ROMA - 2 SANTA PRISCA

          Santa Prisca este o biserică titulară a Romei și a fost înregistrată ca titulus Priscae în actele sinodului din anul 499. Este dedicată Sfintei Prisca, o martiră din primul secol, ale cărei relicve sunt cuprinse în altarul din criptă.  Originile ei coboară până în sec.al 2-lea e.N, ea fiind una dintre primele locuri de cult creștin din Roma. A fost construită în sec.al 4-lea sau al 5-lea peste un templu al zeului Mithras. Deteriorată pe timpul jafului normand asupra Romei (1084), biserica a fost restaurată de mai multe ori. Aspectul actual se datorează restaurării din anul 1660, care a inclus o nouă fațadă realizată de Carlo Lombardi, fațadă îngustă și fără portic. In interior, coloanele sunt singurele rămășițe vizibile ale bisericii celei vechi, cuprinse în pilaștri. De asemenea, este conservat un font de baptiseriu despre care se presupune că a fost folosit de Sfântul Petru. Tavanul este plat și lucrat din lemn. Picturile de deasupra șirurilor de pilaștri sunt rare și moderne.

          Frescele din criptă, unde un altar conține moaștele Sfântei Prisca, sunt executate de Antonio Tempesta. Anastasio Fontebuoni a pictat în frescă pereții naosului cu sfinți și îngeri cu instrumente de pasiune. In sacristie se află un tablou al Concepției Imaculate cu îngerii, lcrare a lui Giovanni Odazzi, iar pe altarul principal se află un botez al Sfintei Prisca de Domenico Passignano.

           Mithraneumul de la Santa Prisca a fost descoperit pentru prima oară în 1934, după ce a fost excavat de părinții catolici augustinieni care erau responsabili de mănăstire. Investigațiile olandeze au început în anii 1952-59. Clădirea originală a fost ridicată înjurul anului 95 e.N și s-a aflat inițial pe o parcelă de teren achiziționată de Traian, care la vremea respectivă nu era încă împărat al Romei. Aceasta a servit, de asemenea, ca și casă a lui Traian până la moartea sa în anul 117 e. N. O sută de ani mai târziu, un membru al familiei imperiale a preluat clădirea și a construit un Mithraeum într-o parte a subsolului, în timp ce un loc de întâlnire creștin a fost stabilit în celălaltă secțiune a bisericii.

           La începutul săpăturilor din 1952, olandezii au îndepărtat mormantele de pământ, despre care se credea că ar fi aparținut unui fel de șanț. In această perioadă, au existat numeroase descoperiri realizate de olandezi cu mare atenție. Unele dintre aceste descoperiri au inclus fresce, mozaicuri, rămășițe de vase diferite, stucaturi, precum și fragmente de mozaic și cărămidă. Mithraneumul original avea un culoar central, o nișă și bănci laterale. Pe pereții vechiului Mithraeum au fost găsite fresce fine, precum și o sculptură în stuc a lui Mithras, una dintre imaginile principale ale cultului lui Mithras. In timpul săpăturilor olandeze din anii 1950, bucățile de mozaic s-au găsit în camerele nou descoperite de sub Santa Prisca. Renovările din anul 220 au generat o sală de cult centrală mai mare și adăugarea unor încăperi noi, în timp ce frescele au fost acoperite cu picturi noi, mai elaborate. 

                  Frescele includeau adesea scrierea sub sau în jurul operei, care ar descrie ce se întâmpla în piesă. Aceasta este ceva unic pentru templul Mithras găsit la Santa Prisca. Aceste picturi s-au dovedit foarte importante pentru dezvoltarea înțelegerii cultului lui Mithras. Impreună cu scena tipică a taurilor, asa de frecvent descrisă în alte cazuri, alte picturi au ilustrat diferite ritualuri de cult. De exemplu, o pictură arată o procesiune de figuri care poartă măști și diferite tunici colorate care dețin ceea ce s-a presupus a fi o bucată de echipament liturgic. Aceste picturi au fost încorporate în dezbaterea îndelungată despre admiterea femeilor în cult. In jurul anului 400, creștinii au preluat Mithraneumul, l-au distrus și au construit deasupra lăcașul pentru Santa Prisca.

