei ,,Rugul Aprins'' in perioada 1945-1948 si de intruniri subversive cu fosti membri ai asociatiei ,,Rugul Aprins'' si alte elemente in perioada 1955-1958. A respins toate acuzatiile, iar anchetatorii n-au putut scoate nimic de la el. Fiind considerat liderul grupului, a fost condamnat la 25 de ani de temnita grea.
A stat inchis la Jilava si la Aiud, unde a si murit, batut de un gardian, pe 17 noiembrie 1962. Un grup de credinciosi si preoti a depus, in urma cu citiva ani, un dosar la Patriarhie prin care se solicita canonizarea parintelui Daniil. Deocamdata, Biserica Ortodoxa nu s-a pronuntat.
Studentul medicinist Gheorghe Calciu - nascut pe 23 noiembrie 1925, la Mahmudia, Tulcea - a fost inchis pentru prima data in 1948 pentru "activitate dusmanoasa" impotriva regimului comunist. In prima perioada de detentie, 1948-1964, a trecut si prin valul de teroare de la Pitesti (1949-1951). Toata viata acestui om de dupa tragicul episod pitestean a fost una de marturisire si de jertfa. Dupa Pitesti, unde si el, alaturi de atitia altii, a fost zdrobit in "reeducare", Gheorghe Calciu a mai suferit in inchisorile comuniste vreme de peste 12 ani, facindu-se remarcat prin cerbicia sa si fiind un temut "grevist al foamei".
Eliberat in urma amnistiei generale din 1964, a urmat Filologia si Teologia, devenind preot si unul dintre cei mai iubiti profesori ai Seminarului Teologic Ortodox din Bucuresti. S-a casatorit cu Adriana Dumitreasa, sora altui fost detinut politic, Ion Dumitreasa, cu care are un fiu, Andrei, astazi jurist in Washington D. C. Chiar daca avea familie, luptatorul anticomunist nu si-a gasit in aceasta un pretext de "cumintire". O data cu darimarea Bisericii Enei din inima Bucurestiului (1 mai 1977), pe locul careia se punea la cale ridicarea unui restaurant, parintele Calciu si-a inceput lupta deschisa impotriva regimului comunist. In postul Pastelui din anul 1978, a devenit tot mai incomod prin predicile sale critice la adresa conducerii de partid si de stat, mai ales ca in jurul sau s-au strins numerosi studenti, teologi, dar si politehnisti. Cu toate hartuielile Securitatii si ale propriilor superiori din Biserica, auditoriul devenea din ce in ce mai numeros. In intervalul cit si-a rostit cele sapte predici, in incinta si apoi in pragul Bisericii Radu-Voda din Bucuresti, parintele Calciu a fost urmarit, amenintat, calomniat si in cele din urma arestat si condamnat la zece ani de inchisoare. Ierarhia bisericeasca s-a grabit sa-l cateriseasca, pentru a nu fi considerata complice la revolta preotului Calciu.
Salvat de SUA
Condamnarea abuziva din 1979 a stirnit un val de reactii in strainatate. Reprezentanti de frunte ai exilului romanesc, precum Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu si Paul Goma, au protestat si au cerut eliberarea sa. Eliade a constituit chiar un Comitet pentru salvarea parintelui Calciu, care a facut presiuni asupra organismelor internationale sa intervina in acest caz. Parintele Calciu a facut cinci din cei zece ani de puscarie la care fusese condamnat initial. Dar la eliberarea parintelui Calciu, el si familia sa au fost urmariti pas cu pas de Securitate si izolati de prieteni si de cunoscuti. Dupa mai putin de un an, Securitatea i-a dat pasaport si i-a cerut sa plece in exil. S-a stabilit, cu familia, in SUA, unde i se acordase deja "cetatenia de onoare" si unde traieste pina astazi.
In cei peste 20 de ani de exil, parintele Calciu, recunoscut din nou ca preot de BOR pe linga slujirea parohiala curenta, la Washington, a fost o prezenta centrala la mai toate reuniunile importante ale "diasporei" romanesti, a inlesnit numeroase contacte si ajutoare umanitare, a fost primit de presedintii Francois Mitterrand si George Bush, precum si de regele Mihai I al Romaniei, a publicat mai multe carti si a scris constant in presa exilului, dar si in unele publicatii postdecembriste din tara.


Episodul 3: Biserica de dupa gratii


Istoriile personale ale unor anticomunisti in odajdii acuza.
Evolutia publicistica, sub pseudonimul Sandu Tudor, si mondena a lui Alexandru Teodorescu nu prevestea in nici un fel vocatia de marturisitor al credintei pina la moarte.
Nascut pe 22 decembrie 1896 la Bucuresti, Alexandru Teodorescu a avut o prima tinerete destul de aventuroasa. El a initiat saptaminalul "Floarea de Foc" (1932-1936) si cotidianul "Credinta" (1933-1938), carora le-a imprimat o orientare de stinga. Polemist de mare forta si caracter nestapinit, Sandu Tudor a scris articole memorabile, in care se pronunta impotriva extremismelor de stinga si de dreapta. Intre acestea si articolul "Lectia proceselor de la Moscova", pentru care a fost condamnat in 1958 de comunisti.
Organizator al "Rugului Aprins"
Treptat, Sandu Tudor si-a descoperit dragostea pentru Hristos. Intors din razboi, Sandu Tudor s-a retras la Manastirea Antim, unde a fost unul dintre organizatorii asociatiei "Rugul Aprins", care avea in centru practicarea "Rugaciunea inimii". Interzisa de autoritatile comuniste in 1948, activitatea asociatiei a incetat si din cauza plecarii lui Sandu Tudor, devenit intre timp monahul Agaton, la Manastirea Govora, si de acolo staret la Crasna. Arestat in 1950 pentru pretinse ilegalitati facute pe frontul din est, Sandu Tudor a fost condamnat la doi ani de inchisoare intr-un proces in care a dat dovada de mult curaj. Eliberat in 1952, s-a intors in rindurile monahilor, devenind ieroschimonahul Daniil, staret la Rarau.
A incercat, in mod sistematic din 1955, sa educe in spirit crestin mai multi tineri, in ideea de a forma o elita ortodoxa, eliberata de ideologia comunista si capabila sa transmita altei generatii aceeasi educatie. 
In noaptea de 13/14 iunie 1958, parintele Daniil a fost arestat impreuna cu 15 colaboratori ai sai, sub acuzatia de "uneltire contra ordinii sociale". Fara sa existe vreo proba in acest sens, parintele Daniil si ceilalti au fost etichetati drept legionari.
Pe baza slabului material probatoriu strins - citeva articole anticomuniste si declaratiile smulse sub teroare de la altii -, Sandu Tudor a fost acuzat de activitate ostila clasei muncitoare si de sustinere a fascismului, de organizare a unei activitati contrarevolutionare in cadrul Asociatiei ,,Rugul Aprins'' in perioada 1945-1948 si de intruniri subversive cu fosti membri ai asociatiei ,,Rugul Aprins'' si alte elemente in perioada 1955-1958. A respins toate acuzatiile, iar anchetatorii n-au putut scoate nimic de la el. Fiind considerat liderul grupului, a fost condamnat la 25 de ani de temnita grea.
A stat inchis la Jilava si la Aiud, unde a si murit, batut de un gardian, pe 17 noiembrie 1962. Un grup de credinciosi si preoti a depus, in urma cu citiva ani, un dosar la Patriarhie prin care se solicita canonizarea parintelui Daniil. Deocamdata, Biserica Ortodoxa nu s-a pronuntat.
Studentul medicinist Gheorghe Calciu - nascut pe 23 noiembrie 1925, la Mahmudia, Tulcea - a fost inchis pentru prima data in 1948 pentru "activitate dusmanoasa" impotriva regimului comunist. In prima perioada de detentie, 1948-1964, a trecut si prin valul de teroare de la Pitesti (1949-1951). Toata viata acestui om de dupa tragicul episod pitestean a fost una de marturisire si de jertfa. Dupa Pitesti, unde si el, alaturi de atitia altii, a fost zdrobit in "reeducare", Gheorghe Calciu a mai suferit in inchisorile comuniste vreme de peste 12 ani, facindu-se remarcat prin cerbicia sa si fiind un temut "grevist al foamei".
Eliberat in urma amnistiei generale din 1964, a urmat Filologia si Teologia, devenind preot si unul dintre cei mai iubiti profesori ai Seminarului Teologic Ortodox din Bucuresti. S-a casatorit cu Adriana Dumitreasa, sora altui fost detinut politic, Ion Dumitreasa, cu care are un fiu, Andrei, astazi jurist in Washington D. C. Chiar daca avea familie, luptatorul anticomunist nu si-a gasit in aceasta un pretext de "cumintire". O data cu darimarea Bisericii Enei din inima Bucurestiului (1 mai 1977), pe locul careia se punea la cale ridicarea unui restaurant, parintele Calciu si-a inceput lupta deschisa impotriva regimului comunist. In postul Pastelui din anul 1978, a devenit tot mai incomod prin predicile sale critice la adresa conducerii de partid si de stat, mai ales ca in jurul sau s-au strins numerosi studenti, teologi, dar si politehnisti. Cu toate hartuielile Securitatii si ale propriilor superiori din Biserica, auditoriul devenea din ce in ce mai numeros. In intervalul cit si-a rostit cele sapte predici, in incinta si apoi in pragul Bisericii Radu-Voda din Bucuresti, parintele Calciu a fost urmarit, amenintat, calomniat si in cele din urma arestat si condamnat la zece ani de inchisoare. Ierarhia bisericeasca s-a grabit sa-l cateriseasca, pentru a nu fi considerata complice la revolta preotului Calciu.
Salvat de SUA
Condamnarea abuziva din 1979 a stirnit un val de reactii in strainatate. Reprezentanti de frunte ai exilului romanesc, precum Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu si Paul Goma, au protestat si au cerut eliberarea sa. Eliade a constituit chiar un Comitet pentru salvarea parintelui Calciu, care a facut presiuni asupra organismelor internationale sa intervina in acest caz. Parintele Calciu a facut cinci din cei zece ani de puscarie la care fusese condamnat initial. Dar la eliberarea parintelui Calciu, el si familia sa au fost urmariti pas cu pas de Securitate si izolati de prieteni si de cunoscuti. Dupa mai putin de un an, Securitatea i-a dat pasaport si i-a cerut sa plece in exil. S-a stabilit, cu familia, in SUA, unde i se acordase deja "cetatenia de onoare" si unde traieste pina astazi.
In cei peste 20 de ani de exil, parintele Calciu, recunoscut din nou ca preot de BOR pe linga slujirea parohiala curenta, la Washington, a fost o prezenta centrala la mai toate reuniunile importante ale "diasporei" romanesti, a inlesnit numeroase contacte si ajutoare umanitare, a fost primit de presedintii Francois Mitterrand si George Bush, precum si de regele Mihai I al Romaniei, a publicat mai multe carti si a scris constant in presa exilului, dar si in unele publicatii postdecembriste din tara.


Episodul 3: Biserica de dupa gratii

Regimul comunist a gindit simplu si crud reorganizarea societatii romanesti: distrugerea elitelor si formarea altora. Biserica nu putea scapa.
Biserica era cu atit mai primejdioasa pentru comunism cu cit, prin insasi existenta sa, nega dogma acestui regim.
In privinta Bisericii Ortodoxe, comunistii au inceput, in anul 1948, prin a mazili ierarhii incomozi. Majoritatea au fost inlocuiti din functii, unii au fost arestati, altii au fost pensionati si au primit "domiciliu obligatoriu" la anumite manastiri, altii au murit in conditii suspecte. Peste 2.600 de preoti ortodocsi de mir si un numar inca necunoscut de calugari au fost arestati. Dintre acestia, cel putin 200 - gasiti in documente pina in aceasta faza a cercetarilor istorice - au murit in temnita sau dupa eliberare, ca urmare a conditiilor de detentie. Alti 230 de preoti greco-catolici au fost si ei bagati dupa gratii. Prin teroare, comunistii si-au asigurat colaborarea sau cel putin lipsa de opozitie a arhiereilor ramasi in scaun si a celor nou-numiti. Biserica greco-catolica a fost desfiintata in 1948, iar Bisericile Ortodoxa si Romano-Catolica - acuzata de comunisti ca este "oficina imperialista" si "cuib de spioni" - au fost permanent supravegheate si considerate dusmanoase.
Dusmanul nr. 1: BOR
Cu toate acestea, dupa zece ani de masuri luate impotriva Bisericii, tot de ea se temeau comunistii cel mai tare.
La 6 octombrie 1958, ministrul de Interne, Alexandru Draghici, avertiza, intr-un raport catre Comitetul Central al PCR, ca singurul dusman intern al "statului de democratie populara" este BOR, in frunte cu patriarhul ei de atunci, Justinian Marina, si cu cei doi vicari ai sai, Antim Nica si Teoctist Arapasu, actualul patriarh al Bisericii. Draghici cerea: "Desfiintarea seminariilor monahale si interzicerea frecventarii cursurilor Institutului Teologic de catre calugari si calugarite; pe viitor, intrarea in monahism sa se faca numai cu avizul imputernicitilor regionali pentru culte; interzicerea cu desavirsire a infiintarii de noi manastiri sau schituri; numarul de manastiri fiind prea mare, sa fie redus la jumatate; interzicerea elementelor tinere in manastiri, fixindu-se limita de virsta de la 50 de ani in sus".
In 1959, Securitatea si Departamentul pentru Culte au redus cu doua treimi numarul manastirilor si al calugarilor, pe motiv ca asezamintele monahicesti ascundeau partizani din munti si elementele reactionare. Peste 5.000 de calugari si calugarite au fost scosi din manastiri si siliti sa traiasca "in lume". Unele manastiri au fost evacuate prin forta armata. Intre 1959 si 1960 au fost arestati sute de preoti pe motiv ca raspindesc misticismul, predica impotriva materialismului dialectic sau se opun orinduirii socialiste.
Valurile de represiune
Istoricul Adrian Nicolae Petcu, coordonatorul unui Martirologiu al Bisericii Ortodoxe, a facut o periodizare a represiunii comuniste asupra slujitorilor altarului. Potrivit acestuia, represiunea Bisericii incepe la sfirsitul lui martie 1945, sub pretextul defascizarii tarii. Numerosi preoti, alaturi de oameni de cultura, acuzati cel mai adesea fara temei de apartenenta la miscarea legionara, erau trimisi in lagarele speciale de la Caracal, Slobozia, Tg.-Jiu si Lugoj.
Alte arestari in mediul preotesc au mai fost operate in preajma alegerilor din noiembrie 1946 si in timpul procesului lui Iuliu Maniu, atunci cind majoritatea clericilor ortodocsi au refuzat sa-l condamne pe Maniu in predicile care le rosteau la altar. In mai 1948 a fost declansat un alt val de arestari masive in rindurile preotilor considerati "legionari". Arestarile aveau sa continue in 1949.
"Noaptea Adormirii Maicii Domnului"
La 4 septembrie 1952, dupa eliminarea "deviationistilor" Ana Pauker, Teohari Georgescu si Vasile Luca, Dej afirma ca trebuiau arestati 12.600 de "dusmani ai poporului". In noaptea de 15/16 august 1952 - celebra "noapte a Adormirii Maicii Domnului" -, la ordinul ministrului Afacerilor Interne au fost arestati multi preoti cu functii in Biserica inainte sau dupa 1948. Majoritatea au fost trimisi in colonii de munca pentru cel putin 24 de luni. Multi au fost masati la Poarta Alba, in celebra "brigada a hotilor", si la Coasta Gales, unde au si murit o mare parte dintre ei.
Vinarea grupurilor de rezistență
O etapa distincta a represiunii a fost vinatoarea preotilor care ajutau grupurile de rezistenta anticomunista din munti. Ei cadeau pe masura ce erau lichidate grupurile de rezistenta. Amintim in treacat cazurile unor preoti morti in inchisoare in urma acestei actiuni prelungite: Dumitru Mihailescu din Dobrogea, arestat in anul 1949 pentru ca il sprijinise pe Gogu Puiu, conducatorul rezistentei din Dobrogea; Nicolae Manescu, Nicolae Andreescu, Ion Dragoi si Ion Constantinescu, pentru ca i-au ajutat pe fratii Arnautoiu, erau arestati, anchetati, umiliti si detinuti, primul decedind in 1961 in Penitenciarul Botosani, iar ceilalti fiind executati prin sentinta la Jilava in 1959.
Preot = anticomunist
In Romania, acuzatia cea mai la indemina contra preotilor a fost cea de legionarism. Ea se sprijinea pe militantismul religios al miscarii legionare si pe realitatea ca o parte dintre preoti fusesera legionari. Documentele din arhivele Securitatii arata ca, in timpul represiunii carliste impotriva legionarilor, in 1938, fusesera arestati 34 de preoti, iar in decembrie 1942, sub cea antonesciana - 115. Dar acest numar este extrem de mic daca tinem cont ca BOR avea peste 10.000 de clerici. Comunistii se ghidau insa dupa logica exprimata fidel in timpul anchetarii, din anul 1959, a marelui teolog Teodor M. Popescu: "Esti legionar pentru ca esti teolog si fiind teolog esti anticomunist, iar a fi anticomunist inseamna a fi legionar".
Comunistii au folosit legea lui Carol
In privinta incadrarilor juridice, regimul comunist s-a folosit, cel putin la inceput, de legislatia penala care ii viza pe legionari din timpul regelui Carol al II-lea. Este vorba despre Codul penal din 1936, cu celebrul articol 209 privind "uneltirea contra ordinii sociale", alaturi de Inaltul Decret Regal nr. 856/1938, care se referea la siguranta ordinii in stat. In aceste articole erau incadrati "dusmanii poporului", unii dintre ei fiind acuzati si inainte de 1944. Acestei legislatii comunistii aveau sa-i adauge in Codul penal articolul 193, privitor la "activitatea intensa contra clasei muncitoare", intr-o exprimare vaga ca si incadrarea juridica, dar mai ales hotaririle guvernamentale privitoare la coloniile si lagarele de munca, dar si cele privitoare la "banditii din munti" si "socializarea agriculturii" cu cotele si sabotajul.
De ce-au murit in puscarii
Istoricilor le este dificil sa stabileasca exact cauzele adevarate ale mortii in temnita a celor mai multi detinuti politici. Intii, pentru ca Securitatea nu era riguroasa, iar diagnosticele erau deseori mincinoase - dupa cum s-a vadit in unele cazuri, probate cu martori. In al doilea rind, mai ales in cazul deceselor survenite in coloniile de munca, acestea erau inregistrate si mai tirziu - chiar si cu ani intirziere -, iar cauzele erau fictive. Multe decese surveneau in anchete din cauza torturilor. Alti preoti au fost executati cu sau fara judecata. Altii si-au dat duhul in timpul muncii fortate la care erau supusi, fie in colonii de munca, fie in inchisori. Bolile, mai cu seama TBC, au ucis si ele pe capete.
Cercetarile din ultimii ani ale unor tineri istorici dezvaluie ca cel putin sapte ierarhi ortodocsi au fost ucisi de catre comunisti. Regimul s-a temut de o actiune fatisa impotriva arhiereilor, care erau legati de popor. Si a ales sa-i lichideze in taina, in loc sa-i trimita in puscarie.
De exemplu, episcopul Grigorie Leu al Husilor, care, dupa ce i se desfiintase eparhia (1949), pentru atitudinea sa fatis anticomunista, avea sa fie otravit.
La fel a fost eliminat episcopul Nicolae Popovici - scos din scaun in septembrie 1950, pentru atitudinea anticomunista in predici -, otravit in potirul euharistic, in anul 1960. Desi era fin al lui Petru Groza, Sebastian Rusan, mitropolit al Moldovei, nu ezita sa se manifeste impotriva regimului atunci cind acesta se amesteca in treburile Bisericii. A fost si el otravit in martie 1956, pentru ca in august, paralizat complet, sa treaca la cele vesnice.


După '64, opozitie minima, represalii sporadice
Ultimele arestari in masa in preotime s-au consumat dupa revolutia de la Budapesta (1956), pe fondul epurarilor din partid si al retragerii trupelor sovietice din Romania.
In mediul bisericesc, presiunile din parte politicului erau foarte mari, pe fondul cererilor repetate de diminuare a vietii monahale, refuzate de fiecare data de patriarhul Justinian, pentru care a cunoscut un scurt exil la Dragoslavele si doua incercari de otravire din partea credinciosilor regimului comunist, dupa cum avea sa afirme parintele Ilie Cleopa dupa 1990. Refuzurile patriarhului s-au soldat cu incercari de scoatere din scaun a acestuia si prin arestari masive.
Represiunea brutala, cu anchete singeroase, umilinte si reeducari, se va incheia in 1964, cind detinutii politici vor fi eliberati, in contextul relativei destinderi pe care regimul comunist o va adopta pina spre sfirsitul anilor '70. Dar au mai fost arestati preoti pe motive politice si dupa aceea.
De pilda, parintele Gheorghe Calciu, care a indraznit sa se opuna regimului in anii '80.

Episodul 4: Trei in arest. Doi morti


Generalul Gheorghe Mosiu (29 mai 1892, Provita de Jos - 10 octombrie 1974, Bucuresti)
Functii importante: sef de Stat Major al Comandamentului Etapelor de Est, imputernicit al Guvernului pentru evacuarea provinciilor din estul tarii.
"Element regalist", arestat impreuna cu sotia
Generalul de brigada Gheorghe Mosiu nu a fost arestat pentru ca ar fi lucrat sub comanda maresalului, ci pentru legaturi cu miscarea de rezistenta constituita dupa razboi, respectiv pentru apartenenta la organizatia "Sumanele negre". "Nu sint cercetat de organele in drept si nici nu mi s-a adus la cunostinta vreun document in baza caruia sa fiu arestat in celula", isi exprima generalul revolta in 1946, fiind eliberat citeva luni mai tirziu. Ridicat de la domiciliu, arestat si eliberat, pe rind, de alte citeva ori, Mosiu intra pentru ultima oara in inchisoare in 1959. "Activitate dusmanoasa impotriva regimului democrat popular din RPR, colportare de stiri calomnioase trimise de posturile de radio imperialiste, preconizarea schimbarii regimului din RPR si reinstaurarea vechiului regim capitalist cu sprijinul fortelor imperialiste." Acestea erau acuzatiile ce i se aduceau lui Mosiu, considerat "element regalist, mosier, dusman inrait al regimului democrat-popular". In 1960, este condamnat de Tribunalul 2 al Regiunii 2 Militare la 22 de ani de temnita grea si 8 ani de degradare civica pentru "crima de tradare de patrie prin subminarea unitatii statului" si de "uneltire contra ordinii sociale prin agitatie". Sotia sa, Maria Mosiu, a fost si ea arestata si judecata in acelasi proces, fiind gasita vinovata pentru "crima de favorizare a infractorului, cu acordarea de circumstante atenuante". Pedeapsa: 9 ani de temnita grea si 5 ani de degradare civica. "Periplul" concentrational al generalului a cuprins inchisorile Jilava, Dej, Gherla, beneficiind de gratierea din 1964.
Generalul Radu Korne (23 decembrie 1895, Bucuresti - 28 aprilie 1949, Vacaresti)
Functii importante: sef de Stat Major al Corpului de Cavalerie (1941), comandant al diviziei blindate (1944).
"Am fost arestat ca un borfas de rând"
A luptat in ambele razboaie, contribuind decisiv la eliberarea, in 1941, a partii de nord a Basarabiei, in fruntea Regimentului 6 Rosiori. In timpul bataliei de la Moscova, a comandat Divizia 1 Blindata in luptele de la sud-vest de Iasi. Acestea sint doar doua dintre ispravile de razboi ale generalului Korne, arestat imediat dupa semnarea Conventiei de Armistitiu, pe 21 octombrie 1944, considerat inainte "un element de elita, cu care cavaleria se poate mindri ca il are in rindurile ei". "Am fost arestat, intr-o seara, ca un borfas de rind, ca si cum trecutul si purtarea unei vieti intregi ar fi putut indreptati teama ca nu cumva generalul Korne sa nu dispara ca un raufacator. Nu mi s-a dat nici un motiv al arestarii mele, ba, mai mult, insusi domnul procuror al Curtii Militare de Casare si Justitie mi-a afirmat, pe cuvint, ca nu-l cunoaste", se indigna generalul intr-un memoriu. Arestarea fusese decisa prin ordin al ministrului de Razboi, generalul Mihail Racovita, care-i stia bine faptele de arme. Un alt coleg, generalul Constantin Sanatescu, sef al Marelui Stat Major, a intervenit pe linga generalul Vinogradov pentru eliberarea sa, alaturi de cei aruncati pe nedrept in inchisoare. Eliberat pe 6 februarie 1945, a fost pus sub stare de arest la domiciliu. Doua luni mai tirziu, este arestat din nou, sub acuzatii de genul propaganda la radio si laudarea maresalului Antonescu. A fost gasit nevinovat, insa ulterior a fost acuzat din nou, de data asta de legaturi cu miscarea de rezistenta din Cehoslovacia. La Jilava a ajuns insa pentru "uneltirea contra sigurantei statului", imbolnavindu-se rapid si murind cu diagnosticul de neoplasm pulmonar. Justitia comunista nu era insa multumita. Post-mortem s-a incercat confiscarea averii sale, pe care insa nu o avea.
Generalul Radu Baldescu (16 octombrie 1888, Mihaesti - 2 decembrie 1953, Jilava)
Functii importante: comandant al Diviziei 18 Infanterie Munte, comandant secund al Corpului 6 Teritorial.
"Ne-am nascut democrati"
Autor a numeroase lucrari de istorie militara si profesor de elita, generalul Radu Baldescu a fost considerat unul dintre cei mai culti militari din Armata Romana. Totodata, a fost si unul dintre cei mai importanti opozanti ai sovietizarii, pozitie ce avea sa-i aduca sfirsitul. "Sa mentineti ideile trecutului, ca datorita lor am realizat Romania Mare. Sa nu imprumutati ideologie straina. Rusii au luat de la noi ceea ce au astazi. Cei care critica armata din trecut prin presa sint niste tradatori si vor ramine in vint", se adresa generalul Baldescu in 1946 corpului de ofiteri. Intrezarind producerea unui dezastru la nivelul ostirii prin infiintarea in 1945 a aparatului pentru educatie, cultura si propaganda, el isi exprima astfel temerile. Nu pierdea, de altfel, nici un prilej pentru a le impartasi, asa cum a facut si in fata ostasilor din Regimentul 4 Transmisiuni. "Noi, militarii, ne-am nascut democrati si sintem democrati si nu avem nevoie sa facem politica... Sintem o tara ocupata". Inlaturarea si anihilarea sa ca urmare a acestei atitudini s-au facut progresiv. Mai intii a devenit "cadru disponibil", in 1946, iar apoi a fost trecut in rezerva un an mai tirziu. In 1951, a fost decisa "scoaterea sa din cadrul de rezerva cu gradul de soldat", invocindu-se originea sa sociala, faptul ca a stat de doua ori de vorba cu Ion Antonescu, ca a comandat trupe pe frontul impotriva URSS etc. Cosmarul sau nu se incheiase insa. Pe 3 martie 1952, a fost ridicat de Securitate si inchis la Jilava, unde a si murit doar un an mai tirziu, in infirmerie.
Legi dupa pofta sovieticilor
Epurarile au avut ca preambul adoptarea unor legi, prin care s-a incercat cosmetizarea nedreptatilor flagrante. Astfel, la doar o luna dupa Conventia de Armistitiu din 12 septembrie 1944, care obliga Guvernul roman sa colaboreze cu "Inaltul Comandament Aliat (sovietic) la arestarea si judecarea persoanelor acuzate de crime de razboi, s-a dat un decret prin care Consiliul de Ministri era imputernicit sa ia orice masuri "privative de libertate in vederea stabilirii responsabilitatii politice si penale impotriva autorilor si a complicilor morali si materiali ai dezastrului tarii". S-a apreciat ca aceasta dispozitie, prin care s-a incalcat si principiul separatiei puterilor in stat, a generat cele mai mari abuzuri judiciare din Romania. Ea a fost urmata de Legea pentru pedepsirea criminalilor si profitorilor de razboi, prin care se instituiau asa-zisii "acuzatori publici" si Tribunalul Poporului, si de Legea de urmarire si sanctionare a celor vinovati de dezastrul tarii, ambele adoptate pe 20 ianuarie 1945 si coroborate mai tirziu in Legea 312. Intr-o prima transa au fost arestate 154 de persoane, iar pina in aprilie 1946 au fost judecate 25 de loturi de inculpati, majoritatea militari. Lotul lui Ion Antonescu, care a fost adus din Uniunea Sovietica in aprilie 1946, si al colaboratorilor sai apropiati a urmat la rind, imediat desfiintindu-se Tribunalul Poporului. Epurarea Armatei prin punere sub acuzare si arestare a fost dublata prin disponibilizarea celor ce "prisoseau nevoilor de incadrare", dispusa de un alt set de legi. "Ofiterii erau trecuti intr-un fel de somaj tehnic, insa in final intrau in rezerva", spune istoricul Florin Sperlea. Criteriile erau si in acest caz politice. "Armata ce-a ramas este o creatie pur comunista", nota in iulie 1947 in jurnalul sau generalul Constantin Sanatescu, care fusese prim-ministru chiar in momentul semnarii Conventiei de Armistitiu.
Cap de acuzare: Ion Antonescu
Multe dintre procesele deschise generalilor Armatei Romane de comunisti aveau ca justificare colaborarea cu maresalul.
Principalii vizati in procesul epurarilor au fost fostii ministri din guvernul Ion Antonescu, precum si colaboratorii apropiati ai acestuia. Nu era insa necesar ca neaparat cineva sa fi impartasit viziunea maresalului sau sa fi colaborat cu el pentru a fi inscenat un proces cu acest capat de acuzare. Un exemplu este generalul Petre Vasilescu. In timpul guvernarii antonesciene acesta nu a detinut functii foarte importante, iar in 1942 a fost arestat dupa ce i-a trimis o scrisoare de protest lui Antonescu prin care se opunea deciziei de a continua razboiul dincolo de Nistru. Cu toate acestea, comunistii l-au considerat om al vechiului regim, l-au arestat si l-au condamnat la opt ani de temnita grea. A murit in centrul de exterminare al inchisorii din Galati, sotia sa fiind anuntata abia dupa cinci ani.
O executie ca la carte
Printre generalii si oamenii politici a caror pedepsire a fost facuta o data cu cea a maresalului s-au aflat Mihai Antonescu, Constantin-Piky Vasiliu, Constantin Pantazi, Gheorghe Alexianu, Radu D. Lecca si Eugen Cristescu. Primii trei generali il insotisera, alaturi de inca un colonel, in exilul-detentie din URSS. Dupa arestarea pe 23 august, acestia au fost dusi de sovietici in apropiere de Moscova, de unde i-au adus inapoi pentru proces in 1946. El a inceput pe 6 mai 1946. A fost citit actul de acuzare, s-au facut interogatoriile, administrarea probelor, audierea martorilor. Pe 17 mai, Tribunalul Poporului deja pronunta sentinta de condamnare la moarte a celor sapte acuzati, in frunte cu Antonescu, considerat criminal de razboi si gasit vinovat de dezastrul tarii. Avocatii sai au depus recurs in aceeasi zi, iar mama sa, Lita Baraga, invoca "cu lacrimi in ochi marinimia Majestatii Sale". Regele Mihai nu a avut insa puterea de a se opune recomandarii scrise, cu putere de ordin, data de Petru Groza de a refuza gratierea "pentru inalte ratiuni de stat". Doar lui Pantazi, Lecca si Cristescu le-a fost comutata pedeapsa. Ceilalti

Episodul 4: Elita militara: o epurare perfectă
Mirela Corlatan

Aproape toti ofiterii Armatei Romane la terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial au fost epurati de catre comunisti. Sute si-au gasit sfirsitul in inchisori.
"Nicicind nu am fost un tradator, un necredincios, un tulburator al tarii si neamului meu. Cindva, cind patimile politice se vor atenua, realitatea va aparea in tot adevarul ei". In 1958, dupa 10 ani de carcera grea, contraamiralul Horia Macelariu, transferat de la Aiud la Rimnicu Sarat, se adresa cu aceste cuvinte directorului general al penitenciarelor. Profetia sa avea sa se implineasca abia peste mai bine de trei decenii. Cit de bine a reusit planul de distrugere a elitei militare, pus in scena sub supravegherea atenta a Kremlinului, a surprins pina si pe unul dintre artizanii ei, Petru Groza. In procente, "crima aproape perfecta" s-a exprimat prin inlaturarea a peste 95% dintre ofiterii care formau corpul de comanda al Armatei Romane la sfirsitul razboiului, in doar zece ani.
De la 20.000 la 700 de ofiteri
Potrivit unei statistici oficiale privind structura Armatei Romane la sfirsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, mai exact pe 25 octombrie 1944, din totalul celor 454.972 de persoane, 19.462 erau ofiteri activi, arata istoricul Alexandru Dutu. Acestia reprezentau intregul corp de comanda, de la sublocotenenti ca sefi de plutoane pina la seful Marelui Stat Major General. Unii dintre ei fusesera ofiteri in rezerva, mobilizati in timpul razboiului si care, in mod firesc, trebuiau sa se intoarca la vatra ca urmare a trecerii la starea de pace. Majoritatea ofiterilor au fost insa inlaturati pe criterii politice, bine ascunse sub motive dintre cele mai diverse si absurde, cum ar fi oportunismul sau necinstea. Potrivit Tratatului de pace din februarie 1947, efectivele au fost reduse la 138.000, dintre care, asa cum se consemneaza intr-o statistica din 1948, aproximativ 8.000 erau ofiteri. In 1951, ca urmare a unei reuniuni a ministrilor Apararii si prim-secretarilor, convocata de Stalin la Moscova, s-a impus din nou cresterea efectivelor in vederea pregatirii unui eventual razboi impotriva tarilor occidentale. In Romania, cresterea a fost de pina la 300.000 de persoane, dintre care 35.000 erau ofiteri. Paralel cu aceasta redimensionare a Armatei, a continuat insa epurarea vechilor ofiteri. Conform unei statistici solicitate de Emil Bodnaras inaintea celui de-al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc Roman, dintre ofiterii vechii armate mai ramasesera in 1955 doar 9,08%, adica in jur de 700.
"Din totalul de 35.000, acestia reprezentau o picatura intr-un ocean. Singura structura in care procentul ofiterilor vechi era invers era Academia Militara", explica istoricul Florin Sperlea, redactor-sef al revistei "Document", editata de Serviciul Istoric al Armatei, si autorul unei teze de doctorat pe tema sovietizarii Armatei Romane. Profesorii au fost pastrati in virtutea experientei lor didactice, pentru a le exploata experienta in formarea nou-venitilor.