       Excavațiile olandeze de la mijlocul sec.al 20-lea au descoperit  numeroase fragmente de fresce mult deteriorate dar de reală importanță istorică.

ROMA - 2 SANTA SABINA

         Până la piața din fața bisericii Santa Sabina, pe Aventin, nu prea se întâlnesc suflete omenești. Din câte am aflat, biserica a fost primul loc de pelerinaj și, pentru noi vizitatorii de azi, unul dintre cele mai emoționante.

          Pe o esplanadă destul de umbrită de iubiții noștri pini umbrelă, atmosfera pare total medievală. Intr-un unghi al platoului, biserica a fost construită, ca și surorile ei, peste un titulus, locul unde a trăit o martiră și numit titulus S, Sabinae. Biserica a fost construită în sec.al 5-lea de episcopul Petru de Illyria, după ce oficiase în lăcașul ce exist ape acest loc.

       De la origine, ea a fost dedicată Sabinei. Legenda acestei sfinte, apărută în sec.al 6-lea, nu permite să se afle dacă ea a murit pe Aventin, sau dacă resturile ei au rămas în Ombria, locul martiriului său sub domnia lui Hadrianus (117-138). Edificiul a suferit multe transformări.       In sec.al 10-lea i-a fost alăturată o campanilă, apoi distrusă în sec.al 17-lea. In sec.al 13-lea, papa Honorius al III-lea, ce aparținea familiei Savelli, a donat biserica Sfântului Dominic care a construit un claustru și clădiri de mănăstire pentru a instala clericii ordinului său. In sec.al 16-lea papa Sixtus Quintus (1585-1590) și arhitectul său, Domenico Fontana au dat interiorului aspectul edificiilor contra-reformei. Atunci barocul și-a pus amprenta, alterând sobrietatea vechiului edificiu. Santa Sabina nu mai avea nimic dintr-un monument al evului mediu timpuriu.

         Poarta din flancul dreapta este precedată de un portic adăugat în sec.al 15-lea. Nartexul care precede fațada principal a fost una din laturile quadriporticului care încojura atriumul patrat dispărut în sec.al 13-lea, atunci când s-a construit mănăstirea. Aici am remarcat și admirat  foarte frumoasa și interesanta poartă din lemn de chiparos care se deschide către nava principală. A aparținut bisericii primitive și datează din sec.al 5-lea. Cele două canaturi ale sale sunt divizate în panouri din care optsprezece și-au păstrat sculpturile în microrelief, ce ilustrează scene din Vechiul și Noul Testament. In partea de sus, în stânga, Crucificarea, este cel mai vechi exemplu a reprezentării acestei scene într-un loc public.

         In interiorul de o amploare armonioasă și scăldat de o lumină plăcută, exprimă remarcabil dezvoltarea și înflorirea Bisericii creștine primitive. Planul basilical, la care s-au adăugat și păstrat două capele laterale în secolele 16 și 17, se compune din trei nave separate de o suită de coloane cu capitele corintice care susțin fără arhitravă arcadele de o marelejeritate. Deasupra se deschid goluri de ferestre, ce au revenit din practicarea lor originsală.

         Deasupra porții de intrare, un mosaic unic amintește de mozaicurile care acopereau pereții dintre ferestre și coloane. Acesta poartă o inscripție cu liere aurii ce comemorează construirea edificiului de către Petru de Illyria sub pontificatul lui Celestin I-ul (422-432). De o parte și de alta, două personaje feminine reprezintă alegorii privind Biserica născută din Biserica evreilor (Ecclesia ex circumcisione) convertiți de sfântul Petru și Biserica păgânilor (Ecclesia ex Gentibus), sau cea a păgânilor convertiți de sfântul Paul.