100 de generali, aruncati in inchisori
Elita militara, reprezentata in viziunea istoricilor de cei care detineau functiile de sef al Marelui Stat Major General, comandanti de armata, comandanti de corpuri de armata si comandanti de divizii si regimente, a fost in prim-planul epurarilor. Doar dintre generali, peste 100 au fost aruncati in inchisoare, dintre care 40 si-au gasit acolo sfirsitul. Arestati sau retinuti la domiciliu, acestia au fost invinuiti pentru faptul ca au facut parte din guvernul antonescian sau comandasera mari unitati in razboiul antibolsevic. La sfirsitul lunii martie 1946, intr-o singura saptamina au fost trecuti in rezerva sau in retragere 46 de generali si peste 400 de ofiteri superiori. Epurarea trebuia facuta rapid, iar unul dintre cei care au militat fervent pentru asta a fost chiar Petru Groza. In momentul in care s-a prezentat lista "marilor criminali de razboi" in Consiliul de Ministri, acesta a anihilat orice tentativa de nuantare a judecatii. "Avem de-a face cu un proces politic... Eu nu vreau sa ajung la un proces de felul celui de la Nürnberg, interminabil... Procesul isi va urma cursul sau repede. Vom merge la pedepse asa cum va hotari Tribunalul Poporului si imediat vom pasi la judecarea celui de-al doilea lot. Cel de-al doilea lot va trebui sa cuprinda pe toti fostii ministri. (...) Nu facem discriminare. Noi sintem organ politic". Sub imperiul "psihozei razbunarilor", dupa cum singur a numit-o, Petru Groza a fost insa nevoit sa dea el insusi inapoi in 1947, dupa incercarea esuata de a proba vinovatia generalului Gheorghe Stavrescu. "Sa fim obiectivi. Exista o tendinta de razbunare. Trebuie schimbata aceasta mentalitate. Au trecut trei ani. S-a incheiat pacea. Lucrurile de multe ori se mai si uita. Desigur, sint crime concrete care nu se pot uita. Dar si acelea se pot prescrie. Toate codurile din lume prevad aceasta prescriere", recunostea Petru Groza. Discursul a ramas insa fara efect. Generalul Stavrescu s-a stins la Aiud, in 1951.
Informatorii din Armata
Unul dintre instrumentele folosite in epurarea elitelor militare si formarea asa-zisei "armate populare" a fost Directia Superioara pentru Educatie, Cultura si Propaganda (ECP). Ea a fost infiintata in 1945 in cadrul ministerului si extinsa apoi pina la nivelurile inferioare ale Armatei. Astfel, in fiecare companie, de exemplu, era un ofiter politic care lunar facea un raport in care semnala manifestarile ostile fata de guvernul Petru Groza, precum si pe cele pozitive. "Militarii vorbeau la popota unii cu altii si prin opiniile exprimate devenea clar cine e dezirabil si cine nu", spune istoricul Florin Sperlea.
Mariti lista noastra
Lista cu numele victimelor elitei militare distrusa de comunism prezentată de ziarul nostru este una minimă
Vechii generali, inlocuiti cu analfabeti
Pe masura decimarii elitei militare, fostii ofiteri au fost inlocuiti cu oameni fideli Partidului. Ofiteri cu patru clase si un an de scoala militara.
Valter Roman, care a fost printre primii "teoreticieni" ai sovietizarii Armatei Romane, scria intr-o lucrare publicata in 1948 ca schimbarea structurii sociale a efectivelor trebuie facuta prin recrutarea ostasilor "din rindurile clasei muncitoare, ale taranimii muncitoare si intelectualitatii progresiste". Aceasta, fireste, paralel cu "lichidarea ramasitelor care reprezinta interesele burgheziei". Valter Roman insusi a fost silit sa paraseasca Armata in 1950, cind s-a decis excluderea celor care luptasera in "Brigazile internationale" si in Rezistenta Franceza. Cu alte cuvinte, cei care nu aderau la noul sistem politic erau inlaturati cu prioritate. Intr-o a doua faza operau restul de criterii, cum ar fi originea sociala, astfel ca in final doar citeva sute de ofiteri au mai fost pastrati din vechea armata. Generali scoliti pe la cele mai prestigioase scoli militare europene au fost fie bagati la inchisoare, fie, in cel mai fericit caz, trecuti "in rindul cadrelor disponibile" pentru a face loc oamenilor noului regim.
De la scoala primara, direct la Academia Militara
Pregatirea acestora arata un tablou sumbru al noii Armate. Potrivit unei statistici, arata istoricul Florin Sperlea, 60% dintre ofiterii activi in anul 1955 urmasera doar patru clase primare. "Cu dispensa, se putea intra si cu mai putin la o scoala militara", explica acesta. Scoala militara care se redusese la un an. Asta dupa ce in perioada interbelica studiile militare erau de trei ani, urmati de unul de practica si inca unul de specializare. Pentru comunisti acestea erau insa detalii. Pentru a acoperi posturile ramase libere in urma epurarilor, numarul scolilor militare s-a marit, de la 11 la 26, inca din 1948. "Corpul de cadre a ajuns in final dupa chipul si asemanarea Partidului", arata Sperlea.

Episodul 4: Patru inchisi. Toti morti


Generalul Aurel Aldea (28 martie 1887, Slatina - 17 octombrie 1949, Aiud)
Functii importante: comandant al Corpurilor 2 si 7 Armata, ministru de Interne (1944), sef al Comandamentului General al Teritoriului (1944-1945).
Ministrul devenit sef al partizanilor
Unul dintre cei mai devotati generali ai cauzei monarhice. Asa ar putea fi caracterizat generalul Aurel Aldea, a carui cariera a fost intr-atit de spectaculoasa pe cit de dramatic a fost sfirsitul ei in inchisoare. Generalul de corp de armata si-a cistigat notorietatea in 1940, dupa ultimatumul sovietic, urmat de ocuparea Basarabiei si a Nordului Bucovinei, cind a fost numit seful delegatiei pentru reglementarea problemelor produse de agresiune. In 1941, i s-a incredintat misiunea de a cerceta activitatea fostilor ministri legionari. "I-am aratat generalului Antonescu ca, in primul rind, el este vinovat de rebeliunea legionara din cauza slabiciunii cu care i-a condus. N-a urmarit inarmarea lor. N-a pedepsit crimele lor." In august 1944, arestarea maresalului Antonescu avea sa se produca cu o contributie importanta a generalului Aldea. Ulterior, la solicitarea regelui, a devenit ministru de Interne, pentru scurt timp insa. La sfirsitul lui august 1945, dupa ce regele nu a reusit sa demita guvernul Petru Groza, in contextul grevei regale, Aldea a apreciat ca Mihai I nu este in siguranta, cautind solutii impreuna cu alti generali. "Din netarmurita dragoste fata de rege si tara, m-am hotarit sa misc tot ce este regalist si poate sari in ajutorul regelui in cazul in care ar fi atacat. A incoltit ideea unei declaratii de rezistenta in Bucuresti in scopul exclusiv aratat mai sus", relata acesta mai tirziu. Devenit conducator al Miscarii Nationale de Rezistenta (ce cuprindea organizatii precum "Haiducii lui Avram Iancu", "Graiul Sangelui" etc.), Aldea a fost arestat pe 27 mai 1946 si invinuit de "complotare intru distrugerea statului roman", de "razvratire", "insurectie armata". "N-am cautat decit sa servesc patria si neamul, cum nici azi nu rivnesc. Chiar daca distrugerea mea fizica ar urma, memoria mea o incredintez tinerilor de azi, care trebuie sa ma reabiliteze", a spus Aldea in fata instantei. Curtea Militara de Casatie si Justitie l-a condamnat la munca silnica pe viata, imbolnavindu-se grav in inchisoarea Vacaresti si murind in 1949 la Aiud.                           
Generalul Nicolae Ciuperca (20 aprilie 1882, Rimnicu Sarat - 25 mai 1950, Vacaresti)
Functii importante: comandant al Corpului 3 Armata, ministru de Razboi (1938-1939), comandant al Armatei 2 (1939-1940) si al Armatei 4 (1940-1941).
Cel care i-a infruntat si pe maresal, si pe comunisti
Un general cu cariera prodigioasa, Nicolae Ciuperca si-a legat numele in mod special de operatiunile pentru eliberarea Basarabiei, perioada in care conducea Armata 4. La scurt timp dupa aceasta, a fost silit sa-si inainteze demisia si, pe 13 noiembrie 1941, a fost trecut in rezerva. Pretextul a fost, culmea, de incompetenta militara, insa chiar Antonescu il elogiase. Adevaratul motiv fusese insa acela ca a refuzat sa execute un ordin al maresalului, in august 1941. Generalului Ciuperca i s-a cerut sa scrie o scrisoare Comandamentului german prin care sa solicite "onoarea de a continua mai departe operatiunile la cot cu armata germana". "O astfel de scrisoare nu pot face, pentru simplul motiv ca eu, personal, sint contra operatiunilor de asa mare amplitudine din partea armatei noastre, care nu este armata mondiala sau europeana", a raspuns generalul Ciuperca. In 1944, a solicitat ministrului de Razboi, Mihail Lascar, reincadrarea sa, insa i-a fost refuzata pentru "a nu incuraja apetiturile altor demisionati". Nemultumirea avea sa-l determine sa intre in 1946 in organizatia "Graiul Sangelui". Sub numele conspirativ de generalul Cioata, ajunge comandant militar al organizatiei, care viza "ocuparea institutiilor-cheie, a nodurilor de comunicatie si suprimarea conducerii statului pentru constituirea unui guvern in frunte cu Radescu". "Rascoala Armatei" facea parte din planul de actiune, ca si "stabilirea unei legaturi cu ambasadorul american de la Bucuresti pentru a cere sprijin material". Riscurile erau asumate. "Vom intra in puscarie, sa se stie ca n-am vrut ca Romania sa devina o republica a Uniunii Sovietice." Sub acuzatia de "complot si uneltire contra ordinei sociale", Nicolae Ciuperca a fost, intr-adevar, inchis la Jilava in 1948. Nu a reusit sa dărâme regimul comunist, iar in vara anului 1950, 23 de persoane din organizatie, in frunte cu seful ei, Ion Vulcanescu, au fost judecate. Ciuperca nu a supravietuit insa pina la terminarea procesului, murind rapus de boala.
Generalul Iosif Iacobici (8 decembrie 1884, Alba-Iulia - 11 martie 1952, Penitenciarul Aiud)
Functii importante: comandant al Corpului 2 Armata, al Armatei 3 si al Armatei 4, ministrul Inzestrarii Armatei, ministrul Apararii Nationale, sef al Marelui Stat Major.
"Demnitatea de ostas batrin"
"A fost ministru de Razboi la declansarea razboiului contra Rusiei. Deci va fi tradus la Comisia de Judecata." Astfel justifica primul-ministru Constantin Sanatescu in toamna anului 1944 refuzul de a raspunde la o cerere de reevaluare a generalului Iosif Iacobici. Acesta isi daduse demisia pe 20 ianuarie 1942 din functia de sef al Marelui Stat Major, dupa o cariera fulminanta. Cauza: facuse opinie diferita fata de maresalul Ion Antonescu in problema sporirii fortelor militare ce urmau sa actioneze pe frontul din URSS in primavara. Iosif Iacobici considera ca Armata Romana trebuie sa implice forte minime in acel moment, cu atit mai mult cu cit situatia strategica nu o impunea. "Nu este nici oportun, nici posibil sa participam la operatiile de primavara cu mai mult decit o armata in valoare de opt divizii". Maresalul nu a renuntat insa la planurile sale, ceea ce l-a determinat pe Iacobici sa se retraga din functie. "Desi sint in perspectiva evenimente mari, totusi plutesc intr-o ambianta de completa nesiguranta, daunatoare pregatirilor si intregii activitati de iarna ale armatei", justifica generalul Iacobici retragerea sa, invocind "demnitatea de ostas batrin". Maresalul nu a lasat fara raspuns aceasta pozitie. "Este o ofensa gratuita pe care o aduceti acestui neam. Este mentalitatea defetistilor si a celor care pescuiesc in ape tulburi. Dovada o face tinuta soldatului roman pe cimpul de lupta si a ranitilor din spitale, care toti vor sa fie mai repede vindecati ca sa fie trimisi pe front", ii raspundea maresalul. Pentru ca se considera nedreptatit, generalul a cautat un fel de reabilitare in 1944, precizind ca se va retrage imediat din armata dupa ce i se da "satisfactie morala". In 1946, este absolvit de orice vinovatie, insa la citeva saptamini este acuzat ca a militat pentru hitlerism, pentru declansarea razboiului impotriva URSS etc. Este arestat preventiv pe 12 august 1948 si trimis in judecata alaturi de alti 16 fosti demnitari din timpul guvernarii Antonescu. Este condamnat in 1949 la 8 ani de temnita grea, insa a murit dupa doar 3 la Aiud.
Generalul Emanoil Leoveanu (16 aprilie 1887, Craiova - 26 mai 1959, Fagaras)
Functii importante: seful Directiei Generale a Politiei, seful Directiei Artilerie din Ministerul de Razboi, comandant, succesiv, al Corpurilor de Armata 7, 6, 3, 4 si 6.
"Pedeapsa capitala, o favoare pentru mine"
Primele acuzatii formulate de comunisti impotriva generalului de corp de armata Leoveanu, in 1945, vizau implicarea in pogromul de la Iasi, din iunie 1941. A fost insa achitat, intrucit el se afla atunci la Bucuresti, iar implicarea sa nu a fost dovedita. Acuzatiile au fost reluate in 1947, in final fiind scos iar de sub urmarire penala. Noul regim nu s-a lasat insa pina cind nu l-a vazut pe general in inchisoare, lucru care s-a intimplat in 1955, pentru motivul de a fi "dezlantuit o teroare cumplita impotriva organizatiilor revolutionare ale clasei muncitoare", faptele sale intrunind "elementele infractiunii de crima contra umanitatii". Este condamnat la 10 ani de detentie riguroasa si la confiscarea averii personale. Pe motiv ca declaratiile celor 21 de martori ai apararii nu au fost luate in considerare si ca nu fusesera studiate toate probele din dosar, acesta a introdus recurs. Nu doar ca i-a fost respins, dar acesta a facut ca procurorul general al Romaniei sa se sesizeze ca "pedeapsa de 10 ani de munca silnica pare disproportionat de mica in raport cu gravitatea faptelor savirsite si cu persoana autorului lor". Prin urmare, in 1957, i-a fost marita la 15 ani. Regimul aspru de detentie la care a fost supus generalul, care i-a distrus sanatatea, l-a determinat ca inca dinainte de marirea pedepsei sa-i scrie procurorului general pentru a cere sa fie omorit. "Prefer sa fiu condamnat la moarte, sa scap de chinurile astea ingrozitoare, ce nu mai au sfirsit. Cu ce v-am gresit? Ce fapte criminale am comis? De ce ma tineti in aceasta situatie care cred ca depaseste orice pedeapsa ce se aplica unui puscarias vinovat? Interveniti, domnule procuror general, pentru sanctionarea mea cu pedeapsa capitala, socotind-o a fi o favoare pentru mine." Desi nu i s-a facut "favoarea" ceruta, moartea avea sa vina mai repede decit se astepta, in 1959, in Penitenciarul Fagaras.
Generali morti in detentie Aurel Aldea - 17 octombrie 1949, Aiud
Ioan Arbore - 25 decembrie 1954, Vacaresti
Gheorghe Avramescu - 3 martie 1945, Jasbereny, Ungaria
Radu Baldescu - 2 decembrie 1953, Jilava
Ion Carlont - 1950, Aiud
Henri Cihoski - 18 mai 1950, Sighet
Nicolae Ciuperca - 25 mai 1950, Vacaresti
Constantin S. Constantin - 16 septembrie 1952, Vacaresti
Grigore Cornicioiu - 16 septembrie 1952, Vacaresti
Dumitru Dobre - 26 martie 1959, Rimnicu-Sarat
Constantin Eftimiu - 19 septembrie 1950, Aiud
Grigore Georgescu - 27 aprilie 1952, Sighet
Iosif Iacobici - 11 martie 1952, Aiud
Constantin Ilasievici - 6 octombrie 1955, Vacaresti
Constantin Iordachescu - 18 noiembrie 1950, Jilava
Mihail Kiriacescu - 8 martie 1960, Pitesti
Radu Korne - 28 aprilie 1949, Vacaresti
Gheorghe Koslinski - 30 aprilie 1950, Aiud
Emanoil Leoveanu - 26 mai 1959, Fagaras
Gheorghe Liteanu - 17 februarie 1959, Fagaras
Nicolae Macici - 15 iunie 1950, Aiud
Socrat Mardari - 9 februarie 1954, Aiud
Vasile Mainescu - 13 mai 1953, Vacaresti
Ion Mihaescu - 22 octombrie 1957, Vacaresti
Ion Negulescu - 1 aprilie 1949, Jilava
Alexandru Nicolici - 20 ianuarie 1953, Poarta Alba
Constantin Pantazi - 23 ianuarie 1958, Rimnicu-Sarat
Vasile Pascu - 6 august 1960, Gherla
Nicolae Pais - 16 septembrie 1952, Sighet
Emil Palangeanu - 23 ianuarie 1953, Capul Midia-Navodari
Constantin Petrovicescu - 8 septembrie 1949, Aiud
Mihail Racovita - 29 iunie 1954, Sighet
Mihai-Cehan Racovita - 14 august 1954, Sighet
Radu R. Rosetti - 2 iunie 1949, Jilava
Gheorghe Rozin - 16 ianuarie 1961, Vacaresti
Nicolae Samsonovici - 15 octombrie 1950, Sighet
Ion Sichitiu - 29 aprilie 1952, Aiud
Gheorghe Stavrescu - 10 ianuarie 1951, Aiud
Nicolae Stoenescu - 2 martie 1959, Culmea
Ion Topor - 22 iunie 1950, Aiud
Petre Vasilescu - 4 noiembrie 1959, Galati
Constantin-Piky Vasiliu - 1 iunie 1946, Jilava
Gheorghe Vasiliu - 20 septembrie 1954, Sighet
Mihail Voicu - 17 august 1961, Gherla
Constantin Voiculescu - 17 septembrie 1955, Gherla
Vasile Zorzor - 9 august 1952, Fagaras

 








 

 

 


 


miercuri, 6 iulie 2016

COMUNISMUL ROMÂNESC PÂNĂ ÎN 1965




   Lovitura de stat de la 23 august 1944, care urmărea scoaterea României din războiul purtat alături de Germania şi reinstaurarea democraţiei, organizată de regele Mihai I şi de principalele partide politice, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social-Democrat, la care a fost asociat şi Partidul Comunist, minuscul la acea dată, dar exponent al intereselor sovietice, nu a adus nici pacea, România trebuind să lupte împotriva foştilor săi aliaţi până la înfrângerea lor totală, şi nici democraţia mult aşteptată de întregul popor român. Răsturnarea lui Antonescu de la putere nu numai că nu a adus linişte şi pace poporului român, dar l-a aruncat într-o perioadă de anarhie generată de propulsarea Partidului Comunist de către forţele sovietice în prim planul vieţii noastre politice, ca şi de încercarea acestuia, reuşită în cele din urmă, de a prelua întreaga putere politică şi economică în ţară.
Având în vedere faptul că după 23 august 1944, treptat, dar sigur, Partidul Comunist a devenit principala forţă politică din ţară, rămânând apoi unica forţă politică din România şi instaurând un regim totalitar copiat după modelul Uniunii Sovietice, considerăm necesar să prezentăm cititorilor câteva din principalele momente ale istoriei acestui partid, momente care explică poziţia şi acţiunile sale după ocuparea ţării de către armatele sovietice.
    Încă înainte de înfiinţarea Partidului Comunist, adepţii ideologiei sale au înţeles că soarta lor era strâns legată de aceea a bolşevicilor ruşi, care reuşiseră să preia puterea în urma loviturii de stat din 25 octombrie _ 7 noiembrie 1917. Comuniştii români, atâţia câţi erau, îşi dădeau seama că singura lor posibilitate de a cuceri puterea era cu ajutorul pe care li-l puteau oferi bolşevicii ruşi, ajutor în schimbul căruia ei erau gata să se subordoneze complet acestora, în dauna celor mai importante interese naţionale. Aceasta i-a plasat, de la început, pe poziţii subversive, antistatale şi antinaţionale, antiromâneşti în ansamblul lor.
Un exemplu elocvent, credem noi, în sensul celor afirmate mai sus îl constituie scrisoarea pe care M.Gh. Bujor, membru în Comitetul de acţiune al Partidului Social-Democrat din România, cu sediul la Odesa, i-a trimis-o lui Leon Troţki, la acea dată comisarul poporului pentru Afacerile Externe al Rusiei sovietice, la 15 decembrie 1917, din Petrograd. Bujor îi scria lui Troţki despre faptul că la "...începutul lunii iulie (1917), noi am trimis Sovietului din Petrograd _ Secţia internaţională, un raport-apel în care noi am arătat situaţia internă a României, necesitatea şi posibilitatea unei lupte revoluţionare şi noi ne permiteam să cerem ajutor din partea democraţiei revoluţionare ruse, pentru a atinge acest scop." Cu alte cuvinte, Bujor dorea ca exact în momentul în care România se afla angajată în plină luptă împotriva forţelor germane, pe frontul din sudul Moldovei, ea să fie atacată pe la spate şi distrusă de forţele revoluţionare bolşevice. Trădarea intereselor naţionale ni se înfăţişează aici în toată hidoşenia ei. Dar pentru că acest lucru nu a fost posibil, bolşevicii fiind înfrânţi temporar chiar la ei acasă, acţiunea lui Bujor şi a tovarăşilor săi s-a limitat la înfiinţarea unui centru de organizare şi propagandă revoluţionară română la Odesa, care a răspândit, cu concursul soldaţilor ruşi, 85.000 de manifeste, din care 15.000 reprezentau chemările lui Lenin şi Troţki la pace. Era foarte puţin, Bujor o recunoştea deschis, dar lipsa mijloacelor i-a împiedicat să facă mai mult. În schimb, dată fiind situaţia foarte grea din acel moment a României, înfrântă de maşina de război germană, Bujor îi cerea, şi mai presant, ajutor lui Troţki: "Noi considerăm momentul politic şi social intern şi extern foarte favorabil pentru a începe în România lupta finală. Şi noi sperăm, în acelaşi timp, că apelul nostru va avea de această dată o cu totul altă soartă." Textul scrisorii lui M.Gh. Bujor dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, aşa cum consideră istoricul Gheorghe Buzatu, că, deşi nu trecuseră decât cu puţin peste 30 de zile de la victoria loviturii de stat bolşevice, comuniştii români "...îşi aflaseră deja naşii".
Deveniţi mercenari ai puterii bolşevice, iar din martie 1919 ai Cominternului _ acel partid comunist mondial care avea drept scop subordonarea întregii planete faţă de interesele Rusiei sovietice _, comuniştii români a trebuit să fie plătiţi de aceasta până în 1944, când povara plăţii a trecut pe umerii poporului român. Astfel, un document provenind de la Biroul Sud al Cominternului din Harkov, din 2 martie 1920, arată că Secţia de propagandă Odesa solicitase, pentru luna iunie 1919, 40.000 de ruble pentru Basarabia şi 60.000 de ruble pentru restul României, iar pentru revoluţionarii români aflaţi la Odesa se cereau 20.000 de ruble. De asemenea, raportul pe luna iunie 1920 al Biroului Sud consemna plecarea în misiune în România a tovarăşilor Goldenberg, Rozenkranţ, Brigodirenko, Stăncescu şi Panaitescu, cu toţii dotaţi cu geamantane cu fund dublu şi cu materiale de propagandă. Sumele plătite erau: pentru Stăncescu, 12.000 de ruble sovietice şi 10.000 de ruble Romanov, pentru Goldenberg, 14.000 de ruble sovietice, 7.000 de ruble Romanov şi 3.000 de lei, iar pentru ceilalţi, 5.000 de ruble sovietice şi 7.000 de ruble Romanov. Tot în acest sens, trebuie să arătăm că reprezentantul Grupului comunist român, care a început să funcţioneze la Odesa imediat după terminarea primului război mondial, cunoscut sub pseudonimul "Baronul", a semnat de-a lungul anului 1919 zeci de chitanţe ce probau că primise de la delegatul Moscovei, un anume tovarăş Zalik, ajutoare însumând cu mult peste 500.000 de ruble sovietice, 30.000 de ruble ucrainiene, 4.800 de lei, 680 de leva şi 4.000 de coroane cehe. Ceva mai târziu, un anume activist Cosma emitea chitanţe atestând încasarea unor sume variabile pentru întreţinerea membrilor Partidului Comunist din România, anume 965 de dolari americani la 4 iunie 1925, 5.500.000 de coroane cehe la o dată neprecizată şi alte 360.000 la 1 iulie 1925. Răsplătirea comuniştilor români de către Moscova a continuat, aşa cum spuneam, până în 1944, în luna mai a acelui an F. Rabinovici primind 120 de ruble, M. Grinberg 180 de ruble, Vasile Luca 180 de ruble, M. Manole 225 de ruble şi aşa mai departe. Această subordonare faţă de interese străine a impus comuniştilor români metode şi mijloace de acţiune conspirative şi ilegale, chiar şi atunci când partidul lor s-a aflat în legalitate, precum şi adoptarea a numeroase pseudonime, ceea ce îngreunează foarte mult munca cercetătorului în acest domeniu.
Pentru a-şi întemeia un partid propriu, comuniştii români au avut nevoie expresă de aprobarea Moscovei, fapt pentru care au trimis în Rusia, în toamna lui 1920, o
delegaţie alcătuită din Gh. Cristescu, Constantin Popovici, Al. Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvani, Ioan Flueraş şi David Fabian. După discuţii îndelungate şi aprinse cu Zinoviev, Buharin şi chiar cu Lenin, primii patru membri ai delegaţiei au acceptat cele 21 de condiţii necesare pentru afilierea la Comintern, Flueraş fiind trimis înapoi în ţară, deoarece nu corespundea din punct de vedere ideologic, iar Fabian aflându-se într-o vizită prin Rusia Sovietică. Această acceptare a dus la scindarea Partidului Social-Democrat, în februarie 1921, scindare în urma căreia, la 8 mai al aceluiaşi an, a luat fiinţă Partidul Socialist Comunist ca secţie română a Internaţionalei Comuniste. Pentru că primul Congres al Partidului a fost întrerupt de intervenţia poliţiei, la 12 mai 1921, lucrările sale au fost reluate la Ploieşti, la începutul lunii octombrie a anului 1922. În noaptea de 3 spre 4 octombrie a fost adoptat Statutul Partidului Comunist din România, noua denumire a sa, care se va menţine până în octombrie 1945. Primul punct al Statutului prevedea că: "Partidul Comunist din România este o secţiune a Internaţionalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaţionalei căreia îi aparţine". La punctul al doilea se arăta că: "Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaţionalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toţi membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale partidului comunist."
In felul acesta, Rusia sovietică îşi crea o agentură fidelă în România, iar mişcarea muncitorească din ţara noastră primea o puternică lovitură pe plan politic, Partidul Social-Democrat destrămându-se în mai multe grupări şi nereuşind să joace un rol în viaţa politică pe măsura electoratului său potenţial.
Până la sfârşitul celui de al doilea război mondial însă, P.C.d.R. s-a aflat permanent la periferia vieţii politice româneşti. Identificarea partidului cu doctrinele comuniste şi ameninţarea pe care o reprezenta Uniunea Sovietică la adresa României l-au lipsit de orice sprijin popular. Din cei 45.000 de membri câţi avea Partidul Social-Democrat înainte de sciziune, P.C.d.R. a mai rămas doar cu 2.000 în 1922. Acceptarea tezelor Cominternului cu privire la dezmembrarea statului român, susţinute public de către comunişti, şi eşecul tratativelor româno-sovietice de la Viena, din martie-aprilie 1924, au condus la trecerea în ilegalitate a partidului la data de 11 aprilie 1924. Răspunsul Uniunii Sovietice nu s-a lăsat aşteptat prea mult, aceasta formând, în vara anului 1924, dincolo de Nistru, o Republică Sovietică Autonomă Moldovenească, iar în septembrie provocând revolta de la Tatar Bunar, sprijinită de comuniştii români, mai ales de cei din Basarabia.
    Trecerea în ilegalitate a P.C.d.R. a făcut ca activitatea sa să se desfăşoare mai mult în exteriorul decât în interiorul ţării. Următoarele sale congrese s-au desfăşurat în străinătate, la Viena (1924), Harkov (1928) şi Moscova (1931), şi au dus la eliminarea tuturor celor care mai îndrăzneau să se opună indicaţiilor Cominternului, printre care s-a numărat şi primul secretar general al partidului, Gheorghe Cristescu, eliminat în 1924 sub acuzaţia de naţionalism. De remarcat că el, Gheorghe Cristescu, a fost singurul român dintre secretarii generali pe care i-a avut Partidul Comunist până în 1944. Următorii secretari generali ai partidului au fost numai străini, şi anume: Elek Köblös, maghiar, între 1924 şi 1928; Vitali Holostenko, ucrainean, între 1928 şi 1931; Alexandru Ştefanski (Gorun), polonez, între 1931 şi 1934; Eugen Iacobovici, evreu, între 1934 şi 1936; Boris Ştefanov, bulgar, între 1936 şi 1940; Miklos Goldberger, evreu, în 1940; şi Ştefan Foriş, evreu ungur, între 1940 şi 1944.
Această situaţie de la vârful partidului s-a reflectat şi asupra bazei sale. Fiind un partid antiromânesc, din puţinii săi membri, românii reprezentau în anii '30 doar o minoritate de 23%, în timp ce maghiarii erau în proporţie de 26%, evreii de 18%, ruşii şi ucrainenii de 10%, la fel ca şi bulgarii, tot 10%. Caracterul antinaţional al partidului a făcut ca şi numărul membrilor săi să fie foarte scăzut până la 23 august 1944. Astfel, în 1922 existau 2.000 de membri de partid, în 1925 erau 1.661, în 1926, 1.500, în 1927 abia 300, în 1928, 500, în 1929, 461, în 1930, 700, în 1936, 1083, iar în 1937, 1633. În perioada celui de-al doilea război mondial, efectivele P.C.d.R. erau, după însemnările lui Boris Ştefanov, cuprinse între 2500 şi 2800 de membri.
 P.C.d.R., prin acceptarea condiţiilor de afiliere la Internaţionala Comunistă, devenea în mod automat nu numai un prizonier ideologic al Cominternului, cum era cazul, de altfel, cu toate celelalte partide comuniste recent înfiinţate. Comuniştii români, ale căror interese încep să se confunde cu interesele Moscovei, pe care au obligaţia să le apere, mai aveau obligaţia, în noua lor calitate, să militeze nu numai împotriva orânduirii sociale existente, ci şi împotriva intereselor statale ale României. Această poziţie, de trădare a intereselor naţionale, este foarte clar expusă în apelul lansat la 3 februarie 1922 şi intitulat Către muncitorii şi tovarăşii din toată ţara, precum şi în informaţiile pe care comuniştii români le furnizau centrului de la Moscova, informaţii descoperite şi publicate de istoricul Gheorghe Buzatu. Astfel, documentele P.C.d.R. aflate la Moscova cuprind rapoarte cu privire la situaţia partidului, scrisori despre România, un raport al lui Boris Ştefanov despre demisia guvernului Tătărescu, diferite alte informaţii despre România, despre situaţia din ţară. În 1941 documentele comuniştilor români se referă la situaţia din ţară, la situaţia generală şi la situaţia specifică din anumite zone, la activitatea organelor locale ale puterii de stat, la aprovizionarea populaţiei, la ajutorul ce putea fi acordat armatelor sovietice. Anterior, în 1940, după cotropirea Basarabiei de către sovietici, P.C.d.R. a publicat un Manifest entuziast, în care se vorbea de Basarabia eliberată, de fericita Basarabie, unde "... Armata Roşie a pus capăt jugului greu al imperialiştilor români".
    Toate aceste documente dovedesc în ce strânsă măsură activitatea comuniştilor români, prin intermediul Cominternului, era legată de Moscova, ale cărei interese ei le reprezentau, de fapt, în România. Documentele dovedesc amploarea activităţii trădătoare a comuniştilor români, simple unelte la îndemâna Kremlinului în toată perioada cuprinsă între 1918 şi 1944. P.C.d.R. nu numai că a acţionat împotriva regimului social-politic existent în România, dar a militat, în ajunul celui de-al doilea război mondial, pentru desfiinţarea graniţelor României Mari, prin proclamarea dreptului la autodeterminare al locuitorilor unor provincii istorice precum Basarabia şi Bucovina, şi înglobarea lor în Uniunea Sovietică. P.C.d.R. în ilegalitate nu era altceva, aşa cum consideră Vladimir Tismăneanu "... decât o coloană a cincea, instrumentul capital al propagandei sovietice în România". În timpul războiului, P.C.d.R. a acţionat ca instrument al politicii imperialiste şi al răspândirii şi introducerii în România a ideologiei Kremlinului şi ca oficină de spionaj la ordinele şi la discreţia serviciilor secrete moscovite, N.K.V.D. şi G.R.U. Comuniştii au întreprins operaţiuni informative, de diversiune şi sabotaj, au răspândit manifeste cu conţinut antinaţional, au făcut propagandă radiofonică de la Moscova împotriva ţării, au dus muncă de lămurire între prizonierii de război.
    În ceea ce priveşte politica trădătoare şi antinaţională a P.C.d.R., trebuie să mai reţinem şi faptul că cei mai de seamă lideri comunişti români ai anilor '20 _ '50 au fost recrutaţi ori s-au pus la dispoziţia serviciilor secrete sovietice, remarcându-se după 23 august 1944 în acţiunea de sovietizare a României. Dintre aceştia putem aminti pe Ana Pauker, Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, Gh. Gheorghiu-Dej, Petru Groza şi alţii.
    In ciuda acestei totale subordonări faţă de puterea de la Moscova, P.C.d.R. nu a fost nici el scutit de marile epurări din anii 1936_1938, când au fost lichidaţi activişti de seamă, precum Elek Köblös, Marcel Pauker, Al. Dobrogeanu-Gherea, Elena Filipovici, David Fabian, Al. Bădulescu, Ecaterina Arbore, Timotei Marin, Eugen Rozvani, I. Dicescu, Imre Aladar, Petre Zisu, Marcel Leonin, D. Grofu şi mulţi alţii.
    Lovitura de stat de la 23 august 1944 a propulsat P.C.d.R., acest partid de trădători, în prim planul vieţii politice româneşti, tocmai pentru că URSS a devenit
    factorul hotărâtor în România. Întreaga evoluţie viitoare a ţării va fi hotărâtă de acest fapt, România fiind ruptă de Occident şi aruncată din nou, ca de atâtea alte ori în istoria ei, în braţele unui imperiu oriental, ale unui imperiu de stepă, condus de un sistem de valori economice, sociale, politice, morale, culturale şi aşa mai departe, cu totul diferite de cele care au stat la baza statului român modern.
Comportamentul ocupanţilor sovietici s-a caracterizat prin aceeaşi barbarie ca cel al ocupanţilor turci şi tătari din trecut. Astfel, între 23 august şi 12 septembrie 1944, dată la care a fost semnat armistiţiul, armatele sovietice au făcut prizonieri peste 130.000 de militari români şi au scos din ţară bunuri în valoare de 2 miliarde de dolari americani. În perioada 23 august _ 31 decembrie 1944, Inspectoratul de jandarmi Iaşi a constatat pe teritoriul a 6 judeţe, Bacău, Fălciu, Iaşi, Neamţ, Roman şi Vaslui, următoarele fapte ale soldaţilor sovietici: 61 de agresiuni contra jandarmilor soldate cu 3 morţi, 3399 devastări, 10.065 vehicule confiscate, 97.360 animale confiscate, dintre care 8.169 cai, 10.452 boi şi vaci, 60.864 oi, 7.615 porci şi 10.220 păsări, 35.000 de tone de cereale luate, 110 persoane ucise şi 53 grav rănite. La începutul lunii octombrie 1944, dorind să-şi stabilească o bază militară la Craiova cu scopul de a sprijini armata populară de eliberare a Iugoslaviei, sovieticii au luat drastice măsuri, printre care şi confiscarea unor bunuri materiale. Astfel, la 12 octombrie, Ivan A. Serov, comisar adjunct al Afacerilor Interne al URSS, raporta lui Lavrenti P. Beria, comisarul poporului pentru Afacerile Interne al URSS, că, din ordinul sovieticilor, Siguranţa română a arestat în total 55 de persoane cu orientări antisovietice, printre care se numărau comandantul garnizoanei române, locotenent-colonel Buzia, prefectul judeţului, general de divizie în rezervă Petrescu, directorul biroului Siguranţei, Pârvulescu, şeful poliţiei, Vlasia, primarul oraşului, general de divizie în retragere Popescu. De asemenea, fuseseră ridicate şi predate 90 de arme de foc cu ţevi ghintuite, peste 800 de aparate de radio, fuseseră sechestrate 12 automobile deţinute ilegal, 17 camioane de producţie sovietică aflate la dispoziţia unităţilor române, fuseseră retrase din circulaţia oraşului Craiova şi expediate la Odesa 7 troleibuze, 7 tramvaie, stâlpi de fontă, cablu electric şi statui de bronz luate de români din URSS. În oraş au fost desfăşuraţi 2.000 de ostaşi din trupele N.K.V.D., plasaţi în zonele principale, pentru introducerea regimului militar sever, iar 250 de soldaţi formau rezerva de intervenţie în cazuri speciale.
De fapt, Comisia Aliată (Sovietică) de Control din România, condusă de mareşalul Rodion I. Malinovski şi având ca locţiitori, pe rând, pe generalul-locotenent V.P. Vinogradov şi pe generalul-colonel Ivan Z. Susaikov, a devenit organul de conducere sovietică în România, adevărata deţinătoare a puterii în ţară. Această poziţie a fost consolidată din punct de vedere militar prin reducerea forţelor poliţiei române, la 2 octombrie 1944, de la 18.000 la 12.000 de oameni, iar la 26 octombrie şi a armatei române din interior, de la 13 divizii complete la 3 divizii cu efectiv redus, în total 10.000 de oameni. De asemenea, efectivele de grăniceri şi jandarmi au fost reduse de la 74.086 la 58.018 oameni. În ansamblu, forţele armate române au fost reduse, de la 419.000 de oameni în mai 1945, la doar 136.000 de oameni în decembrie 1947. În schimb, numărul trupelor sovietice staţionate în România a crescut de la 80.000, la 8 mai 1945, la 615.000, la 1 martie 1946. Deşi, treptat, numărul lor a scăzut (400.000 la 1 iunie 1946 şi 240.000 la 1 noiembrie 1946), ele au reprezentat elementul esenţial în desfăşurarea evenimentelor politice şi de altă natură ce au avut loc în ţara noastră.
Sovieticii, prin intermediul P.C.d.R., devenit Partidul Comunist Român la conferinţa din octombrie 1945, au introdus în România sistemul comunist cu ideologia sa, după care au transformat ţara într-o anexă a imperiului lor.
 