            In nava principală, decorația din marbură marchetată, care curge deasupra arcadelor și între ele, este un vestigiu al sec.al 5-lea. La parter, în fața spațiului numit schola cantorum (spațiu din fața corului, rezervat cantorilor) se remarcă mormântul în mosaic al unui maestro general al dominicanilor, mort în 1300.

             Bogatul mobilier de marmură (schola cantorum, presbiterium, , amvonurile) din sec.al 9-lea, distrus pe timpul lui Sixtus Quintus, a fost refăcut cu ajutorul elementelor originale. Amvoanele și candelabrul pentru slujba pascală sunt reconstituiri nou. In absidă, o frescă a manieristului Taddeo Zuccari (retușată în secolele 19 și 20) a înlocuit, în sec.al 16-lea, mozaicul original care punea în scenă sfintele personaje venerate în biserică.

           In nava dreaptă se vede partea superioară a unei coloane antice ce a aparținut construcțiilor scoase la suprafață pe timpul săpăturilor effectuate sub biserică. Probabi să fi aparținut acelei case din secolele 3-4, în care s-a instalat titulusul primitiv. L a capătul navei, cardinalul Poggio del Monte a amenajat, în sec.al 15-lea o capelă dedicată Fecioarei. Frumosul său mormânt amintește de arta funerară lombardă a Renașterii, difuzată la Roma de Andrea Bregno.

In nava stângă capela barocă a sfintei Caterina de Sienna, deschisă în sec.al 17-lea a fost păstrată. Cu placajele sale de marmură policrome, cu frescele sale și cu cupola sa pictată, ea pare un intrus în serenitatea acestei biserici.

          In grădina călugărilor, parfumată de iasomie și de mușcate, umbra portocalilor și lămâilor, sculptorul Gismondi a reprezentat pe cei doisprezece apostolic de la Cină, în 1974.

Ambientul ordonat al bisericii mi-a impus impresia că am regăsit destul de târziu uniunea stranie a profanului cu sacrul, într-o conciliere al anticului cu misticul creștin, totul într-o simplitate majestoasă și calmă, o gravitate sacerdotală.

             Resturile idolatriei romane au fost folosite cu inocență de către constructorii creștini, care, încă inabili, prezentau mult timp în creația lor ordinul, ordinea, știința și grandoarea ruinelor pe care le imitau. Nu a existat o fisură remarcabilă între cele două epoci ale creației. Atmosfera din bisericile silențioase era așa de pioasă încât nu era un sacrilegiu un sacrificiu adus Minervei, în contrapunere cu oficiile evanghelice, de către aceiași preoți calmi și înveșmântați în alb, în fața aceleiași mulțimi primitive ce se reculegea plecând genunchii goi pe dalele reci. Nu trebuia, atunci, să existe nici o ură pentru epoca celor din catacombe, din partea celor care ieșiseră din tenebroasele refugii. Ei erau bucuroși de a putea onora pe Dumnezeul lor în libertate, în nava bisericii și în fața altarului.. Ura nu a venit decât mai târziu, împreună cu fanatismul.

              La Santa Sabina nu exista decât religia umilinței, a iertării și iubirii fraterne și nu era niciun lux. Sfânta sărăcie nu împrumuta ideii de frumusețe decât puritatea formelor, emoționanta intimidate în acea unire și în fața acelor amvoane, din care cântarea și cuvântul se disipau peste asistență la fel de simplu ca altă dată în catacomb.

             La Sfânta Sabina am înțeles că aici credinciosul venea numai pentru a cere prin rugăciune o  speranță și o consolare și nu pentru a vedea și a se bucura de ceremonii pompoase.

ROMA - 2 SAN PIETRO IN VINCOLI

         Din piața San Francesco di Paola de pe Via Cavur, trebuie urcată o scară cât o străduță strâmtă, antică sau medievbală, cu trepte bătrâne. Această străduță cu trepte este legată de istoria legendară a originilor Romei, timpuri în care orașul era administrat de regii etrusci.

         Regele Servius Tulius avea o fiică numită Tullia, măritatyă de Tarquinius. Stăpânită de o dorință nestăpânită pentru putere, ea a împins pe soț să-l detroneze pe tatăl său. Acela, rănit în cursul unei lupte instigate de gineree său în venerabila Curie, a murit pe drumul care unea zona Subura cu Colina Esquilin, drum care trecea pe traseul actualelor trepte. Titus Livius, șapte secole mai târziu, a povestit în a sa Istorie romană că Tullia, rătăcită de furia soțului “a trecut cu carul peste corpul tatălui său”.              De atunci această străduță a fost numită popular drept Vicus Sceleratus, strada Crimei. Acum este numită Salita dei Borgia.

         Urcușul scărilor este lung. Cea mai mare parte sunt descoperite, iar porțiunea finală le conduce printr-un tunel ce trece pe sub o clădire înaltă. Traseul acestei străzi înguste dotate numai cu o scară continuă este probabil legat de o locuire vecină a familiei Borgia.

         De cum se iese din tunelul cu trepte se descinde în piața ce a luat numele biserici, care este o basilică minoră în ierarhia bisericilor Romei. Porticul cu cinci arcade este lat cât biserica și accesibil prin urcarea unei scări la fel de late. Pe treptele din fața porticului se așează, de obicei, vizitatorii ce nu au apucat să pătundă înbasilică pe timpulperiadei de dimneață și așteaptă, în soare, deschiderea de după amiază. Printre aceștia se găsesc uneori tineri ce pictează.

         Cunoscută și sub numele de Basilica Eudoxiana, a fost reconstruită mai întâi pe fundații mai vechi (432-440) pentru a găzdui relicva lanțurilor care au legat pe Sfântul Petru pe când a fost închis în Ierusalim, episodul fiind numit "Eliberarea Sfântului Petru". Eudoxia, soția împăratului Valentinian al III-lea, care le-a primit, ca dar, de la mama ei, Aelia Eudocia, consoarta lui Valentinian al II-lea, a prezentat lanțurile papei Leo I-ul. Aelia Eudocia primise aceste lanțuri ca un dar de la Iuvenalis, episcop din Ierusalim.

           Potrivit legendei, atunci când Leo le-a comparat cu lanțurile din închisoarea Mamertină de, la Roma unde sfântul fusese închis înainte de execuție, cele două lanțuri s-au contopit în mod miraculos. Lanțurile sunt acum ținute într-un relicvariu sub altarul principal din bazilică. Acolo se coboară pe două scări laterale elegante. Relicvarul, care conţine lanţurile Sfântului Petru, este protejat sub altarul principal de nişte porţi de bronz, lucrate de Antonio Pallaiolo,  în 1477, dar unele studii recente le atribuie lui Caradosso.

          Bazilica, consacrată în anul 439 de către papa Sixtus al III-lea, a fost supusă unor restaurări, printre care o restaurare de către Papa Adrian I-ul și alte lucrări în sec.al 11-lea.

Biserica a fost avariată și în sec.al 6-lea în urma unei invazii a ostrogotilor și ulterior a fost restaurată de Papa Pelagius I-ul.

           Din 1471 până în 1503, în anul în care a fost ales papa Iulius al II-lea, nepotul papei Sixtus al IV-lea, Cardinalul Della Rovere a efectuat o reconstrucție notabilă.