    In ceea ce priveşte comunizarea României, începuturile acestui proces au loc în intervalul 23 august 1944 _ 30 decembrie 1947. Datorită sprijinului sovietic _ politic, diplomatic şi, mai ales, militar _ comuniştii au reuşit să provoace eşecul revenirii la democraţie a României şi, la 6 martie 1945, să pună mâna pe puterea executivă, prin formarea guvernului dr. Petru Groza. Asaltul politic a continuat prin preluarea puterii legislative, ca urmare a falsificării alegerilor din 19 noiembrie 1946, şi s-a încheiat, la 30 decembrie 1947, prin alungarea regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române. În această perioadă, toate partidele politice au fost eliminate, ultimul dintre ele, Partidul Social-Democrat, fiind înghiţit de comunişti la congresul de fuziune din 21 _ 23 februarie 1948, în urma căruia a rezultat Partidul Muncitoresc Român, denumire sub care se va ascunde Partidul Comunist până în vara lui 1965. De asemenea, Poliţia, Jandarmeria, Siguranţa generală, Serviciul Special de Informaţii au fost infiltrate de sovietici care, după 6 martie 1945, înfiinţează Brigada Mobilă Specială, embrionul viitoarei Securităţi, şi declanşează o represiune generală nemaiîntâlnită în istoria ţării, represiune ce va dura aproape două decenii şi va schimba faţa României.
Fiecare pas politic spre comunism s-a reflectat şi în domeniul economiei. Astfel, la câteva zile de la instalare, guvernul Petru Groza a efectuat reforma agrară din 23 martie 1945 prin care au fost expropriate 1.468.000 ha, din care 1.109.000 au fost date în proprietate ţăranilor, iar restul au fost trecute la rezerva de stat. Cu ocazia reformei s-au confiscat 3130 tractoare, 1276 pluguri de tractor, 682 locomobile, 1274 batoze pentru cereale, 1031 secerători-legători, 1100 secerători simple şi a fost desfiinţată clasa moşierimii. "După victoria" în alegerile din 19 noiembrie 1946, puterea comunistă a etatizat Banca Naţională, la 1 ianuarie 1947, după care, la 15 august al aceluiaşi an, a efectuat o reformă monetară prin care erau deposedaţi toţi proprietarii de capital.
In acei ani, pe lângă obligaţiile economice pe care România le avea faţă de URSS ca urmare a convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, puterea comunistă a înfeudat ţara şi mai mult faţă de interesele sovietice. Astfel, la 8 mai 1945 a fost semnat un acord comercial cu Uniunea Sovietică prin care se înfiinţau sovromurile. Pe această cale au luat fiinţă Sovrompetrol, Sovromtransport, Sovrommetal, Societatea de transporturi aeriene româno-sovietice T.A.R.S., Sovromlemn, Banca Sovieto-Română, Societatea Anonimă Sovrombanc. Timp de aproape un deceniu, până la desfiinţarea lor între 1954 şi 1956, aceste sovromuri au fost principala modalitate prin care Uniunea Sovietică a exploatat economic România, aproape întregul surplus economic al ţării luând calea Răsăritului. În 1947 situaţia economică a României era dezastruoasă, la aceasta adăugându-se despăgubirile pe care le avea de plătit faţă de URSS şi care se ridicau la 1.195 milioane dolari, dintre care 75 milioane pentru întreţinerea armatelor, 300 milioane despăgubiri propriu-zise, 470 milioane restituiri, 200 milioane reîntregiri în drepturi şi 50 milioane cu alte destinaţii.
Această nemiloasă exploatare la care era supusă România s-a reflectat dureros în nivelul de trai al populaţiei. Astfel, indicele preţurilor în Bucureşti a crescut de la 100 în 1943 la 2.712 în martie 1945, deci de peste 27 de ori, iar în 1946 preţul cărnii a crescut cu 400%, al cartofilor cu 800%, al pâinii şi al fasolei cu 1000%. Toate acestea nu puteau împiedica însă drumul victorios al comuniştilor spre acapararea totală a puterii.
In acea perioadă un rol important în desfăşurarea evenimentelor din România l-a avut Transilvania de nord-vest, teritoriu pe care sovieticii, cum ei înşişi o recunosc, l-au folosit ca pe un mijloc de presiune şi şantaj asupra guvernelor de la Bucureşti, până la 6 martie 1945. Astfel, la 26 decembrie 1944, A.J. Lavrentiev, comisaru poporului pentru Afaceri Externe al R.S.S.F. Ruse, îi scria lui Vâşinski, arătându-i că, la cererea guvernului român de a se introduce administraţia românească în Transilvania de Nord, guvernul sovietic a declarat, prin Comisia Aliată de Control, că problema termenului şi modalităţilor de instalare în Transilvania de nord a organelor administrative româneşti se află într-o legătură indisolubilă cu problema îndeplinirii Convenţiei de armistiţiu. În concepţia lui Lavrentiev şi, prin urmare, a autorităţilor sovietice "..problema remiterii către România a Transilvaniei de Nord trebuie să servească drept cea mai importantă pârghie pentru influenţarea guvernului român, nu numai în domeniul îndeplinirii obligaţiilor economice din Convenţia de armistiţiu, dar şi în domeniul promovării politicii sale interne şi externe". Semnificativ în ceea ce priveşte acest obiectiv al politicii sovietice în România este răspunsul pe care l-au dat comuniştii români, principalii lui beneficiari. Exponenţii Frontului Naţional Democrat din nordul Transilvaniei, organizaţie creată de comunişti la 12 octombrie 1944, au manifestat o clară tendinţă de transformare a zonei într-o autonomie, tendinţă care ar fi dus la ruperea acestui teritoriu din trupul ţării. Pentru comunişti, orice mijloc era bun dacă el putea să ducă la acapararea totală a puterii.
Dar politica sovietică în România, eliberată de orice obstacol după încheierea Tratatului de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, este exprimată cel mai bine de o directivă specială adresată, de centrul N.K.V.D. din Moscova, filialei sale din Varşovia, la data de 2 iunie 1947, atunci când Stalin hotărâse grăbirea procesului de sovietizare şi comunizare a ţărilor ocupate de Armata Roşie, ca răspuns la planul Marshall şi la evidenta hotărâre a americanilor de a rămâne în Europa. Deşi documentul (Vezi şi Memoria nr. 8, pag. 76-82.) se referă la Polonia, este evident că datele cuprinse în el au în vedere toate ţările din sfera sovietică de influenţă de pe continentul nostru, sferă în care se încadra şi România. Expunerea prevederilor cuprinse în acest document considerăm că va fi pe deplin lămuritoare pentru cititori în privinţa obiectivelor urmărite de ocupantul sovietic.
    N.K.V.D. interzicea primirea pe teritoriul ambasadelor sovietice a autohtonilor contactaţi ca informatori. Întâlnirea cu aceşti oameni trebuia organizată de serviciul special desemnat în acest scop şi putea avea loc doar în locuri publice. Informaţiile erau preluate de către ambasadă prin organele serviciilor speciale. Se cerea ca între soldaţii sovietici şi populaţia civilă să nu aibă loc legături de nici un fel. Trebuia realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, avându-se grijă ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor secrete sovietice. De la conducătorii de plase în sus, în poziţii de conducere se vor repartiza oameni cu care sunt de acord serviciile secrete sovietice. Pentru fiecare congres, indiferent de natura lui, se vor pregăti oameni noi şi doar cei agreaţi de serviciile secrete sovietice. Persoanelor cu capacităţi organizatorice şi cu şanse sigure de popularitate li se va acorda o atenţie deosebită, iar în cazul în care se opun colaborării nu li se vor da posturi ierarhice superioare. Funcţionarii de stat, în afara celor din Securitate şi din industria minelor, trebuiau să aibă salarii mici, mai ales în domeniul sănătăţii, justiţiei, precum şi cei care deţineau funcţii de conducere. În toate organele de guvernământ şi în majoritatea uzinelor, trebuiau să existe oameni care să conlucreze cu serviciile speciale sovietice, fără ştirea organelor administrative locale. Presa autohtonă nu trebuia să transmită date cu privire la calitatea şi sortimentul mărfurilor ce se livrau sovieticilor. Autorităţile locale nu puteau emite acte doveditoare a proprietăţii asupra pământului, ci doar acte care arătau calitatea de lot dat în folosinţă (deci nu de proprietate). Gospodăria particulară trebuia să fie făcută nerentabilă, după care urma să înceapă colectivizarea. În cazul în care intervenea o rezistenţă mai mare, trebuia redusă împărţirea mijloacelor de producţie, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici pe această  cale nu se ajungea la rezultatele scontate, trebuia făcut ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit prin import. Trebuia făcut în aşa fel încât hotărârile şi ordinele cu caracter juridic, economic sau organizatoric să fie nepunctuale. Autoconducerea din uzine nu putea exercita nici o influenţă asupra activităţii concrete din acestea. Ea acţiona doar pentru punerea în practică a hotărârilor. Sindicatele nu aveau dreptul de a se împotrivi conducerii. Ele trebuiau să fie ocupate cu alte probleme, precum organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii şi împrumuturi, programe culturale şi distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere şi decizii ale conducerii politice.
In ceea ce priveşte activitatea de conducere, urma ca numai acei conducători care rezolvau impecabil problemele cu care fuseseră însărcinaţi şi care nu le analizau, depăşind cadrul activităţii lor, să fie avansaţi. În legătură cu activitatea "băştinaşilor", purtători ai unor funcţii de partid, de stat sau administrative, trebuiau create asemenea condiţii ca aceştia să fie compromişi în faţa angajaţilor, astfel încât să devină imposibilă întoarcerea lor la anturajul iniţial. Cadrelor militare autohtone li se puteau încredinţa poziţii de răspundere în locuri unde deja erau plasaţi oamenii serviciilor speciale sovietice. În cazul fiecărei acţiuni armate şi cu ocazia tragerilor, cantitatea muniţiilor trebuia controlată permanent şi cu seriozitate, indiferent de tipul de armă. Trebuia ţinut sub observaţie fiecare laborator şi institut de cercetare. Era permisă doar realizarea acelor invenţii cu aplicabilitate în domeniul minelor sau cele care aveau indicaţiile speciale sovietice. Nu se puteau realiza invenţii care ar asigura creşterea producţiei de produse finite şi, paralel cu aceasta, scăderea producţiei şi a extragerii de materii prime, sau care ar împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă o invenţie devenea cunoscută, trebuia organizată vânzarea acesteia în străinătate. Documentele cuprinzând date cu privire la valoarea şi descrierea invenţiei nu se publicau.
Punctualitatea transporturilor trebuia perturbată. În uzine trebuiau iniţiate diferite şedinţe şi conferinţe profesionale, trebuiau notate propunerile şi observaţiile ce fuseseră expuse, respectiv autorii acestora. Trebuiau popularizate discuţiile cu muncitorii care se ocupau de probleme actuale legate de producţie, respectiv cele care criticau trecutul şi problemele locale, dar nu trebuiau înlăturate cauzele fenomenelor în discuţie. Trebuia acordată o mare atenţie să nu existe reţele de apă nelegate la reţeaua principală în cartierele în curs de reconstrucţie sau nou construite. Canalele vechi neracordate şi fântânile trebuiau lichidate sistematic pe parcurs. Reconstrucţia obiectivelor industriale şi construcţia celor noi trebuia făcută avându-se în vedere ca materialele reziduale să fie dirijate în depozitele de apă ce ar putea folosi drept rezerve de apă potabilă. În oraşele reconstruite sau nou construite nu se admiteau în locuinţe spaţii excedentare, care ar fi putut folosi la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a animalelor sau la depozitarea rezervelor de alimente. Întreprinderile proprietate personală şi industriaşii trebuiau să primească doar astfel de materii prime şi utilaje care să împiedice producţia de calitate. Preţul acestor mărfuri trebuia să fie mai mare decât preţul produselor similare ale întreprinderilor de stat. Trebuia facilitată extinderea proprietăţii de stat la cel mai înalt grad în toate domeniile. Era admisă criticarea activităţii organelor administrative, dar nu se admitea scăderea numerică a personalului şi nici funcţionarea lor normală. Trebuia împiedicată buna aprovizionare a pieţei interne. Trebuia provocată o antipatie generală împotriva bisericilor. Era necesar să fie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinutul predicilor, cântecelor, al educaţiei religioase, dar şi ceremoniile de înmormântare.
    Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi, trebuiau să fie înlăturaţi profesorii care se bucurau de popularitate, locurile lor urmând să fie ocupate de oameni numiţi "de sus". Trebuia redusă cantitatea de material documentar, iar în licee trebuia oprită predarea limbilor latină şi greacă veche, a filosofiei generale, a logicii şi geneticii. Cu ocazia predării istoriei, nu trebuia amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele ţării, ci trebuia arătată mişelia regilor şi lupta poporului asuprit. În şcolile de specialitate trebuia introdusă specializarea îngustă. Trebuiau organizate acţiuni cu caracter artistic sau sportiv care să celebreze lupta "băştinaşilor" împotriva cotropitorilor, exclusiv ruşii, îndeosebi nemţii, şi care să popularizeze lupta pentru socialism.
    Centrul N.K.V.D. de la Moscova cerea să se aibă grijă de construcţia şi reconstrucţia drumurilor, podurilor, a căilor şi reţelelor de legătură, astfel ca, dacă ar fi fost nevoie de o intervenţie armată, locul rezistenţei sau al concentrării forţelor reacţionare să fie accesibil din toate părţile. Reprezentanţii opoziţiei politice trebuiau arestaţi sau prelucraţi aceia care se bucurau de stima populaţiei "băştinaşe". Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa claselor, trebuiau lichidaţi prin aşa-numite "întâmplări neprevăzute" sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun. Trebuia, de asemenea, împiedicată reabilitarea celor condamnaţi în procese publice. Dacă această reabilitate devenea inevitabilă, ea se admitea doar cu condiţia ca respectivul caz să fie considerat o greşeală judecătorească. Procesul nu trebuia reluat, iar pricinuitorii judecăţii greşite nu trebuiau convocaţi. Conducătorii numiţi de partid care, prin activitatea lor, produceau pierderi sau trezeau nemulţumirea angajaţilor, nu trebuiau chemaţi în judecată. În cazuri extreme erau rechemaţi din funcţie, fiind apoi numiţi în posturi similare sau superioare. La sfârşit, trebuiau puşi în funcţii de conducere şi ţinuţi în evidenţă cu rol de cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare. Trebuiau aduse la cunoştinţa publicului procesele acelor persoane cu poziţie de conducere, în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, învăţământului, care erau învinuite de atitudine împotriva poporului, socialismului, industrializării, pentru a se atrage atenţia maselor populare. Cei care lucrau în diferite funcţii trebuiau să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai slabă pregătire profesională, necalificaţi. Trebuia ca în facultăţi să ajungă cu prioritate cei care proveneau din cele mai joase categorii sociale şi care nu erau interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă.
Cu unele mici modificări specifice fiecărei ţări, acest document N.K.V.D. a fost aplicat în întregul imperiu sovietic, deci şi în România. Dovada o constituie tocmai faptele şi acţiunile comuniştilor români, care au pus în practică cele mai multe dintre prevederile documentului. Nu întâmplător istoricul Florin Constantiniu constată că în toate împrejurările şi în toate domeniile, de la economie la ideologie, conducerea Partidului Muncitoresc Român a aplicat obedient directivele sovietice şi, în multe cazuri, a făcut chiar exces de zel pentru a-şi dovedi fidelitatea faţă de stăpânii de la Kremlin. Din această cauză, consideră politologul Vladimir Tismăneanu, comunismul român a fost, de la bun început şi fără întrerupere, o întreprindere malefică. El a servit unor scopuri barbare şi a făcut-o cu metode barbare.
Evident, această politică de subordonare completă a ţării faţă de Uniunea Sovietică, de distrugere sistematică a elitelor româneşti şi a valorilor tradiţionale ale poporului nostru, a putut fi aplicată cu succes şi datorită contextului politic internaţional creat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Istoriografia românească şi majoritatea opiniei publice româneşti a considerat şi consideră că o mare parte de vină pentru această situaţie revine puterilor occidentale, mai ales Statelor Unite ale Americii şi Marii Britanii, care au asistat pasive la moartea democraţiei şi la instaurarea comunismului în Europa de răsărit, nu au întreprins nimic consistent pentru a opri tăvălugul sovietic în această parte de lume.