Porticul din față, atribuit lui Baccio Pontelli, a fost adăugat în 1475. El are cinci arcade susţinute de coloane octogonale. Atribuit de Vasari lui Baccio Pontelli, a fost adăugat în anul 1475 şi ar fi mai elegant dacă deasupra lui nu s-ar fi aşezat un etaj anost cu ferestre dreptughiulare. Porticul este închis permanent de un grilaj metallic înalt.  In stânga porţii centrale se găsesc mormintele marilor sculptori florentini, Antonio şi Pietro Pallaiolo.

             Clopotniţa (campanilla) a fost construită de Giuliamo da Sangallo, între anii 1493-1503.

Mănăstirea (1493-1503) a fost realizată de Giuliano da Sangallo. Claustrul este astăzi o parte din sediul Facultății de inginerie. Alte lucrări au fost făcute la începutul sec.al 18-lea, sub supravegherea lui Francesco Fontana, iar în 1875 a avut loc încă o renovare notabilă.

      Biserica este cunoscută în principal datorită existenței aici a statuii lui Moise pe care Michelangelo a creat-o pentru mormântul papei Iulius al II-lea. Papa Iulius al II-lea este cel care i-a încredintat lui Michelangelo, sarcina de a picta tavanul Capelei Sixtine. Tot el este cel care a întemeiat Garda Elvețiană, însă este cunoscut și pentru un lucru mai puțin demn. A fost primul papă bănuit ca a contactat sifilis de la o prostituată din Roma. In cadrul slujbei din Vinerea Mare din 1508, nu a putut să-și dezvelească picioarele pentru a fi sarutate de credincioși, întrucât erau acoperite de leziuni produse de sifilis. De asemenea a avut și o fiică ilegitimă, Felice della Rovere, cea care avea să devină una dintre cele mai puternice femei romane din perioada Renașterii.

          Interiorul are un naos central și două nave laterale înguste, cele trei spații sunt despărțite de coloane antice cu capiteluri dorice, iar în capăt au trei abside. Interiorul, divizat în cele trei nave, din care cea centarală este foarte amplă, seduce prin solemnitatea austeră pe care i-o conferă frumoasele coloane dorice de marmură care despart navele.

          Navele laterale sunt suprapuse de bolți încrucișate, în timp ce nava principală are un tavan curbat, superb, din sec.al 18-lea (1706), cu fresce în centru de Giovanni Battista Parodi, portretizând Miracolul lanțurilor (1706). In scena pictată, papa Alexandru apare vindecând gâtlejul Sfintei Balbina prin atingere cu lanțurile care l-au legat odată pe Sfântul Petru. Navele bisericii sunt delimitate de două șiruri de coloane antice preluate de la vreun temple, sau de la niște terme.

Monumentul sculptural impresionant ce este găzduit de biserică și lucrat de Michelangelo are ca personaj central pe Mois. acesta a fost conceput ca parte  a monumentului funerar al papei Iulius al II-lea și a devenit punctul central al bisericii ce aparținea familiei della Rovere. Moise este ilustrat cu coarne, conotând "strălucirea Domnului", datorită asemănării cuvintelor evreiești despre "grinzi de lumină" și "coarne". Acest tip de simbolism iconografic era obișnuit în arta sacră timpurie, iar pentru artist coarnele sunt mai ușor de sculptat decât razele de lumină.

           Alte opere de artă includ două pânze privind pe Sf. Augustin și pe Sf. Margareta, realizate de Guercino, monumentul cardinalul Girolamo Agucchi, realizat de Domenichino, pictura în frescă din sacristie care ilustrează eliberarea Sfântului Petru (1604). Altarul din prima capelă din stânga reprezintă o depunere de Cristoforo Roncalli. Mormântul cardinalului Nicolas din Kues (d. 1464), cu relieful său. Cardinalul Nicolas înaintea Sfântului Petru, este realizat de Andrea Bregno. Pictorul și sculptorul Antonio Pollaiuolo este îngropat în partea stângă a intrării. Este sculptorul florentin care a adăugat figurile lui Romulus și lui Remus sculpturii Lupoaicei Capitoline. Mormântul cardinalului Cinzio Passeri Aldobrandini, decorat cu o reprezentare alegorică scheletică a morții, se află și el în biserică.