    Pasivitatea anglo-americanilor este evidentă pentru toată lumea şi ea nu mai necesită nici o demonstraţie. Este clar că cele două mari democraţii au făcut mult prea puţin pentru a apăra Europa de răsărit de ameninţarea sovietică. Dar istoricul nu trebuie niciodată să se mulţumească cu simpla constatare a unor realităţi. El trebuie să găsească şi să explice cauzele care au condus la acea realitate.
Astfel, Uniunea Sovietică, adică Stalin, considera că cel de-al doilea război mondial nu semăna cu cele din trecut. Tiranul de la Kremlin îi declarase în 1944 lui Milovan Djilas, unul dintre conducătorii comuniştilor iugoslavi şi viitor disident, că "... cine ocupă un teritoriu îşi impune şi propriul său sistem social."
Marea Britanie, condusă de Churchill, se afla, în schimb, la capătul puterilor, era epuizată din punct de vedere economic şi militar, fapt care va provoca destrămarea rapidă a uriaşului său imperiu colonial, mai presus de orice, ea se temea că la sfârşitul războiului americanii îşi vor retrage toate trupele din Europa, la fel cum procedaseră la sfârşitul primului război mondial, lăsând astfel continentul pradă sovieticilor pe care nimeni nu-i putea opri din punct de vedere militar. În aceste condiţii este de înţeles de ce Churchill a preferat o înţelegere cu Stalin şi nu o confruntare pe care singur nu o putea susţine. La 9 octombrie 1944, aflat la Moscova, el i-a propus lui Stalin o împărţire a sferelor de influenţă din Europa centrală şi de sud-est, împărţire în urma căreia România intra în sfera sovietică în proporţie de 90%.
In ceea ce priveşte Statele Unite ale Americii, ele se aflau la sfârşitul unui război victorios, forţele lor armate erau destul de obosite şi lipsite de dorinţa de a începe imediat un alt război, Europa de răsărit era un teritoriu îndepărtat unde interesele americane erau prea puţine şi lipsite de importanţă, ca să nu mai spunem că o parte din ţările de aici, Bulgaria, România şi Ungaria, le fuseseră inamice în timpul războiului. Opinia publică americană nu ar fi înţeles şi nu ar fi aprobat o confruntare deschisă cu Uniunea Sovietică în asemenea condiţii, mai ales că această ţară contribuise decisiv la înfrângerea Germaniei hitleriste.
Apetitul teritorial al Uniunii Sovietice era însă prea evident pentru ca anglo-americanii să nu reacţioneze în nici un fel. Reacţia lor, care a dus la salvarea Finlandei, Greciei, Iranului, iar mai târziu a Austriei, a provocat războiul rece, care după 45 de ani se va încheia cu destrămarea şi desfiinţarea Uniunii Sovietice şi cu eliberarea ţărilor captive, printre care şi România.
Până atunci însă, teroarea din Uniunea Sovietică a cuprins întreaga lume comunistă, printre care şi România. Peste 1.000.000 de români au trecut prin închisorile politice comuniste, numărul celor care şi-au pierdut viaţa fiind mare, dar greu de precizat în actualul stadiu al cercetărilor. Instaurarea monolitismului politic, o dată cu proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, a fost urmată de un adevărat asalt al comuniştilor asupra societăţii româneşti, de un potop de măsuri vizând realizarea modelului sovietic. Astfel s-a înfăptuit naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport (11 iunie 1948), s-a instituit planificarea centralizată a economiei (1 iulie 1948), s-a reorganizat învăţământul după model sovietic (3 august 1948), au fost create staţiunile de maşini şi tractoare în agricultură _ S.M.T. (7 octombrie 1948), au fost expropriate moşiile de 50 de hectare rămase în urma reformei agrare din 23 martie 1945 (2 martie 1949), cu o suprafaţă totală de 342.319 ha, s-a hotărât începerea colectivizării agriculturii (3 _ 5 martie 1949), s-au naţionalizat farmaciile (2 aprilie 1949), s-au înfiinţat Securitatea (30 august 1948), miliţia (23 ianuarie 1949) şi trupele de securitate (17 februarie 1949), s-a declanşat o represiune fără precedent împotriva poporului român (fenomenul Piteşti, canalul Dunăre-Marea Neagră), a fost naţionalizată o mare parte a fondului de locuinţe (20 aprilie 1950), s-a introdus munca forţată prin noul Cod al Muncii (30 mai 1950), s-a realizat o nouă împărţire teritorial-administrativă a ţării în regiuni şi raioane (23 iulie 1950), a fost epurat Partidul Muncitoresc Român, fiind excluşi peste 192.000 de membri (noiembrie 1948 _ mai 1950), au fost adoptate două Constituţii ale R.P.R. după model sovietic (1948 şi 1952) şi multe altele pe care nu mai considerăm necesar să le reamintim aici.
Pe plan intern, politica promovată de Partidul Muncitoresc Român a avut ca rezultat o accelerare a industrializării, dar cu un preţ foarte mare plătit de întregul popor român. Abia la 28 decembrie 1954 au fost desfiinţate cartelele la produsele de strictă necesitate, iar nivelul de viaţă a crescut foarte lent, mult mai lent decât în ţările aflate în afara imperiului sovietic. Politica P.M.R. s-a bazat pe deposedarea de avere a celor care aveau proprietăţi, primele victime fiind moşierii, burghezia în totalitatea ei şi ţărănimea care, până în 1962, şi-a păstrat numai în zonele de deal şi de munte pământurile dobândite în urma reformelor agrare anterioare. Dintr-un popor de proprietari mari, mijlocii, dar, mai ales, mici, poporul român a fost transformat într-un popor de funcţionari şi muncitori, toţi depinzând de bugetul de stat.
.Pe plan social, comuniştii au reuşit să construiască o clasă mijlocie care, spre deosebire de cea similară din ţările cu o economie de piaţă, avea un caracter parazitar. Ea era alcătuită din anumite categorii, precum militarii şi membrii aparatului de represiune, activiştii de rang inferior, intelectualitatea tehnică şi o bună parte a celei umaniste, intelectualitate constituită din fii de ţărani şi muncitori, formând tehnocraţia şi aparatul ideologic al noului regim, membrii aparatului birocratic de la nivel local, muncitorii calificaţi. Toate aceste categorii se bucurau de anumite privilegii (asistenţă medicală şi educaţie gratuite, locuinţe cu chirii foarte mici, concedii de odihnă la preţuri reduse, locuri de muncă şi salarii stabile) cu condiţia de a servi regimul, de a-i fi fidele şi de a-l apăra. Iniţiativa acestei clase de mijloc socialiste era nulă, ea aşteptând ca, în schimbul sprijinirii regimului, să beneficieze de o bucată cât mai mare din bugetul de stat. În rest, societatea era formată din aşa-numita nomenclatură, clasa conducătoare care se bucura de toate privilegiile, şi dintr-o categorie de dezmoşteniţi ai comunismului, moşieri, foşti proprietari de diferite categorii, urmaşii acestora, ţărani deposedaţi de pământ ca urmare a colectivizării, intelectuali de care regimul avea puţină nevoie sau care nu doreau să-l servească, muncitori necalificaţi şi alţii, care cu toţii duceau o viaţă de chin.
    Din punct de vedere politic, monolitismul nu a adus decât o linişte aparentă. În rândurile Partidului Muncitoresc Român, deşi din 1945 Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost recunoscut ca fiind numărul unu, lupta pentru putere a fost permanentă, uneori luând chiar forme sângeroase, de vendetă. Astfel, în 1944 au fost înlăturaţi din fruntea Partidului Ştefan Foriş şi Remus Kofler, în 1948 a venit rândul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1952 cel al Anei Pauker, al lui Vasile Luca şi Teohari Georgescu, în 1957 cel al lui Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu, iar în 1958 a fost îndepărtat Constantin Doncea. Unii dintre aceştia (Ştefan Foriş, Remus Kofler, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Vasile Luca) au fost asasinaţi cu sânge rece, iar altora li s-a pierdut urma prin închisorile comuniste. În ansamblu însă, puterea lui Dej a tins să crească necontenit, după 1958 el devenind stăpânul absolut al Partidului şi al ţării până la moartea sa, survenită la 19 martie 1965.
    In ceea ce priveşte politica externă a României din acea perioadă, ea a fost subordonată în întregime intereselor Uniunii Sovietice, cel puţin până în primii ani ai deceniului al şaptelea. România a refuzat planul Marshall, iar P.C.R. a participat la punerea bazelor Biroului Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti, în septembrie 1947, lângă Varşovia (Cominform). În 1949, România a fost membru fondator al Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), iar în 1955 al Tratatului de la Varşovia, organizaţie militară îndreptată împotriva democraţiilor occidentale. În felul acesta, ţara noastră a devenit un membru activ al organizaţiilor şi organismelor controlate de Uniunea Sovietică, s-a transformat, împotriva voinţei sale, într-un duşman al Occidentului şi al democraţiei, poziţie pe care nu a părăsit-o decât în decembrie 1989.
Subordonarea faţă de Uniunea Sovietică şi ostilitatea faţă de Occident sunt dovedite cu toată puterea şi claritatea de câteva documente aduse la lumină în ultima vreme, mai ales de către istoricul Gheorghe Buzatu. Aceste documente indică faptul că, din 1947, controlul Moscovei asupra României a devenit aproape total. Ele arată ce probleme interesau cu prioritate Moscova şi indică şi pe principalii informatori ai acesteia de la Bucureşti: Iosif Chişinevschi, Alexandru Moghioroş, Leonte Răutu şi Miron Constantinescu.
    Astfel, în august _ septembrie 1948, Moscova a fost ţinută la curent în privinţa divergenţelor ivite între Bucureşti şi Belgrad în urma atacurilor "tovărăşeşti" ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker sau Vasile Luca la adresa lui Iosif Broz Tito şi a echipei sale. În octombrie al aceluiaşi an, Al. Moghioroş a prezentat Moscovei manifestele răspândite la Reşiţa de Mişcarea Naţională de Rezistenţă _ Pentru Patrie şi Rege. A urmat Iosif Chişinevschi, care a pus la dispoziţia lui Mihail Suslov alte manifeste, cu caracter troţkist, întocmite şi difuzate de către elementele ce "sabotau lupta purtată toată viaţa de Ana Pauker şi ceilalţi conducători ai P.M.R. pentru crearea condiţiilor de unire a României cu URSS". De la Moscova s-au dirijat şi activitatea P.M.R. în rândurile tineretului român, precum şi preparativele Bucureştiului pentru organizarea zilelor V.I. Lenin, în luna ianuarie 1949. În aceeaşi lună, tovarăşii din C.C. al P.M.R. au prezentat Moscovei cuvântările ţinute în plenul Marii Adunări Naţionale de către Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu. În martie 1949, Cominformul lua cunoştinţă de adunările ţinute în capitalele de judeţe pentru condamnarea de către conducerea P.M.R. a "bandei de spioni a lui Tito".
Un material dens, extrem de documentat, pregătit de organele speciale ale regimului comunist de la Bucureşti şi având, deci, un caracter strict secret, a ajuns la Moscova la 29 martie 1949, tot prin bunăvoinţa lui Iosif Chişinevschi, material intitulat Unele aspecte privind activitatea imperialiştilor americani şi englezi în ţara noastră. Între "agenţii imperialişti" reclamaţi Centrului moscovit se întâlneau generalul Aurel Aldea, Iuliu Maniu, grupul Auschnitt-Pop şi sioniştii. În august 1949, la cererea expresă a Moscovei, C.C. al P.M.R. a înaintat un amplu material, strict secret, cu informaţii despre capitalul străin din România "burghezo-moşierească", cu trimiteri concrete la "reprezentanţii săi _ Al. Vaida-Voievod, G.G. Mironescu, sau familia Brătianu", despre propaganda anglo-americană împotriva României şi mijloacele de contrapropagandă adoptate, despre activitatea Partidului Social-Democrat Independent, condus de "trădătorii" Constatin Titel Petrescu, Adrian Dumitriu şi Iosif Jumanca, toţi deja arestaţi, despre activităţile de peste hotare (SUA, Anglia, Franţa, Germania, Portugalia, Italia etc.) ale "reacţionarilor" aparţinând unor diverse cercuri şi grupări politice, culte etc., dar mai cu seamă ale Comitetului Naţional Român, veritabilul guvern al emigraţiei româneşti din acel moment, condus de generalul Nicolae Rădescu, beneficiind de la 7 august 1948 şi de recunoaşterea Regelui Mihai I. Erau indicaţi Moscovei ca principale personaje ale conspiraţiei: Nicolae Rădescu, Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil, Al. Cretzianu, Constantin Vişoianu, C. Bianu, Grigore Niculescu-Buzeşti, M. Fărcăşanu, I. Zissu, Mircea Eliade, V. Veniamin, Al. Busuioceanu, N.I. Herescu, D.N. Ciotori, Constantin Antoniade, Vintilă Horia, C. Marinescu şi alţii.
Problemele care interesau Kremlinul la confluenţa anilor '40 _ '50 erau următoarele: fişele de cadre ale unor foşti activişti în URSS, materialul pregătit de Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru reuniunea din noiembrie 1949 de la Budapesta a Cominformului, propaganda de partid şi organizarea şcolilor de cadre (1951), situaţia economică a României în 1948 _ 1950, proiectele şi execuţiile bugetare, evoluţia cooperativizării agriculturii, raportul prezentat de Gheorghe Gheorghiu-Dej la aniversarea a 30 de ani de la crearea PCR şi care nu s-a publicat integral în ţară decât după cenzurarea lui la Moscova, unde s-a aprobat acest final stimulator: "... Noi suntem încredinţaţi în deplina victorie a socialismului, pentru că în fruntea muncitorilor din toată lumea se află conducătorul comunismului mondial, steag al păcii şi libertăţii popoarelor _ Tovarăşul Stalin". Moscova mai era interesată de alegerile pentru organele şi organizaţiile de partid desfăşurate pe parcursul mai multor luni în 1951 şi 1952, de situaţia numerică şi nominală a emigranţilor iugoslavi din anii 1949 _ 1950 din România, de situaţia presei din ţara noastră (numărul şi numele tuturor ziarelor şi revistelor, centrale şi locale, tirajele lor, difuzarea, limbile de editare), de trecerea prin România, în primăvara anului 1952, a unei tipografii demontate din Germania şi destinată Partidului Comunist din Israel, de lista organizaţiilor de partid din Bucureşti din luna martie 1952, de minutele şedinţei Plenarei C.C. al P.M.R. din 29 februarie _ 1 martie 1952, în care s-a examinat cazul Vasile Luca, Ana Pauker şi Teohari Georgescu, de materialele Plenarei C.C. al P.M.R. din 26 _ 27 mai 1952, care cercetase activitatea deviaţionistă a grupului Ana Pauker _ Vasile Luca _ Teohari Georgescu, de situaţia din Partid după eliminarea acestui grup.
    Studiul documentelor de la Moscova din deceniile '60 şi '70 dovedeşte gradul de dominaţie la care era supusă România din partea Uniunii Sovietice. Mijloacele de dominaţie erau incalificabile, metodele extrem de dure. Rostul Partidului, deşi dubla activitatea organelor de stat, era acela de supracontrol, iar deciziile sale erau imposibil de contestat. Moscova trebuia să ştie absolut tot ce se petrecea în România. Astfel, în 1957 _ 1958, conducerea de partid de la Moscova era înştiinţată în primul rând, de către Ambasada sovietică din Bucureşti, despre situaţia politică internă din România, despre situaţia agriculturii, despre relaţiile culturale bilaterale şi despre sosirea în URSS la tratament a liderilor de partid şi de stat români. Toate datele erau centralizate în rapoarte politice anuale ale Ambasadei din Bucureşti, precum cele pentru anii 1957, 1958, 1959,1960, 1961, 1962, 1963, 1964,1965. Diplomaţii sovietici la Bucureşti informau cu promptitudine despre întâlnirile lor cu liderii de partid şi de stat români ori cu omologii lor străini, precum şi despre Plenara C.C. al P.M.R. din 3 iunie 1957, despre rezultatele alegerilor în organizaţiile de partid, despre stadiul colectivizării şi despre munca în rândul intelectualilor. Capitole speciale priveau, tot în perioada februarie 1957 _ februarie 1958, nivelul de viaţă în R.P.R. şi lupta contra elementelor antisociale. În anul 1958 au fost la ordinea zilei urmărirea stadiului retragerii trupelor sovietice din România, ca şi atitudinea populaţiei locale faţă de eveniment. Au venit la rând, în acelaşi an, convorbirile cu liderii P.M.R. despre rezultatele Plenarei din 26 _ 28 noiembrie 1955 şi despre hotărârile Congresului II al P.M.R. privind îmbunătăţirea componentei sociale a rândurilor partidului, munca ideologică, însuşirea de către presa română a "modelului" sovietic, lupta împotriva revizionismului marxist-leninist şi activitatea Agerpresului. Nu au scăpat atenţiei, de asemenea, editarea şi difuzarea cărţii sovietice în România, a filmelor sovietice, pentru perioada ianuarie 1958 _ februarie 1959. Alte probleme s-au aflat ulterior în atenţie: dezvoltarea economiei naţionale a României după război, măsurile luate pe linie de partid şi de stat pentru normalizarea muncii, îmbunătăţirea condiţiilor materiale ale muncitorilor în urma Congresului II al P.M.R., formele luptei de clasă în cursul cooperativizării agriculturii, atitudinea politică a ţărănimii, greşelile organelor de partid în înfăptuirea colectivizării, atitudinile anticolhoznice ale ţărănimii în unele sate din judeţele Tulcea şi Constanţa, situaţia în gostaturi.