           In apropiere de altar, pe partea stanga a bisericii se afla mormantul lui Nicolaus Cusanus, un teolog, filosof, matematician si astronom german care in 1440, cu multa vreme inaintea lui Copernic, a realizat ca Pămăntul nu este centrul universului.

           In 1876, arheologii au descoperit mormintele celor care odinioară au fost considerați a fi cei șapte martiri macabeeni descriși în scripturi, dar este foarte puțin probabil ca aceștia să fie, cu adevărat, martirii evrei care și-au oferit viața în Ierusalim. Totuși în criptă, sub altarul corului se poate vedea de departe un frumos sarcofag din sec.al 4-lea în care sunt păstrate relicvele celor şapte fraţi macabei, despre al căror martiriu vorbeşte Vechiul Testament. Există multe legende și lucruri neclare în bisericile vechi din Roma.

          In fiecare an, la 1 august, în aceeași zi în care s-a produs miracolul fuzionării celor două lanțuri se face amintire în slujba zilei.

        Altarul din nava din stânga deține un mozaic ce prezintă pe Sfântul Sebastian, lucrare din secolul al șaptelea. Acest mozaic este legat de o epidemie de ciumă în Pavia, în nordul Italiei. Moaștele lui Sebastian au fost duse acolo pentru a opri epidemia de ciumă, deoarece se credea că Sebastian s-a născut în Lombardia, iar un altar a fost construit pentru relicvele sale la un lăcaș San Pietro din Vincoli din Pavia. Ca simbol al relației consolidate ulterior între Pavia și Roma, un altar identic al lui Sebastian a fost construit în biserica romană cu același nume, rezultând un cult paralel pentru sfânt în ambele regiuni.

           Cei mai mulți turiști vizitează biserica pentru a vedea monumental funerar al lui Giuliano della Rovere, cel care a devenit Papa Iulius al II-lea în anul 1503. In 1505 papa l-a chemat pe Michelangelo la Roma pentru a lucra la decorarea viitorului său monument funerar, care trebuia așezat în mijlocul marii Basilica San Pietro de la Vatican. Inițial și-a dorit ca monumentul să fie plasat chiar sub domul de la Basilica San Pietro, după cum am spus.

           Michelangelo a proiectat un monument uriaș cu 40 de statui. S-a dus apoi la Florența pentru alege cele mai bune blocuri de marmură de Carrara și a început să sculpteze. In 1508, atenția papei s-a îndreptat însă spre decorarea Capelei Sixtine și și-a dorit ca Michelangelo să picteze tavenul capelei. Michelangelo s-a supus dorinței papei, însă nu chiar cu totală convingere. Se considera mai mult sculptor și arhitect decât pictor. Ceea ce a ieșit însă din pensulele sale a depășit orice imaginație.     

             La puțin timp după ce Michelangelo a terminat lucrul la Capela Sixtină, papa Iulius al II-lea a murit, iar succesorii săi l-au însărcinat pe Michelangelo cu alte lucrări. Aceștia nu au fost foarte interesați de monumentul funerar al unui predecessor, astfel că Michelangelo a mai lucrat la el doar sporadic. Până când Michelangelo a murit, în 1564, reușise să termine doar statuile lui Moise, Lea, Rahela și doi sclavi. La alte statui din proiect au lucrat și câțiva dintre elevii marelui maestru.

             Nu se știe cu exactitate cum ar fi trebuit să arate întregul monument dar cel mai probabil ar fi urmat să aibă în centru statuia lui Iulius, cu Moise si Christos deasupra. Astăzi, statuia lui Moise ocupă pozitia cea mai proeminentă. Este flancat de statuile lui Lea și Rahela, ambele create în ultimii ani ai vieții lui Michelangelo. Două statui neterminate ale unor sclavi muribunzi se găsesc acum la Muzeul Luvru din Paris și la Galleria dell’Accademia din Florența. Statuile de deasupra lui Moise au fost făcute de elevii lui Michelangelo. Figura lui Iulius al II-lea se bănuiește că ar fi tot opera maestrului, însă experții au păreri împărțite.