In anul 1959, salariaţii şi colaboratorii Ambasadei sovietice au raportat despre popularizarea hotărârilor Congresului XXI al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.), despre ecourile vizitei lui Nikita Sergheievici Hruşciov în Statele Unite ale Americii, despre schimburile de delegaţii şi despre relaţiile bilaterale ştiinţifice, culturale şi artistice. Alte probleme demne de interes prin 1959 _ 1960 au fost: situaţia în rândul Uniunii Scriitorilor din România, acţiunile împotriva ordinii de stat, situaţia bisericii catolice şi a altor culte, relaţiile economice externe ale României, ajutorul economic primit din partea URSS, situaţia comerţului interior şi măsurile P.M.R. referitoare la asigurarea nivelului de trai, emigrările în Israel, pregătirile conducerii de partid pentru aniversarea în România a 90 de ani de la naşterea lui V.I. Lenin, ecourile în România ale politicii externe promovate de URSS, activitatea sindicatelor şi a organizaţiilor de tineret. S-a reţinut copia scrisorii C.C. al P.M.R. către C.C. al P.C. Chinez în legătură cu declaraţia comuniştilor chinezi la conferinţa de la Bucureşti.
In anii 1960 _ 1961 au predominat preocupările în legătură cu Congresul III al P.M.R. (iulie 1960) şi cu plenarele din octombrie şi decembrie 1960 privind dezvoltarea economiei naţionale pe viitor, formele luptei de clasă în R.P.R. şi schimbările în componenţa claselor, interpretarea rezultatelor Consfătuirii partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Moscova din noiembrie 1960. Anii 1960 _ 1961 au fost marcaţi de interesul pentru îndeplinirea hotărârilor celui de-al treilea Congres al P.M.R. privind îmbunătăţirea nivelului de trai, pentru colaborarea cultural-ştiinţifică româno-sovietică şi reflectarea în presa sovietică a unor probleme de istorie românească, pentru activitatea ARLUS-ului şi pentru difuzarea cărţii sovietice în România. În 1961 a revenit în atenţie situaţia cultelor religioase din România şi a propagandei antireligioase, dar s-au adăugat pregătirile din URSS pentru aniversarea a 40 de ani de la crearea P.C.R.
    În 1961 _ 1962 se afla sub observaţie aceeaşi largă gamă de aspecte: dezvoltarea sănătăţii, educaţiei, radioului şi televiziunii, activitatea editurilor şi a Uniunii Scriitorilor, a Uniunii Compozitorilor şi a Uniunii Artiştilor Plastici. Se poate observa că pentru Moscova activitatea creatorilor şi a făuritorilor de cultură trebuia ţinută sub o permanentă şi strictă supraveghere. Colaborarea cu URSS sub toate aspectele şi relaţiile externe ale României au rămas sub controlul exclusiv al reprezentanţilor Moscovei în ţara noastră. Probleme noi apar în legătură cu difuzarea unor manifeste antisovietice, cu urmărirea pregătirilor pentru alegerile programate în vederea constituirii unei noi Mari Adunări Naţionale şi pentru consiliile populare. Pentru a lua pulsul opiniei publice din România, Kremlinul şi-a trimis funcţionarii Ambasadei şi colaboratorii săi, îndeosebi foşti studenţi în URSS reveniţi în ţară căsătoriţi, să viziteze unele localităţi pentru a se informa asupra vieţii politice, economice şi sociale.
In anii 1962 _ 1963 a rămas prioritar interesul pentru activitatea P.M.R. la toate nivelurile, revenind în studiu situaţia ştiinţei, problemele educaţiei şi sănătăţii, ale difuzării presei sovietice în România, situaţia economiei naţionale, perspectivele industriale şi măsurile de stat pentru dezvoltarea agriculturii. S-au strâns materiale speciale abordând domeniul relaţiilor României cu Albania, Iugoslavia, Republica Democrată Germană, Republica Federală a Germaniei şi ţările socialiste din Asia.
    Pentru anii 1963 _ 1965 se impun semnele divergenţelor româno-sovietice intervenite în relaţiile de partid şi de stat dintre cele două ţări, deşi în continuare, pe canalele diplomatice sau de partid, radiografierea României a continuat un timp, după modelul perioadei precedente, adică urmărindu-se îndeplinirea planurilor culturale şi ştiinţifice româno-sovietice, activitatea ARLUS-ului şi a Institutului de studii româno-sovietic, schimburile de turişti, ajutorul primit din partea URSS pentru construcţia unor obiective industriale, vizitele de "informare" prin ţară ale colaboratorilor Ambasadei din Bucureşti, politica externă a României, relaţiile cu Iugoslavia, Anglia, Franţa, Italia, R.F.G. şi ţările din Africa în anii 1963 _ 1964, planul de colaborare ştiinţifică şi culturală româno-sovietic în 1964 _ 1965, difuzarea în România a cărţilor şi publicaţiilor sovietice, a mărcilor poştale, aniversarea a 47 de ani de la revoluţia din octombrie 1917 şi a 20 de ani de la "eliberarea" României în 1944, viaţa culturală din 1963 _ 1964 şi dezvoltarea literaturii după conferinţa scriitorilor din 1962, turiştii români în URSS şi sezonul turistic 1963 pe litoralul Mării Negre, măsuri din 1964 _ 1965 pentru dezvoltarea industriei şi agriculturii, situaţia industriei uşoare şi comerţul cu URSS din 1963, relaţiile comerciale şi politice ale României cu statele socialiste şi, în mod special, cu statele capitaliste, cu Statele Unite ale Americii în 1964 _ 1965 şi în 1965-1966.
După Declaraţia din aprilie a P.M.R. şi după Congresul din 1965 al P.M.R., devenit P.C.R., a sporit interesul sovieticilor pentru politica şi poziţia P.M.R. faţă de problemele mişcării muncitoreşti internaţionale, pentru cazurile de propagandă duşmănoasă faţă de URSS şi pentru manifestările antisovietice din Basarabia. S-a semnalat reţineri faţă de colaborarea româno-sovietică, lipsă de grijă pentru turiştii sovietici aflaţi în România, atitudinea modificată a autorităţilor române faţă de cetăţenii sovietici şi faţă de familiile sovieto-române. Conducerea P.C.U.S. nu i-a pierdut din vedere pe istoricii români, fiind urmărită şi consemnată activitatea specialiştilor militari aflaţi la documentare la Moscova în 1962.
Toate aceste documente aduse la lumină de istoricul Gheorghe Buzatu, fapt pentru care istoriografia română trebuie să-i fie recunoscătoare, demonstrează, fără putinţă de tăgadă, cât de deplină a fost dominaţia sovietică asupra României, dar şi asupra altor ţări ocupate din Europa Est-Centrală după 1944 _ 1945, cel puţin până în deceniul şapte. În epoca analizată, Kremlinul a fost cu adevărat "centrul" lumii comuniste situată în spatele "cortinei de fier", iar creierul ei a fost C.C. al P.C.U.S
.Evident, România, dominată atât de categoric de către Uniunea Sovietică, a fost obligată să se angajeze în lupta cu Occidentul, să desfăşoare o vastă activitate de spionaj şi de contraspionaj, activitate care nu a încetat după 1964, ci a continuat până în 1989, până la prăbuşirea comunismului. Tot istoricul Gheorghe Buzatu, împreună cu istoricul Mircea Chiriţoiu, au publicat câteva documente revelatoare în acest sens pentru anul 1955.
    Astfel, primul dintre acestea, datat la 27 octombrie 1955, este un Raport al generalului maior Vasile Vâlcu privind analiza muncii Direcţiei I din cadrul Ministerului Afacerilor Interne pe perioada 1 ianuarie _ 15 octombrie 1955. Sarcinile acestei Direcţii în 1955 fuseseră de a aduce pe o treaptă superioară munca informativă externă, de a ridica nivelul pregătirii profesionale şi combativitatea efectivelor din rezidenţe, cât şi din Centrală. O altă sarcină fundamentală a fost aceea de a pătrunde informativ în guvernele, parlamentele şi principalele partide politice din SUA, Anglia, Franţa, Italia, Germania Occidentală, în corpul diplomatic capitalist din ţările apusene, în comandamentele NATO din Franţa şi Turcia, în statele majore ale armatelor principalelor state capitaliste, în comandamentele bazelor militare americane din Anglia şi Turcia, în serviciile de informaţii şi contrainformaţii duşmane, cu scopul destrămării acestora, în importante instituţii tehnico-ştiinţifice din Germania Occidentală, Anglia, Franţa, SUA, Italia etc. Prin urmare, războiul rece pe planul spionajului în care se angajase România împotriva Occidentului era total şi succesele nu au lipsit.
In domeniul politic au fost obţinute informaţii valoroase privind conferinţa Commonwealth-ului britanic, ţinută în februarie la Londra, informaţii privitoare la contradicţiile dintre Anglia şi India privind poziţia de adoptat faţă de intervenţia SUA în Taiwan. Alte informaţii priveau conferinţa S.E.A.T.O. de la Bangkok, conferinţa de la Bandung şi poziţia Angliei şi a SUA, poziţia ţărilor capitaliste faţă de tratativele dintre URSS şi Austria pentru încheierea tratatului de pace, discuţiile dintre Anthony Eden şi Nehru înainte de vizita ultimului în URSS, conferinţa de la Geneva a celor patru mari puteri, vizita cancelarului R.F.G., Adenauer, la Moscova, politica guvernului vest-german faţă de URSS şi R.D.G.
In domeniul militar s-au primit informaţii privitoare la organizarea Pactului Atlanticului de Nord, la o serie de staţii radar, subterane şi de suprafaţă, de pe coastele Angliei, la poziţia unor baze aeriene americane din Anglia, la crearea de noi baze militare americane în Europa, la manevrele militare NATO din Turcia şi Germania Occidentală, la producţia de arme şi depozite de armament din Germania Occidentală. A fost obţinut un "ascunzător de flăcări" întrebuinţat de piese de artilerie şi folosit de forţele armate ale NATO. S-au mai obţinut informaţii interesante privind forţele armate ale Turciei, fortificaţiile din Bosfor, forţele armate ale Italiei, organizaţiile austriece cu caracter militarist, precum şi unele date despre forţele şi bazele militare egiptene şi israeliene. S-au procurat o serie de publicaţii militare, cu caracter secret, privind dotarea şi pregătirea forţelor armate ale SUA, precum şi instrucţia în şcolile militare.
Alte informaţii importante au fost obţinute în domeniul activităţii serviciilor de spionaj, în domeniul economic şi în cel tehnico-ştiinţific. În total, în 1955 Direcţia I a înaintat conducerii Ministerului Afacerilor Interne, în domeniul politic: 65 rapoarte speciale, 43 note cu caracter politic, 12 buletine informative; în domeniul militar: 3 buletine informative tratând exclusiv probleme militare, 2 lucrări cu caracter militar, 7 note privind probleme militare; în domeniul tehnico-ştiinţific: 607 patente, 8 lucrări privind metodele de fabricare a unor produse industriale, 21 note în legătură cu diverse materiale tehnice; la acestea se adaugă diverse lucrări privind servicii de informaţii (în total 5) şi emigraţia română (în total 3).
Pe parcursul anului 1955, agentura Direcţiei I a crescut cu 16 agenţi, ajungând la un număr total de 120 de agenţi, şi s-a hotărât înfiinţarea de noi rezidenţe în Belgia, Olanda, Elveţia şi Siria.
Acest raport nu a fost însă pe placul Secretariatului C.C. al P.M.R. care, în baza hotărârii Biroului Politic al C.C. al P.M.R., l-a schimbat din funcţie pe generalul Vasile Vâlcu, înlocuindu-l cu Mihai Gavriliuc. Ca locţiitori ai acestuia au fost numiţi Nicolae Doicaru, Solomon Sabău şi Gheorghe Pele.
Un aspect important al politicii externe a P.M.R. şi a României din acea perioadă l-a constituit ruptura de Moscova produsă în mod deschis în aprilie 1964, când a fost făcută publică Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Conflictul a fost generat, în aparenţă, de încercările de supraplanificare ale C.A.E.R. şi de tendinţa manifestată de Uniunea Sovietică de a-şi impune punctele de vedere în disputele cu alte partide comuniste şi muncitoreşti. Comuniştii români au respins propunerea sovietică de a transforma România într-o anexă agricolă a C.A.E.R. şi nu s-au situat de partea Moscovei în disputa cu comuniştii chinezi, afirmând dreptul fiecărui partid la propria opinie.
 De fapt, comuniştii, mai ales grupul conducător din jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, se temeau pentru propria lor schimbare din funcţii, pentru pierderea puterii şi privilegiilor derivate din aceasta. Dej a fost neplăcut surprins de raportul secret prezentat de Hruşciov la Congresul XX al P.C.U.S. din februarie 1956, prin care  erau condamnate crimele staliniste. El se temea că un nou stăpân la Moscova poate însemna şi noi vasali în imperiu, mai ales că destalinizarea din România era foarte palidă, ca şi inexistentă. Moartea lui Stalin (5 martie 1953) a dus şi în România la o uşoară liberalizare culturală, la eliberarea unor deţinuţi politici, la abandonarea lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră şi la desfiinţarea sovromurilor. Dar destalinizarea reală a fost ocolită şi respinsă de Dej, care a limitat-o la o problemă de intrigă de partid şi nu de discuţie publică. Pentru Dej, îndepărtarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu în 1952 echivalase cu o destalinizare, aceştia fiind consideraţi vinovaţi pentru toate abuzurile şi greşelile comise de comuniştii români. Astfel, P.M.R. a devenit unul dintre partidele cu linia cea mai dură şi mai stalinistă din întregul lagăr socialist.
Spre a se menţine la putere, Dej a profitat de revoluţia maghiară (23 octombrie 6/ noiembrie 1956) pentru a-şi arăta întreaga fidelitate faţă de URSS. Teritoriul României a fost pus la dispoziţia trupelor sovietice pentru atacarea Ungariei, Imre Nagy a fost deţinut aproape 2 ani în România, Securitatea română a contribuit esenţial la refacerea unei noi Securităţi maghiare. Atacul venit din partea lui Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu în 1957 de pe poziţii reformiste, hruşcioviste, l-a făcut însă pe Dej să dorească o îndepărtare cât mai rapidă faţă de URSS. Primul pas, reuşit, a fost obţinerea retragerii armatelor sovietice staţionate în România, în vara anului 1958, urmat însă de un nou val de represiune, îndreptat mai ales împotriva intelectualilor, pentru a demonstra Moscovei, pe de o parte, că partidul este pe deplin stăpân pe situaţie în ţară, iar pe de altă parte, pentru a consolida grupul de la conducere, în frunte cu Dej. Încercările C.A.E.R. de planificare supranaţională şi conflictul chino-sovietic, despre care am amintit mai sus, i-au oferit lui Dej pretextul cel mai bun de a-şi afirma independenţa faţă de Moscova.
    Toţi consilierii sovietici aflaţi încă în România au fost obligaţi să părăsească ţara, ultimii fiind cei ai K.G.B.; în decembrie 1964 a început un proces de derusificare prin închiderea Institutului Maxim Gorki, a Muzeului româno-rus, a Institutului de studii româno-sovietic, a editurii şi a librăriei Cartea Rusă, prin schimbarea numelor de străzi, prin diminuarea orelor de limbă rusă predată în şcoli: a început cea mai liberală perioadă din istoria comunismului românesc.
Trebuie spus însă că "independenţa" faţă de Uniunea Sovietică a fost, în primul rând, a conducătorilor, Dej şi apoi Ceauşescu, şi nu a ţării. România a continuat să fie membră a C.A.E.R. şi a Tratatului de la Varşovia, a continuat să facă spionaj împotriva democraţiilor occidentale şi să transmită informaţii şi tehnologie în URSS. În ciuda "independenţei" ţării, modelul sovietic de dezvoltare internă a devenit tot mai puternic în România, mult mai puternic decât în celelalte ţări socialiste care-şi proclamau deschis vasalitatea faţă de Moscova. Aşa cum consideră politologul Vladimir Tismăneanu, declaraţia din aprilie 1964 a adus o oarecare independenţă externă, dar plătită cu o consolidare a stalinismului pe plan intern. De fapt, în România nu a avut loc niciodată o adevărată destalinizare până în decembrie 1989.
 
    

luni, 4 iulie 2016

PRIMII PAȘI SPRE COMUNISM

Data de 6 martie reprezintă un moment de cotitură în istoria României. In urmă cu 70 de ani era învestit Guvernul Petru Groza, care a însemnat venirea la putere a comuniştilor, regim care a schimbat dramatic România timp de 45 de ani.
Instaurarea regimului comunist s-a făcut cu spijinul Rusiei, a cărei Armată Roşie ocupase România în toamna anului 1944 şi care îşi asigurase 90% influenţă în ţara noastră în urma acordului de procentaj încheiat pe 9 octombrie 1944 între Stalin şi premierul britanic Winston Churchill chiar în biroul liderului sovietic. De altfel, într-una dintre întâlnirile sale cu liderul comunist iugoslav Iosip Broz Tito, Stalin şi-a făcut cunoscute planurile în sud-estul Europei, afirmând că Al Doilea Război Mondial „nu este ca cele din trecut; cine ocupă un teritoriu îşi impune şi propriul său sistem social”.
După „întoarcerea armelor” împotriva naziştilor, la 23 august 1944 şi arestarea Mareşalului Ion Antonescu, în ţară a început instabilitatea politică generată şi de lupta pentru întâietate între comunişti şi partidele istorice. Cele două guverne de după Ion Antonescu, conduse de Constantin Sănătescu, nu au avut viaţă lungă. La presiunea Moscovei, al doilea cabinet Sănătescu a fost dizolvat la 2 decembrie 1944. A fost creat un nou guvern „de largă colaborare politică” condus de generalul Nicolae Rădescu în care şi-au făcut apariţia şi primii miniştri comunişti: Lucreţiu Pătrăşcanu ocupa portofoliul Justiţiei, Gheorghe Gheorghiu-Dej pe cel al Transporturilor, în timp ce Petru Groza îşi păstrează mandatul de vice-prim ministru deţinut şi în al doilea cabinet Sănătescu.
Manifestaţiile de stradă, supervizate de sovietici
Nici acest Guvern nu a fost pe placul Mosovei şi al comuniştilor care voiau întreaga putere. Astfel, încep manifestaţiile de stradă, orchestrate de comunişti cu acordul sovieticilor. Tancurile Armatei Roşii erau scoase pe străzile Capitalei ori de câte ori o acţiune a comuniştilor se încerca a fi blocată de autorităţile române. În acelaşi timp, Gheorghe Gheorghiu-Dej a efectuat o vizită la Moscova unde s-a decis preluarea totală a puterii şi înlăturarea „forţelor reacţionare” în frunte cu liderul ţărănist Iuliu Maniu.
Totodată, la Conferinţa de la Ialta din 4 - 11 februarie 1945, Marile Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influenţă sovietică. Astfel, mişcările de stradă organizate de Frontul Naţional Democrat (FND) – coaliţia alcătuită în octombrie 1944 de PCR şi PSD – au luat amploare, au fost ocupte prefecturile şi primăriile. Cu promisiunea înfăptuirii reformei agrare prin confiscarea moşiilor şi împroprietărirea ţăranilor, FND a reuşit să atragă de partea lor ţărănimea.
În ciuda acestor acţiuni care au culminat cu mitingul FND ţinut în faţa Palatului Regal în 24 februarie 1945, Guvernul generalului Rădescu s-a menţinut.
Sub pretextul că Rădescu a dat ordin să se tragă în manifestanţi, în realitate fiind vorba de o provocare regizată de sovietici şi comunişti, la 26 februarie 1945 la Bucureşti a sosit Andrei Ianuarevici Vâşinki, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov, având misiunea clară de înlocuire din funcţie a generalului.

Cum l-a ameninţat emisarul lui Stalin pe Regele Mihai
Emisarul lui Molotov a venit direct la Palatul Elisabeta şi i-a cerut regelui ultimativ demiterea premierului Rădescu şi înlocuirea lui cu Petru Groza, un moşier, doctor în drept la Budapesta şi înfocat susţinător al comuniştilor cu apucături burgheze pentru care era poreclit „burghezul roşu”.
Rădescu era acuzat că era incapabil să menţină ordinea, că este „reacţionar” şi „fascist”. Regele Mihai a cerut răgaz de gândire în speranţa că va primi ajutor din partea SUA şi a Marii Britanii. După alte două întâlniri, la ultima Regele Mihai fiind ameninţat de  Vâşinki, care a bătut cu pumnul în masă şi a trântit uşa, strigând „Ialta sunt eu!, şi în lipsa sprijinului anglo-american, monarhul român a decis să-l accepte pe Petru Groza în funcţia de prim-ministru. De precizat că  Regele Mihai a vrut să abdice în acele momente tensionate, însă, în urma consultărilor cu liderii partidelor politice şi a cerinţei exprese din partea lui Constantin I.C. Brătianu, liderul naţional liberalilor şi cel mai bătrân om politic al ţării de a nu renunţa la tron, şeful statului român a abandonat ideea.

De ce nu au intervenit SUA şi Marea Britanie
Astfel, la 6 martie 1945, ora 19:30, Petru Groza a depus jurământul de credinţă în faţa regelui Mihai I. In noul Guvern nu intra niciun reprezentant al partidelor istorice PNL şi PNŢ, intrau comunişti, social-democraţi, membri ai Frontului Plugarilor, ai Uniunii Patrioţilor şi Uniunii Populare Maghiare, precum şi disidenţi  din partidele istorice (Gh. Tătărescu, Anton Alexandrescu), care să dea impresia colaborării tuturor forţelor politice. Din cele 18 portofolii ministeriale, PCR deţiunea numai cinci. În realitate, comuniştii erau cei care conduceau Guvernul, deoarece fusese dictat de la Moscova.
În aceste condiţii se instaura la putere regimul comunist în România, sub atenta supraveghere a Moscovei şi consimţământul tacit al SUA şi Marii Britanii.
La Bucureşti,  A. I. Vâşinki a avut întâlniri succesive atât cu reprezentantul britanic, cât şi cu cel american. În 5 martie, după ce Regele acceptase formarea unui nou guvern condus de Petru Groza,  A. I. Vâşinki îi transmitea şefului său, V.M. Molotov, o telefonogramă cu poiectul de răspuns la scrisorile reprezentantului politic englez la Bucureşti, D. Marjoribanks:
Stimate domnule Marjoribanks,
După cum vă amintiţi, problemele abordate în scrisorile Dvs. din 28 februarie şi 1 martie referitoare la situaţia din România au fost analizate de noi în convorbirea avută cu Dvs. la 1 martie. În această convorbire v-am atras atenţia asupra împrejurării că, aşa cum au demonstrat ultimele evenimente din România, guvernul Rădescu, acum demisionat, s-a arătat incapabil să asigure ordinea în România, care constituie spatele frontului Armatei Roşii, şi că Rădescu a încurajat violenţele şi împuşcarea cetăţenilor paşnici care cereau dizolvarea organizaţiilor fasciste şi îndeplinirea conştiincioasă a condiţiilor Convenţiei de armistiţiu. O astfel de situaţie nu poate fi tolerată în spatele frontului Armatei Roşii şi trebuie să fie înlăturată prin crearea unui guvern capabil să asigure ordinea şi îndeplinirea corectă a condiţiilor Convenţiei.
În ceea ce priveşte problema aplicării Declaraţiei din Crimeea la situaţia din România şi necesitatea de a asigura constituirea guvernului din reprezentanţi ai tuturor partidelor din România, guvernul sovietic, care poartă responsabilitatea pentru problemele româneşti, consideră corect că noul guvern român a fost format din reprezentanţii partidelor cu adevărat democrate. Un astfel de guvern va fi capabil să asigure lichidarea ultimelor rămăşiţe ale nazismului şi fascismului în România, să creeze instituţii democratice conform voinţei proprii a poporului, aşa cum aceasta se precizează în declaraţia şefilor celor trei guverne aliate şi să consolideze în ţară, aflată în spatele Armatei Roşii, ordinea şi liniştea în interesul luptei noastre comune contra Germaniei hitleriste”.
Atât britanicii, cât şi americanii cunoşteau bine situaţia din România, însă acordul de procentaj era cât de poate de real. La două zile de la instalarea Guvernului Groza, premierul britanic W. Churchill i-a telegrafiat preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt: „Sunt sigur că D-ta ca şi mine eşti tot atât de contrariat de evenimentele din România. Ruşii au reuşit să instaleze prin forţă şi înşelătorie un guvern comunist minoritar. În ce ne priveşte, noi am fost împiedicaţi să protestăm contra acestor evenimente de faptul că, pentru a avea libertatea de a salva Grecia, Eden şi cu mine, în octombrie la Moscova, am recunoscut că Rusia trebuie să aibă o voce preponderentă în România şi Bulgaria, pe când noi să o avem în Grecia.

Planul pe trei ani al sovieticilor de comunizare a României
La 9 martie 1945, drept recompensă pentru instaurarea regimului Petru Groza, Nord-Vestul Transilvaniei a reintrat în stăpânirea României.
Cu două zile înainte, însă, la 7 martie 1945, o echipă de emisari sovietici s-a întâlnit cu activiştii comunişti Ana Pauker, Constantin Pârvulescu şi Constantin Doncea cărora li  s-a transmis planul de comunizare al României în următorii trei ani: desăvârşirea reformei agrare prin confiscarea moşiilor şi ruinarea moşierilor, dar şi pregătirea condiţiilor pentru colectivizarea agriculturii, dezvoltarea industriei, lichidarea băncilor, suprimarea relaţiilor economice cu Statele Unite şi Marea Britanie şi canalizarea lor către U.R.S.S., suprimarea partidelor „istorice”, abdicarea Regelui şi abolirea monarhiei, desfiinţarea armatei şi înlocuirea ei cu una după model sovietic, precum şi interzicerea intrării străinilor în România.
Pentru a câştiga simpatia poporului, prima decizie a guvernului Petru Groza a fost realizarea reformei agrare prin intermediul căreia au fost expropiate peste 1.400.000 ha de pământ, din care 1,1 milioane de hectare au fost date în proprietate la 900.000 de familii de ţărani. Patru ani mai târziu, aceşti ţărani vor intra în programul de colectivizare şi vor rămâne fără pământ.
Guvernul Petru Groza, instaurat la 6 martie 1945, a implementat în totalitate planurile Moscovei ajungând ca la 30 decembrie 1947 să fie proclamată Republica Populară Română după ce comuniştii au falsificat alegerile parlamentare din 1946, i-au arestat pe liderii Partidului Naţional Liberal şi ai Partidului Naţional Ţărănesc, au interzis orice partid de opoziţie şi, în final, l-au obligat pe Regele Mihai să abdice şi să plece din ţară.
Groza va conduce România până în 1952, fiind succedat de Gheorghe Gheorghiu-Dej.