         Statuia lui Moise atrage toată atenția și nu doar datorită poziționării cât, mai ales, datorită înfățisșării extrem de captivante. Chiar și Michelangelo a considerat statuia drept una dintre cele mai reușite opere ale sale, iar legenda spune că statuia i se parea atât de reală încât a fost surpins vorbind cu ea. Cum statuia nu i-a raspuns, Michelangelo și-a ieșit din fire și a aruncat cu o dalta in genunchiul lui Moise. Astfel se explica mica taietură ce poate fi observată pe genunchiul drept al statuii. Coarnele de pe capul lui Moise se datorează, după cum am spus, unei traduceri incorecte a Vechiului Testament. In Evul Mediu se credea că scriptura spunea că Moise avea coarne. Astazi se știe că traducerea corectă a textului respectiv spune că fața sa radia.

         In anii 1956-1960, un nivel întreg al naosului bisericii a fost demontat, permițând să se efectueze săpături arheologice. Acelea au scos la lumină toate etapele constructive dinainte de secolul al 5-lea. Este vorba de o serie de clădiri suprapuse, aparținând vârstei republicane și imperiale aristocratice "Domus", care alcătuiesc o stratigrafie arheologică complexă. Structurile mai superficiale au fost în mare parte tăiate și folosite ca bază pentru construcția bisericii.

In zona cea mai de jos, începând cu cele mai vechi straturi, s-au găsit rămășițele caselor din perioada medie republicană (sec 4-3 e.A.). Deasupra lor s-au găsit două case de la sfârșitul sec.al 2-lea e.N, cu mozaicuri magnifice policrome. Acest lucru confirmă existența de case în zona dintre Velia și Esqulin, în perioada republicană, așa cum s-a raportat de majoritatea autorilor latini. Stratul cel mai superficial, grav afectat de morminte și de reconstruirea a podelei bisericii, poartă mărturia unui Domus, datat inițial pentru perioada lui Nero și din care există trei brațe ale unui cryptoporticus, care a închis o curte dreptunghiulară, cu o piscină centrală și grădini. Având în vedere poziția sa, este posibil să fi fost o parte a  Domus Trasitorium sau din Domus Aurea. In sec.al 3-lea e.N, clădirea a fost sacrificată pentru o curte cu grădină, care a fost închisă pentru a extinde sala principală a clădirii. Un adaos constă dintr-o cameră pătrată, cu ferestre pe trei laturi. Ulterior s-a adăugat la compartimentul grefat o absidă, în corespondență cu axa longitudinală a camerei. S-a creat astfel o sală mare absidală de 34 de metri pe 10 de metri, pentru care nu se poate exclude o funcție religioasă, probabil o Ecclesiae Domus. 

          Prima biserică a fost construită prin exploatarea unor astfel de structuri. In cele mai multe puncte din complex sunt vizibile podele de mozaic fin.

            Camerele subterane care se dezvoltă sub porticul cu cinci arcade, care precede bisericii, au o orientare diferită de cele descrise anterior. O scara de fier conduce într-un mediu în care se recunoaște un peristil, cu pereți din opus reticulatum și opus latericium, echipat cu un jgheab de apa de ploaie. Aceste structuri, așa cum se întâmplă adesea, au influențat construcția structurilor de deasupra, în special absida bisericii primare. Deasupra complexului arheologic s-a construit o structură din oțel, care permite vizitarea, cu dificultate și numai în scop de studiu, a mediilor subterane. In unele locuri, de fapt, spațiul disponibil între podeaua Domus-lui și biserică este de numai 50 de centimetri.